Gheorghe Constantin Nistoroiu: Copilăria Reginei Maria

   „Acest miros de foi de toamnă, oriunde a-şi fi, îmi redeşteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell şi cărările din pădure, călcate odinioară de paşii noştri de copii.” (Regina MARIA)

 

   Mama este după Tatăl ceresc, în Tradiţia creştin-ortodoxă, cel mai sfânt cuvânt, cel mai sacru nume care, poate fi asemuită cu „Micul Dumnezeu”, sau cu „Mica Patrie”.

În fiinţa şi persoana ei se întrupează toată dragostea strămoşilor de sânge, toate năzuinţele lor, alăturate voinţei suverane a Mamei care, se circumscriu ca împlinire ideală în Odorul atât de mult dorit ce se va naşte spre împărtăşirea bucuriei tuturor.

În anul 1873, marea ducesă Maria Alexandrowna, fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei s-a căsătorit cu ducele englez Alfred de Edinburg. După un an de zile în familia princiară apare ca o binecuvântare pruncul Alfred. Un an mai târziu, altă binecuvântare, al har, altă încântare, cea care va deveni un nimb al Frumuseţii: uimitoarea şi fascinanta Maria.

Odorul princiar-Maria, umple bucuria auguştilor părinţi la 29 Octombrie 1875, la Eastwell-Kent, în conacul de piatră aşezat într-un imens parc cu iarbă, cu flori şi o pădure primitoare, larg îmbrăţişată de albastrele zări atât de chipeşe şi curioase.

Toamna Mariei i-a născut în suflet cea mai frumoasă Primăvară a vieţii princiar-regale.

Pronia divină alege vremurile potrivite, vremile se înscriu unor circumstanţe care clădesc ambianţa peste care toate înrîuririle nutresc apoi plămada venirii Odorului drag şi scump: „Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge: un lung şir de străbuni-iluştri sau nu, asta nu importă-sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei.”(MARIA, REGINA ROMÂNIEI, POVESTEA VIEȚII MELE.Ed. Moldova , Iași 1990, pg.8)

Prinţişoara Maria a fost hărăzită de Hristos-Mântuitorul şi de Măicuţa noastră MARIA, cu divina taină a FRUMOSULUI dumnezeiesc, în care sălăşluiesc într-o suavă armonie cosmică: harul, credinţa, libertatea, ruga, adevărul, răbdarea, binele, suferinţa, curajul, jertfa, iubirea pământească, dragostea cerească, iertarea, creaţia, omenia, recunoştiinţa divină şi învierea.

Copilăria prinţişoarei Maria a fost fericită, alături de fratele Alfred şi de celelalte surori: Victoria-Melita, poreclită Ducky, Alexandra-Victoria şi Beatrice, preferata familiei.

În marea şi regala familie, tatăl fiind marinar, locul central îl ocupa ducesa Mamă-marea realitate a vieţii noastre, acea mamă, ca de altfel aproape toate mamele care, o iubea pătimaş, dar cu demnitate suverană, adică autoritate şi dragoste: „Mama era aceea care hotăra pentru toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care  ne spunea ce trebuie să facem şi ce nu.” (ibid., p. 8 )

Micuţa Maria ieşea în relief prin coama strălucitoare a părului pe care surorile îl numeau în deobşte „galben”, dar stăpâna lui nu-l prefera decât „auriu”.

   Deşi deosebite ca fire şi înfăţişare, cea mai intimă prietenă îi era fidela şi oacheşa Ducky.

Tatăl-marinar avea o pasiune pentru vânătoare, fiind un trăgător de elită, astfel că toamna venea la Eastwell întotdeauna însoţit de lumea bună, cu nume heraldice din diferitele ţări.

Ducesa-mamă care-şi însuşise o cultură aleasă, detesta vânătoarea, preferând şi tânjind după o ambianţă de pian, de dialog, de lectură, de bibliotecă.

Pentru prinţişori însă, vânătorile Toamnei aduceau un surplus de încântare, un belşug de bucurie, de cunoaştere, de curiozitate, de răsfăţ, de zbenguială.

De la zgomotoasele petreceri autumnale, ochii de Voroneţ ai micuţei Marii, deja o poartă spre dîrele miraculoase, strălucitoare lăsate de taina şi vraja Frumosului.

Într-o zi, poarta Frumosului i-a deschis-o chiar mătuşa ei, frumoasa prinţesă Alix de Wales:

„De la vîrsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgînă.

   La una din aceste petreceri de vînătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într-o zi la ora ceaiului într-o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Eram cu totul buimăcită de admiraţie; rămăsesem fără cuvînt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încîntarea mea cînd această arătare în veşmînt de catifea roşie, care se numea tante Alix, propuse să vină sus în camera copiilor să asiste la baia noastră!

   Se aşezase acolo în strălucitul ei veşmînt de purpură, şi eu, fascinată o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-mă să nu se mistuie deodată încântătoarea vedenie.

   Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice închipuire a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s-a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl urzise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ochii dacă nu şi cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedica de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un şanţ.

   Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m-a însoţit de-a lungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiecare privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată, şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştiinţă pentru fiecare formă a frumuseţii dezvăluită sufletului meu.

   Astăzi încă sînt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară , în rochia ei de catifea roşie ca rubinul.” (ibid., p. 10-11)

Copilăria rămâne aproape pentru toţi cei mici: prinţi ori cerşetori, locul mirific, tărâmul plin de mister, Ţara cu Legende, Patria de Basm unde se întâlnesc cu eroii povestiţi şi cu zânele fermecătoare care, îi poartă spre împlinirile nesperate ale visurilor lor inocente.

Născocirile copilăriei puteau fi deseori tălmăciri ce veneau din transcendent pe firul harului de lumină al purităţii lor angelice.

Toată lumea copilăriei lor este învăluită de miracol şi taină, punându-i în scenă ca pe marii artişti în lumina reflectoarelor şi în aplauzele prelungite şi fierbinţi ale spectatorilor.

Copiii fiind puri, văd lucrurile, fiinţele, obiectele chiar şi pe oamenii atât de diferiţi într-o cu totul altă lumină decât cei maturi. În primul rând ei văd aproape în toate frumuseţea şi diversitatea splendorii Creaţiei lui Dumnezeu, cu mai multe însuşiri decât în realitate şi li se mai pare că alături de ei asistă simţit şi uimit chiar Atotcreatorul cu îngerii sau zânele Lui: „Sînt chipuri cuprinse în chipuri, adîncimi cuprinse în alte adîncimi şi în fiecare lucru sînt posibilităţi, care mereu depăşesc avîntul spre ele. Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu şi surorile mele; darul de a romanţa îmi umplea sufletul şi în toate lucrurile vedeam mai mult decît ce percepe ochiul singur. Această însuşire m-a însoţit toată viaţa; şi acum la cincizeci şi doi de ani, desluşesc încă vedenii şi frumuseţi în toate cîte văd.” (ibid., p. 13)

De la fiorii ţâşniţi în locurilor înfricoşate, la minunaţii cerbi care păşteau cu ciutele lor iarba din curtea castelului, de la scorbura marelui pom care îi adăpostea pe toţi patru, cele trei surori şi fratele, la apariţiile majestuoase ale bunicii-regine, de la farmecul zăpezii care vrăjea, la freamătul de bucurie al Crăciunului din jurul bradului încărcat cu bunătăţi, totul părea o revărsare de har, de aşteptare, de lumină, de bucurie, de muzică, de veselie, de joc copilăresc.

Fiind prima fată născută în princiara familie, regina-bunică ar fi dorit s-o cheme Victoria ca pe ea, dar marea ducesă-mama i-a dat numele ei, Maria: „nume care îi era mai scump decît toate, pentru că era al mamei ei şi trebuie să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are întrînsul ceva de veşnicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?” (ibid., p.18)

Aşadar, Maria întrupată din numele Fecioarei MARIA, creşte în toate Florile purtătoare sfântului nume a căror frumuseţe, bunătate, puritate, creaţie, dăruire, strălucire, demnitate şi iubire se revarsă ca o mireasmă binecuvântată asupra tuturor celor aleşi.

Aura marii ducese Maria, nu putea fi umbrită de nimbul reginei Victoria, oricât de mult se străduia suverana Marii Britanii, fiindcă, dicolo de faptul că avea o educaţie aleasă, o cultură pe măsură, o talentată pianistă, o creştină ortodoxă practicantă şi un arbore genealogic de invidiat: „Mama fusese crescută la curtea cea mai aristocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decît de cei ce au văzut-o unică fiică a Ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională…Fusese crescută cu multă severitate…şi mai presus de toate era de o nespusă dărnicie; dădea şi mereu dădea, la mari şi la mici, la bogaţi şi la săraci: adevăratul temei al vieţii ei era plăcerea de a putea dărui.” (ibid., p. 19)

Marea Ducesă Maria, mama reginei noastre, era la polul opus al regelui Carol I, care era doar aspru, avid de muncă şi de înavuţire, împărţind supuşilor doar dispreţul său de monarh.

Strâns legată cu toată inima şi cu întreg sufletul de Biserica Ortodoxă, Marea Ducesă, nu aborda confesiunea protestantă şi nici nu se confesa cu copiii ei, aşa ca o mamă pur şi simplu, dincolo de apanajul ei heraldic sau al lor, lucru ce ar fi fost spre folosul reciproc.

Farmecul copilăriei Mariei se prelingea, în sunet şi culoare clipă de clipă, anotimp după anotimp, an de an, într-o continuă desfătare, ca nişte psalmi de slavă şi mulţumire aduşi de un cuvios sihastru: de la Windsor, Balmoral, la castelul Osborne înconjurat de înaltele magnolii cu mireasmă de lămâie, pe strunele inimii ei, unde lacrimile de bucurie intonau notele de extaz picurate pe partitura de iasomie a terasei. Totul părea o vrajă! Totul era un extaz!

„Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieţii mele; îl simt acuma ca şi atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoştinţă, asemenea unei rugi, care încîntă sufletul şi totodată trupul, ochii şi inima…

   Cauzele acestor extazuri erau multe şi felurite. Unele erau pricinuite de forme şi culori, altele de miresme, altele de sunete, şi numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Acestea din urmă erau mai misterioase şi mai greu de pătruns.”(ibid., p. 25)

Singura care se mai bucura de acelaşi extaz al Mariei era Ducky. Amândouă se prăvăleau pe iureşul bucuriei extatice, pe pânza neţesută de mână a mirajului înfiorării fericite.

O altă revărsare irezistibilă a micuţei Maria ce se împletea cu adorarea era calul Vice-Roi: „În el totul era desăvîrşit: chipul cum îşi ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, şi mai ales-ceea ce mă extazia-avea o unduire a coamei, cînd îşi înconvoia gîtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca de-a lungul părului cînd alerga la trap.” (ibid., p. 26)

Extazul micii prinţese trecea uneori dincolo de starea lui nefirească spre coama înaltă de răpire atotcuprinzătoare a sufletului, spre revelaţie, ca în momentul descoperirii Crinului Maicii Domnului în grădina căsuţei elveţiene din insula Wight: „Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârşită în frumuseţe, nobilă, falnică, avînd în ea ceva aproape sacru, poate pentru că aminteşte picturile religiei. Şi apoi mirosul ei! De o dulceaţă pătrunzătoare, mai presus de orice cuvînt, o mireasmă care ţi se urcă la cap, aproape ameţitoare şi moleşitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atît de înalt şi de mlădios, atît de strălucitor, încît pare că din petalele lui izvorăşte lumină.” (ibid., p. 40)

Pentru a rămâne în acea revelaţie sfântă, devenind peste timp regină a României, Maria şi-a plantat pe o terasă deasupra Mării Negre, la castelul ei din Balcic un alai de crini albi.

De la iarba verde, la măreţul Codru, de la pădurea deasă, la magnolii, iasomie şi zâna-floare de răsură, de la crinii împărăteşti, ochii ei de azur în care se revarsă deopotrivă marea şi cerul, cad melodios pe fluturii albaştri brazilieni, ce lăsau privirilor scântei de sidef azuriu: „Totdeauna mi-au apărut ca adevărată chintesenţă a albastrului, ca şi cînd ei ar fi expresia supremă şi desăvîrşită a acestei culori, care cuprinde cerul şi marea în toată perfecţiunea lor.” (ibid., p. 41)

Pe la vârsta de 12 ani, tatăl prinţesei Maria a fost numit Comandor al flotei mediteraneene cu sediul în insula Malta. Copiii au trebuit să lase în urma lor totul, pentru mult timp sau pentru totdeauna: castelul de piatră cenuşie Eastwell, marele parc, bătrânul cedru, pitoreştile vaci scoţiene, turmele de cerbi şi căprioare, grădina, lacurile, pădurea, luînd doar amintirile: „Cît de minunată e puterea amintirii! Mereu şi mereu pomenesc de ea, căci mă urmăreşte strania vrajă ce au miresmele-ca o baghetă magică-de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omeneşti, cuvinte rostite, gînduri gîndite. Visuri, frumuseţi, încîntare… Vraja amintirii!…”(ibid., p. 40)

Aceste preţioase amintiri cu fascinantele lor vrăji ca cele legate de locul natal ori de frunzele veştede ale toamnei engleze, cu enigmaticele lor miresme, revin perpetuu în inima Mariei: „Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricît aş înainta în vîrstă, mirosul de frunze veştede şi umede, va deştepta în faţa ochilor mei imaginea bătrînului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată dezvolta în nesfîrşita frumuseţe; fiecare părînd un uriaş, la poalele căruia, noi copiii, ne tîram picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fîşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru.” (ibid., p. 12)

   Înainte de Malta însă, să trecem prin uimitoarea, misterioasa şi măreaţa Rusie, ţara mamei, unde mica prinţesă se întâlneşte cu rudenii încoronate, cu rudenii aristocrate, cu frumuseţi de vis neînchipuite, cu făpturi angelice, cu locuri, cu biserici, cu splendori, cu serbări, cu Rusia: „Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriaşe, parcuri minunate, fîntîni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atît de uluitoare…, cai cu trap vijelios, cu coamele şi cozile fluturînd în vînt şi cu părul atît de lustruit, încît îţi puteai oglindi faţa întrînsul…

   Asemănarea costumelor făcea din orice serbare la Curtea rusească, o privelişte fără pereche prin pitorescul ei, prin bogăţia culorilor şi nemaipomenita lor strălucire…

   Tante Ella (fiica surorii a doua a tatălui nostru)…, iat-o, se apropie: un zîmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumuseţe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, şi are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul…

   Înaltă, zveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blîndeţe,-o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Îţi venea să îngenunchezi cînd trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei…

   Largi cîmpii în care stau, în şiruri nesfîrşite, trupele, steagurile fîlfîind, muzici, trîmbiţe-şi Ţarul trecînd încet călare în faţa lor… După dînsul vin nenumăraţi mari duci, generali şi suita militară… Urmînd de aproape pe împărat şi suita sa, venea împărăteasa, în trăsură deschisă, înhămată cu patru cai „a la Daumont!”. Toată în alb, zîmbeşte blajin… Soarele sclipeşte auriu pe strălucitorul lor alai. Se deşteaptă în mintea mea imaginea puterii, a splendorii, a măreţiei şi a slavei, năruite de-a pururea. Şi cînd închid ochii, parcă aud notele adînci şi răscolitoare de suflete ale imnului rusesc, înălţîndu-se spre cer…

   Şi iată-mă în biserică, o mititică copiliţă, ţinînd cu ochii mari deschişi, fantastica splendoare a sanctuarului unde familia imperială a venit să-şi închine rugăciunile Domnului, sau să-i aducă prinos mulţumirile sale… Peste tot aur, sute de făclii aprinse… Mă uit vrăjită la atîta strălucire, răpită într-o lume fermecată, voci uimitoare umplu bolţile cu cîntări de o aşa  frumuseţe şi măreţie, încît mă fac să tremur de o înfrigurare necunoscută…Ochii mei cercetează sfios fiecare chip… La locurile de onoare stau unchiul Sasha şi tante Minny, pe acea vreme împărat şi împărăteasă. Rochia ei de aur e pe de-a întregul acoperită cu flori de argint; poartă o brăţară bătută cu safire atît de mari, încît par nişte ochi enormi; cascade de diamante şi mărgăritare atîrnă în jurul gîtului ei, pînă la mijloc. E singura dintre doamnele de viţă regală, a cărei rochie e dungată de lenta albastră a ordinului Sfîntului Andrei, pe cînd marile ducese poartă lenta roşie a Sfintei Ecaterina.

   Chiar în spatele împărătesei stă tante Miechen. Mai orbitoare decît soarele în apus e rochia ei portocalie, cusută cu flori de aur…Iar lîngă ea, stă mama mea şi lucru ciudat, atît de bine se potriveşte cu această strălucită adunare, încît pare mai la locul ei aici decît la Londra sau Windsor. Rochia ei e de un albastru de genţiană, tivită cu samur, iar rubinele, pe care le poartă, parcă sunt mari picături de sînge…

   Cît sînt de cucernici toţi, ce plini de evlavie, ce cuvioşi! Pentru dînşii, Dumnezeu e o realitate. Oricît de încoronate sînt capetele lor, ei se pleacă cu smerenie în faţa Puterii recunoscute ca mai mare decît a lor.”

(ibid., p. 83, 92, 93, 94, 95, 96)

Într-un Octombrie strălucitor ca un ciorchine de aur surprins în surâsul diafan al astrului de sus, pe yachtul „Osborne”, pus la dispoziţie de bunica-regină, familia princiară s-a îmbarcat la Marsilia pentru Malta, raiul copilăriei noastre. Ziua de naştere a prinţesei Maria-29 Ocrombrie, a găsit-o la bordul vasului: „Fui foarte mîndră să-mi serbez aniversarea pe mare şi să pot lua parte fără incident neplăcut, la ceaiul ce-mi fu oferit de ofiţeri, cu acest prilej.”(ibid., p. 100)

Oaspeţii yachtului regal au fost întâmpinaţi pe chei de guvernatorul Maltei, vice-regele Sir Linden Simons, înconjurat de garda de onoare şi de casa sa militară.     

Drumul de la portul-cetate Valetta până la palatul de vară-San Antonio al vice-regelui, a fost presărat cu franjurile de azur ale serii care anunţa venirea nopţii ospitaliere, de sărbătoare lăsând Măriuţei o impresie sublimă a acelei sosiri, de care nu se va mai despărţi niciodată:

„E una din acele privelişti întipărite în mintea mea pe vecie, o minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet pînă la sfîrşitul zilelor mele.” (ibid., p. 100)

A doua zi a sosit grăbită, dăruindu-le o adevărată revelaţie: cu grădini încântătoare, cu minunate corole de flori, cu alaiuri de fluturi şi legiuni de albine, cu miresme de iasomie, de muşcate, de trandafiri, crizanteme albe, narcise, anemone. O lume fermecată! Ţară de basm!

Toată copilăria lor era înmiresmată de dulceaţă, de bucurie, de farmec, de frumuseţe!

Noi descoperiri, noi încântări, noi surâsuri: pomi de piper argintii, portocali, măslini, catâri şi cai. Calul în Malta are un simbol aproape naţional. Prinţesa Măriuţa a avut parte de un roib, focos, încântător, botezat Rubin: „Viaţa la Malta era încîntătoare, dar Malta cu Rubin, fu un adevărat rai. Rubin însemna pentru mine culmea desfătărilor insulei binecuvântate.”(ibid., p. 107)

În acea oază malteză de încântătoare şi binecuvântată libertate, Măriuţa îşi cunoaşte eroul favorit, Maurice Bourke, căpitan irlandez, comandant al yachtului tatălui ei, „Surprise”, un tânăr încântător, vesel, cald, bun, brunet cu ochi albaştri plini de mărinimie, îndrumător iscusit care s-a ascuns în inima ei pură, plină de vrajă şi farmec: „…Pot să spun cu toată hotărîrea, că Maurice Bourke a fost prima mea iubire!…(ibid., p. 119)

După irlandez, dar ceva mai jos, tot în inimă a urcat vărul George, care le botezase pe prinţişoare: „dragele trei”, dar preferata rămânând tot celebra Măriuţă.

În Malta, vârsta „dragelor trei”, se afla tocmai la vama trecerii de la copilărie la adolescenţă, astfel că orice lucru întâlnit acolo părea înveşmântat într-o catifea de mister: „Marea, stîncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare înteţea frumuseţea celuilalt căci poezia trăia pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vîrstă. Frumuseţea mă mişca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămîneau adormite în minte, neuitate, neşterse şi năşteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri.” (ibid., p.147)

Dacă muzica o încânta nespus pe marea ducesă Maria, mama prinţesei Măriuţa, în educaţia fetelor cântul venea destul de rar. Dar Măriuţa şi Ducky erau ele însele muzica, sunetul, râsul, cântarea, jocul, încântarea tuturor celor din jur. O dată marea ducesă i-a mărturisit Măriuţei că în ruga ei neîncetată îi cerea Bunului Dumnezeu, să aibe un copil-minune, un geniu, fie în muzică sau pictură ori canto, dans sau matematici.

Mântuitorul Iisus Hristos i-a împlinit ruga marii ducese, dăruindu-i cu prisosinţă: un Copil-minune, o Femeie-minune, o Regină-minune pentru un Regat dac al muzicii, al jocului, al portului, al artei, al Icoanei, al inimii: ROMÂNIA ca o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR!

Fecioara MARIA-Crăiasa Vlaherna-Carpatina, i-a tors Mariei, din harul şi frumuseţea sufletului ei, Fuiorul de aur al Cuvântului-arta unei creaţii regalo-literare fără precedent.

Poporul român a înfiat-o, i-a dăruit sufletul înmiresmat de credinţă şi dragoste, înnobilând-o cu harul geniului, iscusinţei povestirii, darul unui artist desăvârşit al Cuvântului frumos.

Întru binecuvântare şi mântuire prinţesă a Frumosului-Regina noastră Maria!

Octombrie este Icoana de suflet a lui Dumnezeu, luna în care El însuşi pictează cu aura Inimii Sale toată varietatea şi gama culorilor ce au înteţit Viaţa celorlalte anotimpuri.

În Octombrie s-au născut şi se vor naşte mulţi Fii de seamă ai Neamului nostru drag.

OCTOMBRIE se pogoară din faetonul lui celest răspândind peste zările îmbujorate şi cuminţenia pământului nostru dac, rubinele, briliantele, diamantele şi safirele sale regale.

Iarba verde, se afundă în psalmii smeriţi sub fascinantele macaturi ţesute din ploaia multicoloarelor  frunze cernute, peste care calcă suveran monarhul Soare.

Ramurile cu ochii rugători de căprioară se-nfioară sub foşnetele liturghice de frunză, pregătind întâmpinarea chiotelor şi strigăturilor celor care se bucură de roadele Toamnei.

Arborii bătrâni se posternă în tăcerea tainică de vecernii, iar copacii tineri se prind în hora jucăuşelor frunze, peste care cad roiuri de fluturi şi puzderii de buburuze.

Mierlele mai prind un brâu oltenesc peste covorul catifelat, iar vrăbiile se leagănă pe locurile rămase calde, mângâind ca nişte monahii suspinul resemnat al crengilor vestale.

Inima mi se-nalţă într-un stol de rândunele, zbenguind în anotimpul-sărbătoare, ce călătoreşte  spre aripi de vis cu diadema ei autumnală.

Clipele îmi vâslesc gândurile albe spre stolurile de păsărele gata de călătoria lor cea minunată între cer, pământ şi mare, precum cântările monahilor în ceas de sărbătoare.

Sufletul mi se-mbată de fermecata zare, primind risipa harului prelins din belşugul doldora al roadelor încrustate în razele de soare.

Roua de noapte alungă oboseala zilei, iar trilul greierilor, îmbracă în falduri de azur rapsozii dimineţii cu alai de alăute şi psaltire.

În răsăritul sufletului sclipesc Zorii bucuriei!

E vreme de cântare! E vreme de sărbătoare! E vreme de împlinire! E vreme de mulţumire!

Octombriştii de aur ai Dacoromâniei:

2.10.1955, Mariana Gurza, bucovineancă-bănăţeană, poetă, eseistă creştină, editoare; 5.10.1919, C. Aurel Dragodan-poet, mărturisitor; 6.10.1902, Petre Ţuţea-filosof, martir, mărurisitor; 6.10.1923, Dragoş Morărescu-pictor, grafician, sculptor, poet; 7.10.1912, Arhim. Sofian Boghiu, mărturisitor, duhovnic, scriitor, pictor; 13.10.1884, Dr. Vasile Voiculescu, medic-ofiţer, scriitor, mărturisitor; 14.10.1907, Petrache Lupu, misionar-vizionar; 14.10.1910, pr. Dumitru Gh. Zamisnicu, mărturisitor; 15.10.1953, Dumitru Ionescu, mare bibliofil ; 17.10.1892, Dragoş Protopopescu, scriitor-mărturisitor; 18.10.1921, Gheorghe Jimboiu, erou-martir; 19.10.1869, Simion Mehedinţi, filosof, pedagog, scriitor, savant; 20.10.1925, Eugenia Indreica-Damian, poetă-mărturisitoare; 20.10.1914, pr. Ioan Sabău, mare duhovnic, mărturisitor; 21.10.1904, pr. Benedict Ghiuş, teolog-mărturisitor, scriitor; 25.10.1905, pr. Nicolae Grebenea, mărturisitor-scriitor; 25.10.1925, pr. Eugen Berza, mărturisitor; 26.10.1673, Dimitrie Cantemir, prinţ al culturii, savant, domnitor; 26.10.1909, pr-col. Dimitrie Bejan, erou, martir, mărturisitor, scriitor; 26.10.1926, pr. Dumitru Bîrjoveanu, mărturisitor; 26.10.1955, Nicolae Furdui Iancu, artist al poporului; 27.10.1903, pr. Dumitru Iliescu Palanca-Vâlcea, erou-mărturisitor; 28.10.1889, arhim. Nicodim Măndiţă, duhovnic, mărturisitor, scriitor; 28.10.1906, pr. Ştefan Marcu, erou-mărturisitor; 28.10.1909, pr. Marin Neamţu, teolog, filosof, istoric, mărturisitor; 28.10.1920, Andrei Ciurunga, genial poet-mărturisitor; 29.10.1875, prinţesa frumuseţii-Regina Maria; 30.10.1869, Dr. Nicolae Paulescu, scriitor, om de ştiinţă-savant mondial, descoperitorul Insulinei.

Admiraţie profundă şi venerare tuturor!

——————————-

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ- 27 Octombrie: + Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, + Sf. Mc. Nestor

Anunțuri

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde (partea a III-a)

„Acum, când soarele a căzut pădurea e o catedrală, dreaptă şi înaltă, cu vârfurile către cer. În liniştea ei se aude din când în când cântecul de orgă al vântului răcoros.

Brazii bătrâni săgetează cea din urmă pânză de lumină a cerului, cu aceeaşi sete acum, în apus, ca şi mâine, în aurora dimineţii. Brazii sunt fraţii tăi, omule înaripat.”

                     (ERNEST BERNEA-Seară în Pădure)

 

Mirificele noastre Păduri primordiale pelasgo-traco-scito-geto-dace au zămislit un  ecou prelung în sufletul Codrului Verde de-Acasă cu o mândrie legitimă de nemurire şi legendă:

Stejarul din Mamvri. Pe drumul central ce duce la Ierusalim în apropiere de Hebron, se află locul unde Patriarhul Avraam a omenit pe Cei Trei Îngeri ai Domnului-Sfânta Treime, înainte de catastrofa Sodomei şi Gomorei (Fac. 14, 13). Acea Icoană a Sfintei Treimi de la Stejarul Mamvri a fost imortalizată ca nimeni altul de marele pictor rus Andrei Rubliov (1370-1430), ca o sinteză absolută de puritate cerească şi de frumuseţe ideală dumnezeiască.

Codrii Vlăsiei. Cunoscut şi sub numele de Codrii Vlaşilor-Vlahilor îmbrăţişau pădurile din jurul marii Cetăţii a ciobanului Bucur-judeţul Ilfov-Slănic-Coţofeneşti-Ploieşti-Prahova-Neajlov, Călugăreni-Giurgiu.

La 1456, Vlad Ţepeş i-a înfrânt pe Vladislav Dan, potrivnicul său şi pe turci la Târgşor lângă Codrii Vlăsiei.

Constantin Brâncoveanu a construit prin Codrii Vlăsiei drumul ce leagă Bucureştiul de Palatul Mogoşoaia, numit Podul Mogoşoaiei, care după Războiul de Independenţă din 1877-1878 s-a numit Calea Victoriei.

Din Codrii Vlăsiei au rămas: Pădurea Pustnicu cu Mânăstirile Pustnicu şi Pasărea, Pădurea Snagov cu Mânăstirea Snagov, Pădurea Comana cu Mânăstirea Comana, Pădurea Râioasa, Pădurea Băneasa. În jurul oraşului Ploieşti întâlnim pădurile: Mislea, Plopeni, Păuleşti, Parc- Bucov, Româneşti. (Alexandra Bădicioiu, Codrii Vlăsiei se întorc. Cotidianul, 8 iunie 2005)

Stejarul din Borzeşti. Pe şesul Trotuşului aproape de satul Borzeşti sub privirile curioase ale unui soare frumos de primăvară şi la umbra uriaşă a unui Stejar falnic, două tabere de copii închipuind una oastea tătarilor condusă de Gheorghe-un tânăr chipeş cu plete negre şi ochi de mure, iar cealaltă, oastea moldovenilor condusă de vlăstarul domnesc Ştefan-copilandrul cu plete blonde, cu ochi albaştri, gânditori, şi cu inimă cutezătoare.

Gheorghe cu „tătarii” lui a pierdut şi a trebuit să suporte înfrângerea… A fost legat ca un „duşman” şi atârnat de Stejar pentru a fi spânzurat. Dar nenorocire. Tocmai atunci s-a năpustit viforul tătărăsc care l-au făcut victimă pe copilandrul Gheorghe.

Acea confruntare copilărească avea să anticipeze peste 30 de ani o bătălie cruntă cu hoarda tătară, câştigată şi nimicită fulgerător de Marele Voievod Ştefan-Stejarul Moldovei, care avea să-l răzbune pe micuţul său prieten de odinioară, de copilărie, mucenicul Gheorghe.

Cu oastea distrusă, de acelaşi Stejar atârna acum fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga.

(Nicu Gane, Stejarul din Borzeşti. Ed. Cartex 2000, Bucureşti-2007, p. 146)

Codrii Cosminului. În anul 1497, regele Ioan I Albert al leşilor a invadat blânda Moldavie.

Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei l-a aşteptat cu oastea între comunele Voloca pe Derelui şi Valea Cosminului lovindu-l pentru poftire, nemilos şi necruţător.

După înfrângerea ruşinoasă a polonilor, marele Ştefan a ordonat curăţirea locului bătăliei şi cu prizonierii leşi l-a arat sădind stejari, iar locul s-a numit în popor Dumbrava Roşie.

Din pădurea de atunci un stejar, străjer al veşniciei daco-valahe,localnicii îl numesc binemeritat Stejarul lui Ştefan cel Mare.

Stejarul din Valea Otăsăului. În mirifica Ţară a Loviştei, pe porfira căreia s-a brodat vitejia şi martiriul legendarilor Câneji, din sângele inimoşilor valahi apărători de Glie şi de Dumnezeu, a odrăslit un arbore majestos şi falnic care, a ascuns în trunchiul său viguros pâlpâiri serafice din sânul poporului vâlcean-plămadă de literă, cuvânt şi artă, licăriri ale acelui areal divin încrustat cu rubinele jertfitoare ale pustnicilor şi smeritele safire ale monahiilor pe care cad strălucirile semeţelor frunţi de schituri şi mănăstiri, hrisoave de moşii, ranguri boiereşti, ruguri aprinse de spiritualitate ortodoxă, fascinaţia unui sentimental şi răscolitor folclor, înţelepciunea umorului oltean, fiorul Codrului verde, mireasma florilor şi taina Icoanei Maicii Domnului, care a pus temelie celebrei Mânăstiri DINTR-UN LEMN.

Gorunul lui Horea. În anul 1784, sub Gorunul care-i va purta numele, Horea şi-a chemat fârtaţii moţi la lupta împotriva jugului asupritor al habsburgilor.

Horea, Cloşca şi Crişan au biruit, dar Împăratul a cerut pace simulând încheierea unui tratat, pentru a trăda. Guvernatorul Transilvaniei, consilierul Mariei Tereza, evreul Samuel Brukenthal a înfrânt răscoala moţilor pregătind cea mai cruntă şi sălbatică răzbunare asupra capilor răscoalei: arderea pe tron înroşit, tragerea pe roată, sfârtecarea trupurilor în piaţă şi răspândirea lor pe la răscruci pentru înfricoşarea urmaşilor.

Gorunul lui Horea în vârstă de peste 400 de ani cu grosimea de 9 m străjuieşte satul Ţebea din Hunedoara. Lângă el la 15 m nord stă de veghe Avram Iancu-Tribunul moţilor.

Din ultima creangă a Gorunului ruptă de furtuna din 2005, s-a făcut Crucea lui Horea de 1,8m aşezată lângă mormântul lui Iancu în Panteonul Moţilor, unde şi Regina Maria şi regele Ferdinand au plantat câte un gorun.

Teiul lui Eminescu. În Parcul Copou din Iaşi trăieşte un tei argintiu în vârstă de cca. 540 de ani din vremea Marelui Ştefan, dar este asociat ca dăinuire istorică cu Luceafărul Eminescu.

Pădurea de argint şi Codrii de aramă.

   Pădurea de argint este o pădure seculară de mesteceni din preajma Mânăstirii Văratecului, care mai păstrează paşii Poetului nepereche, unde inspirat a scris versurile de aur din Călin…

   „De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet. (Mihai Eminescu, Călin… )

Codrii de aramă au fost surprinşi de Eminul nostru într-o plimbare meditativă de creaţie, toamna când Gorunii au culoarea de foc, arămie. În aceşti Codrii s-a aprins şi marea dragoste a Luceafărului pentru Muza şi frumoasa poetesă, domniţa Veronica Micle.

Pe urmele lui Eminescu au mai păşit: Vlahuţă, Hogaş, Regina Maria ş.a.

Gorunul lui Zian Arsenie Boca. La 10 Mai 1929, promoţia de absolvenţi a Liceului Naţional Ortodox-Avram Iancu din Brad în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan hotărăsc plantarea unui puiet de stejar. Toţi au participat, dar şi toţi au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele şefului de promoţie, adică Gorunul lui Zian… El s-a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi neamului.” (Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/ 1997, p. 29)

Pădurea Dobrina-Huşi. Pădurea Dobrina este Codrul care freamătă de Doine  şi Legende, care-şi pune mantia de April peste brocardul regal al Primăverii, unde rapsozii augustei naturi concertează madrigal după madrigal, fior după fior, încântare şi splendoare şi Dumbrava Verde în care s-a aprins flacăra dacoromânismului creştin în inimile înflăcărate sincere şi curajoase ale unui grup de liceeni puri ca floarea de păpădie, viitori naţionalişti eroi şi martiri.

Pădurea Tâncăbeşti. Pădurea Tâncăbeşti şi-a tocmit Troiţă de Altar, sfinţit cu sângele curat al Celor 13 bravi Eroi-Martiri-Călăuzitori ai Neamului dacoromân, ai Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ai Preacuratei Sale Maici Maria Vlaherna-Carpatina.

Pădurea Verde. Pădurea Verde din Timişoara se leagă faimos de Rezistenţa Anticomunistă din Banat, locul unde securitatea timişoreană îi executa pe partizanii prinşi, întemniţaţi prin proces de condamnare, dar samavolnic scoşi din temniţe, omorâţi şi aruncaţi în gropi comune.

La 2 August 1949, partizanii condamnaţi la închisoare: Aurel Vernichescu, Gh. Popovici, Th. Ungureanu, Gh. Smultea, Petre Puşchiţă, N. Ghimboaşe, Micluţ şi Gh. Luminosu, au fost luaţi din închisoare, executaţi în Pădurea Verde şi aruncaţi într-o groapă comună.

Pe o colină la marginea Pădurii Verde a fost amplasată o Troiţă din lemn în 1990, iar în 2000 deţinuţii politici supravieţuitori au ridicat un obelisc înconjurat simbolic de „masa tăcerii” cu scaune de piatră.

În 2014, Primăria Timişoarei a reabilitat monumentul înconjurându-l cu 43 de plăci de granit negru pe care au scris numele membrilor grupurilor de rezistenţă anticomunistă, a celor executaţi în Pădurea Verde şi a celor care au murit în urma torturilor prin diferitele închisori (www.activenews.ro/ Timişoara-Omagiu-adus-deţinuţilor-politici)

Pădurea sculptată a Cimitirului vesel-Săpânţa. Acolo este locul de revelaţie şi fascinaţie unde omul creştin ortodox reprezentat de artistul popular nu-şi manifestă cu ostentaţie credinţa, ci ca pe ceva propriu, firesc, natural, românesc, hâtru, precum aerul, lumina, cântecul, ruga, vinul, apa şi umorul spre zâmbetul multora.

Mânăstirea Măgura Ocnei-situată în mijlocul pădurii băcăoane de o frumuseţe răpitoare, pe platoul Măgurei cu altitudinea de 505 m. În regimul concentraţionar a funcţionat  ca penitenciar- sanatoriu TBC. Aici deţinuţii politici naţionalişti-creştini au creat Ordinul mistic ortodox al purităţii prigoniţilor, devenind un Rug Aprins al Sfinţilor Închisorilor: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Marin Naidim, Gheorghe Calciu, arhim. Justin Pârvu, arhim. Arsenie Papacioc, pr. Ilie Imbrescu, pr. Ilarion Felea, Dr. Ion Banea, Nicoleta Nicolescu, Ecaterina Gâţă, Aspazia Oţel Petrecu, Alecu Cantacuzino, Alecu Ghica, George Manu, Traian Trifan, Petre Ţuţea, pr. Dimitrie Bejan, pr. Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Radu Gyr, Vasile Blănaru-Flamură, Ionel Zeană, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Petru Baciu, Vasile Voiculescu, Demonstene Andronescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, pr. Vasile Ţepordei, pr. Sergiu Roşca, Ieroschimonahul Nil Dorobanţu, Maica Teodosia-Laţcu, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache ş.a.

 

 Muntele Rarău adăposteşte în braţele sale largi poiana Sihăstriei, unde Voievodul Petru Rareş a ridicat Mânăstirea Rarău-una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Ţara Dornelor, ce l-a avut între stareţi pe celebrul scriitor, poet mistic, pătimitor, mărturisitor şi martir-iniţiatorul Rugului Aprins, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor.

Sfânta Troiţă se află la distanţă egală dintre mânăstirile Rarău şi Sihăstria Rarăului.

Mânăstirea Sihăstria Rarăului sau Poiana Maicii Domnului simbolizează frumuseţea chipului monahal ortodox român în care se oglindeşte sublima frumuseţe a Fecioarei Maria.

Din obştea slujitorilor se desprinde ca un Brad falnic ce nu se îndoaie, stareţul-arhimandrit Ioan-Ilarion Neagoe pe care am avut cinstea să-l cunosc şi să-l preţuiesc cu deosebită înflăcărare ca pe ucenicul Maicii Domnului şi al stareţului Daniil Tudor.

Pădurea Muntelui Polovragi cu Mânăstirea Polovragi-Perla Gorjului înconjurată de cer, dragoste, apă şi pământ. Într-o zi de pelerinaj, ieşeam din Peştera Polovragi a lui Zamolxe mergând spre mânăstire. Chiar la ieşirea din peşteră m-a întâmpinat un corb care a croncănit şi m-a condus pe drumul mânăstirii aşezându-se într-un Stejar secular de pe vremea lui Vlad Ţepeş. Corbul face parte din heraldica noastră voievodală şi regală, pentru care am o deosebită preţuire. M-am urcat pe o creangă la circa 3 m sub el şi nu s-a mişcat.

Ne-am salutat, ne-am fotografiat, apoi am coborât. M-a însoţit croncănind pe deasupra până în curtea mânăstirii, după care s-a îndepărtat: „Totul, de la împletitura albului cu verdele până la unirea pământului cu cerul, prin Muntele Athos pictat în pridvorul bisericii, absolut totul la Mânăstirea Polovragi îţi aminteşte de acel Rai…” (Oltenia de lângă Cer– Editura Mitropolia Olteniei, Craiova-2006)

Pădurea Muntelui Oslea îmbrăţişează ilustra Mânăstire Tismana cu spiritul Domnului Tudor, al Maicii stareţe Tatiana Răduleţ şi al lui George Coşbuc cu celebrul foişor de creaţie de la poalele ei. Vecinul Vârfului Oslea este Muntele Cioclovina, care păstoreşte multe peşteri de pe vremea dacilor, precum şi cele două schituri Cioclovina de Sus şi Cioclovina de Jos. Singura vină a Muntelui şi a pădurii sale este frumuseţea de basm şi avântul apropieri de Cer:

„Toate mănăstirile noastre, splendide monumente ale geniului nostru artistic, au fost aşezate în locuri chibzuit alese după criteriul frumuseţii, dar niciuna într-un cadru atât de romantic ca Tismana, cea dintâi ctitorie voievodală din ţara noastră, împreună cu Cozia… Natura ştie să imprime un sentiment al sublimului mai puternic decât opera de artă. Iar sublimul splendorilor de la Tismana e calm şi vital fiindcă peisajul e lipsit de tragicul turburător al stâncilor abrupte şi al prăpăstiilor dure. Acelaşi sublim îl trăieşti dacă urci poteca spre muntele Oslea, care domină mănăstirea.” (Nichifor Crainic, Sfântul Nicodim şi Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia. Ed Floare Albă de Colţ, Bucureşti-2015, p. 43, 48)

   Pădurea de la poalele Muntelui Buila-Vânturariţa, din masivul Căpăţânii, este straja Mânăstirii Arnota, de unde ctitorul Voievod Matei Basarab privea cu un ochi spre Severin şi cu celălalt până la Marea cea Mare. În apropiere se află schitul Pahomie legat de ieromonahul Iosaft-care a avut un rol deosebit în luptele Rezistenţei Anticomuniste din zona Arnota. „Schitul spunea nobilul profesor Gh. Boldur a avut un rol extraordinar în sinteza dintre credinţa creştină strămoşească şi rezistenţa armată anticomunistă.” (Gh. Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Bucureşti-1994, p. 92)

Pădurea Muntelui Frăsinei cu Cele Şapte Coline-la sânul căruia se încălzeşte celebra ctitorie modernă a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica-Mânăstirea Frăsinei.

Pe locul secularelor schituri de lemn, cu faimosul cimitir sacru, unde monahi îmbunătăţiţi duhovniceşte şi-au cioplit în trunchiuri de copaci locuri de veci. Înainte de obştescul sfârşit călugării se aşezau în picioare, în rugă în scorburile copacilor, apoi adormeau cu psalmii de mulţumire Bunului Dumnezeu, intrând astfel în nemurire ca Vlăstari ai Pomului vieţii.

Am avut bucuria cerească să-l cunosc pe marele monah isihast, scriitor Ghelasie Gheorghe, cu care m-am împărtăşit deseori ca sub forma unei amplitudini mistice copleşitoare.

În mica Dumbravă, străjuită de cireși sălbatici și nuci,  a parcului meu din arealul Răzăşoaei unde stăpânesc un corp de pădure numit Codrul Răzeşoaiei, pădurea cea mare se întinde până la poalele Mânăstirii Neamţ,  am plantat:

Trandafirul Sf. Fecioare Maria, Leandrul Apostolului Andrei, Bradul lui Corneliu, Bradul lui Şaguna, Bradul lui Zian Boca, Bradul lui Nil Dorobanţu, Bradul lui Radu Gyr, Bradul lui Pan Vizirescu, Bradul Mariei Cantemir, Bradul lui Aurel State, Bradul lui Andrei Ciurunga, Bradul părintelui Dimitrie Bejan, Gutuiul lui Păstorel Teodoreanu, Salcâmul lui Bălcescu, Pinul lui  George Coşbuc, Pinul lui Vasile Băncilă, Bradul lui Valeriu Gafencu, Bradul lui Nae Ionescu, Bradul lui Mircea Vulcănescu, Bradul monahului Atanasie Ştefănescu,Bradul lui Artur Silvestri,  Salcâmul lui Mihai Viteazul, Salcâmul lui Tudor Vladimirescu, Bradul lui George Manu, Bradul lui Gheorghe Cantacuzino, Gutuiul Mariei Tănase, Alunul lui Iancu Jianu, Zarzărul lui Marin Sorescu, Trandafirul Mariei Lătăreţu, Teiul Ioanei Radu, Nucul lui Petre Ţuţea, Nucul lui Ernest Bernea, Teiul lui Eminescu, Bradul lui Ioan Ianolide, Bradul lui Amza Pelea, Leandrul  Cuvioasei Parascheava şi cel mai recent, ieri, în ziua cinstirii Cuvioasei Maice Parascheava, Gorunul Reginei Maria.

Sufletul Pădurii creşte în om, făcând să vibreze în el tainele cuvântului, luminii şi cântului.

În fiecare adâncitură de gând se leagănă o inocentă rămurică.

În fiecare cuvânt ales se preling şoaptele unei crengi şi mireasma unei flori.

În fântâna faptelor tale se răsfrâng ca într-o icoană cerul şi corola unui falnic stejar.

STEJARUL

„A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/ Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.// S-a năpustit asupra lui furtuna/ Şi-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează trăsnetele-ntr-una/ Şi răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie/ Şi urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie/ Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/ Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce, Buchetul lui de raze cald şi bun.” (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Ed. Eminescu, Bucureşti-1999.

(Poezia a fost scrisă pe 12 septembrie 1954, la Securitatea Braşov în celula 12)

———————————–

   Gheorghe Constantin Nistoroiu

Duminică 15 Octombrie-2017, Brusturi-Neamţ.

+Sf. Mc. Luchian, Savin, Vars, Eftimie cel Nou.

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Adrian Costea – un OM cu suflet frumos cât o ŢARĂ şi mai mult…

   „Geniile trebuie să aibă cultul mulţimelor:

   căci dacă nu ar fi ele-nu ar fi ei.

   Mulţimele trebuie să aibă cultul geniilor lor:

   căci dacă nu ar fi ei-nu ar fi ele.”

(A.  C.  CUZA)

 

În Omul frumos, ales, sălăşluieşte cultul pentru Dumnezeu, Creaţia Sa şi pentru Neamul său.

Ochii, inima şi sufletul Omului frumos caută, întâmpină, îmbrăţişează şi împătăşeşte celor doritori, doar ce e bine, frumos, adevărat, veşnic, sublim, serafic şi sfânt.

Cugetarea lui e o simfonie a armoniei universale ce înnobilează generaţia sa şi posteritatea.

Omul frumos, faimos are o conştiinţă morală creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i astfel pecetea originalităţii sale alese.

Omul frumos, ales, cu care conlucrează Dumnezeu şi în care se răsfânge caracterul Naţiei este o admirabilă pledoarie pentru Neamul său.

Orice gând, cuvânt ori faptă a Omului ales este o expresie sublimă a frumuseţii Neamului.

Creaţia Omului frumos este aşadar o Taină aleasă. Orice operă de valoare e Dar şi Taină.

Numai cine comunică cu frumosul se cuminecă în Dumnezeu, putându-se apropia de Adevăr: „Orice operă e dar o taină, pe care trebuie să o dezlegi: care nu are fiinţă decât în raport cu simţirea şi priceperea ta.” (A. C. Cuza în prefaţa lucrării, Mihail Eminescu-Opere Complete. Ed. Librăria Românească, Iaşi-1914, p. VIII)

   Adrian Costea-CÂNEAZUL FRUMOSULUI ROMÂNESC!

Omul frumos de care vorbesc aici este ADRIAN COSTEA, artistul româno-francez, care a realizat pentru Neamul nostru un concept monumental de o grandoare aproape divină, aproape absolută: „ETERNELLE et FASCINANTE ROUMANIE”.

 

   Iată Omul: ADRIAN COSTEA –AMBASSADEUR AT LARGE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE CONSEILLER EXTRAORDINAIRE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE AFFAIRES POLITIQUES, ECONOMIQUES, FINANCIERES, DIPLOMATIQUES ET DE SECURITE NATIONALE POLE ETRANGERE

 

   Iată Opera: „ETERNELLE et FASCINANTE ROUMANIE”ANTOLOGIA FRUMOSULUI POPOR ROMÂN şi a PATRIEI sale-GRĂDINA MAICII DOMNULUI-VLAHERNA CARPATINA.

Iată Artistul: Antologia în imagini a poporului nostru frumos valah s-a realizat cu o caravană profesională care a parcurs între 1992-1996, aproape 80.000 km, realizând pe peliculă Kodac 240.000 de fotografii. Din toate negativele obţinute s-a selectat o arhivă de numai 44.000 imagini negative, operându-se doar 500 de imagini extrase ce strălucesc etern în fascinanta antologie-Costea a României.

Antologia, Pruncul frumos al Dacoromâniei s-a născut în greutate de aproximativ 8 kg, avânt toate trăsăturile caracteristice ale unui Neam prea ales în care se reflectă harul, credinţa, frumosul, curajul, binele, răbdarea, sublimul, adevărul, libertatea, omenia, geniul, demnitatea, eroismul, martiriul, sfinţemia, iubirea.

A fost realizată în Franţa, de editorul Groupe Saintonge Editions-Paris, distribuită în 144 de ţări, având 110.000 destinatari finali.

Fiecare exemplar a fost însoţit de o scrisoare a autorului cuprinsă între 10-15 pagini în limba destinatarului, însumând peste 1.000.000 de pagini.

După darul făcut celor 110.000 de destinatari, Antologie + scrisoare, 110.000 de Eterne şi Fascinante Românii, artistul-ambasador a primit în jur de 180.000 scrisori de răspunsuri frumoase din afara hotarelor ţării.

Românul nostru frumos Miron Manega a selectat în acest cotidian de prestigiu doar 11 scrisori dintre cele primite, după ultimul val al distribuţiei, toamna 1999-primăvara lui 2000.

Mă voi rezuma numai la numele şi funcţia expediatorului, astfel:

1. Jean-Franqois Burgelin, Procuror General al Franţei şi mb. al Comisiei Naţionale Consultative a Drepturilor Omului;

2. Jacques Delors, Preşedintele Grupului de Studii şi Cercetări „Notre Europe”, deputat european, ministru de Finanţe;

3. Senatorul Andre Rouviere;

4. Senatorul Jacques Larche, Preşedinte al Comisiei de Legi  Constituţionale a Franţei;

5. Bernard Stasi, deputat francez, european, ministru;

6. Alain Barrau, Preşedintele Delegaţiei pentru Uniunea Europeană din Parlamentul Franţei;

7. Michele Sabban, Director general în Ministerul Economiei, Finanţelor şi Industriei; 8. Franqois Nicoullaud, Director general în Ministerul Afacerilor Externe, fost ambasador şi Preşedinte al Agenţiei pentru Educaţie în limba franceză/ diaspora;

9. Claude Pompidou, văduva fostului preşedinte al Franţei;

10. Alain Juppe, deputat francez, europarlamentar, ministru, premier;

11. Nicolas Sarkozy, ministru, deputat, primar de Neuilly-sur-Seine, preşedinte al Franţei.

Din cele aproximativ 15.000 de Eterne şi Fascinante Românii, oferite unor inşi autonomi, privilegiaţi din guvern, parlament, preşedenţie, instituţii de stat şi Bancorex-în calitate de cumpărător de publicitate, doar Unul singur a ieşit din beznă, din încremenire, din muţenie, din surzire, Patriarhul Teoctis Arapaşu, care a mulţumit cordial printr-o scrisoare frumoasă.

Restul de NIMENI…, NIMIC!

Insul cu sufletul schimonosit de ură, invidie, laşitate, stupizenie stâlceşte şi striveşte tot ce întâlneşte în cale prin vidul dureros al gândirii sale meschine: cuvânt, operă, om, geniu etc.

   Insul urât, turbat în faţa Frumosului de orice natură: fiinţă, lucru, persoană, pe care-l pomenesc nevoit-cristian tudor popescu: „suferă, cred, cum perfect l-a diagnosticat alt Om frumos Miron Manega, de sindromul anti-Pieta, sau sindromul isteriei în faţa perfecţiunii.” (Certitudinea, Coordonator spiritual şi moral: MIHAI EMINESCU, Anul 1, Nr.0, 2017, p. 6)

Frumosul nu se poate oglindi decât în Frumos. Urâtul sălăşluieşte doar în sinele autonom.

Dacă primitorii din România ai marelui şi frumosului Dar, n-au gângurit nimic, presa ocultă a urlat: „A existat, bineînţeles, spune acelaşi Om frumos Miron Manega, reacţia gregară a presei: demonizarea unanimă, pe toate canalele de comunicare media din România, a cărţii „Eternelle et Fascinante Roumanie”. O campanie furibundă şi inexplicabilă de nimicire a proiectului, în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să ştie ceva despre carte şi despre menirea ei. Încununarea acestei campanii a fost atitudinea de torţionar ideologic a lui cristian tudor popescu, în data de 26 mai 2017, la Digi 24.” (idem. p. 9)

Vampirul monstruozităţii-calcă totul în picioare: pământul, soarele, cerul dac, profanând deseori majestatea sacră a Limbii noastre divine.

Referindu-se la monumentala Antologie a Frumosului: „Eternelle et Fascinante Roumanie”, cutia, casetele, pânza roşie cu numele României inscripţionat pe foiţă de aur, care înconjoară Cartea-Monument, în emisiunea amintită, c.t.p.-chipul turbării personificate, striveşte între copitele fumegânde a exprimării sale aura cuvintelor celeste: „… Este, domnule, după părerea mea, este (rosteşte tare şi accentuat) MONUMENTUL CORUPŢIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!… Ar putea fi pus un soclu… Aici e ca la groapă, tragi funii… Vedeţi cum e făcută? Dăşchidem acum şi ce vedem aici-şa?… Dedesubt se găseşte, aici-şa… În carte, mai e ceva… aicea,… trebuie să scoatem aici… Iată poze!… Este o carte cu poze, dom’le… Cu poze oameni. Cu poze oameni, garduri… „Eterna şi fascinanta Românie”. (comentează o imagine:) Asta e la Ateneu… Are şi semn de carte cu care poţi să omori un om… E şi cu ouă Paşti!… Cu ouă Paşti! Semnul carte e cu ouă Paşti!… Şi pentru aceasta s-au dat PESTE CINCI MILIOANE DOLARI… din buzunarul CE-TĂ-ŢE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI…

Ăia „peste cinci milioane dolari”, care au fost de fapt, 4,7 milioane, extraşi, „cu contribuţia decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul  CE-TĂ-ŢE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI” reprezentau, repet, spune distinsul Miron Manega, contravaloarea publicităţii cumpărate de Bancorex. Publicitate care se regăseşte de patru ori în ansamblul cărţii, atât în interior (pagina 512-penultima) şi pe coperta 4, cât şi (de două ori) pe semnul de carte… Cartea s-a tipărit, de fapt, într-un tiraj de aproximativ 130.000 exemplare, din care o parte au fost rebuturi… Căci, la un asemenea tiraj şi la un asemenea volum de hârtie, fără să mai punem la socoteală cheltuielile de distribuţie nominală în 144 de ţări (aproximativ 8 kg x 110.000 exemplare = 880.000 kg), suma invocată de el, ca presupus jaf naţional, devenea o simplă şi sinistră glumă. Mi-ar face plăcere să-l văd pe cristian tudor popescu la fel de indignat în privinţa „frunzei” doamnei Udrea, ale cărei costuri s-au ridicat la aproape 76 de milioane de euro, din care 75 de milioane numai pentru promovare şi distribuire… Precizare: Adrian Costea nu a fost niciodată salariat al statului român. Nu a cerut şi nu a primit niciodată vreo formă de recompensă, nici în bani, nici în natură, nici direct, nici indirect.”(Miron Manega,  Certitudinea, p. 7,8)

Emil Constantinescu, ex-preşedintele ţării, nu putea să-l îndrume pe Adrian Costea spre acel Dar minunat, fiindcă el s-a precipitat prea mult cu Convenţia Democratică, cu miile de specialişti…, încât  a donat Insula Şerpilor, Ucrainei aşa pur şi simplu fără ca aceasta să pretindă ceva, rămânând acelaşi ins care, după mandatul prezidenţial a devenit specialistul militant privind destinul Roşiei Montane pentru crasa exploatare străină.

Despre celălalt uzurpator şi ucigător Emanat… ce să mai vorbim.

Greu păcat, că marele Om, artistul cu sufletul frumos Adrian Costea a făcut un asemenea Dar grandios unui omuleţ bolnav, închipuit a fi un ziarist bine cotat, în realitate fiind sub un cot, adică de-o şchioapă, spumegând în sperjurul deontologic care încalcă flagrant Decalogul Jurnalistului.

El s-a cocoţat graţie isteriei, graţie maleficului din el pe culmile disperării unde sălăşluiesc inşii cu sufletul chircit de venin în faţa unor evidenţe care-i copleşesc, îi sufocă, îi tâmpesc.

Vorba lui G. B. Shaw: „Când un cap se ciocneşte de o carte şi sună a gol, nu întotdeauna e de vină cartea.”

Cine sunt detractorii, denigratorii, calomniatorii, guzganii Românilor?

Priviţi-le chipul radiind de vampir: o faţă demonizată de Monstru, hulpavă de urât pe un trup boţit cu ghiare ce sfâşie literele, cuvintele, epresiile, binele, adevărul, credinţa, Omul Frumos.

Fachirul ziarist, ghilotinarul ideologic, torţionarul de litere şi cuvinte-c.t.p. (chipul turbării personificate), „prostituatul intelectual”, cum remarcabil sublinia faimosul jurnalist John Swinton, scoţianul-american în Clubul Twilight, confraţilor săi în seara zilei de 12 Aprilie 1883: „… Treaba jurnalistului e să distrugă adevărul; să mintă sfruntat; să pervertească; să denigreze; să lingă cismele lui Mamon şi să vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi, o ştiu şi eu. Şi atunci de ce să închinăm pentru o presă independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa Mitică; ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituate intelectuale.” (Certitudinea,anul 1, nr.0, 2017, p. 1) 

   

Adrian Costea a ridicat pe altarul jertfei celor nouă ani de viaţă, cu sacrificiul personal, moral şi material o somptuoasă Catedrală editorială a frumuseţii Neamului dacoromân.

 

   Adrian Costea se înscrie în Galeria marilor personalităţi spirituale, ctitori de cultură creştină, ctitori de educaţie, ctitori de Neam, într-un cuvânt Ctitori de Frumos Românesc pe care Seminţia noastră prea aleasă daco-valaho-română le-a dat Patriei de-a lungul mileniilor, alături de marii regi şi Voievozi: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, alături de marii Ierarhi: Şaguna, Varlaam, Dosoftei, Ivireanul, Justinian, Plămădeală, de marele mecena Emanoil Gojdu, de marii Vlădicii ai gândirii şi mărturisirii istorico-teologico-filosofice ai culturii şi educaţiei creştin-ortodoxe naţional-universale: Cantemir, Haşdeu, Eminescu, Densuşianu, Mateevici, I. Nistor, V. Ţepordei, Sergiu Roşca, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Th. M. Popescu, Dimitrie Bejan, Iustin Pârvu, de artizanii frumosului: Brâncuşi, Grigorescu, Constantin Daniel Rosenthal, de rapsozii divini ai muzicii sublime: Porumbescu, Enescu, Maria Tănase, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaşu, de alteţele Iubirii: regina Maria, principesa Ileana-Maica Alexandra şi atât de mulţi alţi Aleşi frumoşi şi inimoşi Fii ai Dacoromâniei.

Antologia Frumuseţii Sacre a României este ca o Icoană aureolată şi răsfrântă în sute de chipuri sublime de Valahi, de locuri mirifice, de imagini celeste, de priviri serafice:

„O Românie ancestrală, caldă, în culorile ei reale, demnă şi verticală. Privirile chipurilor sunt directe şi clare, unele inocente, altele severe. Se vede însă substanţa umană în albul ochilor prezentaţi. O Românie care emană încredere şi cheamă la ea.” (Miron Manega,  Certitudinea, p. 7)

Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru Oamenii frumoşi pe care i-a hărăzit Neamului nostru!

Mulţumim Bunului Dumnezeu, că Omul frumos: poetul, gânditorul, inginerul, geniul, artistul, învăţătorul, duhovnicul, eroul, martirul, cuviosul, mărturisitorul, sfântul nu sunt aleşi de detractorii şi denigratorii care nu se pot situa nicicând pe treapta creştină şi demnitatea de Om!

+ Zămislirea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul.

————————–

Gheorghe Constantin Nistoroiu

23 septembrie, 2017

Nicoleta Nistoroiu & Gheorghe Constantin Nistoroiu: Regina Maria – Inimoasa înfăptuitoare a Marii Uniri

„Mai mult decât o Femeie,

mai mult decât o Regină,

un simbol.”

(Prinţesa-scriitor Elena Văcărescu)

 

Augusta noastră suverană şi-a iubit Ţara care, a înfiat-o, integral şi la rândul ei a înfiat-o inimii ei mari cât o Patrie română dragă.

A iubit Dragostea cerească, Iubirea pământească, poporul, natura, costumul naţional, lăcaşurile sfinte, văile şi dealurile, munţii şi apele, florile şi păsările, pruncii şi bătrânii, Codrul şi Primăvara, toamna şi viorelele, tot ce era  românesc şi dumnezeiesc în Regatul ei.

Dumnezeu a iubit-o mult, căci şi ea prea mult a iubit.

A rămas veşnic îndrăgostită de ţara ei adoptivă, ROMÂNIA-Grădina Maicii Domnului-Regatul divin al Dumnezeieştii-MARII-Împărăteasa Cerului şi a Pământului:

„Ţară iubită! Te văd în toată frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă ochii văd locuri pe care le-am iubit…

   Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile şi văile…

   Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii…

   Văd aburul uşor al colbului plutind în liniştea serilor de vară pe ogoare…

   Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.

   Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare…

   Dar codrii îmi sunt cei mai dragi primăvara, când frunzele copacilor sunt străvezii, precum vitraliile, când viorelele şi floarea-Paştelui acoperă pământul cu mii de steluţe, ori toamna, când culorile lor sunt mai minunate ca visul de poet.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 64-65)

Momentul crucial, tragic, dar şi de apogeu al Reginei Maria, similar cu al Ţării ei dragi, România, pe trei sferturi invadată de aceeaşi duşmani creştini ce o râvnesc a odrăslit, culmea în perioada cea mai dramatică a vieţii ei, când se afla la Iaşi în refugiul pe care şi-l împletea alături de ţară cu tristeţe şi durere: o Ţară cu sufletul şi cu trupul sfârtecat şi cu mulţi dintre fii ei morţi; o Mamă cu sufletul şi cu trupul frânt lăsând în pământul ocupat jertfa copilului ei.

Suferinţa războiului crud până la urmă le-a înnobilat deopotrivă şi pe Ţară şi pe Regină: „Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântese pruncul, aflat printre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă-simţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit.

   Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinututile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 5-6)

    Ursitoarele Reginei MARIA a ROMÂNIEI, prin Grija de sus i-au pregătit şi împodobit vremea venirii pe lume sub zodia princiară a neprevăzutului, a Suferinţei şi a Frumosului.

Răsfoind în sinaxarul destinului ei a văzut că  „tot ce era rău şi crud se îndulceşte, iar ce era frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut din naştere o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu trecerea anilor îl iubesc tot mai mult… Întotdeauna am fost considerată o femeie frumoasă-de fapt, după părerea mea, am fost considerată chiar mai frumoasă decât eram, dar viaţa femeii e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe” de toată lumea.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Trad. Anca Bărbulescu. Ed. îngrijită de L. Boia, Ed. Humanitas-Bucureşti, p. 26).

Marele naţionalist creştin Doctorul Şerban Milcoveanu ne-a împărtăşit admiraţia la superlativ pentru marea noastră Regină: „Regina Maria-cea mai frumoasă femeie din Europa. În plus supra-inteligentă şi supra-talentată. Răniţii şi ostaşii din primul război mondial i-au dat cognomenul de „Cea Bună”.

   Era nepoata reginei Angliei şi nepoata ţarului Rusiei şi ca atare avea pasiunea serbărilor împărăteşti şi a călătoriilor triumfale. Avea un mare duşman ministrul de Finanţe Vintilă I. C. Brătianu şi un mare aliat primul ministru Ionel I. C. Brătianu.

   Săptămânal cerea la telefon subvenţii pentru serbări şi călătorii. Vintilă I.C. Brătianu ştia dinainte şi închidea telefonul la jumătatea convorbirii. Atunci Regina Maria făcea al doilea telefon la Preşedinţia Cosiliului de Miniştri şi Vintilă I.C. Brătianu primea de la Ionel I.C. Brătianu  rugămintea de a elibera banii necesari.

   Argumentul cu care Ionel I.C. Brătianu convingea pe Vintilă I.C. Brătianu: „Ce vrei, dragă dacă suntem Regat în loc de Republică şi avem o Regină din două dinastii imperiale.”

   Vintilă I.C. Brătianu ofta şi plătea, dar prin Bucureşti el mergea pe jos pentru ca Ministerul să nu cheltuiască banii cu benzina.”(Milcoveanu Şerban, Politica în întrebări cu/ fără răspunsuri. Vol. I, editat de Asociaţia foştilor preşedinţi ai studenţimii-persoană juridică şi de Liga pentru apărarea Adevărului istoric-persoană juridică, Bucureşti.)

   Zelul regal, suveran al Reginei Maria a României, deşi era cel de autoritate augustă, nu avea caracter de absolutism, nu tindea spre afirmare politică, ci răspândea acea aură a Frumuseţii, a Maternităţii creştine naţionale, acel simţ şi instinct diplomatic, de îndrăzneală, de implicare şi asumare politică: „Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viaţa politică, consemnează istoricul Ioan Scurtu, ci s-a implicat direct, acţionând nu numai pe lângă rege, dar şi participând la convorbiri cu diplomaţi străini şi fruntaşi ai vieţii politice din România.” (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti-2016, p. 26)

Atitudinea fermă a reginei Maria cu privire la tratatul din anul 1883, cum că acesta nu putea să oblige România de a nu se împotrivi Imperiului Hasburgic, dacă interesele naţionale cer acest lucru era destul de „clară şi deschisă”.

Principesa Maria Alexandra Victoria de Edimburg, păşea spre tronul de Regină a României în cadenţa suverană cu poporul spre înfăptuirea idealului lui suveran, suzeran, naţional.

Într-o conversaţie cu I.G. Duca, Regina Maria spunea răspicat: „…Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.” (Apud Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 446).

Regele Ferdinand, deşi poseda multiple calităţi era: „stângaci, fără poză şi prestanţă” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 24) …, afişând o „timiditate bolnăvicioasă…, o compromiţătoare stângăcie şi o lipsă cumplită de armonie şi de majestate.” (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Exxpres-1992, p. 135).

Lipsindu-i însuşirile esenţiale: vigoarea, zelul, diplomaţia, tenacitatea, iubirea poporului, asumarea, hotărârea şi rezolvarea rapidă al situaţiilor politice extreme, cum a fost cazul izbucnirii războiului, pierderile de teritoriu şi consecinţele lui nefaste pentru prezentul şi viitorul ţării şi al poporului român, regele purtându-şi drama în suflet se poticnea deseori.

Regele Ferdinand era desigur educat şi spiritual, dar îi lipsea vlaga de bărbat şi de monarh.

Nu era uşor pentru Ferdinand să lupte împotriva ţării natale, însă dragostea Reginei Maria pentru Patria ei regală, adoptivă l-a covârşit ajutându-l să iasă din această sfârtecare sufletească: „…A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea;(spunea regele); asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, 1916-1917, p. 155)

În luarea acestei decizii covârşitoare a regelui Ferdinand un rol hotărâtor i-a revenit frumosului prinţ oltean Barbu Ştirbei: „…Lângă dânsul sta însă neclintit în hotărârea de a lupta alături de Aliaţi pentru înfăptuirea românismului Barbu Ştirbey. Lui i se datoreşte în primul rând hotărârea regelui. Cum s-a hotărât, prin ce lupte sufleteşti, cu ce jertfe, e meritul regelui şi numai al conştiinţei lui. Că această eroică luptă sufltească a dat-o în această direcţie şi nu într-alta, meritul îl are, întreg, Ştirbey.” (I.G. Duca, op. cit., p.151)  

În sângele Reginei Maria, fostă principesă Maria Alexandra Victoria de Edimburg,  nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cochetă, aristocrată, inteligentă, deşteaptă şi frumoasă, dogorea fierbinţeala slavă şi senzuală a Marii Ducese Maria Alexandra a Rusiei, fiica ţarului Alexandru al II-lea, martirul şi a ţarinei Maria, precum şi calmul, cumpănirea, tenacitatea şi fascinaţia navigării ducelui-marinar Alfred de Edimburg şi Saxa-Coburg-Gotha.

La cumpăna dintre vremuri, când se juca drama destinului ţării sale, Regina Maria a luat calea diplomaţiei să lupte pentru soarta Regatului român, pe care-l purta în sufletul ei mare.

Întâlnirea dintre cel mai urât om politic al vremii evreul-francez Georges Clemenceau şi cea mai frumoasă femeie a timpului, Regina Maria este revelatoare:

„Lui Clemenceau (martie 1919,n.n.) îi face plăcere să stea de vorbă cu această femeie dârză (Regina Maria), dotată cu simţ politic, pe care rar îl întâlneşte la omologii săi…”,consemna Jean de Cars, citat de Cornel Bîrsan în Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnilor Români, Ed. Libres, Bucureşti-2017, p. 588)

Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimântându-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”

În fiinţa Reginei Maria înzestrată de Dumnezeu şi de gena părintească sălăşluia o conştiinţă deosebit de puternică, o tărie de caracter de cremene, o iubire nemărginită şi o bărbăţie demnă de marii Eroi daci ori Cavaleri medievali şi o popularitate care se răsfrângea în evlavia poporului ce o venera ca pe o Fiică şi o Mamă deopotrivă.

Regina Maria şi-a legat, şi-a împletit, şi-a împlinit Soarta ei regală cu Destinul poporului pe care îl iubea cu dragoste sfântă de Mamă. Ea era profund conştientă că se asumă unui moment istoric frumos, aspru, dar şi crucial în acelaşi timp, străduindu-se din răsputeri să-i dea măreţia regală a suferinţei şi a iubirii sale frumoase.

Frumoasa noastră Regină Maria conştientiza faptul că încercările dramatice prin care trece un mare caracter sau un mare popor, mai de vreme sau mai târziu aduc şi supremele biruinţe.

Pe cerul luminos şi serafic al Patriei sale, unde se lăfăiau Zorii strălucitori ai geniului acestui mare Neam dac, Regina Maria întrezărea ivirea norilor negri care anunţau furtuna războiului:

„Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

   Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie-nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Op. cit., p. 9, Însemnarea din 5/ 18 septembrie 1916)

Dârzenia şi autoritatea Reginei Maria nu sta numai în coasta lui Ferdinand, ci înfiera şi laşitatea fiului ei Carol, înainte ca acesta să se înroleze şi să devină dezertor: „Cum poţi sta liniştit când patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?Nu-nţelegi nobleţea rolului pe care ai putea să-l joci? […] Ai putea fi idolul armatei, credinţa ei, speranţa ei; în loc de toate astea tu nu eşti nimic, nimic altceva decât un băiat care-şi pierde vremea acasă.” (Paul al României, Carol al II-lea, regele României, Bucureşti, Ed. Holding Reporter, p. 23)

Din ipostaza de Căprioară regală care ţâşnea printre dealurile şi pădurile Regatului se transpunea în cea a Eroinei în mijlocul trupelor şi în cea a Mamei lângă căpătâiul suferinzilor.

Datorita faptului că unităţile străine ale Crucii Roşii nu mai pridideau cu starea mulţimii bolnavilor, Suverana a înfiinţat societatea sa filantropică Regina Maria, alinând răniţii şi muribunzii.

Fiinţa ei care emana mireasma frumuseţii sale regale era într-o permanentă stare de dăruire şi de jertfă: „Războiul mă sileşte cu adevărat, să dau tot ce e în mine din toate punctele de vedere şi să mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii străini, pe toţi reprezentanţii străini ai Crucii Roşii, pe toţi delegaţii Crucii Roşii române şi pe miniştrii noştri, cei care îngrijesc de buna stare obştească.

   Izbutii să pun temelie întocmirii dorite de mine şi să văd primele puncte statornicite, anume ca fiecare ţară, să numească un reprezentatnt al ei şi că aceştia laolaltă să-şi împartă munca, după cum li se va părea mai bine. Eu rămîneam ca ocrotitoare a întregii organizări şi aveam să fiu gata în orice clipă să primesc pe aceşti reprezentanţi, căci aveau nevoie de îndrumare sau cînd aduceau vreun raport.”(Maria, Regina României, Povestea Vieţii Mele. Ed. Moldova-Iaşi-1991, vol. III, p. 288-289)  

Străbătea mulţi kilometri dobândind suferinţă şi împărţind milostenie: pâine, zahăr, ţigări, bomboane, cărţi de ale ei, iconiţe, cruciuliţe, medalii pentru soldaţii viteji, sfaturi pentru ofiţeri şi rugăminţi pentru generali. Mergea peste tot pe unde stăpâneau durerea şi tifosul: prin gări, bordeie, trenuri-spitale, spitale improvizate, spitalul ei-Regina Maria, tranşee, corturi militare, comandamente, marile cimitire cu puzderia lor de morminte mereu, mereu proaspete: „Am dat cîte ceva fiecărui bolnav, fiecărui agent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor de altă naţionalitate, cîte un mic portret de al meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era plină de înflăcărare.”( Maria, Regina României, op. cit., p. 167)

Înflăcărata Regină Maria a fost sufletul celor de pe front, cât şi inima celor rămaşi în grija ei părintească, improvizând zeci de cantine şi organizând ceremonii în care a decorat cu Crucea „Regina Maria” pe „toate doamnele, doctorii, infirmierele şi sanitarii care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost o adevărată plăcere atît pentru ei cît şi pentru mine.”(ibid., p. 249)

Cu ambele mâini Regina Maria îşi împărţea sufletul şi inima sa în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoia sa, în timp ce se mai găseau iude care să arunce în ea cu insulte ori cu pietre: „Mărturisesc că m-a năpădit o neţărmurită disperare. Mă lupt împotriva năvalei unui puhoi de dezastre. Nu sunt scutită de nici o durere, nici măcar de simţirea că mulţi, în ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să arunce cu pietre în mine. Totuşi, cei ce sunt vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti cea care trebuie să ne ajuţi!”

   Şi pentru că mă cred toţi plină de stoicism, mă doboară cu dezvăluirea celor mai grozave adevăruri, cu uneltirile ascunse, a egoismului, a trădării; şi cu toate acestea, trebuie să găsesc puterea de a le răbda cu inima mea de femeie, căreia i s-au smuls prea multe. A muri ar fi mai uşor, decît a răbda toate astea. Şi mereu, acelaşi strigăt: „Ajută-ne, ajută-ne!”

   Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul tău, sînt eu aceea! Dar tu eşti aşa de sus, deasupra noastră în cer, aşa de îngrozitor de departe!… Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu e; voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini pînă la amarul sfîrşit. Iar dacă îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma-urmei vreau să cad cu faţa spre duşman.”(Maria, Regina României, op. cit., p. 89-90)

Regina Maria dăruia tot ce avea, dar şi primea admiraţia aproape a tuturor românilor.

Torentul ei de iubire, Dorul ei pentru Ţară s-a revărsat ca o nestăvilită cascadă a dragostei.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Păintelui ceresc nu s-ar fi înfăptuit Creaţia lumii.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fiului dumnezeiesc nu s-ar fi născut Cuvântul-Viaţa Creaţiei şi mântuirea Omului creştin ales.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Duhului Sfânt, Creaţia n-ar fi împodobită în frumos, în sublim, în sfinţenie şi-n nemurire spirituală.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fecioarei MARIA, n-ar fi avut loc Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea lui Iisus Hristos şi întronizarea Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Sfintei Treimi, seminţiile, naţiunile, popoarele şi Biserica lui Hristos nu s-ar fi întocmit, nici pe pământ nici în cer.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Suveranilor aleşi, a Poporului credincios drept măritor şi a Elitei sale naţionalist creştin-ortodoxe unitatea spirituală, religioasă şi politică a Vetrei Strămoşeşti, a Patriei-Mame şi a Statului naţional suveran şi suzeran nu s-ar fi înfăptuit.

În umbra aurei lui Mihai Vitezul-Întregitorul Daciei Mari, la statuia lui de la Universitate, regele Ferdinand prin loialitatea sa faţă de poporul său, prin zelul şi jertfa înălţătoare şi pilduitoare a Reginei Maria şi prin jertfa sângeroază şi spirituală a Naţiei sub care s-a înfăptuit unitatea de Neam, monarhul a rostit: „Ceea ce strămoşii au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit fapt împlinit. Azi mama România poate strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor româneşti, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul român.” (Cuvântări de Ferdinand I, p. 125)

Ferice de Neamul care are o astfel de inimoasă, de jertfitoare şi de frumoasă Regină Maria!

 

————————————————–

Nicoleta NISTOROIU

Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Brusturi-Neamţ

5 august 2017

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde (partea a II-a)

„Plopii stau drept, mişcând degete mici;

 unul mai tânăr s-a logodit cu o rază plină de foc.

 S-aude un cântec de iubire.”

 (ERNEST BERNEA)

 

      Pădurea verde este Casa Familiei cu părinţii, străbunii şi strămoşii ei de aur, cu cântecul de leagăn, de of şi de bucurie al Mamei şi al Bunicii, Leagănul copilului, Foişorul poetului, scriitorului, artistului, Lăcaşul sihastrului, Amfiteatrul animalelor sălbatice, Ateneul păsărilor, Amvonul ciobanului şi a turmelor sale, Edenul îndrăgostiţilor, Pantheonul legendelor, Olimpul bătăliilor biruitoare, Cetatea haiducilor, Taina comorilor dacice …

Pădurea străbună daruieste oxigenul vital vieţii omenirii, lemnul necesar construcţiei tuturor celor de folos Omului cumpătat: fie ansamblul unei case ori casa în totalitate, leagănul copilului, Corabia lui Noe, toiagul lui Moise, toiagul sihaştrilor, Ieslea Naşterii Dumnezeiescului Prunc, lăcaşul de cult, catapeteasma, Crucea, Icoana, Iconostasul, strana, chilia, stăreţia, toaca, amvonul, troiţa, Mânăstirea dintr-un lemn, Bisericuţa din Albac, ori cea a lui  Dragoş, care stă de veghe la Putna şi atâtea alte mânăstiri de lemn predominante în Ardeal ori în Maramureşul-ceresc supranumit Ţara bisericilor de lemn.

George Cristea surprinde încă taina Paşilor lăsaţi de Dumnezeu a doua oară pe pământul dacic străbun în Maramureş, căci prima oară a fost în Oltenia Mare-leagănul Omenirii, paşi care dau pelerinului o sclipire de vrajă, de nădejde, de har, de dor, de iubire şi de miracol:

   „Există un colţ de ţară unde destinul uman s-a împletit atât de strâns cu acel al pădurilor din jur. Istoria a fost scrisă nu pe hârtie ci pe lemn, tradiţiile s-au transmis nu prin cuvinte, ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copac devenite porţi şi case.

   Credinţa strămoşească nu-n catedrale masive de zid şi piatră ci în modeste biserici din stejar şi brad cu turle înălţate până la cer.”

Iată ce-i scria belgianul Michel Steriade în Cuvântul Înainte lui George Cristea pentru lucrarea sa: „În ţara bisericilor de lemn-aţi şi prins magia şi misterul pe care le reprezintă lemnul, copacul, pădurea, <<Codrul frate cu Românul>>, adevăr milenar. (George Cristea, În Ţara Bisericilor De Lemn. Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu-1989, p. 5)

Măria Sa Codrul Verde a dat numele ilustrei societăţi ARBOROASA – societate a studenţilor basarabeni naţionalişti-creştini din cadrul Universităţii Cernăuţi (1875-1877), iniţiată de Teodor V. Ştefanelii, Ciprian Porumbescu, Gherasim Buliga, Dimitrie Onciul ş.a.

Motto-ul Societăţii a fost compus de Bardul Moldovei Vasile Alecsandri: Uniţi să fim în cuget, uniţi în Dumnezeu! ( Eugenia Glodariu, Asociaţii culturale ale tinerilor studioşi români din monarhia habsburgică (1860-1918), Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, 1998)

 

 Frumoasa noastră Pădure verde şi veşnică încăpăţânată să mai rămână a dat nume şi de localităţi precum: Alunu, Aluniş, Aninoasa, Arbore, Brad, Brazi, Brăduleţ, Brăduţ, Dumbrava, Dumbrava Roşie, Dumbrăveni, Dumbrăveşti, Dumbrăviţa, Mălini-Poiana Mărului-Suceava-locul de naştere al poetului Nicolae Labiş, Mestecăniş-trecătoare la 1099 m în Carpaţii Orientali de unde izvorăşte râul Putna, Nucşoara-comună argeşeană devenită celebră prin lupta ei în Rezistenţa Armată Anticomunistă şi prin eroina Elisabeta Rizea, Paltin-Vrancea, Păltiniş-Botoşani, Caraş-Severin, staţiune şi schit în Munţii Cibinului-Sibiu, Păltinoasa-Suceava, Plopeni, Plopiş-munţi în Nordul Munţilor Apuseni, Plopu, Salcia, Sălcica,Ulmu, Ulmeni, Ulmetum(Mic dicţionar enciclopedic-Arta Grafică-Bucureşti)

   La Salcia, in colonia lagăr de exterminare din Insula Mare a Brăilei, se aflau printre cei peste 4.000 de deţinuţi si multe personalităţi precum poetul Ion Omescu, prozatorul Saşa Ivasiuc, părintele Vasilache, ing. Doru Novacovicia , I. Ioanid, profesorul si viitorul academician Alexandru Zub, doctorii Pleşa, Munteanu, Gordan, Make Ionescu.

Despre genialul poet Robert Cahuleanu/ Andrei Ciurunga avea sa afirme amintindu-si despre acea perioada: „Nici Ion Omescu, cu tot intelectul său superior, nu avea acea scânteie care înaripează cuvintele şi le transformă în hrană spirituală pentru cei mulţi. Calitate pe care numai versul lui Robert (Andrei Ciurunga) o avea cu simplitate şi cu fineţe, uneori chiar cu umor.”   (Alexandru Mihalcea, Salcia-un lagăr al morţuii. Ed. Ex. Ponto, Constanţa-2015, p. 330)

În perioada regimului frăţesc ateo-bolşevic întreaga Ţară era o Republică penitenciară, împărţită pe de o parte in  peste 2 milioane de deţinuţi politici care formau comunitatea temniţelor, a lagărelor, a coloniilor, a deportărilor, cealaltă parte, majoritară, popula marea Închisoare liberă.

   Numărul destul de mare al deţinuţilor politici naţionalişti-creştini, au trezit grija părintească  a cuplului roşu: partidul comunist cu consoarta sa securitatea, necesitând între programele prioritare extinderea suprafeţelor agricole. Graţie prevăzătorului Tătuc sovietic care, a născocit Canalul Dunărea-Marea Neagră, peste 200 000 de deţinuţi politici au fost nominalizaţi pentru Canalul Morţii: „…ne-au trimis pe toţi pentru desecarea Bălţii Brăila sau a Deltei Dunării. Centrul acestor lagăre era la Sălcica, nume luat de la sălciile plângătoare care populau aceste pământuri, mult timp din an acoperite de apă şi care acum, dezrădăcinate, continuau să plângă soarta unor oameni, supuşi la o muncă istovitoare, de robi programaţi exterminării. Am fost transportaţi într-un lagăr din Sălcica, unde se aflau deja vreo două mii de deţinuţi politici.”(Aurelian Gulan, Victime şi Călăi-Amintiri din Gulag. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 283)

Pădurea strămoşească-edenică,  a scăpat de furia apelor, a furtunilor, a trăznetelor, a alunecărilor de teren, de samavolnicia romană, de birul înzecit al turcului, de mânia grofului şi hunimea nemeşilor, de muscălia ţarului, de căsăpirea sovieticilor kominternişti dar s-a napustit asupra sa  masacrul individului, tagma moştenitorilor maghiari sau austrieci, a partenerilor olandezi, a baronilor, in ultimii zece ani stareţii mari proprietari de paduri care vand firmelor autohtone şi străine fara nici o noima sau durere, la fel ca vlăstarele princiare, prezidenţiale, parlamentare, ministeriale,de parca toti sunt alogeni… Sau chiar sunt ?!

Pădurea străbuna a fost exploatata fără milă de către străini dar intotdeauna in cardasie cu  politicieni români, cert avand continuitate până în zilele noastre…Si  chiar după…

Diferenţa este ca in  trecut se mai putea răspunde penal, chiar daca puţin de tot si doar accidental…

Acum măcelarii-forestieri sunt ocrotiţi, încurajaţi, ajutati  pas cu pas

Din celula 115 a Pavilionului II-Gherla,ne–a ramas relatata de Aurel Baghiu o marturie dureroasa despre jefuirea padurilor stramosesti…

Deţinuţii politici studenţi au declanşat o revoltă fiindcă le erau încălcate toate drepturile. La ameninţările că se va trece la greva foamei a apărut ofiţerul politic -procuror, căruia i-au reclamat condiţiile de exterminare privind regimul alimentar, mizeria, istovirea prin muncă, interzicerea plimbării la aer, corespondenţă, pachet, îmbrăcăminte, vorbitor :

„Deodată între protestele noastre s-a auzit vocea sonoră a unui Şarepa Herş-evreu-care avea o condamnare de 20 de ani muncă silnică pentru sabotarea economiei naţionale. Şarepa (şarpe?) Herş fusese contabil-şef la un trust de exploatări forestiere. Împreună cu un grup de ştabi din conducerea acestui trust, au pus la cale nişte afaceri cu firme din Israel prin care ani de zile au scos din ţară vapoare întregi de cherestea. O parte din valuta obţinută era depusă în Occident în contul unei fete a lui Şarepa Herş, fată care trăia în Franţa, unde ajunsese cu ajutorul <<tovarăşei>> Ana Pauker-pe atunci ministru de externe a R.P.R. (Aceste detalii le-am obţinut de la unul dintre condamnaţii în lotul lui Şarepa Herş, care îl blestema şi îl înjura că i-a târât şi pe alţii în această afacere murdară).

  -Domnule procuror-a zis Şarepa-vă rog- să mă scoateţi la raportul dvs., căci am de raportat lucruri importante în legătură cu procesul în care eu am fost condamnat pe nedrept.

   -Spune!-a zis procurorul.

   -Vă rog să mă scoateţi de aici, la raport confidenţial. Eu sunt nevinovat şi adevăraţii vinovaţi şi hoţi sunt liberi.

   Vă întreb, ce caut eu, între aceşti bandiţi şi duşmani ai regimului nostru? (Noi am rămas şocaţi). Eu sunt evreu, un om cinstit şi sunt vechi membru P.C.R. şi în mod greşit m-au scos din partid şi m-au condamnat. Am foarte multe şi importante informaţii să vă dau, dar confidenţial şi în scris.

   La plecare procurorul l-a luat pe Şarepa cu el. După mai mult de două ore s-a întors cu degetele mânjite cu cerneală, cu o mutră de satisfăcut şi suficient…

    A urmat o percheziţie la sânge, pedepse cu izolări şi scoaterea şarpelui din celulă.

   După câteva luni am aflat că i-au dat dreptul la scrisori şi la pachete, iar după aceea, după un an, ar fi fost eliberat la intervenţia ambasadei Israelului şi a emigrat în Israel-unde desigur îl aştepta milioanele de dolari jefuiţi.” (Aurel Baghiu, Printre Gratii. Vol.I, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca-2006, p. 221-223)

Atunci cand vom ajunge sa plantam copacii in butoaie printre betoane, asa cum se intampla in multe metropole, doar pentru a nu uita cum arata o frunza mangaiata de soare, generatia mea se va odihnii la umbra vesnic verde a brazilor …

Am cumparat padure, o particica din vestitul codru al Razasoaiei si mi-am asezat salajul cel intru vesnicie la margine de codru vesnic verde… In fiecare an mi-am promis si am reusit sa plantez cel putin o mie de brazi sau salcami, pe care i-am asezat in sufletul meu cu dragoste de parinte pentru cei ce vor urma…

Cu ce cuvinte pot sa exprim bucuria de a-i vedea crescand in fiecare an spre cer ?!

Cine iubeste viata cred ca ar trebuii sa nu uite ca padurea este insusi simbolul viu al vesniciei lasat de Dumnezeu pentru a ne ajuta sa trecem prin viata responsabili dar fericiti …

Fericiti sa fiti atunci cand nu uitati sa alintati vlastarul de pomisor pe care abia l-ati sadit intru multumirea adusa vietii !

————————————————–

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ – Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina

 Iulie, 2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Bucurie pentru Prietenul George Roca în Zi de Aniversare

Întru mulţi, binecuvântaţi şi frumoşi ani frate, prieten şi magistru drag George!

 

Te numesc frate, prieten şi magistru, iar această întreită numire te rog să nu te mire.    Fiindcă pentru râvna ta întru Dumnezeu şi Neamul dacoromân aflat în permanentă comuniune-cuminecare care, are şi intensitatea zelului meu, te numesc Frate. Fiindcă truda ta pentru Adevăr şi Frumos ce se ţese pe pânza structurii Neamului protodac nefăcută de om, ca Model existenţial, dar are râvna după care şi eu tânjesc te numesc Prieten. Fiindcă harul Iubirii de Sus pătrunde în sferele tale siderale lăsându-ţi libertatea de a zugrăvi la Icoana Neamului în ceea ce are el autentic, tradiţional, ceresc şi veşnic, ostenindu-te mai mult decât mine te numesc Magistru. Bunul Dumnezeu Care, s-a ostenit direct şi întreit pentru plămădirea Neamului primordial Pelasg i-a conferit în fire, în Roca de granit a personalităţii sale, încrustându-i în spiritualitatea lui toate darurile, lupta şi crezul pentru a se împlini, pentru a se desăvârşi.

În acest sens i-a hărăzit prisositor călăuze, modele, arhetipuri în: Mame, Pedagogi, Preoţi, Poeţi, Filosofi, Artişti, Medici, Scriitori, Genii, Eroi, Martiri, Cuvioşi, Monahi, Monahii, Mărturisitori, Sfinţi, într-un cuvânt: Elita Moral Religioasă a Caracterelor Demnităţii Spiritual-Ortodoxe Dacoromâne (E.M.R.C.D.S.O.D.)RUGUL APRINS al omenirii.

„Tot ce este important în lume se află inclus în Neamul Românesc dar exprimat unic.”  (Alexandru Nemoianu, Semnele Vremii-Gânduri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlău. Carpathia Press-2005, p. 9)

Prin Atotştiinţa Sa, Mântuitorul Iisus Hristos, graţie Răului care precipită evenimentele nefaste în Creaţia Sa, prin persecuţii, prigoniri, invazii, năvăliri, robiri, exploatări şi alte forme de reprimare fizică, morală, spirituală ori religioasă a lăsat posibilitatea ca Elita să se poată constitui în două tabere de luptă, crez, atitudine, suferinţă, jertfă şi biruinţă: una aflată în Sânul Vetrei Strămoşeşti, iar cealaltă tot în fiinţa Neamului, dar în afara braţelor-hotarelor lui.

Prin Elita din afară Dumnezeu grăieşte mai profund, mai cu luare-aminte, mai cald, mai cu gingăşie Părintească, mai de la Suflet la suflet, înzestrând-o cu mai multă sârguinţă, cu mai multă răbdare, cu mai multă osteneală, cu mai multă priveghere, cu mai mult har, cu crez mai zelos şi aprig, cu adevăr mai înflăcărat, cu cugetare mai adâncă, cu înţelepciune mai înaltă, cu libertate mai serafică şi cu două inimi mari celeste, odrăslite întru frumos pentru armonia sublimă dintre cer şi pământ: una să bată mereu pentru Patria-Mumă, iar cealaltă să pulseze neîncetat pentru Mama-adoptivă.

Ambelor Elite dacoromâne, Dumnezeu le-a ales Prieteni-Camarazi recomandaţi călduros întru Tradiţie: spirit, jertfă, năzuinţă, creaţie, demnitate, dragoste, adevăr, libertate şi frumos. Toate Tainele vin prin lumina Tradiţiei proto-dace şi a Tradiţiei Hristice-dacoromâne. Tradiţia precreştin-creştină este Modelul existenţial al Neamului proto-dacoromân din care coborâm şi prin care urcă cei Aleşi.

Gândul tău înmugurit în florea Cuvântului împrăştie în jur cântec, miresme, culori şi taine. Sinele tău aprins de lumina harului a străbătut astrele nădejdii dăruindu-ţi flacăra Dorului-taina inefabilă şi misterul dorului mistuit în împlinire. Caracterul tău pătruns de taina demnităţii se răsfrânge în taina fiecărui fenomen, care la rându-i se învăluie în nemărginirea tainei tale. Sufletul tău se înălţă astfel într-o cupolă de taine ce se reflectă în mintea, gândirea şi simţurile tale ca într-o văpaie celestă, suprasensibilă, diafană şi mistică. Fiecare fior al conştiinţei tale îţi îmbrăţişează fenomenul unei taine şi fiecare taină aduce cu sine o corolă de taine din firea fiecărei zidiri întregindu-te pe tine ca Taină nemărginită.

Inima ta pulsează raţiunea existenţei tale concurând între cele două infinituri: de mister şi de taină, punându-ţi soarta-destin, aşezare între ele, în afară şi dincolo de ele.    Persoana ta se scufundă în roiuri de taine în matca oricărui univers aducând polenul curiozităţii, nectarul cunoaşterii, mierea bucuriei, mulţumirea şi admiraţia întru toate. Personalitatea ta ca împlinire a năzuinţelor metafizice şi a aspiraţiilor religios-spirituale trăieşte propriul sine ca pe o metaforă a frumosului, ca pe o simţire a iubirii încrustându-se cosmic în hieroglifele nemuritoare: GEORGE ROCA- Muntele Biruitor!

 

* Întru mulţi ani fericiţi, de cremene şi permanent să ne reverşi lumină!

———————-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sf. Ap. Achila; Sf. Mc. Iust şi Iraclie, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul

* Brusturi-Neamţ-Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina.

14 iulie 2017   

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?

CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII?!?

(partea a-V-a)

„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte…”

(Alexander E. Ronnett)

 

Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „…Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă…” (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981)

În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157)

În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.

Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej…” Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847)

Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955, Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526: „Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451… În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit.” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121)

Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171)

  Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157)

Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)

Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41)

Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher  al pământului: „…Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, <<desenată>>de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate… Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.

   Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849… Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III…(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)

Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor?

Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.

„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi.” Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos”, aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate.” (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38)

Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.

Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti

 

   *Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români… Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52)

* Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară!

* Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!

———————————-

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi, Neamţ

8 iunie 2017