Florica Pățan – „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin

Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

                Preliminarii

„Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor…  Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

1.În primul rând tema cărții este  în consonanță cu acest gen literar, haibun.  Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie.  Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt  al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și  percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

  1. În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele  calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o 

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi.  Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal.  Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o  plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare.  Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă  ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

 Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)     

Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri noi, întâlnește oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața ochilor săi, acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim. Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile.

  1. În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.

Asa cum spunea Otsuji, teoretician al poeziei nipone, „natura artistului și mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este redată prin „imaginea care vorbește”.  Haiku-ul este un poem ca „o substanță concentrată de esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.

         Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului. Poeta este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos cuprins și ceva devine o parte din sine, într-un fel. Cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, ea știe să observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor. Proza este împânzită de micropoeme, de factură niponă, haiku-uri, care dezvoltă, în esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen Pop consideră haiku-ul „….silabe ce dau măsura pasului cu care poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”. Cu sensibilitatea unică a  destinului său, poeta simte respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara acestuia, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității.

La Bobotează:

ninge liniştit –

sfârâind fusul bunei

toarce timpul

 

omăt ici-colo –

năframa de borangic

mult mai fină

 

un dezgheţ târziu –

şiroaie de lacrimi la

cuminecare.

„În cântecul alb al cerului albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc apelor limpezi întru mântuire.” spune poeta, alăturându-ne și făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două planuri unite estetic prin Kireji, pauza de reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de borangic și simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului, primul element este:

Fragmentul

Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? (ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când? (Iarna ) și Ce? (un dezgheț târziu). A doua parte a haiku-ului este:

Sintagma

Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară care unește pe verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki) și efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul, lacrima.

        Expresia descriptivă sau Sintagma, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Unde? / Când? /  sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); imaginea fusului torcând în chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a șiroaielor de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe obraz”  par că nuanțează albul tabloului cu acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat, patinat în ideea de trecere a timpului;  al ninsorii, în al doilea haiku;  iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este efemeră.

Concepte estetice ale Haiku-ului.

Aware exprimă un patos al lucrurilor,  frumusețea austeră:

meşter făurar –

plânsul viţei de vie

şirag de perle

 

zid de incintă –

iasomia în floare

dând în dar mir sfânt

 

albăstrele-n jur –

albastru de Voroneţ

mai decolorat


vrednicie –

pe râu o boare de  vânt

mută munţii din loc

Mu-shin

Conceptul mu-shin, cu sensul „fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „… lucrurile pun în evidență locul gol care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu, „Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de ceață  învăluie lucrurile și le ascunde, prin starea de evanescență care le stăpânește:

la ceas potrivit

o maică bate toaca –

se deschid ceruri.

(La Mânăstirea Bogdana)

 

cornul înflorit –

decolorat tot mai mult

macatul bune

 

cornul lunii

se adapă în mare –

seară liniştită.

Ryuko-fueki

Conceptul ryuko-fueki efemeritate și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală  față de vremelnicia fenomenală.

Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt considerate eterne, ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.                                                                                                                                                   

ploaie de stele –

licuricii rostogol

aprind pădurea.

Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:

hora din străbuni –

pe pământul fierbinte

tropotul ploii

Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:

zile fără nori –

în amonte torentul

suspendat de cer

Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:

inundând zăvoiul

petece de cer blajin –

flori de cicoare

Wabi-sabi

Perechea wabi/sabi semnifică singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:

 

fluier de cioban –

din înalt ciocârlia-i

ţine isonul.

 

munţii în ceaţă –

roua somnoroasă

căutând cerul

(la Mănăstirea Măgura)

 

cormoran singur

deasupra bacului –

salut de bun venit

(în Dobrogea)

 

butuci de vie –

pe picior de colină

oşteni păzind glia

  1. 4. Concluzia: cartea de față, „Simple Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent, vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității și precizia detaliului.

*

Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu ochii sufletului, a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele scriitoarei rămân sculptate în suflet:

„Pe pământul Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază – la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.”

„O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)

 Florica Pățan

 

Florica PĂȚAN – TAINA SCRISULUI (115) – SCRISUL, MÂNA CARE VINDECĂ

Motto: En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l’infini pour connaître la finitude en sa clarté.”

(Yves Bonnefoy)

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”

Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să – mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri… Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.

La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.

Patruzeci de ani de activitate în acest sens înseamnă pentru mine baza solidă, cunoașterea în profunzime a teoriei literare, fundamentul pe care puteam clădi în continuare, după ieșirea la pensie. Așa a fost. Era în vara lui 2015, spre toamnă. Singură și deznădăjduită, mi se părea că pierdusem busola și rostul în viață… după dispariția celor apropiați.  Particip în 2015 la un concurs de proză scurtă la Editura ALL și obțin locul trei cu „Broderii” pe o temă imposibilă, prietenia între un bărbat și o femeie. Reușesc acest loc trei, onorant și încurajator pentru mine, înțeleg că mă aflu pe drumul cel bun, cunosc acolo pe poeta Emilia Poenaru, editor și mentor al meu, care mă duce direct în „Cenaclul poetic Schenk” și în „Cercul literar de la Cluj”, unde am exersat scrisul: proză și poezie. Am devenit scriitor colaborator la „Confluențe literare”, Literatura de Azi”, „Bel-Esprit”, „Logos și Agape” „Armonii culturale” ș. a., unde făceam ce știam eu mai bine, anume recenzii, note de lectură, eseuri, adunate în volumele „Scriitori români” și „Scriitori străini”, proză și poezie, publicate în 2017. Am semnat recenzii, eseuri, note de lectură, prefețe/postfețe ale cărților unor autori importanți, ca: Viviana Milivoievici, („Lirismul cuantic în Albastru-Infinit”), Andra Tischer-Podia („Legi nescrise”), Ileana Popescu-Bîldea („Viața îmbrăcată subțire”), Viorel Birtu-Pîraianu („Aripi de nisip”), Vasi Cojocaru-Vulcan (Haiku), Virgil Todeasă ș.a.  Am participat la un concurs „Poezia de dragoste”, 2017, unde am primit Diploma de excelență și publicarea pe hârtie în antologia respectivă, la Editura „Art creativ” din București, cu poemul „Ori altundeva”: „(…) Despre rostul casei vreau să mai vorbim/ rătăcind prin astre, tot să răscolim!/ despre cum e vremea, ne-nghite pământul?/ cum e mântuirea, dacă plânge vântul,/ dacă mă mai plimbi pe lac cu șalupa,/ sau de vrei cumva să vezi/ Guadelupa.//
Dacă vrei să pun plăcintă la masă,/ ori să îți aduc lună nouă-n casă/ de-un colț să-ți agăți gândurile toate,/ să plutim noi doi, coji de nucă sparte/ pe-oceane întinse și pe mări albastre/ vântul austral să ne poarte-n/astre.// Prin zăvoaie verzi în zile de iunii,/ pasul să se-afunde în liniștea lunii./ Să ne cernem trupul în praful de stele,/ pe fund de oceane să-mpletim inele/ pe un nor de crini de vrei să plutim,/ ori altundeva mâine să/ pornim!”
Primul volum de poezie, în manuscris aștepta în sertar. Poezia… Ea a fost mâna care m-a vindecat, mi-a schimbat viața. Scriind poeme centrate pe „eul” cunoașterii poetice, am început să mă văd mai bine, cine sunt și încotro mă îndrept… Aveam întrebări, căutam răspunsuri…

„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.” (Arthur Schopenhauer) Atunci când scriem. Da, „cărțile se scriu în singurătate , însă împotriva ei! (Octavian Paler) Și eu ajunsesem să fiu singură, deci era timpul să scriu.

Era timpul să-mi așez gândurile pe hârtie, să-mi ordonez trăirile punându-le aripi… și înțelegând că existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un căutător și restaurator, ce ființează în spații incerte, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, acel  înțeles subtil care ne fascinează.

Scrisul începuse să-mi traseze un orizont imaginar, o experiență metafizică, o reprezentare a spirirului însetat de cunoaștere absolută, care, pierzând paradisul pitagoreicei armonii, caută spații compensatorii, cu treceri fantastice de la un timp la altul, în trecut mai ales și în spații stranii uneori… Scrisul în sine devine o taină, cu elemente de sacralitate. Scrisul meu se apropia încet-încet de vis… Unul despre zi. Dar chiar aici este dilema, nu cumva visul devenea mai real decât realitatea? Nu cumva era trăit cu mult mai intens decât realul? Mă aflam în fața unei scrieri reflexive, visătoare, cu o imaginație ce se revarsă într-o metafizică a ideilor preluate din filozofia lui Fichte „lumea e visul sufletului” sau din Kant, subiectivitatea timpului și a spațiului, ca forme ale intuiției; din Leibniz, „în om sunt tot atâția oameni, câte stele se reflectă într-o picătură de rouă, ca un univers într-o picătură trecătoare”.

În noi există o ființă astrală, partea noastră eternă. Visul oniric este un eveniment de cunoaștere despre condiția omului superior și destinul său limitat, despre angoasele sale și durerile pe care trebuie să le înfrunte. Ideea versurilor mele este aceea că omul nu poate cunoaște nemărginirea în timp, în spațiu, în cunoaștere, sau în sentiment, în absolut, decât fragmentar. El nu poate deține controlul asupra lumii și nici măcar asupra sieși, frământările și îndoielile aruncându-l când pe un versant al cunoașterii, când pe altul.

Avem percepții onirice, imaginativ suntem într-un labirint de lumi interioare, mentale, poate un rezultat al lecturilor care ne deschid orizonturi de contemplare, trăind în închipuiri ce ne umplu gândurile subiective, ca într-o lume mai adevărată decât realitatea (Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”), dar cu o umbră dulce de tristețe. Conform visului oniric, lumea este visul sufletului (Johann Gottlieb Fichte) și noi vibrăm la metafizica idealistă a lui Fichte și în sufletul nostru răsună această coardă a sensibilității romantice. Dacă lumea este visul sufletului, nu suntem îndreptățiți s-o privim cu zâmbet? Visăm călătorii în univers. Dar universul nu este oare în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Drumul misterios trece însă prin interiorul nostru. În noi sau nicăieri este eternitatea cu lumile ei, cu trecutul și cu viitorul. Lumea este o structură în care nimic nu se poate schimba și constituie fundalul de metafizică eleată. Articulațiile onirice sunt mișcările subconștientului care structurează simbolic imaginea lumii, poemele mele sunt scrise în spirit postmodern, prăbușit sau nu, cu ambiguități, fragmentarism al ideilor, alteritate și multiplicitate a „eului”, cu inserția livrescului, dar va rămâne totuşi un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului autentică, atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă.  În parcursul liric, transfigurări eclatante conferă unicitate viziunii. Substanța poeziei, rigoarea, reflecția nuanțează și vindecă angoasa sufletească.

Pictor al marilor iubiri și al marilor suferințe, poetul explorează trăiri metafizice. Sub lupa tragismului vieții, sufletul nu este abandonat de rațiune. Poezia este meditație existențială, cu forța înțeleptului, iar versurile se zbuciumă în valuri, uneori uriașe, ale gândurilor …la modul absolut auzim vuietul neliniștilor sale. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, ale pământului și ale apelor. Gândurile zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.

Înainte de primul volum individual, am avut o serie de apariții în Antologii, fie în „Literatura din Călimară”, fie în cadrul Cenaclului „Ecreator”.

*
Primul concurs important câștigat. Primul volum individual. Am participat și am câștigat „Premiul I” la „Concursul Internațional UNIVERS XXL, România, 2019”, „Medalia UNIVERS XXL”, „Diploma de excelență” din partea revistei „Armonii culturale” și a editorului, poetului și eseistului Geo Stroia, 16 noiembrie 2019. Era primul pas important, prima recunoaștere a unui juriu.

Percepțiile noastre pot fi concordante cu realitatea, sau se pot agăța de o hiperrealitate plăsmuită de afecte care generează imagini mentale. Atunci totul devine posibil, timpul se supradimensionează în eternitate, totul este iterativ. Existența este o coloană imaginară ce se înalță spre cer, de aer, de gând sau cuvânt ce vibrează ascendent, alteori poate fi ploaia sau lumina revărsându-se din înalțimi peste fire, ea este calea reverberantă prin rostire a trăirilor noastre aparent închise în sufletul șlefuit de trăiri emoționale, precum un diamant dăruit lumii cu multiple fațete tandru irizante.

Ființa, vulnerabilă în esența ei, poate fi  simbolic prinsă în rășina telurică, precum o frunză sau o furnică, dar niciodată învinsă; timpul, razele fierbinți ale soarelui în anumite condiții de presiune, o transformă în piatră prețioasă transparentă, cu aurul soarelui în substanță, cu sclipiri de frumusețe și magie a stării de viețuire a furnicii intrată în atemporalitatea valorilor odată cu încercarea ei de armonizare cu natura, cu realitatea și transformarea rășinii, în anumite condiții, în chihlimbar. Este primul meu volum de versuri individual, „Furnica din chihlimbar”, 2019.

În scriitura mea, mă percep imaginar în ipostaza de furnică prinsă în ambră, uneori simt strânsoarea „pietrei” prin care zăresc lumea căreia îi aparțin, o aud ca „sunet de viori pe arcușul vieții”, cu tristeți și amărăciuni, dar și cu lumini și parfumul de dincolo sau de dincoace de limita admisă, pe scena lumii și a zodiei mele, când „tu râdeai în torente de ploi”, sfidând moartea.

Urmează  „Ultimul zbor”, 2019, „Tulpini” (versuri) și „Universul fractalic” (proză poetică), în 2020. Confesiunea lirică în versurile mele încearcă să fie discretă, discursul liric șoptit ca un descântec al conștiinței poetice, într-o mișcare cuantică a gândului ce ne pune în rezonanță unii cu alții, căci, în fond, de ce scriem? Pentru ce ne confesăm? Dacă nu pentru a împărtăși semenilor idei și trăiri asemănătoare naturii noastre comune: aparținem cu toții umanității și asta copleșește prin măreție și infinitate spațiu-timp, ne aflăm în realități imediate în care viețuim și ne manifestăm ca într-un întreg, acel Unu al sufletului însetat de absolut de care vorbea la începutul secolului trecut, Ralph Waldo Emerson: „Trăim în succesiune, în diviziune, în părți, în particule. În același timp în om este sufletul Întregului; tăcerea înțeleaptă; frumusețea universală cu care fiecare parte și fiecare particulă este relaționată în eternul Unu. Și această putere profundă în care trăim și a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar autosuficientă și perfectă la orice oră, ci actul perceperii și obiectul perceput, spectacolul și spectatorul, subiectul și obiectul sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, dar întregul, din care acestea sunt părți strălucitoare, este sufletul”.

Multiplicarea sufletului „rupt în bucăți” figurează în simfonia versurilor pe care le scriu o stare de spirit de cotidian, de „obișnuit” al lucrurilor simple, în sacralitatea lor, atât de firești,  compatibile cu eul ce simte atracțiile „tablei de șah” ale neobișnuitului, perceput ca o luptă cu enigma viețuirii, cu alteritățile ființei, cu toate ipostazele ei, ce nu sunt niciodată simple, nici repetabile. Cunoașterea poetică induce starea de plutire și de panoramare a versatilităților existențiale, alteritățile ipostazelor ființării noastre, nu de puține ori „prinsă” în legi ce încorsetează omul, îl constrânge în propiile limite. De aici, senzații diferite, de la „cerul își lasă cortina” peste lume toamna, pentru a o recalibra primăvara, cu treceri spre stări de confuzie și întrebări: „eu nu mai știu drumul la Vingard”, „mai pâlpâie stinsă o stea”, „uitat e drumul către tine” și la  „somnul adânc al morții”, întrebări fără răspuns și starea „pe muchie de cuțit” a sufletului.

Ne transformăm pe noi și lumea în care trăim prin scris? Noi, în comunicare, ne aflăm ca într-o rețea și energia cu care acționăm intra- și interpersonal ne poate reconfigura structural, ne poate face mai buni. Schimbându-ne pe noi ca indivizi, implicit putem schimba lumea, făcând-o mai bună. Aceasta este marea forță și taină a scrisului, după părerea mea. Cred, precum mulți alții, că vremea calvarului oglindit în literatură s-a terminat, că suntem ceea ce gândim, ceea ce trimitem în univers ni se întoarce cuantic.

Ce înseamnă Poezia pentru o poetă a anilor 2020?

Pentru mine Poezia înseamnă cunoaștere, ea este spațiul figurat al umanității ca unică Ființă și conștiință, dar în infinite individualități, fiecare dintre ele cu multiple ipostaze, în care ne putem regăsi. Ea este o construcție unică și irepetabilă ce se dăruiește lumii, întru înnobilarea ei, ca ofrandă ruptă din sensibilitatea unui suflet de poet la un moment dat. Poezia umple golul existențial resimțit de fiecare dintre noi, ca cititori, iar noi identificăm și dăm sensuri noi pe care le putem înțelege într-o multitudine de variante, toate adevărate, la nivel subiectiv, conforme cu experiența noastră de viață și propria sensibilitate. „Sensurile unui poem sunt acelea pe care le dă cititorul în momentul lecturii” spunea Paul Valéry, și este adevărat, câți cititori, tot atâtea variante de receptare și interpretare pot fi și toate corecte, în funcție de personalitatea celui care citește și experiența lui.

Pornind de la ideea că Poezia este cunoaștere, omul modern absolutizează rolul subiectului cunoașterii ( eul ),  minimalizând obiectul (lumea, cosmosul), el devine prizonierul acestei viziuni, în care Legea nu mai este Armonia / muzica sferelor, precum în premodernitate, ci dizarmonia. La nivel textual, poezia este construită conforn propriilor ritmuri, profund subiective. Are loc o disoluție a obiectului, cunoașterea este centrată pe subiect, este deci profund subiectivă. Ritmul exprimă felul în care omul se raportează la „ritmurile cosmice” ale ființei, felul în care își înțelege locul și rolul în marea existență, și pentru că se simte rupt de universul a cărui muzică / ritm n-o mai percepe, el scrie căutându-și propria cadență în versuri albe, păstrându-și libertatea de a se regăsi pe sine în armoniile de odinioară, ceea ce dă splendoare, versatilitate și rafinament expresiei sale. Ritmul nu mai este o tehnică pur formală, ci un semnificant. Cuvântul, ca formă cognitivă, are capacitatea mitică de reprezentare a realității, în multiplicitatea și diversitatea eului și a lumii . Eul se identifică în poezie cu propria conștiință, atentă și sensibilizată de propriile trăiri, senzații și percepții ale unei lumi schimbătoare.

Tematica poemelor mele: viața și moartea, aceleași teme poetice ale tuturor timpurilor, dar ceea ce mă definește este aspectul actual, social al ființării noastre, apoi – credința noastră izbăvitoare, izvor de iubire și speranță, mitul, ca spațiu recuperatoriu și model arhetipal, istoria, prezentul cu tumultul său, natura și iubirea…

Cât despre iubire, ea este cel mai fascinant mit al umanității, întreține vie flacăra spiritului pe care îl înalță și căruia îi conferă străluciri de diamant. La fel adevărul, dreptatea, libertatea, toate conceptele legate de condiția umană sunt transfigurate poetic în pagini de scriere reflexivă, contemplativă, confesivă, sau discursivă. Poezia ne hrănește spiritual și ne deschide noi și noi universuri de reflecție.

Prin imaginar pătrundem experiența personală și a umanității, de aici fragmentarismul ideilor poetice, inserția livrescului, o anume subtilitate a sugestiei, într-o lume grăbită să fie altfel, cu senzația de ambiguitate, confuzie, versatilitate, un labirint existențial, cu ipostaze multiplicate ale eului, alteritate, refuzul raționalității și acceptarea afectivității, intensificarea stărilor de spirit, într-o artă poetică în care vocea sau conștiința lirică se configurează estetic. Ne punem întrebări şi răspunsurile noastre sunt multiplu direcționate, într-o lume în care lucrurile nu mai sunt clare, o dinamică a imaginilor ce se succed și ne înfioară estetic, creînd o iluzie a unei realități volatile transpuse artistic în scrierile noastre, configurând ceea ce numim taina scrisului.

–––––––

Florica PĂȚAN

20 iunie 2020

Alba Iulia