Angela Nache Mamier: George Stănciulescu – autenticism amar şi cotidienism simpatic

 

George Stănciulescu scrie o poezie a banalului cotidian dar mai sentimentală, fară cinismul  optzeciştilor, mai amară chiar şi  mai tragică, discretă, doza ei de imaginaţie fiind  mai degrabă redusă la o stare onirică, opusă  cotidianului nud. Revendicarea de la modelul optzecist  nu este totală, poetul se caută, are o vibraţie originală în glas, refuză să se despartă total  de aripile melancoliei eminesciene, romantice. Naşterea fetiţei  sale transformă adolescentul   «  întârziat » în pater familias responsabil şi copleşit de emoţie, care îl poartă departe.
Înşiruiri de zile banale, prozaice, între  savuros şi autoironie duc la un amestec de-a dreptul simpatic, uman, aceste poeme fiind  « vocea autentică » a unui poet talentat pe drumul căutărilor şi trăirilor acute, în vârtejul existenţei auctoriale și de zi cu zi :

seara m-am înscris într-un partid pentru şase beri

ajuns acasă am dat drumul la radio şi am citit
un poem cu sconcşi de lowell
am plîns vreo zece secunde
am râs cam tot atâta
şi nimic nu era adevărat
doar prosteala ce-mi era cumva de folos.

Cuplul înstrăinat ori gata să explodeze, confuzia între a se simţi uneori prizonier,  lipsa de claritate  a acestui < drum spre şi prin casă > , cadrul societal scrutat printr-o lupă amară  nu cad în biografism mizerabilist şi coexistă paşnic, în paginile acestui volum. Formula poetică  este adesea onorabilă, proaspată  şi bine primită de cititorii autorului, foarte apreciat pe pagina sa Facebook, unde s-a hotarât cu greu, din timiditate, să semneze cu numele său real. Atuul acestui poet ar fi o anumită inocenţă, o puritate « distantă » , un fel de baraj impus în  faţa unei  « lumi dezlănţuite » .

Diverse filoane, pe drumul tentaţiilor, evadărilor de tot felul se lasă percepute, poetul este pe drumul unei limpeziri personale, poziţionându-se, puţin pierdut,  pe traiectorii şi intersecţii diverse, între modernismul interbelic, biografism optzecism … Este intersecţia care duce la acel « drum » numai al său şi aceste cautări ori experimente sunt distincte, traversând dezinvolt acest volum .

 

Volumul  se citeşte uneori cu emoție și tensiune, cu simțurile acaparate de o senzualitate virilă asumată, care emană din carte. Acest poem merită citat, căci justifică titlul volumului, conţine şi anunţă tot potenţialul prezent şi cel care îi va urma, fiindcă acest poet, dezinteresat, nezgomotos are o consistenţă poetică de bun augur :

REGELE BUTELIILOR GOALE

 

spălasem vasele
se terminase butelia
nu mai aveam bani de alta
fumam
cred că eram şi puţin supărat
am luat un creion
şi am scris pe o bucată de carton gânduri
fără sa le dau vreun titlu
doar le- am numerotat…
1- pe la paişpe ani mă gândeam să devin poet
stai cuminte îmi zicea mama
nu vezi
poeţii au salariu prost
unii înnebunesc şi mor tineri
fă- te şi tu medic sau altceva
nu ştiu inginer
meserii serioase băi băiatule
mama nu era nici medic
nici măcar inginer
când eu mă sfătuiam cu fluturii…
2- acuma
poate ai şi tu dreptate
mi- e greu să zic
însă prea- ţi bei minţile
prea eşti sentimental
femeia nu- şi doreşte fără motiv
sămânţă de scandal…
3- nu pot să gândesc dintr- odată
mai întâi mă aşez în echilibru
dezamorsez viiturile
cumpăr o carte
spun o minciună şi tac…
4- martie nud
viaţa ca o parabolă
opt rânduri de adolescenţă
vorbeşte ploaia
un creion chimic
şi- atât…

5- mintea hăituită obosise
se opri
duse mâinile la ceafă
şi sictirită
strigă
mă predau
cât costă impozitul pentru prostie…
6- eram in bucătărie
se terminase şi butelia
n- aveam bani de alta
afară icneau pocnituri de materie
nu băusem nimic
nu stiu dacă eram lucid
sau în transă
cred că- mi număram
bătăile inimii
cumpărasem o pâine neagră
şi mi- a venit o idee
cum dracu mai traiesc în halul ăsta
hrănit cu pietrele din prăjitura
vieţii

 

Cartea sa este o mărturisire adolescentină a unui  îndrăgostit de poezie, care adoră  scrisul si citeste  în draci. Rime peste rime la începuturi, apoi  lecturile la îndemână- Nichita Stănescu, Mihai Eminescu,Sorescu,  Păunescu, Blandiana, Cărtărescu, Muşina … dar şi Prévert, Neruda etc .. .sunt câțiva dintre ”iubiții” săi  literari. La un moment dat, a divorțat de poezie, s-a lăsat de scris, tumultul vieţii fiind mult mai intens decât cel al imaginarului. Deci această pauză explică uneori anumite pasaje de limbaj mai inadecvat, dar se simte această redescoperire  a  apetitului  pentru poezie, multă poezie.

A recuperat manscrise mai vechi, le-a prelucrat, le-a redistribuit în suflet, le-a readus la viaţă, deşi a « scalpat » multe din manuscrisele vechi .

O anumită stereotopie  este  normală, în fond temele poeziei sunt aceleaşi de când lumea : diverse dezamăgiri ori fericiri în dragoste, obsesii pentru femeia care l-a făcut să sufere, ori l-a facut fericit, solitudinea sociala, o viață ”la datorie”, în « normalitate » , fără de care se ajunge la marginalizare :

PACT

 

n-am reușit să adorm
fiindcă nu m-a lăsat Neruda
am un pact cu neruda
îl citesc numai după miezul nopţii
mă încalţ în pantofi cu toc
o femeie ştie sensul doar ea
în singurătatea trecerii clandestine
la etajul doi există viaţa
strecurată pe reverul hainei
dă-i tu primul cu zarul
eu am intrat în postul crăciunului
dincolo de ziduri
scânceşte foamea

îmbatrânită de

riduri

 

Poetul desfaşoară un  fir narativ (nu spun liric pentru că George Stănciulescu scrie o poezie din secvenţe filmice care înlănţuie o spovedanie crudă, sinceră și autentică, practică o poetică a adevărului, a emoției, a speranţei, un cuvânt- punte  firească către lume,  cu luciditate.  Imagini ale lucrurilor si gesturilor  mărunte de zi cu zi trezesc interesul, povestea sa este numai a lui. Poemele despre părinţi dezvăluie unele aluzii profunde, răspunsuri şi ne-răspunsuri, care clocotesc în adâncimile sufletului, ce mi se par demne de semnalat :

POEM DE PĂRINŢI

 

mama purta braţe lungi pentru legănat
tata avea barbă aspră indiferentă şi
nu iubea iernile, eu iubeam iernile
fiindcă numai aşa mă puteam mira de amândoi
găsindu-i împreună ruşinaţi
(deşi se cunoşteau de mult)
el mai cioplind într- un lemn
ea ascultând atent cu inima o piatră
de parcă ar fi aflat un mare secret
nu ştiu dacă lemnul şi piatra sunt rude
nici mama cu tata nu erau rude
probabil se obişnuiseră aşa unul cu
celălalt
el cu un lemn al lui
ea cu o piatră atentă
îşi mai aminteau ciudat de cuvinte
mama chiar le îndrăgea
tatei nu i-au plăcut însă niciodată
îmi spunea

că oamenii cu barbă trebuie să vorbească puţin
abia mai târziu am înţeles filozofia lui
despre viaţă mult prea târziu
când lemnul a tăcut în mod firesc
cu mine ascultând absent o piatră

 

Biografismul este dus la extrem, uneori taie  în carne vie, ironia e fină, atenuează drama :

(…) la telefon mi-a zis că şi-ar da viaţa pentru mine
am ascultat-o emoţionat
deşi nu doream să dea cineva ortu’ popii pentru mine
mai ales ea
şi am crezut-o aşa cum o credeam pe maică-mea
toată dragostea mea rezistentă antrenată
era acolo pe fir

 

Memoria decantează experiența de viață a eului  liric, o redă prin sclipiri revelatorii dincolo de o cronologie concretă, suntem în generalul-uman,  autorul, ca mulţi alţii din generaţia sa, ne pune față în față cu mizeriile de tot felul, sexuale, sentimentale, materiale, cu amorul pierdut ori regăsit, se reinventează  prin exorcismul cuvintelor aşternute pe o coală de hârtie care suportă totul :

J’AIME LES GENS

 

încă un bob de grâu ucis de o pasăre

am exersat de-atâtea ori

cum să ridic privirea din pământ

mai ales în învălmăşeala oraşelor

unde sute de croncănituri tresaltă

din piepturi

Aspectul  de pseudo-jurnal este asumat, complex, corespunde unei necesităţi de autoterapie a cutremurelor  ce-l  frământă.  Pericolul de ocolit este de a cădea într-un fel de mesaj prea diluat, prozaic pâna la exagerare .

Deocamdată, semnele unei treceri  spre „altceva” au apărut, se întrevăd, poetul este în faza unei « consolidari » care se desenează în forţă, impresionanţă, viitorul este en marche …

 

Angela Nache Mamier

Scriitor român – Franţa

 

Anunțuri

George Stănciulescu: Scrisoare

Scrisoare

 

Mi-am ales o cale complicată să-ţi scriu,
Cu toc de suflet muiat în purpuriu,
La-ngemănarea unei nopţi de catifea,
Scrisoarea mea, iubito,’ncepe aşa:

 

Frumoaso,ce mă ţii ascunsă-n tine
Ca-n temniţi de Siberii îngheţate,
Ai şi uitat ce dor ţi-a fost de mine
Şi ţi-ai propus să-mi dărui libertate.

 

Deşi nu ţi-am cerut îngăduinţă,
Nici n-am cerşit cu milă vreun sărut,
Te folosești de buna mea credinţă
Şi mă eliberezi în absolut.

 

Judecător de inimi trecătoare,
Un lucru cert ar trebui să ştii-
Primesc spăşit această condamnare
Şi-mi săvârşesc pedeapsa de-a iubi.

 

George Stănciulescu