Gabriela Căluțiu –Sonnenberg: Nichita Stănescu tradus pentru prima dată în limba catalană

O veste tulburătoare pentru românii care trăiesc în afara ţării: Nichita Stănescu a fost tradus pentru prima oară în limba catalană. Editura Lleonard Muntaner-Editor din Mallorca (Spania) a publicat noul volum „Ànima gramatical. Antologia poètica 1960-1984” (în colecţia de poezie La Fosca, nr. 31) al lui Nichita Stănescu, în traducere în limba catalană de Lilica Voicu-Brey şi Xavier Montoliu Pauli, şi cu o prefaţă semnată de criticul catalan de originea americană D. Sam Abrams.

 

Această ediţie bilingvă româno-catalană, care a beneficiat de sprijinul Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român, reuneşte aproximativ o sută de poeme selecţionate de către traducători din volumele: „Sensul iubirii”, „Alfa”,  „Oul şi sfera”,  „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la timp”, „11 Elegii”,  „Necuvintele”, „Un pământ numit România”, „În dulcele stil clasic”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreţia frigului”, „Epica magna”, „Operele imperfecte”, 2Noduri şi semne”, şi din „Album memorial Nichita Stănescu”, acesta din urmă, editat de Gheorghe Tomozei în 1984, fiind singurul volum postum selecţionat.

 

Titlul antologiei de versuri Nichita Stănescu, „Ànima gramatical” [Suflet gramatical], a fost preluat din poemul «Mizerabile pietre» publicat în volumul „Un pamânt numit România” (1969). Este vorba despre cel de-al cincilea volum al unui autor român publicat de către editura mallorquină şi care a fost precedat de un eseu despre Paul Celan semnat de Petre Solomon şi volumele de poeme ale lui Tristan Tzara şi Marin Sorescu şi, deasemenea,  cartea „Per què ens estimem les dones” [De ce iubim femeile] a lui Mircea Cărtărescu.

 

Iată şi un comentariu interesant menţionat pe coperta a IV-a a volumului: „Opera lui Nichita Stănescu, care este în mod intens şi afectuos românească, îşi ia zborul şi merge mult mai încolo de tradiţia strict românească. Tocmai din această cauză a fost tradus în atâtea limbi şi mai mulţi poeţi complet străini României şi tradiţiei româneşti l-au adoptat pe Stănescu drept referent de căpătâi. În definitiv, aşa cum spune un vechi proverb, copacii nu trebuie să ne împiedice să vedem pădurea. În cazul concret al lui Stănescu, copacii înalţi şi îmbelşugaţi ai poeziei româneşti nu trebuie să ne împiedice să vedem abundanta şi exuberanta pădure a poeziei universale. Stănescu continuă să fie unul dintre poeţii fundamentali ai secolului al XX-lea în România şi în lume. Nichita Stănescu este un mare clasic modern pentru că revine mereu, pentru că este şi va fi mereu prezent, indiferent ce-ar spune, în mod punctual, o generaţie sau alta.”

WEB editură: http://www.lleonardmuntanereditor.cat/

 

***

CANÇÓ

 

És una circumstància del meu ésser:

i aleshores, la felicitat de dins meu

és més forta que jo, que els meus ossos,

que me’ls escruixes en una abraçada

sempre dolorosa, meravellosa sempre.

                     

Xerrem, parlem, diguem paraules

llargues, vidrioses, com uns cisells que separen

el riu fred en el delta ardent,

el dia de la nit, el basalt del basalt.

 

Porta’m, felicitat, amunt, i colpeja’m

la templa amb les estrelles, fins que

el meu món allargat en la seva infinitud

es torni columna o una altra cosa

molt més alta i molt més presta.

Quina sort que siguis, quina sorpresa que sigui!

Dues cançons diferents, topant-se, barrejant-se,

dos colors que no s’han vist mai,

un de molt avall, girat cap a terra,

un de molt amunt, gairebé trencat

en la febril, la incomparable lluita

del miracle que siguis, de l’atzar que jo sigui.

 

CÂNTEC

 

E o întâmplare a fiinţei mele:/ şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ mereu dureroasă, minunată mereu.// Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/ fluviul rece în delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt.// Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/ mult mai înalt, şi mult mai curând.// Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

———————————————–

a consemnat

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG

Benissa, Spania

1 iulie 201

Anunțuri

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Vân(z)are de fericire

Întâmplător sau nu, decernarea premiului Nobel pentru literatură unui muzician american adulat printre altele şi pentru titlul de succes ”Vânare de vânt” a coincis cu alegerile prezidenţiale din SUA, eveniment care, printr-o ironie a soartei, pare a se fi desfăşurat sub acelaşi motto al vânării, dar de data aceasta al unei fericiri – mai mult sau mai puţin iluzorii. Ambele acţiuni sunt neconvenţionale, de parcă ar da startul unei reaşezări a modului nostru de a concepe lumea, distanţându-ne de formatul tradiţional în care gândeam până la această oră (premiile literare nu se mai acordă numai literaţilor, demnitarii publici nu mai sunt obligatoriu şi politicieni de profesie, războaiele nu se mai văd cu ochiul liber etc.).

Cu toate acestea, unele lucruri însă nu se schimbă niciodată, ca de exemplu fireasca dorinţă şi urare de a fi fericiţi, cu care ne trezim cu toţii la început de an, indiferent de coloratura noastră politică sau de gusturile muzicale.

Efectul răsturnărilor din anul care a trecut se va vedea în viitor; cauzele, în schimb, le putem căuta ca-ntotdeauna în trecut. În particular, pe cazul meu concret, trecutul recent, trăit acum două luni în Parcul Naţional Yosemite, îmi aduce puţină lumină, oferindu-mi o cheie de descifrare a conexiunilor aparent întâmplătoare ale mecanismului de funcţionare al societăţii americane. Şi, din moment ce se ştie că mai toate tendinţele care se manifestă în SUA au obiceiul să treacă oceanul către noi, consider că e util să aruncăm o privire asupra situaţiei încă de pe acum, ca să ştim la ce să ne aşteptăm.

Yosemite, aşadar, este un simbol sacru al măreţiei naturii continentului nord-american şi indirect este o întruchipare a mândriei naţionale a cetăţenilor SUA, popor eminamente patriotic. Filmul documentar vizionat în sala de proiecţii a centrului de informare pentru turişti m-a convins încă odată de măreţia peisajelor pe care le văzusem pe viu, dar mi-a furnizat şi informaţii preţioase despre modul în care se mişcă pârghiile naţiunii celei mai puternice a lumii la ora actuală.

Realizatorii reportajului insistă mult pe motivul pentru care s-au instituit vestitele Parcuri Naţionale ale Americii, mai precis pe nevoia de a proteja ceva preţios. Aşa sunt americanii, se simt responsabili şi chiar obligaţi să protejeze ceea ce contează! Elanul pe care-l depun în protejarea naturii este acelaşi cu elanul pe care-l investesc în propagarea culturii lor, o cultură a binelui proclamat drept scop, un concept absolut şi general în care toţi cred, cu tărie nezdruncinată.

Dreptul suprem al americanilor, asigurat prin Constituţie alături de viaţă şi libertate, este acela de a-şi urmări sau căuta propria fericire. Tocmai acest drept e pomenit frecvent în acel film în care se evidenţiază că precursorii Parcurilor Naţionale au urmărit instituirea unui spaţiu larg în mijlocul naturii fabuloase, pentru a permite oamenilor să-şi caute împlinirea în armonie cu universul. Din păcate, practica arată că la imperativul găsirii fericirii, omul obişnuit face faţă doar arareori, sau deloc (acest lucru nu se spune în film).

Surprinde analogia făcută în acel documentar între ceva preţios în plan palpabil, fizic, geografic şi ceva preţios sub aspect cultural, moral. Amestecând un pic merele cu perele, producătorii sugerează nevoia de a proteja elementele de unicitate ale naturii, nu pentru că ele există, ci pentru că pot fi utile omului. Cu alte cuvinte, acea sălbăticie neatinsă primeşte de la autorităţile americane dreptul de a exista, nici mai mult nici mai puţin în virtutea dreptului fiecăruia, garantat prin Constituţia SUA, de a-şi clădi fericirea sa personală. Nu e tocmai logic, dar… este.

După ce auzi în câteva rânduri această asociaţie neobişnuită de idei, începi să te obişnuieşti cu ea şi, măgulit fiind  ̶  doar suntem cu toţii oameni!  ̶  o accepţi. Cu toate acestea, ideea că finalitatea oricărui lucru, indiferent cât ar fi el de colosal, este aceea de a servi într-un fel sau altul omului e uşor hazardată şi, mda, de ce să nu recunoaştem… tipic americană. Eu o consider un filon definitoriu al mentalităţii multor occidentali.

Pe mine, ca european, patosul cu care e propagată ideea în filmul respectiv m-a frapat. Cred că şi noi căutăm instinctiv aceeaşi fericire, dar o facem mai mult pe cont propriu, nu aşa, în mase, dirijat. Pentru urechea mea poate prea sensibilă, se insinuează transparent umbra unei obligativităţi de a fi fericit.

Întrebarea pe care însă nu pot să nu mi-o pun este în ce măsură e posibil să ne ”provocăm” fericirea, vânând-o ca pe un bun material sau, chiar mai mult, cumpărând-o, nu neapărat cu bani, ci prin fapte bune sau atitudini corecte, răsplătite pe plan moral de o entitate universală, undeva deasupra capetelor noastre, de un fel de zeitate a binelui şi a dreptăţii (concepte răspândite şi propagate de cultura apuseană).

Am optat cu bună ştiinţă pentru adjectivul „preţios” şi nu „valoros” când am descris ceva care contează pentru americani, pentru simplul motiv că ei se străduiesc să pună preţ în sens propriu aproape fiecărui lucru, inclusiv conceptelor mai greu de cuantificat. E un mod de a ierarhiza şi ordona tot ce îi înconjoară. Chiar dacă încercarea de a ”preţălui” totul, cântărindu-l în bani, poate provoca surpriză sau chiar repulsie, nu e aşa de meschină cum pare. Pur şi simplu e expresia nevoii omului de a dispune de o orientare clară într-o lume complexă. Reflectarea fără echivoc a valorii tuturor lucrurilor într-o unitate de măsură universală, general valabilă, nu e în fond nimic altceva decât reflecţia dorinţei noastre oneste de a trăi într-o lume echitabilă, transparentă pentru toţi.

Am spus „orientare” şi mă-ntreb dacă e doar o întâmplare că acest cuvânt înglobează cuvântul ”orient”. Popoarele de la răsărit sunt cele care includ arta negocierii în cultura lor. La bazar sau iarmaroc, Levantul e originea îndoielii, sediul târguielii, opusul Occidentului. Ar fi naiv să credem că asistăm la o apropiere între est şi vest, dar e cert că votul de neîncredere acordat establishmentului occidental, deşi nu are nimic de-a face cu apucăturile nărăvaşe ale târgoveţilor bizantini, permite ca puterea lumii să se concentreze în mâinile comercianţilor, industriaşilor şi actorilor macroeconomiei. Oamenii de afaceri dirijau deja din umbră destinele planetei; acum par să treacă la cârmă şi oficial.

Problema conceptelor mai greu de evaluat, cum este inefabila fericire, este că scapă din schema acestei scări de valori, neputând fi stocată în unităţi de măsură fixe. Puţini îşi dau seama de acest lucru, continuând să pedaleze inerţial în plutonul majoritar,  acumulând mai departe unităţi de ”bine”, ”sănătos”, ”prosper”, pe care le confundă cu ”fericire”.

Locuitorii de pe Coasta de Vest a Americii, din state precum California sau Nevada, despre care se spune că sunt locurile în care visul american îşi găseşte întruchiparea cea mai apropiată de ideal, se antrenează reciproc într-o cursă pentru o viaţă cât mai frumoasă, acumulând frenetic ”bonusuri” la capitolele frumuseţe, fitness, hrană sănătoasă, viaţă activă, combaterea poluării, iniţiative pentru pace, ajutor acordat celor dezavantajaţi, militarea pentru idealuri nobile etc.

Cu toate acestea, fericirea mult dorită nu se instalează nici la ei. Ba chiar se ajunge la situaţia paradoxală în care, tocmai pentru că acel universal ”drept la fericire” este propagat exacerbat, mulţi se simt profund nefericiţi, neputând declara pe faţă neajunsul, pentru a nu ieşi din competiţie şi sfârşi catalogaţi drept ”loseri” (perdanţi). Ei se simt dublu vinovaţi, tocmai pentru că nu fac faţă ”obligaţiei” de a fi fericiţi.

Profesorul Viktor E. Frankl, fondatorul curentului modern al logoterapiei în psihanaliză, formulează situaţia concis şi clar, în termeni medicali: ”Filozofia actuală a igienei noastră mentale pune accent pe ideea că oamenii trebuie să fie fericiţi, pentru că nefericirea este un simptom al unei insuficiente adaptări. Un astfel de sistem de valori ar putea fi responsabil pentru faptul că povara inevitabilei nefericiri creşte prin adăugarea nefericirii induse de starea de a fi nefericit.” El numeşte asta ”o tendinţă nesănătoasă în cultura de azi a Statelor Unite”.

Problema societăţilor prospere, susţine el, este că asigură membrilor ei mijloacele care le satisfac nevoile la nivel freudian (plăceri) şi adlerian (putere), dar nu le poate da şi ceva care să-i motiveze pe plan mai înalt, un scop căruia să merite să-i dedice existenţa lor (citez: ”they have the means, but no meaning”, Viktor E. Frankl, ”Man´s search for meaning”, p. 140,  Ed. Beacon Press, Boston, Massacchusetts). În consecinţă, afecţiuni precum ”sindromul dumnical” sau ”depresia şomerului” induc omului modern suferinţe în plan psihic, cu efecte dezastruoase mai subtile decât foamea şi lupta pentru supravieţuire experimentate în trecut. Situaţiile de dependenţă de azi determină indivizii să se simtă inutili, lipsiţi de sens. Exact în nişa aceasta se insinuează fundamentalismul religios, oferind mai ales tinerilor lipsiţi de ”orientare” un pretext de a se reabilita ca membri deplini ai comunităţii. Din nefericire, în cazul credinţei musulmane, efectul pozitiv al acestei re-”orient”-ări e anulat din start prin obligaţia de a-i izola şi vâna pe ”ceilalţi”, apelând la violenţă şi la acte de cruzime nemaiîntâlnită. Viziunea creştină, în schimb, e mai paşnică, dar iată că şi ea are potenţialul de a lua arma în mână.

”Ca să fi fericit trebuie să ai un motiv de fericire”, spune Frankl (op. cit., pag 138), dar fericirea nu poate fi vânată; ea trebuie să se autoinducă, să vină din interior. El susţine că fericirea nu e o stare de atins, ci un fel de-a privi lucrurile, un proces dinamic. După părerea sa, e greşit să ne străduim necontenit să înlăturăm tensiunile din viaţă; de preferat ar fi să le avem sub control, accentuându-le cu elemente dinamice, aşa cum arhitecţii, atunci când fac o boltă, îi conferă stabilitate adăugând greutate pe coama ei, mărind presiunea.

Poate că alegând un lider diferit de cei pe care i-au avut până acum, americanii sporesc presiunea asupra edificiului „pacientului” SUA, spărgând tiparele drumului bătătorit de până acum. Poate că vacuumul lor existenţial se va umple cu ceva neaşteptat. Un lucru e sigur: situaţia promite să devină palpitantă.

Opţiunea pentru un candidat din exteriorul tiparelor clasice e un act de indisciplină civică generalizată şi un semnal de inobedienţă manifestă. Faptul că învingătorul se declară adept al luptei deschise, în stil haiducesc, încurajând inclusiv industria producătoare de armament, nu contrazice viziunea romantic-hollywoodiană a eroului solitar, întruchipat cândva de idolatrizatul John Wayne, şi el, la rândul său, înarmat. Alegerea semnalizează dispoziţia electoratului de a acorda egalitate în şanse de reuşită realmente fiecărui cetăţean. Indiferent de modul în care se va dezlega această adevărată ”cheie de boltă”, situaţia promite să devină cel puţin … alta.

Logica dialectică e imprevizibilă şi ne solicită exact la capitolul la care nu am exersat demult, la acel simptom al ajustării defectuoase pomenit de Frankl (symptoms of maladjustment). Pe scurt ne pune la-ncercare puterea de adaptare.

În speranţa că istoria nu va repeta refrenul vânării de vânt, rămâne de văzut dacă haiducii modernităţii vor reuşi să ne treacă şi această vale seacă.

————————————————

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

7 ianuarie 2017

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/08/gabriela-calutiu-sonnenberg-vanzare-de-fericire/