Daniela Popescu – Lansare de carte în Atena: Pe urma zborului, de Florin Gheorghiu

Pe urma zborului- Στα ίχνη της πτήσης , eveniment care a adunat peste 70 de iubitori de cultură, de poezie, români și greci, prieteni, care apreciază activitatea autorului.

Vineri, 12 februarie, la sediul  Editurii Gavrilidis, strada Sf. Irini, nr.17,  Monastiraki, a avut loc lansarea cărții poetului român Florin Gheorghiu, scrisă în limba greacă,  Pe urma zborului- Στα ίχνη της πτήσης , eveniment care a adunat peste 70 de iubitori de cultură, de poezie, români și greci, prieteni, care apreciază activitatea autorului.

În primii ani de debut pe scena activitaților românești din Grecia,  Florin Gheorghiu a fost colaborator al primelor publicații românești din Atena și s-a aflat printre cei care au inființat  prima asociație românească din Atena -Comunitatea Română Sf. Ștefan cel Mare, fiind ales presedinte al acesteia în primii doi ani.

 

La eveniment a fost prezentă  Ambasada României în Grecia, prin d-na  Anca 082Chisăliţă, Ataşat al Ambasadei României pe probleme culturale şi comunităţi, reprezentanți ai asociațiilor Armonia  si Balcania Contemporană.

 

În cadrul evenimentului, domnișoara Evelina Hapenciuc, remarcată pe scena teatrului românesc din Atena prin participarea ca actor la diferite piese de teatru, a recitat  poezii din cartea autorului.

 

Evenimentul s-a încheiat cu aprecierile celor prezenti și cu autografele primite de la autor.

Îi urăm și noi mult succes pe mai departe și la cât mai multe volume de poezii!

 

Monica Ioan Chihaia – Grecia : „Florin Gheorghiu scrie o poezie consistentă, enciclopedică, fără să o facă inaccesibilă. Îmbină firesc (dovedind o intuiţie remarcabilă) stilul poetic clasic cu cel modern, pentru a exprima, ideatic sau afectiv, cât mai bine ceea ce poetul doreşte să comunice cititorului.

Ars poetica acestei cărţi este sămânţa luminii. În relaţia cuvânt – univers poetic, eul liric exprimă, într-un stil de odă antică, relaţia cu omul idelor, cu cititorul („Salut şi ochii citind cuvinte profunde”) şi, una foarte strînsă, cu creatorii poeţi („Salut poeţii care cîntă cu lira lui Orfeu / Arzând în sentimentele fierbinţi ca focul / Şi pătimind în autodafe, ca Prometeu! / Îi salut cu iubire, binecuvântaţi-i mereu…” .

Idele lui Florin Gheorghiu – substantivizarea în limba română aoristului din limba (neo) greacă a verbului a vedea (βλέπω/eida) – exprimă disponibilitatea poetului de a împărtăşi experienţe proprii, (de când eram bătrân, cum spune într-un vers), menite să contribuie la descifrarea unora dintre misterele vieţii.

Fiecare vers este o revelaţie, un dar al unei căutări îndelungi, purtând speranţa şi credinţa că prin cuvântul „ce salută etern lumina” poate fi exprimat adevărul. Eu-l poetic metamorfozează realitatea, filtrând-o prin trăiri şi sentimente, transformând-o în cuvinte şi imagini. Este, generic,sămânţa luminii.

Se scrie încă poezie. „Sufletul, într o luptă fără sânge, fără ură şi fără părtinire, îşi cere drepturile sale prin cuvânt. Prin cuvântul izvorît din harul divin, al luminii” (Mioara Dragomir).

„Pe urma zborului” este o pledoarie şi un omagiu adus zborului către absolut ale omenirii. Florin Gheorghiu confirmă cu acest al doilea volum de versuri că este un poet autentic, un poet matur. Iar poeziile sale, pline de forţă şi substanţă.

Născut la 22 februarie 1951 în oraşul Huşi, Florin Gheorghiu a absolvit, şef de promoţie, Facultatea de Biologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, în cadrul căreia a susţinut şi doctoratul în specialitatea Biochimie. A debutat cu versuri în revista „Literatorul”(1992), redactor şef Marin Sorescu. Au urmat colaborări cu mai multe reviste de profil din România. Legăturile adânci cu patria mamă l-au determinat, cu 22 de ani în urmă, să se implice în organizarea primei asociaţii a românilor din Grecia, Comunitatea Sfântul Ştefan cel Mare. Locuieşte, de mai bine de un sfert de veac, în Atena, unde a profesat fără întrerupere ca biochimist, mai întâi la Institutul Bioiatriki, apoi la maternitatea Mitera. A înfiinţat centrul de prognoză şi analiză medicală Biotest, unde şi-a continuat activitatea până la vârsta pensionării. Căsătorit cu Vasiliki, au împreună un fiu, Dimitri Florin, în vârstă de 33 de ani, de profesie medic. Florin Gheorghiu, mărturiseşte, are două patrii pe harta inimii. Trăieşte în Grecia de mai bine de 30 de ani. În România revine însă întotdeauna cu dorinţa de a-şi umple desaga sufletului până la următoarea întoarcere. 

http://occidentul-romanesc.com/monica-ioan-chihaia-pe-urma-zborului/

Anunțuri

Valerica Mitu – Pe urma zborului, de Florin Gheorghiu

043

Înscriindu-se în linia oamenilor de ştiinţă poeţi, Florin Gheorghiu este un biolog cu o pasiune nestăvilită pentru poezie, în particular, şi pentru literatură, în general. Debutând în revista „Literatorul”, îngrijită de Marin Sorescu, îşi face din Sorescu un mentor căruia-i va perpetua moştenirea prin fondarea revistei „Ateneul Eleno-Român”. Volumul de faţă, Pe urma zborului, este al doilea publicat de domnul Gheorghiu, apărând şi în limba greacă. Vom discuta acum despre ediţia în limba română a acestui volum, marcat puternic de influenţa omului de ştiinţă care are nevoie de rigoare, pasionat de mitologie, militant pentru evoluţia culturii.

Foarte important, la nivel iconic, este, pe lângă versificaţie, paratextul. Spre deosebire de alte volume de poezie, acesta are un paratext destul de bogat, în sensul că poeziile sunt însoţite de dedicaţii (Soţiei mele…, Prietenei mele…, Prietenului meu, poetul…., În memoria…ş.a.m.d.), care validează latura de poet a biologului (prietenii cărora le dedică textele sunt tot scriitori). Foarte sugestivă pentru mesajul volumului este şi imaginea de pe copertă, care vine în sprijinul intenţiei autorului. Zonă de tranziţie între interior şi exterior, paratextul, în calitatea sa de contract între aceste extremităţi, va fi şi o zonă de tranzacţie care asigură o receptare mai pertinentă a textului. Astfel că imaginea de pe copertă, în calitatea sa de discurs sau act de limbaj, serveşte unei intenţii anticipative, în măsura în care ilustrează un zbor. Dar ce fel de zbor? Un zeu olimpian, pare a fi Eros (şi nu Bellerophon), zboară pe un cal înaripat, suflând baloane de săpun, deasupra unui oraş modern, puternic industrializat şi acoperit de fum. Un astfel de zbor nu poate fi decât o manifestare a sacrului în profan sub forma visului sau a întoarcerii către trecut. Amestecul planurilor temporale şi al realităţilor indică şi răzvrătirea împotriva unor vremuri întunecate, în care adevărurile rămân pierdute în eter.

Rămânem tot la nivel iconic pentru a discuta structura textelor poetice. Omul de ştiinţă este cu precădere un clasic în privinţa rigorii, a respectării canoanelor, cel puţin din punct de vedere structural: versurile destul de lungi sunt grupate fie în octave, fie în strofe polimorfe, a căror rimă este obligatorie (fie ea împerecheată sau îmbrăţişată). Acestea au o muzicalitate aparte, conferită de combinarea dintre peon şi iamb, care dau o notă de solemnitate textelor poetice.

Volumul debutează cu un omagiu adus poetului Marin Sorescu, privit de către autor ca maestru al cuvintelor şi al ideilor. În acest omagiu, intitulat „Sămânţa luminii”, poetul îşi exprimă crezul conform căruia poezia este un act de inspiraţie divină: „Salut şi ochii citind cuvinte profunde/ Ca răsărite din sămânţă, ca din scânteie/ Furată din focul sacru al zeilor, ca o idee!”. Obsesia pentru mitologie se face simţită încă din primul text al cărţii, iar viziunea asupra poeziei este de natură platoniană, întrucât Platon este cel care consideră că zeul îl inspiră pe poet. Influenţa gândirii şi culturii elene asupra poetului român este pregnantă şi se va resimţi la nivelul întregii sale creaţii. De altfel, în căutarea unui „cuvânt magic”, un cuvânt aflat la originea limbajului şi chiar a limbajului poetic, emiţătorul de text află soluţia tot în limba greacă: cuvântul ida, considerat de acesta drept rădăcină a lexemului idee. Ida, tradus „am văzut”, stă la baza ideii atât din punct de vedere morfologic („Gând, am găsit cuvântul căutat de tine!/ În limba greacă. Ida este rădăcina lui,/ A cuvântului idee, cuvântul tău cerut,/ Uşor de înţeles, însemnând am văzut!”), cât şi la baza actului în sine al ideii. Himeră a minţii, ideea este o sursă de lumină, a unei cunoaşteri absolute spre care tinde eul poetic: „Idee, foc în gând, ca o sămânţă înaripată/ Care încolţind pe dată creşte-o lumină/ Şi îndrumându-ne vedem în nevăzut!”. Cunoaşterea pentru care se optează este de natură paradisiacă, dacă ar fi să aplicăm filosofia lui Blaga. Eul caută desluşirea necunoscutului, aflarea tuturor tainelor. Fiinţă solară la fel ca Sorescu,  care este asemănat cu o floare a soarelui ce-şi îndreaptă pălăria după soare, instanţa poetică doreşte să găsească un cuvânt „ce salută etern lumina”, un cuvânt care să însumeze toată cunoaşterea, fie ea potenţială sau existentă, o rădăcină a gnozei şi a limbajului, căci limbajul este sursa cunoaşterii. Faptul că un astfel de cuvânt îşi are, conform autorului, rădăcina în limba greacă, este în conformitate cu prestigiul culturii elene ca leagăn al cuvilizaţiei. De altfel, cultura elenă este apreciată de scriitor şi în alte poeme, nu doar prin multiplele referinţe la mitologia greacă, dar şi prin afirmarea directă a valorilor pe care grecii le-au dat lumii moderne. Printre acestea se numără şi teatrul, care s-a născut la Atena: „Dansul jucat la poalele sfintei Acropole a Atenei/ Va fi debutul teatrului, a artei scenei” (Dansul nemuritor). Iată că sămânţa luminii pe care o caută este ideea, ca sursă a cunoaşterii şi a poeziei, ca muză absolută, născută în Ellada. Grecia se erijează, astfel, în pământul matern nu doar al poeziei, ci al artei în general, o artă ce „mişcă şi va mişca aşa ca roata în lume, toată lumea/ Cu valurile generaţiilor viitoare, emoţionând mereu…”. Cultura elenă şi-a dobândit, deci, nemurirea.

Pe lângă obsesia luminii şi a mitologiei, o temă principală este şi timpul, privit atât în latura sa obiectivă, ca timp fizic ce se scurge independent de om, cât şi ca timp subiectiv, istorie a evoluţiei umane. În privinţa timpului fizic, ce se scurge lent, de la anotimp la anotimp, acesta este interconectat cu cel subiectiv, iar tema temporală este introdusă subtil de la dorinţa de cunoaştere a tot ce-a fost şi este, la dansul nemuritor, născut pe vremea zeilor, ce a dat naştere teatrului. Pornind de la ideea de joc, regăsită şi în dans şi pe scenă, este adusă în faţa cititorului primăvara. Există, deci, o coerenţă internă a volumului, textele se nasc unul din altul, la fel cum ideile înfloresc ca ciorchinii. Primăvara este şi anotimpul luminii, în care „natura copiază destinul divin înviind ca Hristos”, este un joc de-a viaţa, după cum se afirmă şi în titlu, este începutul cunoaşterii, împrospătarea perspectivelor. Eul poetic rememorează, pe această cale, primăvara vieţii sale, copilăria, când apare setea de cunoaştere: „Când eram copil, ca furişat în primăvara vieţii/ Roteam caleidoscopul în caruselul frumuseţii/ Privind cu ochiul meu, tare mirat, ca de ciclop/ Mişcarea risipindu-se uşor ca puful unui plop.”. Evenimentelor specifice sosirii primăverii, precum înverzirea pomilor, apariţia florilor sau a mieilor pe câmpii le sunt asemănate evenimente din viaţa eului, care devin materie poetică primară: „Momente neuitat jucate şi cântate ca-n balade,/ Adunate cu drag de poet în crâmpeie colorate,/ Bucată cu bucată, ca un puzzle cu poveşti uitate,/ Ca înfăşurate pe un mosor făcut numai cu vise/ Îmbrăţişate ca în prinsoarea copiilor pe o pajişte/ Într-un singur cuvânt, pantomimă a vieţii- jocul…”. se accentuzează, astfel, natura ludică a poeziei şi a limbajului poetic. Se observă şi tendinţa de a sintetiza totul cu un cuvânt: dacă în textul de început al volumului se caută cuvântul care să surprindă esenţa cunoaşterii, acum are nevoie de un cuvânt care să definească poezia şi copilăria- jocul. Urmând primăverii, vara toridă, ca etapă a ciclului unui an, dar şi ca etapă a vieţii, este un simbol al tinereţii şi al dragostei. Toamna este simbol al bătrâneţii şi al înţelepciunii, în vreme ce iarna aduce cu sine moartea şi resemnarea senină a iubirii în faţa acestui fenomen crunt. Fiecare vârstă este experimentată, măcar virtual („Când eram copil..”, „Când era tânăr”, „Când eram bătrân”, „Atunci, înainte de moartea inerentă…”), de către instanţa poetică şi marchează o etapă a cunoaşterii. Primăvara are loc iniţierea în cunoaştere, vara aduce cunoaşterea empirică, a simţurilor, o cunoaştere exaltată, toamna domoleşte focul tinereţii şi descoperă adâncimile gnozei, iar iarna educă spiritul în faţa celei mai mari şi mai grele bariere impuse de moarte. Inserţia de elemente ştiinţifice în textele poetice nu vizează numai cultura elenă, ci preia şi elemente din cultura egiptenă (zeul Ra), bizantină (mozaic bizantin), românească (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana), apar şi noţiuni din domeniul biologiei (seva, şarpele Boa etc.), însă tocmai acest amestec de elemente savante sporeşte solemnitatea poeziei, îmbogăţind-o din punct de vedere semantic, şi dovedeşte că ştiinţa şi poezia sunt profund înrudite.

O metaforă recurentă este cea a ochiului de ciclop sau a privirii cunoscătoare, plină de gnoză. Ochiul înregistrează asemenea unei camere de luat vederi („Filmam ca un mare cineast”), este cel care deschide uşa către cunoaştere, receptorul prin intermediul căruia informaţiile sunt interiorizate şi prelucrate. Ochiul fizic este conectat cu ochiul minţii, cel care vede ideile şi care le poate face să încolţească şi să rodească. Cu alte cuvinte, ochiul de ciclop este echivalentul id-ei în plan fizic şi simbolic.

Încă o dată, savantul îşi face simţită prezenţa prin imaginarul poetic care împrumută termeni din domeniul geografiei, filosofiei şi istoriei. De altfel, dacă privim cu atenţie, sunt explicate anumite întâmplări esenţiale din evoluţia omului (picturile rupestre, apariţia focului, Marele Zid Chinezesc, piramidele, Renaşterea şi alte puncte cheie din culturile de pe mapamond) şi sunt înzestrate cu capacităţi de sensibilizare, sunt estetizate. Un exemplu elocvent este „Portretul timpului”, unde geneza este delicat expusă în versuri şi figuri de stil. (p. 64). Savantul interpretează istoria umană prin ochi de poet şi caută să atragă atenţia, prin mijlocirea poeziei, asupra pericolului spre care se îndreaptă omenirea. Poetul deplânge decadenţa omului („Picturile rupestre sunt prezentate pe ecrane/ Hipnotizând cu teorii absurde şi barbare./ Acum, în peşterăşi-a încropit culcuş apusul,/ Iar omul îşi caută în bezna grotei răsăritul./ În grota planetară cu miliardele de stalactite/ Se risipeau încet, în picături de timp şi visele!/ Din ochiul meu cel mare, cel uriaş ca de ciclop/ Se prelingea un plâns neîncetat ca un potop/ Care curgea ca o cascadă din sfâşierea mea,/ Terra planeta vieţii era îndurerată ca o Pieta,/ Madonă-ndoliată ţinând în braţe existenţa!…”- Pieta) şi îngustarea luminii cunoaşterii, de care se face vinovat tot omul. Imposibilitatea cunoaşterii duce la imposibilitatea perpetuării existenţei. Planeta întreagă este ameninţată din cauza faptelor omului ignorant. Visul de a atinge absolutul şi orice vis de măreţie este spulberat, omul se zbate în întunericul ignoranţei ca un animal. Ne este înfăţişat un tablou apocaliptic. În încercarea de a aminti omenirii de marile-i realizări, face o listă cu monumente şi personalităţi importante, din România menţionându-i pe Ştefan cel Mare, Eminescu, Enescu şi Brâncuşi, însă feeria generată de astfel de măreţii este brusc curmată de anunţarea unui raid aerian la radio. Războiul este iar o temă subordonată timpului şi antropologiei. Războiul este un cântec al sirenelor ce întunecă judecata oamenilor, este prezentul în care ne aflăm, diametral opus unui trecut glorios. Opoziţia care se face între prezentul sumbru şi trecutul paşnic şi prolific din punct de vedere al domeniilor cunoaşterii este similar celei la care recurgeau romanticii şi este rezultat al unei sfâşieri interioare pentru soarta pecetluită a omenirii. Războiul este un „teatrul absurd şi sângeros./ Botezul blestemat făcând macabrele surprize/ Cu sânge, morţi orbi, invalizi şi jale şi proteze.” (Botezul focului), atingând cote terifiante la Hiroshima şi Nagasaki- „genocidul inuman”. Durerea atinge cote maxime în poezia „Ca Don Quijote”, al cărei mesaj este zugrăvit în imaginea de pe copertă:

Eram ca bietul cavaler rătăcitor

Pierdut în şaua unui vis năucitor

Zburam cu Pegas ca un gând curat

Plutind pe cer ca norii spre neant

Privind perplex şi-ngrijorat Pământul

Uitându-mă ca Don Quijote prin vizor

Şi ochii meu vedeau rănile Terrei

Şi un spectacol dezolant şi înfricoşător!

De sus priveliştea era terifiantă,

Pământul arăta ca o gazelă sfâşiată

Atât de grav rănită de colţi de fiară

Zbătându-se ca un bolnav gata să moară!

Industria care a poluat la cote alarmante este asemănată cu un monstru care-şi împrăştie otrava peste tot, distrugând întregul ecosistem: „Deşertul măcina verdele ca o moară/ Pădurile ucise se prefăceau în scrum (…)/ Viaţa gonea în trap spre moarte la-ntâmplare/ Pe cai hrăniţi avid cu bani murdari/ Şi adăpaţi cu visele halucinante şi meschine/ Desprinse din coşmaruri şi teroare!”, singurul apărător al planetei rămânând Don Quijote. Condamnând setea după bani care a distrus Pământul prin războaie şi prin industrializarea la scară largă a oraşelor lumii, salvarea pare o halucinaţie, o moară de vânt, iar cei care se luptă pentru menţinerea unei vieţi sănătoase pe pământ sunt nişte Don  Quijote, visători fără şanse. Lamentarea cu privire la moartea iminentă a planetei se soldează cu o întrebare-cheie: ce moştenire lăsăm în urma noastră:

„Şi îmi şoptea uşor în somn Cassandra

De soarta generaţiilor noastre viitoare

Nebănuiţii şi nevinovaţii creditori ai noştri,

Pe care i-am jefuit încet luându-le aproape totul

Aerul, apa, solul şi subsolul, visul şi rodul,

Tot ce cu greu şi-ncet în ani şi ani s-a zămislit!

Cassandra şoşotea în visul meu ca disperată

Că noi am semănat doar vânturi şi păcate

Şi generaţiile care vor prelua ştafeta vieţii

Vor recolta numai furtuni şi mari dezastre (…)”- În somnul lui Morfeu.

La fel, poemul „Cina cea de taină”, reluând motivul Cassandrei care prezesteşte numai rău, pune sub semnul întrebării viitorul culturii. Răspunsul se află, însă, în artă, ca salvare a sufletelor şi a planetei prin pacea pe care o promovează, dar şi în privirea întoarsă către trecut: „Vorbind, Pericle mă-ndemna ca să privesc în urmă/ De mult, cu mii de ani pierduţi ca o lumină-n umbră (…)/ Ca să ridici ceva măreţ, care străbate veşnic timpul,/ Spunea Pericle, trebuie să porneşti cu o idee, / Appoi artiştii, arhitecţii şi filosofii având o cheie/ Deschid porţile timpului şi se găsesc cu nemurirea!” (Sigiliul timpului). Salvatorii sunt artiştii, filosofii şi arhitecţii, doar ei pot recrea lumea.

Dansul şi iubirea sunt alte două aspecte importante dezvoltate în lirica domnului Gheorghiu. Viaţa însăşi este un dans, la fel ca şi iubirea, care reface modelul preluat din cosmos. Tiparul universal al dansului aparţine, se pare, însuşi atomului:

Gândeam că e un joc al providenţei

Că fiii luminaţi ai Greciei, Noii Zeelande,

Ai Danemarcei şi ai României

Au demonstrat la-ntreaga omenire,

Cum copiem cu paşi făcuţi în cerc

Dansul vrăjit, neobservat al electronilor

Jucat neîncetat în totul şi în toate, (…)

Şi vă întreb ca un copil neştiutor, mereu mirat

Dansul universal al electronilor cine l-a inventat?

Dansul minune al materiei, ce nu se-opreşte niciodată,

De electroni neobosit, etern jucat!… (Dansul universal)

La fel ca electronul, viaţa este tot un dans, o „horă perpetuă şi-ameţitoare” (Invitaţie la dans), în vreme ce iubirea este o invitaţie la un astfel de dans. Până şi în ruga adresată divinităţii pentru pace, viaţa este definită ca dans: „Şi viaţa noastră fă-o un dans neîncetat” (Rugă). Simbolistica religioasă este şi ea prezentă alături de cea ştiinţifică, căci savantul nostru înţelege rolul ambelor domenii pentru viaţa unui om şi, mai ales, pentru pacea mondială. Modelul circular ales pentru dans- „dansul tipic de ritual, în cerc şi monoton jucat” (Dansul nemuritor) sau „Dansul rotund, mergând ca cercul” (Dansul universal)- se regăseşte şi în imaginea roţii: „hora ca o roată a norocului” (Invitaţie la dans), „Îi spuneam că orice limbă vorbită de noi este-o roată/ Şi în mişcare perpetuă ne duce oriunde este chemată!/ Roata, coroană a regilor ce o poartă la nuntă mirii,/ Roata supliciului pe care în chinuri o duc martirii,/ Nimbul ca Soare pe creştet de sfânt pictat pe-o icoană,/ Cercul de foc la circul vieţii sărit atât de uşor de o fiară,/ Roata ce scoate apa vieţii tot timpul ca dintr-o fântână,/ Roata care din gură în gură ne poartă ca pe orbi, de mână,/ Roata care trist, în plâns de clopot ne-ntoarce-n ţărână…” (Limba vorbită). Roata, cercul în general este simbolul ciclicităţii vieţii supuse trecerii inexorabile a timpului: „Minunata poveste repetabilă, răsădită de oameni” (Cina cea de taină).

Volumul este o adevărată petiţie pentru revenirea omenirii spre calea cunoaşterii şi a dragostei faţă de semeni şi de Pământ, dar şi un semnal de alarmă pe care poetul îl trage cu privire la soarta fragilă a umanităţii, ameninţată de lăcomie şi ignoranţă: „Iar poetul se-ntreba întristat, atunci lumina?…” (Arborele vieţii). Bogat în figuri de stil (metafore şi comparaţii cu precădere), abordând teme precum viaţa, timpul, cultura şi civilizaţia, cunoaşterea şi arta, opera poetică a lui Florin Gheorghiu constituie o reflecţie asupra condiţiei omului în societatea contemporană.

Pe urma zborului- Στα ίχνη της πτήσης , eveniment care a adunat peste 70 de iubitori de cultură, de poezie, români și greci, prieteni, care apreciază activitatea autorului.

Valentina Teclici – „Sentimente în Chihlimbar” de Florin Gheorghiu

Imprimare Email
Sentimente în chihlimbarSpiritul diasporei a devenit mai bogat prin apariţia volumului de versuri „Sentimente în chihlimbar”, semnat de Florin Gheorghiu. Cine este Florin Gheorghiu? Un vechi prieten, din perioada adolescenţei, cu care m-am regăsit după 38 de ani, graţie altei vechi prietene şi internetului. Cine este Florin Gheorghiu? Un om de ştiinţă şi cultură, născut la 22 februarie 1951, în orasul Huşi, judetul Vaslui. A absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Biochimie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi a finalizat şi susţinut un doctorat în Biochimie în cadrul aceleiaşi facultăţi. A debutat cu versuri în revista „Literatorul” (1992), redactor şef Marin Sorescu. Cu sprijinul scriitorului Eugen Uricariu, a fondat în anul 1992, revista „Ateneul Eleno-Român”. A colaborat şi colaborează cu versuri şi articole la „Literatorul”, „Curierul Românesc”, „Ateneul Eleno-Român”. Cine este Florin Gheorghiu? Un om care, aşa cum mi-a mărturisit, are două patrii pe harta inimii şi care întotdeauna se întoarce cu mult drag la rădăcini, să simtă că-şi umple bateriile până la următoarea întoarcere. Căsătorit cu Vasiliki, de origine greacă, Florin Gheorghiu a emigrat în Grecia în urmă cu 28 de ani şi locuieşte în Atena, unde este co-patronul unei firme de analize medicale. Cine este Florin Gheorghiu? Un om generos, care a donat drepturile de autor ale acestei ediţii Fundaţiei Prietenii Iaşului „Emil Alexandrescu”, în vederea acordării de burse unor copii valoroşi, fără posibilităţi materiale.

Volumul de versuri „Sentimentele în chihlimbar”, apărut la Iaşi, Editura PIM, în urmă cu câteva luni, este un omagiu adus iubirii, creaţiei, vieţii, umanităţii. Ilustraţia de pe prima copertă, semnată de Codrin Lăcătuşu, este sugestivă şi se doreşte o chintesenţă a întregii cărţi. Adam şi Eva, mărul, şarpele, paradisul claustrat într-o roată a norocului, care este protejată de curcubeu, ca un sigiliu, „Ca un Arc de Trimf colorat/ Pe sub care trece existenţa/ Cu învinşi şi învingători”. Deasupra, jucătorul/ destinul, învârtind roata, perpetuu, ca viaţa să meargă înainte „Cu păgubiţi şi câştigători/ Cu mai mulţi păgubiţi/ Şi mai puţini câştigători.”

Volumul cuprinde 28 de poeme de dragoste şi filosofie a vieţii. Este vorba de dragoste în sens complex, ca spectrul luminii care este ca un leit motiv în majoritatea poemelor: dragostea plină de recunoştinţă pentru istoria, cultura şi valorile neamului, dragostea pentru cultura care l-a adoptat, dragostea sfântă pentru bunici şi părinţi, dragostea protectoare pentru natură, pentru oameni şi univers, dragostea profundă şi pătimaşă pentru femeia iubită, copie la indigo a Evei, dragostea pentru viaţa trăită intens, cu întregul spectacol de sentimente şi culori. În acest volum, omul de ştiinţă şi poetul lucrează în deplină armonie, creând din sentimente un muzeu, o legătură vie între trecut şi viitor ca să aducă lumină şi sens amintirilor şi experienţelor vieţii şi să descifreze împreună misterul vieţii.

„Mult mai târziu/ După-ntâmplarea lui Adam/ Cu mărul şi păcatul/ Înmuguriră sentimentele” (…) „Mult mai târziu/ Au apărut muzeele/ Ca să adăpostească, să păstreze/Comori de artă, colecţii şi trofee./ Şi din senin m-am hotărât şi eu/ Să fac din sentimente/ Ah, da! Din sentimente un muzeu./ Deoarece vorbesc la viitor? Eu le-am închis în ambră/ Să aibă viaţă lungă/ Să le cuprinzi în inimă şi-n palmă/ Apoi ca orbul cu o mângâiere lină/Atunci pe loc, sau mai târziu/Mult mai târziu/ Să simţi lumina.” („Sentimente în chihlimbar”)

În poezia „Indigo” poetul şi omul de ştiinţă se întrec să explice metodic şi metaforic declanşarea atracţiei „între femeie şi bărbat”, a Atracţiei universale, având cauza în „mărul lui Adam” şi invenţiile lui Newton, care „în prealabil a inventat/ culoarea indigo între albastru-violet” din dorinţa ca spectrul să aiba şapte culori „un număr magic într-un set complet”, aşa cum sunt zilele săptămânii şi notele muzicale. „Iar tu erai o copie fidelă, trasă la indigo/ Exercitând o atracţie irezistibilă/ Ca Sonata lunii cântată de Sirene/ Ca o mare cu fluxul şi refluxul/ Într-un du-te vino de sentimente şi resentimente.” Unele teme apar frecvent, ca şi viziunea dualistă, unde contrariile alcătuiesc întregul şi armonia. Roata este unul din motivele cu care poetul filosofează, fascinat parcă de versalitatea cuvântului: „Bătrânul olar/ Povestea copiilor/Strânşi roată în jurul lui/ Cum desprinse el meşteşugul/ Din roata tatălui…”, „Din roţile Cucuteniului” (…) „Ca revoluţia dansantă a Pământului/ Cu alternanţă de cald şi rece/De lumină şi întuneric/ Aşa merge viaţa înainte/ Ca o roată măiestrit de rotundă/ Rotundă ca hora în care/ Se prind flăcăii şi codanele/Dimpreună cu ţâncii şi bătrânii/Rotundă ca roata Pământului/ Ca învârtirea Pământului/ Ca roata Soarelui/ Ca rotirea Soarelui”/ Ca învârtirea Planetelor/ Ca rotirea Galaxiilor/ Hora noastră învârtită rotund/ De la naştere până la naştere” („Roata”); „În hora magnetică a Căii Lactee.”(„Nimbul Nemuririi”)

„Noi, opuşii, nefraţii, bărbatul şi femeia/ Strâns lipiţi ca polii unui magnet/ Când ne-am născut a doua oară/ Ne-am prins firesc/ În hora magnetică a Căii Lactee/Contopiţi mână în mână, ochi în ochi/Inimă în inimă/ Înfiorându-ne în câmpul magnetic/Al porţii Sărutului/Eram fraţi siamezi de sentimente/ Noi, opuşii, aşa de lipiţi/Inseparabili ca polii unui magnet/Iradiind nimbul nemuririi.”(„Nimbul Nemuririi”)

Sentimentele de dragoste, un amalgam, o îmbinare de sacru, puritate, încredere, speranţă, patimă, adulaţie, dans al culorilor, vibraţia luminii, trăinicie şi veşnicie.
„(„Trepte vii”) În aceeaşi strofă, mister, nostalgia copilăriei, iubirea pătimaşă: „Acum ciocnesc cu Zeus şi-s orb pe îndelete/ Nectarul din pocale vrăjit mi-aprinde sete/ Îmi pare o minune din noaptea de la ţară/ Cu sfânta de bunica când mă ţinea în poală/ Încerc să-mi sting văpaia cu-nghiţituri febrile/ Şi carnea ta m-atrage cu foamea de feline. […] Când fascinate/ De pata de lumină/ De după ploaia caldă am tânjit/ Am despuiat iubita-mi castă/ De straie pe retină/ Şi-am ospeţit înfrigurat/ În sufletu-i torid.” („Spectru”)

În „Bagheta magică”, o bijuterie de poezie, scena casnică, obişnuită, a pregătirii „mâncării binecuvântate” are putere magică şi măreţie şi se cuvine răsplătită printr-un alt gest de miracol. Poetul-om de ştiinţă devine un prestidigitator, căruia, ca şi Soarelui după ploaie, îi reuşea trucul desenării pe cer a curcubeului: „Eu luam o prismă/ Şi dezghiocam o rază/ Într-un evantai de culori/ Să ne bucurăm privirea/ Şi ca să-ţi mulţumesc/ Pentru mâncarea binecuvântată/ Pentru noi.” Bogata cromatică crează plusuri de frumuseţe şi stimulează imaginaţia cititorului. Poetul celebreazăculorile şi ca titluri ale poeziilor.

Verdele, se pare, este culoarea preferată a poetului.
„Bolnav de verde”; „De verdele de lumină”; „Speranţa vie de verde şi de mâine” ; „pădurea verde”; „În sânii ei/ Musteşte clorofila/Cu lapte verde/ Doamne, verde/ „Acum şi totdeauna” („Verde-Verdele fecioarei de lumină”) „Cum albul iei mamei cu pruncul adulat/Lumina de iubire, fecioara de lumină/Încrezător în tine, robit de strălucire/ Scânteie de-mplinire, mereu te-am căutat.” („Alb”) „Pe faţa ei, câmpuri cu flori de maci/ Când cleştele iubirii în clocot prinde raci/ şi jarul lor de roşu dogoritor arzând/ Deşteaptă-n mine tauri la roşu delirând.” („Roşu”) „În visul meu obsedant/ Inima ta era un semafor/ Care clipea între galben şi roşu/Portocaliu, portocaliu, portocaliu…/ Aştept răbdător, de-o viaţă…/Să se facă verde./ Să se facă verde magic/În inima ta,/ Iar eu cu lumina mea/ Să mă lipesc de verde/ Cum îmbrăţişează lumina clorofila./ Să ne legăm organic/ Cu sentimente de lumină.” („Portocaliu”)
„Pe braţe lanuri de flori galbene-nfloresc/ Şi strâns şi credincios mă-ncolăcesc./ Van Gogh le salută etern, cu pălării de floare/ Şi-ncolăcirea ta era ruptă din Soare.” (…) „Coroana de lumină,/ Coroana sclipitoare/ Aşa era încolăcirea ta, sclipire-n sărbătoare.” („Galben”) „În ochii tăi, adevărate grădini suspendate/ Una din cele şapte minuni de acum,/ronduri de irişi par să-nvie/ Şi irişii ochilor tăi/ Au nuanţa Judecăţii de apoi/ Albastru din Capela lui Michelangelo/ Culoarea cerului care strecoară lumină de-ntuneric/ Albastrul meu etern, albastru fără preţ/ E-mbălsămat în rugă, în zid de Voroneţ.” („Albastru”)

Păsările-cuvinte-sentimente-idei, căutările, zbaterile, durerile, eşecurile, victoriile, truism, genialitate, continuitatea creaţiei, destinul poetului. „Eliberate din colivia inimii poetului/ În zbor neobosit aşteptate de generaţiile viitoare/ ca păsările migratoare…” („Păsările”) În „Rugul organic” poetul se întoarce la rădăcini, să se reîncarce energetic şi spiritual: „Se scufund-adânc, adânc poetul/ În visul abisal ca-n rugăciune/ Şi îi pulsează prin vene în genune/ Marea şi munţii cu doina de dor” (…) „Livada mănoasă cu fructele-n pârg/ Adie-n artere când marea zvâcneşte/ Aprinde un foc arzând nebuneşte/ E setea de viaţă la mieii când sug/Şi flăcări spre lume din inim-irump/ O lume-nfăşată în Sori arde rug.”

Lirica din „Sentimente în chihlimbar” este presărată cu nestemate ale adevăratelor valori ale poetul. În „Arborele genealogic” poetul urcă trepte să ajungă la „sfânta de bunica” ţesând la „războiul care ţese pace”, „Scoarţele care erau nişte tapiţerii aşa de vii/De parcă desenau nemurirea. ” Pe „…prima treaptă/ Cea mai uşoară” poetul ajunge la părinţi „care o spun sfâşiat de durere, stau acum printre sfinţi „. Tatăl, „şcolit de-nţelepciunea lui Socrate” folosea „aforisme în loc de poveţe”. Bunicul şi tatăl l-au învăţat „cuvântul ubicuitate”, credinţa, onestitatea, puterea şi speranţa jertfei. Poetul urcă în „Templul recunoştinţei” rugându-se să „Ardă veşnic vie flacăra recunoştinţei noastre/Pentru eroii de pretutindeni în lupta pentru libertate” , elogiindu-l pe Brâncuşi şi sculpturile lui geniale. Apoi coboară alte trepte în „Cutiile Pandorii „, dezvăluind mizeria materială şi morala generate de corupţie, puterea malefică a banului şi poluare, gândind, plin de speranţă că Domnul „Va concepe şi a unsprezecea porunca : Nu poluaţi! Nici natura, nici sufletele. ”
Poezia „Negru” , în care culoarea este asociată cu „pisica neagră” (o metempsihoză a banului), doliul, ţigara, Grecia „unde imediat după o înmormântare/ Se bea cafea neagră, cafeaua consolării”, banul, cel mai negru dintre zei, vidul si mormântul. „La El se închină cu un total devotament/ Adoratorii care au în minte noaptea/Şi o gaură neagră în suflet în care se afundă banii/ Ca într-o prăpastie fără fund”. Poetul plânge „ca la înmormântare” şi filosează cu amărăciune : „Ironia sorţii este că toţi sfârşim într-o gaură neagră/ Iar diamantele devin cărbune.”

Însă în lirica acestui volum, în mod dominant, Lumina şi curcubeul, sunt esenţa, viaţa, continuitatea, întrebarea şi răspunsul: „Să simţi lumina” (mângâind sentimentele) ; „Lumina-n jungla cernută din înalt”; „Verdele lumină”, „lumina de iubire”, „fecioara de lumină”; „pata de lumină”, „Doream clipa de lumină”, „coltuc de lumină”, „orb cătând lumina-n pârg”; „Şi căutam lumina îmbobocind senin,/ Buchet de curcubeu în legământ divin”, „coroana de lumină.”

Claritate, profunzime, prospeţime a ideilor şi metaforei, expresivitate, combinaţie de stil clasic şi modern dau personalitate acestui volum de debut, care-mi place să cred, deschide lista viitoarelor apariţii, pentru că Florin Gheorghiu este un poet autentic, sensibil, matur, plin de forţă şi substanţă şi are ce oferi în poezie.

Dr. Valentina Teclici, Noua Zeelandă   

Interviu cu poetul dr. Florin Gheorghiu din Grecia

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Florin Gheorghiu: Am plecat din țară, deoarece soția mea era cetățean străin şi am decis să ne continuăm viața în patria ei.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

F.G.:  Cel mai mare obstacol înfruntat ca emigrant a fost învăţarea limbii țării. Din fericire, m-am adaptat foarte repede. După 6 luni, vorbeam destul de fluent limba greacă.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

F.G.:  România este şi va fi patria mea etenă, iar Grecia, cealaltă patrie!

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

F.G.: În anul 1992, am fondat prima revistă care a apărut în Grecia în limba română și greacă. Revista  se numea „Ateneul Eleno-Român„, apoi,  împreună cu un grup de entuziaști, am fondat prima comunitate românească din Grecia, Comunitatea „Ștefan cel Mare şi Sfânt”, fiind ales și primul președinte al comunității. Deoarece sunt din Moldova, municipiul Huși, judeţul Vaslui, am „botezat” comunitatea cu numele marelui voievod, unul din cei mai mari români ai tuturor timpurilor! Am propus d-lui ambasador de atunci, (după 2008), prof. dr. Caius Τraian Dragomir să facă demersurile necesare, pentru ca Aeroportul Internațional Otopeni să se numească „Henri Coandă”. Aceasta, pentru a se crea o imagine luminoasă în întreaga lume, despre România. Din fericire, acest deziderat al meu, s-a îndeplinit. Împreună cu un grup de susţinători, în frunte cu d-na Monica Săvulescu-Voudouri, cea care a fost promotoarea şi preşedinta, am înfiinţat Societatea Culturală Balkania Contemporană, la care se desfășoară foarte multe activități culturale (cenaclu, lansări de carte, echipă de teatru, invitaţi din ţară, din Grecia şi din ţările balcanice, pentru promovarea unei imagini corecte a României, traduceri de carte a unor scriitori români (Caragiale, Panait Istrate, Gelu Naum, Marin Sorescu, Nichita Stănescu).

În 1994, la Teatrul Antic Epidaur, unde se desfăşoară un prestigios festival internaţional de artă, pentru  prima dată a fost invitată să dea spectacol, o trupă din România. Este vorba despre Teatrul „Bulandra”. Meritul îi aparține lui Ion Caramitru, care în acea vreme era ministrul culturii. Ambasada de la Atena a sprijinit această manifestare, ca și Comunitatea noastră. Am închiriat un autocar și am asistat la un spectacol de excepție cu „Antigona” lui Sofocle, în limba română. În rolurile principale erau, regretata Irina Petrescu, Ion Caramitru, Ion Besoiu, regretatul Dan Tufaru.

În anul 1995, în luna iunie, am organizat şi sponsorizat ca persoană particulară o expoziţie de artă plastică la Centrul Cultural al Primăriei Paleo Psihico. Acesta este unul din cele mai selecte cartiere ale Atenei. La această expoziție am invitat pe regretatul mare grafician Marcel Chirnoagă, care m-a onorat cu prietenia sa. Maestrul Chirnoagă a prezentat ciclul Apocalipsa, care este o capodoperă a gravurii române din secolul XX. De asemenea, în expoziție erau lucrări ale designer-ului Alexandru Ghilduș și picturi ale arhitectei Mara Kukula, care locuiește în Atena. Expoziția s-a bucurat de un mare succes.

B.T.: Sunteţi mulţi artişti români în Atena?

F.G.:  La ora actuală există în Atena un grup pestigios de oameni de cultură și artă. Aceștia contribuie prin operele și activitatea lor, la activitatea bogată a Societății Culturale Balkania Contemporană. Astfel, d-na Monica Săvulescu-Voudouri este un romancier de seamă, care a publicat în România, Olanda, Belgia, Danemarca, Peru, Grecia. Este sufletul acestei societăți. Tot în Atena, locuiește soprana Marina Krîlovici, prof. dr. Victor Ivanovici, un scriitor, critic de artă şi traducător de greacă, spaniolă, română, recunoscut pe plan internaţional. Există şi un grup de muzicieni de valoare ca: violoncelistul Marcel Spinei, pianista Sanda Spinei, violonistul Sergiu Năstase, harpista Maria Năstase, bizantologul și istoricul Florin Marinescu, care studiază manuscrise românești de la Muntele Athos și a scris mai multe cărți de istorie şi relații eleno-române. Avem o foarte bună legătură cu Editura Omonia din București, condusă de apreciata doamnă Elena Lazăr care publică traduceri din literatura greacă în limba română şi din literatura română în limba greacă. Tot aici trăiește şi un sculptor talentat, Gabriel Grama.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

F.G.: Dacă aș avea mulți bani, aș ajuta pe elevii meritoşi să-şi continue studiile. De altfel, am publicat două volume de poezii „Sentimente în chihlimbar” și „Pe urma zborului”, iar banii din vânzarea cărților au fost donați pentru elevi merituoși din Iași, care nu au posibilități materiale.

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

F.G.: Pentru a face ceva bun pentru România, nu este nevoie neapărat să ai mulți bani. În primul rând, trebuie să fii corect, acolo unde te afli (omul sfințește locul), să te consideri mereu un reprezentant al patriei tale, care face cinste locului de unde a pornit. De asemenea, niște idei bune, pot să contribuie la îmbunătățirea imaginii ţării de origine.

B.T.: Daţi-mi un exemplu! O idee foarte bună este mai importantă decât banii.

F.G.: Se pare că am avut o asemenea idee, chiar îmediat după 1990, dar din păcate, deși ideea era sublimă, punerea ei în practică a lipsit cu desăvârșire (cum spunea Caragiale!). Deoarece la vremea respectivă eram bombardați prin intermediul televiziunii numai de imagini şi reportaje terifiante referitoare la ţara nostră (vezi copiii cu Sida şi cei handicapați), m-am gândit că un răspuns adecvat s-ar fi putut  da chiar prin intermediul televiziunii. Acest proiect, nerealizat din păcate, dar care nu ar fi rău să se realizeze acum, l-am denumit Proiectul Madrigal. Iată despre ce este vorba: După modelul Concertului de Anul nou, de la Viena, să fie transmis din România (în cât mai multe țări, încetul cu încetul), un concert care să prezinte Colinde de Crăciun, interpretate de Corul Madrigal. Adevărul este că la acest capitol, la vremea respective (trăia regretatul Marin Constantin), eram imbatabili pe plan internațional. Se putea amenaja o sală de concert frumos ornată la Ateneu, cu sprijinul Orchestrei Simfonice radio-tv și al câtorva mari solişti de operă (Angela Gheorghiu, Nely Miricioiu, Mariana Nicolesco şi mulți alţii), cu un regizor talentat se putea organiza un spectacol fără egal, pe care l-ar fi preluat la început câteva televiziuni străine (Republica Moldova, alte țări vecine), în timpul pauzei se puteau proiecta imagini cu ce este mai frumos în România (mănăstirile din Bucovina, Complexul sculptural Brâncuși de la Tg. Jiu și avionul lui Coandă, etc. etc.)

Fiind o fire optimistă, m-am adresat la Ambasada noastră din Atena, unde ideea a fost apreciată, dar nu şi sprijinită. Atunci, am făcut un drum la București şi am încercat să susțin proiectul, care încetul cu încetul ar fi adus şi bani, pentru că sponsorii aşteaptă nişte manifestări de anvergură pentru a li se face publicitate. M-am adresat presei, am susţinut ideea la Forumul Românilor organizat de Fundaţia Culturală Română, l-am vizitat acasă pe Marin Constantin, care a fost încântat de idee şi s-a oferit să susţină gratuit concertul, dar cu condiţia ca un for (un minister, o fundaţie) să se implice în organizare. Am scris un articol şi în Ateneul Eleno-Român, referitor la acest proiect, dar totul a rămas un vis frumos. Mă gândesc că nu este târziu nici acum, ca ideea să prindă viață. Poate ar fi mai bine dacă totul ar porni din Iaşi, unde Teatrul Național este o adevărată bijuterie arhitectonică, există Opera din Iaşi care are un manager inimos (d-na Beatrice Rancea) şi există un cor extraordinar al studenţilor de la Conservator, condus de prof. dr. Nicolae Gîscă, care a fost premiat pe multe meridiane ale lumii şi cântă în mai multe limbi străine. Credeţi că am putea să plecăm împreună, în căutarea timpului pierdut şi să se realizeze acest vis al meu? Cred că România merită o asemenea promovare!

B.T.: România merita mult mai mult! Am putea să ne alăturam noi, toţi românii care simţim la fel.

Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

F.G.: Nu știu ce simt cei veniți după 89 din România, dar un om de calitate, trebuie să-şi iubească țara.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

F.G.: În legătură cu limba, îmi permit să vă citez câteva versuri din poezia mea „Limba Vorbită” care a fost publicată în volumul, „Pe urma zborului”:  Fratele meu geamăn, poetul / Când amintea despre limba vorbită /… Îmi spunea c-o respiră tot timpul ca aerul! / Eu mă imaginam un scafandru aflat în adânc / În oceanul de vise, din ea, cer cu nesaț respirând

B.T.: Fenomenale!!! Vă mulţumesc şi vă doresc tot binele!

Cu deosebit respect, Florin Gheorghiu