Nicoleta Nistoroiu & Gheorghe Constantin Nistoroiu: Regina Maria – Inimoasa înfăptuitoare a Marii Uniri

„Mai mult decât o Femeie,

mai mult decât o Regină,

un simbol.”

(Prinţesa-scriitor Elena Văcărescu)

 

Augusta noastră suverană şi-a iubit Ţara care, a înfiat-o, integral şi la rândul ei a înfiat-o inimii ei mari cât o Patrie română dragă.

A iubit Dragostea cerească, Iubirea pământească, poporul, natura, costumul naţional, lăcaşurile sfinte, văile şi dealurile, munţii şi apele, florile şi păsările, pruncii şi bătrânii, Codrul şi Primăvara, toamna şi viorelele, tot ce era  românesc şi dumnezeiesc în Regatul ei.

Dumnezeu a iubit-o mult, căci şi ea prea mult a iubit.

A rămas veşnic îndrăgostită de ţara ei adoptivă, ROMÂNIA-Grădina Maicii Domnului-Regatul divin al Dumnezeieştii-MARII-Împărăteasa Cerului şi a Pământului:

„Ţară iubită! Te văd în toată frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă ochii văd locuri pe care le-am iubit…

   Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile şi văile…

   Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii…

   Văd aburul uşor al colbului plutind în liniştea serilor de vară pe ogoare…

   Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.

   Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare…

   Dar codrii îmi sunt cei mai dragi primăvara, când frunzele copacilor sunt străvezii, precum vitraliile, când viorelele şi floarea-Paştelui acoperă pământul cu mii de steluţe, ori toamna, când culorile lor sunt mai minunate ca visul de poet.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 64-65)

Momentul crucial, tragic, dar şi de apogeu al Reginei Maria, similar cu al Ţării ei dragi, România, pe trei sferturi invadată de aceeaşi duşmani creştini ce o râvnesc a odrăslit, culmea în perioada cea mai dramatică a vieţii ei, când se afla la Iaşi în refugiul pe care şi-l împletea alături de ţară cu tristeţe şi durere: o Ţară cu sufletul şi cu trupul sfârtecat şi cu mulţi dintre fii ei morţi; o Mamă cu sufletul şi cu trupul frânt lăsând în pământul ocupat jertfa copilului ei.

Suferinţa războiului crud până la urmă le-a înnobilat deopotrivă şi pe Ţară şi pe Regină: „Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântese pruncul, aflat printre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă-simţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit.

   Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinututile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 5-6)

    Ursitoarele Reginei MARIA a ROMÂNIEI, prin Grija de sus i-au pregătit şi împodobit vremea venirii pe lume sub zodia princiară a neprevăzutului, a Suferinţei şi a Frumosului.

Răsfoind în sinaxarul destinului ei a văzut că  „tot ce era rău şi crud se îndulceşte, iar ce era frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut din naştere o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu trecerea anilor îl iubesc tot mai mult… Întotdeauna am fost considerată o femeie frumoasă-de fapt, după părerea mea, am fost considerată chiar mai frumoasă decât eram, dar viaţa femeii e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe” de toată lumea.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Trad. Anca Bărbulescu. Ed. îngrijită de L. Boia, Ed. Humanitas-Bucureşti, p. 26).

Marele naţionalist creştin Doctorul Şerban Milcoveanu ne-a împărtăşit admiraţia la superlativ pentru marea noastră Regină: „Regina Maria-cea mai frumoasă femeie din Europa. În plus supra-inteligentă şi supra-talentată. Răniţii şi ostaşii din primul război mondial i-au dat cognomenul de „Cea Bună”.

   Era nepoata reginei Angliei şi nepoata ţarului Rusiei şi ca atare avea pasiunea serbărilor împărăteşti şi a călătoriilor triumfale. Avea un mare duşman ministrul de Finanţe Vintilă I. C. Brătianu şi un mare aliat primul ministru Ionel I. C. Brătianu.

   Săptămânal cerea la telefon subvenţii pentru serbări şi călătorii. Vintilă I.C. Brătianu ştia dinainte şi închidea telefonul la jumătatea convorbirii. Atunci Regina Maria făcea al doilea telefon la Preşedinţia Cosiliului de Miniştri şi Vintilă I.C. Brătianu primea de la Ionel I.C. Brătianu  rugămintea de a elibera banii necesari.

   Argumentul cu care Ionel I.C. Brătianu convingea pe Vintilă I.C. Brătianu: „Ce vrei, dragă dacă suntem Regat în loc de Republică şi avem o Regină din două dinastii imperiale.”

   Vintilă I.C. Brătianu ofta şi plătea, dar prin Bucureşti el mergea pe jos pentru ca Ministerul să nu cheltuiască banii cu benzina.”(Milcoveanu Şerban, Politica în întrebări cu/ fără răspunsuri. Vol. I, editat de Asociaţia foştilor preşedinţi ai studenţimii-persoană juridică şi de Liga pentru apărarea Adevărului istoric-persoană juridică, Bucureşti.)

   Zelul regal, suveran al Reginei Maria a României, deşi era cel de autoritate augustă, nu avea caracter de absolutism, nu tindea spre afirmare politică, ci răspândea acea aură a Frumuseţii, a Maternităţii creştine naţionale, acel simţ şi instinct diplomatic, de îndrăzneală, de implicare şi asumare politică: „Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viaţa politică, consemnează istoricul Ioan Scurtu, ci s-a implicat direct, acţionând nu numai pe lângă rege, dar şi participând la convorbiri cu diplomaţi străini şi fruntaşi ai vieţii politice din România.” (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti-2016, p. 26)

Atitudinea fermă a reginei Maria cu privire la tratatul din anul 1883, cum că acesta nu putea să oblige România de a nu se împotrivi Imperiului Hasburgic, dacă interesele naţionale cer acest lucru era destul de „clară şi deschisă”.

Principesa Maria Alexandra Victoria de Edimburg, păşea spre tronul de Regină a României în cadenţa suverană cu poporul spre înfăptuirea idealului lui suveran, suzeran, naţional.

Într-o conversaţie cu I.G. Duca, Regina Maria spunea răspicat: „…Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.” (Apud Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 446).

Regele Ferdinand, deşi poseda multiple calităţi era: „stângaci, fără poză şi prestanţă” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 24) …, afişând o „timiditate bolnăvicioasă…, o compromiţătoare stângăcie şi o lipsă cumplită de armonie şi de majestate.” (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Exxpres-1992, p. 135).

Lipsindu-i însuşirile esenţiale: vigoarea, zelul, diplomaţia, tenacitatea, iubirea poporului, asumarea, hotărârea şi rezolvarea rapidă al situaţiilor politice extreme, cum a fost cazul izbucnirii războiului, pierderile de teritoriu şi consecinţele lui nefaste pentru prezentul şi viitorul ţării şi al poporului român, regele purtându-şi drama în suflet se poticnea deseori.

Regele Ferdinand era desigur educat şi spiritual, dar îi lipsea vlaga de bărbat şi de monarh.

Nu era uşor pentru Ferdinand să lupte împotriva ţării natale, însă dragostea Reginei Maria pentru Patria ei regală, adoptivă l-a covârşit ajutându-l să iasă din această sfârtecare sufletească: „…A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea;(spunea regele); asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, 1916-1917, p. 155)

În luarea acestei decizii covârşitoare a regelui Ferdinand un rol hotărâtor i-a revenit frumosului prinţ oltean Barbu Ştirbei: „…Lângă dânsul sta însă neclintit în hotărârea de a lupta alături de Aliaţi pentru înfăptuirea românismului Barbu Ştirbey. Lui i se datoreşte în primul rând hotărârea regelui. Cum s-a hotărât, prin ce lupte sufleteşti, cu ce jertfe, e meritul regelui şi numai al conştiinţei lui. Că această eroică luptă sufltească a dat-o în această direcţie şi nu într-alta, meritul îl are, întreg, Ştirbey.” (I.G. Duca, op. cit., p.151)  

În sângele Reginei Maria, fostă principesă Maria Alexandra Victoria de Edimburg,  nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cochetă, aristocrată, inteligentă, deşteaptă şi frumoasă, dogorea fierbinţeala slavă şi senzuală a Marii Ducese Maria Alexandra a Rusiei, fiica ţarului Alexandru al II-lea, martirul şi a ţarinei Maria, precum şi calmul, cumpănirea, tenacitatea şi fascinaţia navigării ducelui-marinar Alfred de Edimburg şi Saxa-Coburg-Gotha.

La cumpăna dintre vremuri, când se juca drama destinului ţării sale, Regina Maria a luat calea diplomaţiei să lupte pentru soarta Regatului român, pe care-l purta în sufletul ei mare.

Întâlnirea dintre cel mai urât om politic al vremii evreul-francez Georges Clemenceau şi cea mai frumoasă femeie a timpului, Regina Maria este revelatoare:

„Lui Clemenceau (martie 1919,n.n.) îi face plăcere să stea de vorbă cu această femeie dârză (Regina Maria), dotată cu simţ politic, pe care rar îl întâlneşte la omologii săi…”,consemna Jean de Cars, citat de Cornel Bîrsan în Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnilor Români, Ed. Libres, Bucureşti-2017, p. 588)

Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimântându-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”

În fiinţa Reginei Maria înzestrată de Dumnezeu şi de gena părintească sălăşluia o conştiinţă deosebit de puternică, o tărie de caracter de cremene, o iubire nemărginită şi o bărbăţie demnă de marii Eroi daci ori Cavaleri medievali şi o popularitate care se răsfrângea în evlavia poporului ce o venera ca pe o Fiică şi o Mamă deopotrivă.

Regina Maria şi-a legat, şi-a împletit, şi-a împlinit Soarta ei regală cu Destinul poporului pe care îl iubea cu dragoste sfântă de Mamă. Ea era profund conştientă că se asumă unui moment istoric frumos, aspru, dar şi crucial în acelaşi timp, străduindu-se din răsputeri să-i dea măreţia regală a suferinţei şi a iubirii sale frumoase.

Frumoasa noastră Regină Maria conştientiza faptul că încercările dramatice prin care trece un mare caracter sau un mare popor, mai de vreme sau mai târziu aduc şi supremele biruinţe.

Pe cerul luminos şi serafic al Patriei sale, unde se lăfăiau Zorii strălucitori ai geniului acestui mare Neam dac, Regina Maria întrezărea ivirea norilor negri care anunţau furtuna războiului:

„Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

   Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie-nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Op. cit., p. 9, Însemnarea din 5/ 18 septembrie 1916)

Dârzenia şi autoritatea Reginei Maria nu sta numai în coasta lui Ferdinand, ci înfiera şi laşitatea fiului ei Carol, înainte ca acesta să se înroleze şi să devină dezertor: „Cum poţi sta liniştit când patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?Nu-nţelegi nobleţea rolului pe care ai putea să-l joci? […] Ai putea fi idolul armatei, credinţa ei, speranţa ei; în loc de toate astea tu nu eşti nimic, nimic altceva decât un băiat care-şi pierde vremea acasă.” (Paul al României, Carol al II-lea, regele României, Bucureşti, Ed. Holding Reporter, p. 23)

Din ipostaza de Căprioară regală care ţâşnea printre dealurile şi pădurile Regatului se transpunea în cea a Eroinei în mijlocul trupelor şi în cea a Mamei lângă căpătâiul suferinzilor.

Datorita faptului că unităţile străine ale Crucii Roşii nu mai pridideau cu starea mulţimii bolnavilor, Suverana a înfiinţat societatea sa filantropică Regina Maria, alinând răniţii şi muribunzii.

Fiinţa ei care emana mireasma frumuseţii sale regale era într-o permanentă stare de dăruire şi de jertfă: „Războiul mă sileşte cu adevărat, să dau tot ce e în mine din toate punctele de vedere şi să mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii străini, pe toţi reprezentanţii străini ai Crucii Roşii, pe toţi delegaţii Crucii Roşii române şi pe miniştrii noştri, cei care îngrijesc de buna stare obştească.

   Izbutii să pun temelie întocmirii dorite de mine şi să văd primele puncte statornicite, anume ca fiecare ţară, să numească un reprezentatnt al ei şi că aceştia laolaltă să-şi împartă munca, după cum li se va părea mai bine. Eu rămîneam ca ocrotitoare a întregii organizări şi aveam să fiu gata în orice clipă să primesc pe aceşti reprezentanţi, căci aveau nevoie de îndrumare sau cînd aduceau vreun raport.”(Maria, Regina României, Povestea Vieţii Mele. Ed. Moldova-Iaşi-1991, vol. III, p. 288-289)  

Străbătea mulţi kilometri dobândind suferinţă şi împărţind milostenie: pâine, zahăr, ţigări, bomboane, cărţi de ale ei, iconiţe, cruciuliţe, medalii pentru soldaţii viteji, sfaturi pentru ofiţeri şi rugăminţi pentru generali. Mergea peste tot pe unde stăpâneau durerea şi tifosul: prin gări, bordeie, trenuri-spitale, spitale improvizate, spitalul ei-Regina Maria, tranşee, corturi militare, comandamente, marile cimitire cu puzderia lor de morminte mereu, mereu proaspete: „Am dat cîte ceva fiecărui bolnav, fiecărui agent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor de altă naţionalitate, cîte un mic portret de al meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era plină de înflăcărare.”( Maria, Regina României, op. cit., p. 167)

Înflăcărata Regină Maria a fost sufletul celor de pe front, cât şi inima celor rămaşi în grija ei părintească, improvizând zeci de cantine şi organizând ceremonii în care a decorat cu Crucea „Regina Maria” pe „toate doamnele, doctorii, infirmierele şi sanitarii care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost o adevărată plăcere atît pentru ei cît şi pentru mine.”(ibid., p. 249)

Cu ambele mâini Regina Maria îşi împărţea sufletul şi inima sa în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoia sa, în timp ce se mai găseau iude care să arunce în ea cu insulte ori cu pietre: „Mărturisesc că m-a năpădit o neţărmurită disperare. Mă lupt împotriva năvalei unui puhoi de dezastre. Nu sunt scutită de nici o durere, nici măcar de simţirea că mulţi, în ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să arunce cu pietre în mine. Totuşi, cei ce sunt vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti cea care trebuie să ne ajuţi!”

   Şi pentru că mă cred toţi plină de stoicism, mă doboară cu dezvăluirea celor mai grozave adevăruri, cu uneltirile ascunse, a egoismului, a trădării; şi cu toate acestea, trebuie să găsesc puterea de a le răbda cu inima mea de femeie, căreia i s-au smuls prea multe. A muri ar fi mai uşor, decît a răbda toate astea. Şi mereu, acelaşi strigăt: „Ajută-ne, ajută-ne!”

   Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul tău, sînt eu aceea! Dar tu eşti aşa de sus, deasupra noastră în cer, aşa de îngrozitor de departe!… Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu e; voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini pînă la amarul sfîrşit. Iar dacă îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma-urmei vreau să cad cu faţa spre duşman.”(Maria, Regina României, op. cit., p. 89-90)

Regina Maria dăruia tot ce avea, dar şi primea admiraţia aproape a tuturor românilor.

Torentul ei de iubire, Dorul ei pentru Ţară s-a revărsat ca o nestăvilită cascadă a dragostei.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Păintelui ceresc nu s-ar fi înfăptuit Creaţia lumii.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fiului dumnezeiesc nu s-ar fi născut Cuvântul-Viaţa Creaţiei şi mântuirea Omului creştin ales.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Duhului Sfânt, Creaţia n-ar fi împodobită în frumos, în sublim, în sfinţenie şi-n nemurire spirituală.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fecioarei MARIA, n-ar fi avut loc Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea lui Iisus Hristos şi întronizarea Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Sfintei Treimi, seminţiile, naţiunile, popoarele şi Biserica lui Hristos nu s-ar fi întocmit, nici pe pământ nici în cer.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Suveranilor aleşi, a Poporului credincios drept măritor şi a Elitei sale naţionalist creştin-ortodoxe unitatea spirituală, religioasă şi politică a Vetrei Strămoşeşti, a Patriei-Mame şi a Statului naţional suveran şi suzeran nu s-ar fi înfăptuit.

În umbra aurei lui Mihai Vitezul-Întregitorul Daciei Mari, la statuia lui de la Universitate, regele Ferdinand prin loialitatea sa faţă de poporul său, prin zelul şi jertfa înălţătoare şi pilduitoare a Reginei Maria şi prin jertfa sângeroază şi spirituală a Naţiei sub care s-a înfăptuit unitatea de Neam, monarhul a rostit: „Ceea ce strămoşii au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit fapt împlinit. Azi mama România poate strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor româneşti, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul român.” (Cuvântări de Ferdinand I, p. 125)

Ferice de Neamul care are o astfel de inimoasă, de jertfitoare şi de frumoasă Regină Maria!

 

————————————————–

Nicoleta NISTOROIU

Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Brusturi-Neamţ

5 august 2017

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde (partea a II-a)

„Plopii stau drept, mişcând degete mici;

 unul mai tânăr s-a logodit cu o rază plină de foc.

 S-aude un cântec de iubire.”

 (ERNEST BERNEA)

 

      Pădurea verde este Casa Familiei cu părinţii, străbunii şi strămoşii ei de aur, cu cântecul de leagăn, de of şi de bucurie al Mamei şi al Bunicii, Leagănul copilului, Foişorul poetului, scriitorului, artistului, Lăcaşul sihastrului, Amfiteatrul animalelor sălbatice, Ateneul păsărilor, Amvonul ciobanului şi a turmelor sale, Edenul îndrăgostiţilor, Pantheonul legendelor, Olimpul bătăliilor biruitoare, Cetatea haiducilor, Taina comorilor dacice …

Pădurea străbună daruieste oxigenul vital vieţii omenirii, lemnul necesar construcţiei tuturor celor de folos Omului cumpătat: fie ansamblul unei case ori casa în totalitate, leagănul copilului, Corabia lui Noe, toiagul lui Moise, toiagul sihaştrilor, Ieslea Naşterii Dumnezeiescului Prunc, lăcaşul de cult, catapeteasma, Crucea, Icoana, Iconostasul, strana, chilia, stăreţia, toaca, amvonul, troiţa, Mânăstirea dintr-un lemn, Bisericuţa din Albac, ori cea a lui  Dragoş, care stă de veghe la Putna şi atâtea alte mânăstiri de lemn predominante în Ardeal ori în Maramureşul-ceresc supranumit Ţara bisericilor de lemn.

George Cristea surprinde încă taina Paşilor lăsaţi de Dumnezeu a doua oară pe pământul dacic străbun în Maramureş, căci prima oară a fost în Oltenia Mare-leagănul Omenirii, paşi care dau pelerinului o sclipire de vrajă, de nădejde, de har, de dor, de iubire şi de miracol:

   „Există un colţ de ţară unde destinul uman s-a împletit atât de strâns cu acel al pădurilor din jur. Istoria a fost scrisă nu pe hârtie ci pe lemn, tradiţiile s-au transmis nu prin cuvinte, ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copac devenite porţi şi case.

   Credinţa strămoşească nu-n catedrale masive de zid şi piatră ci în modeste biserici din stejar şi brad cu turle înălţate până la cer.”

Iată ce-i scria belgianul Michel Steriade în Cuvântul Înainte lui George Cristea pentru lucrarea sa: „În ţara bisericilor de lemn-aţi şi prins magia şi misterul pe care le reprezintă lemnul, copacul, pădurea, <<Codrul frate cu Românul>>, adevăr milenar. (George Cristea, În Ţara Bisericilor De Lemn. Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu-1989, p. 5)

Măria Sa Codrul Verde a dat numele ilustrei societăţi ARBOROASA – societate a studenţilor basarabeni naţionalişti-creştini din cadrul Universităţii Cernăuţi (1875-1877), iniţiată de Teodor V. Ştefanelii, Ciprian Porumbescu, Gherasim Buliga, Dimitrie Onciul ş.a.

Motto-ul Societăţii a fost compus de Bardul Moldovei Vasile Alecsandri: Uniţi să fim în cuget, uniţi în Dumnezeu! ( Eugenia Glodariu, Asociaţii culturale ale tinerilor studioşi români din monarhia habsburgică (1860-1918), Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, 1998)

 

 Frumoasa noastră Pădure verde şi veşnică încăpăţânată să mai rămână a dat nume şi de localităţi precum: Alunu, Aluniş, Aninoasa, Arbore, Brad, Brazi, Brăduleţ, Brăduţ, Dumbrava, Dumbrava Roşie, Dumbrăveni, Dumbrăveşti, Dumbrăviţa, Mălini-Poiana Mărului-Suceava-locul de naştere al poetului Nicolae Labiş, Mestecăniş-trecătoare la 1099 m în Carpaţii Orientali de unde izvorăşte râul Putna, Nucşoara-comună argeşeană devenită celebră prin lupta ei în Rezistenţa Armată Anticomunistă şi prin eroina Elisabeta Rizea, Paltin-Vrancea, Păltiniş-Botoşani, Caraş-Severin, staţiune şi schit în Munţii Cibinului-Sibiu, Păltinoasa-Suceava, Plopeni, Plopiş-munţi în Nordul Munţilor Apuseni, Plopu, Salcia, Sălcica,Ulmu, Ulmeni, Ulmetum(Mic dicţionar enciclopedic-Arta Grafică-Bucureşti)

   La Salcia, in colonia lagăr de exterminare din Insula Mare a Brăilei, se aflau printre cei peste 4.000 de deţinuţi si multe personalităţi precum poetul Ion Omescu, prozatorul Saşa Ivasiuc, părintele Vasilache, ing. Doru Novacovicia , I. Ioanid, profesorul si viitorul academician Alexandru Zub, doctorii Pleşa, Munteanu, Gordan, Make Ionescu.

Despre genialul poet Robert Cahuleanu/ Andrei Ciurunga avea sa afirme amintindu-si despre acea perioada: „Nici Ion Omescu, cu tot intelectul său superior, nu avea acea scânteie care înaripează cuvintele şi le transformă în hrană spirituală pentru cei mulţi. Calitate pe care numai versul lui Robert (Andrei Ciurunga) o avea cu simplitate şi cu fineţe, uneori chiar cu umor.”   (Alexandru Mihalcea, Salcia-un lagăr al morţuii. Ed. Ex. Ponto, Constanţa-2015, p. 330)

În perioada regimului frăţesc ateo-bolşevic întreaga Ţară era o Republică penitenciară, împărţită pe de o parte in  peste 2 milioane de deţinuţi politici care formau comunitatea temniţelor, a lagărelor, a coloniilor, a deportărilor, cealaltă parte, majoritară, popula marea Închisoare liberă.

   Numărul destul de mare al deţinuţilor politici naţionalişti-creştini, au trezit grija părintească  a cuplului roşu: partidul comunist cu consoarta sa securitatea, necesitând între programele prioritare extinderea suprafeţelor agricole. Graţie prevăzătorului Tătuc sovietic care, a născocit Canalul Dunărea-Marea Neagră, peste 200 000 de deţinuţi politici au fost nominalizaţi pentru Canalul Morţii: „…ne-au trimis pe toţi pentru desecarea Bălţii Brăila sau a Deltei Dunării. Centrul acestor lagăre era la Sălcica, nume luat de la sălciile plângătoare care populau aceste pământuri, mult timp din an acoperite de apă şi care acum, dezrădăcinate, continuau să plângă soarta unor oameni, supuşi la o muncă istovitoare, de robi programaţi exterminării. Am fost transportaţi într-un lagăr din Sălcica, unde se aflau deja vreo două mii de deţinuţi politici.”(Aurelian Gulan, Victime şi Călăi-Amintiri din Gulag. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 283)

Pădurea strămoşească-edenică,  a scăpat de furia apelor, a furtunilor, a trăznetelor, a alunecărilor de teren, de samavolnicia romană, de birul înzecit al turcului, de mânia grofului şi hunimea nemeşilor, de muscălia ţarului, de căsăpirea sovieticilor kominternişti dar s-a napustit asupra sa  masacrul individului, tagma moştenitorilor maghiari sau austrieci, a partenerilor olandezi, a baronilor, in ultimii zece ani stareţii mari proprietari de paduri care vand firmelor autohtone şi străine fara nici o noima sau durere, la fel ca vlăstarele princiare, prezidenţiale, parlamentare, ministeriale,de parca toti sunt alogeni… Sau chiar sunt ?!

Pădurea străbuna a fost exploatata fără milă de către străini dar intotdeauna in cardasie cu  politicieni români, cert avand continuitate până în zilele noastre…Si  chiar după…

Diferenţa este ca in  trecut se mai putea răspunde penal, chiar daca puţin de tot si doar accidental…

Acum măcelarii-forestieri sunt ocrotiţi, încurajaţi, ajutati  pas cu pas

Din celula 115 a Pavilionului II-Gherla,ne–a ramas relatata de Aurel Baghiu o marturie dureroasa despre jefuirea padurilor stramosesti…

Deţinuţii politici studenţi au declanşat o revoltă fiindcă le erau încălcate toate drepturile. La ameninţările că se va trece la greva foamei a apărut ofiţerul politic -procuror, căruia i-au reclamat condiţiile de exterminare privind regimul alimentar, mizeria, istovirea prin muncă, interzicerea plimbării la aer, corespondenţă, pachet, îmbrăcăminte, vorbitor :

„Deodată între protestele noastre s-a auzit vocea sonoră a unui Şarepa Herş-evreu-care avea o condamnare de 20 de ani muncă silnică pentru sabotarea economiei naţionale. Şarepa (şarpe?) Herş fusese contabil-şef la un trust de exploatări forestiere. Împreună cu un grup de ştabi din conducerea acestui trust, au pus la cale nişte afaceri cu firme din Israel prin care ani de zile au scos din ţară vapoare întregi de cherestea. O parte din valuta obţinută era depusă în Occident în contul unei fete a lui Şarepa Herş, fată care trăia în Franţa, unde ajunsese cu ajutorul <<tovarăşei>> Ana Pauker-pe atunci ministru de externe a R.P.R. (Aceste detalii le-am obţinut de la unul dintre condamnaţii în lotul lui Şarepa Herş, care îl blestema şi îl înjura că i-a târât şi pe alţii în această afacere murdară).

  -Domnule procuror-a zis Şarepa-vă rog- să mă scoateţi la raportul dvs., căci am de raportat lucruri importante în legătură cu procesul în care eu am fost condamnat pe nedrept.

   -Spune!-a zis procurorul.

   -Vă rog să mă scoateţi de aici, la raport confidenţial. Eu sunt nevinovat şi adevăraţii vinovaţi şi hoţi sunt liberi.

   Vă întreb, ce caut eu, între aceşti bandiţi şi duşmani ai regimului nostru? (Noi am rămas şocaţi). Eu sunt evreu, un om cinstit şi sunt vechi membru P.C.R. şi în mod greşit m-au scos din partid şi m-au condamnat. Am foarte multe şi importante informaţii să vă dau, dar confidenţial şi în scris.

   La plecare procurorul l-a luat pe Şarepa cu el. După mai mult de două ore s-a întors cu degetele mânjite cu cerneală, cu o mutră de satisfăcut şi suficient…

    A urmat o percheziţie la sânge, pedepse cu izolări şi scoaterea şarpelui din celulă.

   După câteva luni am aflat că i-au dat dreptul la scrisori şi la pachete, iar după aceea, după un an, ar fi fost eliberat la intervenţia ambasadei Israelului şi a emigrat în Israel-unde desigur îl aştepta milioanele de dolari jefuiţi.” (Aurel Baghiu, Printre Gratii. Vol.I, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca-2006, p. 221-223)

Atunci cand vom ajunge sa plantam copacii in butoaie printre betoane, asa cum se intampla in multe metropole, doar pentru a nu uita cum arata o frunza mangaiata de soare, generatia mea se va odihnii la umbra vesnic verde a brazilor …

Am cumparat padure, o particica din vestitul codru al Razasoaiei si mi-am asezat salajul cel intru vesnicie la margine de codru vesnic verde… In fiecare an mi-am promis si am reusit sa plantez cel putin o mie de brazi sau salcami, pe care i-am asezat in sufletul meu cu dragoste de parinte pentru cei ce vor urma…

Cu ce cuvinte pot sa exprim bucuria de a-i vedea crescand in fiecare an spre cer ?!

Cine iubeste viata cred ca ar trebuii sa nu uite ca padurea este insusi simbolul viu al vesniciei lasat de Dumnezeu pentru a ne ajuta sa trecem prin viata responsabili dar fericiti …

Fericiti sa fiti atunci cand nu uitati sa alintati vlastarul de pomisor pe care abia l-ati sadit intru multumirea adusa vietii !

————————————————–

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ – Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina

 Iulie, 2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Bucurie pentru Prietenul George Roca în Zi de Aniversare

Întru mulţi, binecuvântaţi şi frumoşi ani frate, prieten şi magistru drag George!

 

Te numesc frate, prieten şi magistru, iar această întreită numire te rog să nu te mire.    Fiindcă pentru râvna ta întru Dumnezeu şi Neamul dacoromân aflat în permanentă comuniune-cuminecare care, are şi intensitatea zelului meu, te numesc Frate. Fiindcă truda ta pentru Adevăr şi Frumos ce se ţese pe pânza structurii Neamului protodac nefăcută de om, ca Model existenţial, dar are râvna după care şi eu tânjesc te numesc Prieten. Fiindcă harul Iubirii de Sus pătrunde în sferele tale siderale lăsându-ţi libertatea de a zugrăvi la Icoana Neamului în ceea ce are el autentic, tradiţional, ceresc şi veşnic, ostenindu-te mai mult decât mine te numesc Magistru. Bunul Dumnezeu Care, s-a ostenit direct şi întreit pentru plămădirea Neamului primordial Pelasg i-a conferit în fire, în Roca de granit a personalităţii sale, încrustându-i în spiritualitatea lui toate darurile, lupta şi crezul pentru a se împlini, pentru a se desăvârşi.

În acest sens i-a hărăzit prisositor călăuze, modele, arhetipuri în: Mame, Pedagogi, Preoţi, Poeţi, Filosofi, Artişti, Medici, Scriitori, Genii, Eroi, Martiri, Cuvioşi, Monahi, Monahii, Mărturisitori, Sfinţi, într-un cuvânt: Elita Moral Religioasă a Caracterelor Demnităţii Spiritual-Ortodoxe Dacoromâne (E.M.R.C.D.S.O.D.)RUGUL APRINS al omenirii.

„Tot ce este important în lume se află inclus în Neamul Românesc dar exprimat unic.”  (Alexandru Nemoianu, Semnele Vremii-Gânduri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlău. Carpathia Press-2005, p. 9)

Prin Atotştiinţa Sa, Mântuitorul Iisus Hristos, graţie Răului care precipită evenimentele nefaste în Creaţia Sa, prin persecuţii, prigoniri, invazii, năvăliri, robiri, exploatări şi alte forme de reprimare fizică, morală, spirituală ori religioasă a lăsat posibilitatea ca Elita să se poată constitui în două tabere de luptă, crez, atitudine, suferinţă, jertfă şi biruinţă: una aflată în Sânul Vetrei Strămoşeşti, iar cealaltă tot în fiinţa Neamului, dar în afara braţelor-hotarelor lui.

Prin Elita din afară Dumnezeu grăieşte mai profund, mai cu luare-aminte, mai cald, mai cu gingăşie Părintească, mai de la Suflet la suflet, înzestrând-o cu mai multă sârguinţă, cu mai multă răbdare, cu mai multă osteneală, cu mai multă priveghere, cu mai mult har, cu crez mai zelos şi aprig, cu adevăr mai înflăcărat, cu cugetare mai adâncă, cu înţelepciune mai înaltă, cu libertate mai serafică şi cu două inimi mari celeste, odrăslite întru frumos pentru armonia sublimă dintre cer şi pământ: una să bată mereu pentru Patria-Mumă, iar cealaltă să pulseze neîncetat pentru Mama-adoptivă.

Ambelor Elite dacoromâne, Dumnezeu le-a ales Prieteni-Camarazi recomandaţi călduros întru Tradiţie: spirit, jertfă, năzuinţă, creaţie, demnitate, dragoste, adevăr, libertate şi frumos. Toate Tainele vin prin lumina Tradiţiei proto-dace şi a Tradiţiei Hristice-dacoromâne. Tradiţia precreştin-creştină este Modelul existenţial al Neamului proto-dacoromân din care coborâm şi prin care urcă cei Aleşi.

Gândul tău înmugurit în florea Cuvântului împrăştie în jur cântec, miresme, culori şi taine. Sinele tău aprins de lumina harului a străbătut astrele nădejdii dăruindu-ţi flacăra Dorului-taina inefabilă şi misterul dorului mistuit în împlinire. Caracterul tău pătruns de taina demnităţii se răsfrânge în taina fiecărui fenomen, care la rându-i se învăluie în nemărginirea tainei tale. Sufletul tău se înălţă astfel într-o cupolă de taine ce se reflectă în mintea, gândirea şi simţurile tale ca într-o văpaie celestă, suprasensibilă, diafană şi mistică. Fiecare fior al conştiinţei tale îţi îmbrăţişează fenomenul unei taine şi fiecare taină aduce cu sine o corolă de taine din firea fiecărei zidiri întregindu-te pe tine ca Taină nemărginită.

Inima ta pulsează raţiunea existenţei tale concurând între cele două infinituri: de mister şi de taină, punându-ţi soarta-destin, aşezare între ele, în afară şi dincolo de ele.    Persoana ta se scufundă în roiuri de taine în matca oricărui univers aducând polenul curiozităţii, nectarul cunoaşterii, mierea bucuriei, mulţumirea şi admiraţia întru toate. Personalitatea ta ca împlinire a năzuinţelor metafizice şi a aspiraţiilor religios-spirituale trăieşte propriul sine ca pe o metaforă a frumosului, ca pe o simţire a iubirii încrustându-se cosmic în hieroglifele nemuritoare: GEORGE ROCA- Muntele Biruitor!

 

* Întru mulţi ani fericiţi, de cremene şi permanent să ne reverşi lumină!

———————-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sf. Ap. Achila; Sf. Mc. Iust şi Iraclie, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul

* Brusturi-Neamţ-Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina.

14 iulie 2017   

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?

CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII?!?

(partea a-V-a)

„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte…”

(Alexander E. Ronnett)

 

Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „…Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă…” (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981)

În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157)

În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.

Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej…” Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847)

Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955, Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526: „Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451… În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit.” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121)

Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171)

  Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157)

Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)

Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41)

Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher  al pământului: „…Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, <<desenată>>de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate… Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.

   Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849… Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III…(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)

Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor?

Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.

„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi.” Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos”, aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate.” (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38)

Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.

Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti

 

   *Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români… Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52)

* Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară!

* Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!

———————————-

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi, Neamţ

8 iunie 2017

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cinstire purtătorilor numelui Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor,

neputincioșilor doctori, împăraților ajutător,

purtătorule de biruință, mare mucenice GHEORGHE,

roagă pe Hristos – Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre !

În Iconografia divină a Cerurilor, două Nume strălucesc prin simbolul Vitejiei lor absolute: IISUS HRISTOS-BIRUITORUL, Cel Care a biruit Lumea, Răul şi Moartea şi Dacul nostru, Sfântul Mare Mucenic GHEORGHE-PURTĂTORUL DE BIRUINŢĂ. Sf. M. Mc. Gheorghe este Unul dintre cei mai iubiţi Fiii ai Cerului şi unul dintre cei mai apropiaţi Prieteni ai Maicii Domnului şi ai Mântuitorului Hristos. În cinstea Numelui său s-au scris acatiste, cărţi, imne, psalmi, poezii, legende, s-au realizat cele mai frumoase icoane, s-au ctitorit biserici şi măreţe catedrale în întreaga lume ortodoxă. Fiind de viţă princiară dacică din Cappadocia şi mare Comandant de oşti, Sfântul Gheorghe a dat demnitate monarhiei creştine, dând nume unor distinse dinastii engleze: de Hanovra, de Saxa-Coburg-Gotha, de Windsor; elene şi sârbe.

Prinţul capadocian Gheorghe a dat nume de voievozi: Gelu; domnitori: Ghica, Bibescu, Ştefan; principi: Cantacuzino-Grănicerul, Manu, Brătianu; boieri ca Eminovici; mari generali: Magheru, Avrămescu, Arsănescu, Băgulescu, Costandache; martiri: Doja, Manu, Clime, Furdui, Jimboiu, Luminosu, Popovici, Niţescu, preoţi-martiri: Dragomirescu, Guţescu, Şerban, Tarcea, Tomescu, Ungureanu, Anastase, Beju, Calotă; mistici mărurisitori: Brânda, pr. Calciu-Dumitreasa, pr.  Drăgulin, Popescu-Glogoveanu, pr. Opriş, pr. Ramba, Uscătescu, Ionescu, Jijie, Grecu, Gheorghiu; mari muzicieni: Enescu, Georgescu, iluştrilor dascăli şi gânditori: Lazăr, Asachi, Golescu (Iordache), Longinescu, Uscătescu, Racoveanu, Constantin; celebrilor pictori: Tattarescu, Ioanid, poeţilor de geniu: Coşbuc, Gregorian, Lesnea, Bacovia, Ţărnea, Stanca, Năstase, Olteanu, Popescu-Vâlcea; renumiţilor istorici: Bariţiu, Brătianu, Ionescu-Gion, Buzatu, Iscru, Jipa Rotaru etc; marilor artişti-rapsozi: Tudor, Zamfir, Zamfira, Turda, Roşoga, Gheorghe, Săracu, Gherghina Stancu; artizanilor culturii: Roca, Stroia ş.a.

Sf. Gheorghe, dând nume curajului, dreptăţii şi demnităţii a devenit ocrotitorul vlăstarelor voievodale, regale, imperiale, al Angliei, Daciei, Georgiei, a numeroase ordine cavalereşti. A încreştinat-o pe împărăteasa Alexandra soţia prigonitorului Diocleţian, devenită martiră. Icoana sa a devenit Flamura creştină de biruinţă care a întărit braţul marilor noştri Domnitori: Mircea cel Bătrân, Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu ş.a.

Sf. M. Mc. Gheorghe a dat numele oraşelor Giurgiu, Gheorghieni, Sfântul Gheorghe, unui braţ al Dunării la vărsarea în Marea Neagră,  statului caucazian Georgia, statului din S-E S.U.A., Georgia, arhipelagului din Sudul Oceanului Atlantic, Georgia de Sud.

Tot Sfântul Gheorghe a dat culoare, simetrie, mireasmă şi savoare florii numite Gherghina.

Purtătorilor de nume sfânt Gheorghe,vă urez să purtaţi pe chip, curajul, credinţa, adevărul, nobleţea, geniul, arta, poezia, mirajul, mistica, frumuseţea, bunătatea, cântul, sensibilitatea, răbdarea, demnitatea, râvna, nădejdea, dar mai ales biruinţa SF. M. Mc. GHEORGHE !

Întru mulţi ani aleşi şi binecuvântaţi!

HRISTOS A ÎNVIAT !

——————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamţ

23 Aprilie 2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: URARE PRIETENILOR MEI DRAGI

   S-AVEŢI PE CHIP FRUMOSUL-STRĂLUCIRE

   ŞI-ASEMĂNAREA SACRĂ NUMAI CU IUBIRE!

 

   S-AVEŢI ÎN MINTE HAR, LUMINĂ, DĂRUIRE

   ŞI GRIJA CERULUI ALBASTRU CA ÎMPLINIRE!

 

   S-AVEŢI ÎN INIMĂ SETE ŞI FLĂMÂNDUL DOR,

   SĂ VEGHEAŢI DE-APURURI DÂRZUL TRICOLOR!

 

   S-AVEŢI ÎN MÂNĂ CONDEIUL MĂIESTRIT

   ŞI-N OPERĂ DOAR GENIU ŞI  VISUL ÎMPLINIT!

 

   S-AVEŢI PE UMĂR DESTINUL VOST’ DE NEAM

   LĂSTARI ŞI MUGURI DRAGI ÎN FIECARE RAM!

 

   S-AVEŢI NĂDEJDE, RUGĂ, MARE TĂRIE-N CREZ

   SI PE HRISTOS-MÂNTUITORUL ÎN CARE SĂ VIEZ!

 

   S-AVEŢI MĂICUŢA BUNĂ, FAPTĂ, CUVÂNT ŞI GÂND

   ŞI LACRIMI DE BUCURIE ÎN SUFLETE PLÂNGÂND!

 

   S-AVEŢI STRĂBUNI DE VEGHE-PÂLPÂIRI DE HOTAR,

   S-AVEŢI NUMAI IUBIRE, CÂNTARE ŞI MULT HAR!

 

   S-AVEŢI CREDINŢA DREAPTĂ A FAPTELOR BUNE,

   ŞI-O VIAŢĂ DRAGĂ ÎN SOARTĂ ŞI BUNUL RENUME!

 

   S-AVEŢI PE MASĂ, TOATE, MIRESME ABURIND

   ŞI-N CASA ATÂT DE DRAGĂ TOŢI FII STRĂLUCIND!

 

 Nicoleta și Gheorghe Constantin NISTOROIU

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Primăvara înflorită în Lumina Învierii Domnului

„Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie,

   Sus pe Golgota pătimirii noastre.

   Cucernic ca un schivnic gândul suie

   Spre cerul limpezimilor albastre.”

                                  (Dr. Ionel Zeană)

 

Omenirea, Neamul străbun Pelasg, Cosmosul în integralitatea lui fiinţează, graţie Creaţiei Atotcreatorului ei şi în mod expres Re-creaţiei prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai presus de toate acestea, Răscumpărării prin divina Dragoste revărsată în Suferinţa Pătimirii şi în Imnul Frumuseţii Învierii Sale Dumnezeieşti.

Toată istoria lumii se naşte, creşte, trăieşte şi se împlineşte plenar doar prin Actul Creaţiei, al Întrupării, al Răstignirii şi al Învierii Domnului nostru, ca podoabă princiară, veşmânt filocalic şi filosofic, determinând şi înrâurind dimensiunea spiritual-religioasă a Omului privind Calea care îl conduce spre mântuirea personală legată direct de mântuirea Neamului.

Calea chemării şi alegerii misiunii mesianice a creştinului ortodox o dă filosofia Hristică revelată prin Taina Naşterii şi împlinirea profetică de Învăţător, Profet şi Împărat-Judecător  privind Evanghelia Iubirii, desăvârşirea ei ca Răscumpărare şi îndumnezeirea ei  ca Înviere.

Urcuşul Mântuirii hristice al Omului creştin este Calea experienţei sale religioase, trăite, asumate, împlinite, mărturisite, jertfite şi iubitoare întru Taina Sofiei-Filocalice a Învierii.

Toate faptele istorice bune şi rele ale Omului se circumscriu credinţei ori necredinţei lui.

Sensul Omului şi al Naţiunilor creştine privind izbăvirea lor îl aduce Iisus Hristos Dumnezeul şi Omul absolut prin Întrupare, Învăţătură, Răscumpărare, Înviere şi Înălţarea Sa.

Pentru această supremă împlinire atât Omul cât şi Naţiunile respective trebuie să urmeze Calea Bisericii lui Hristos-Cea Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească.

Naţiunile creştine trebuie să se sprijine pe un Stat naţional creştin, adică naţionalist care intră sub imperativul autorităţii Elitei Creştin-Ortodoxe-Conducătoare şi Călăuzitoare, ca urmare a tuturor pe Calea Dragostei Ortodoxe-Hristic-Evanghelice

.

Perspectiva hristocentrică a lumii creştine o reclamă permanent Rezistenţa sa religioasă, care se asumă prin drepturile fundamentale ale credinţei străbune ortodoxe.

Biserica lui Hristos şi Statul naţional pot conlucra doar în spiritul principiului evanghelic şi în cel al împlinirii Jertfei hristice ca sens al Învierii şi al înnoirii dumnezeieşti a Neamului.

Coordonatele axiologice ale Sfintelor Patimi, purtarea divină a Crucii şi Evanghelia Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ne conduc la sensul înnoirii creştine veşnice.

Învierea Domnului Hristos a devenit Chemarea şi Alegerea tuturor creştinilor nemuritori. Învierea lui Hristos este ţelul suprem al omenirii, cum spunea şi purtătorul luminii lui Hristos, Sfântul închisorilor-Valeriu Gafencu: „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului” (Ierom. Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 174).

Cele patru cuvinte divine-revelatoare Ortodoxiei: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!, împlinesc imperativul absolut al Vieţii cerului şi a Pământului.

Întruparea şi Adevărul Învierii Mântuitorului fundamentează Temelia şi Stâlpul Omenirii:

„Dacă am aduna toate faptele creştinilor rezumându-le la o singură faptă deplină, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

   Dacă am însuma toate adevărurile evanghelice într-unul singur şi absolut, acesta este Învierea lui Hristos.

Dacă am împlini toate realităţile nou-testamentare într-una supremă, aceasta ar fi Învierea lui Hristos.

   Şi dacă am întrupa toate minunile creştine într-una totală, dumnezeiască aceasta este Învierea lui Hristos. (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 86).

Plenitudinea fiinţială, existenţială şi sensul tuturor celor create pulsează întru Mântuitorul.

În învelişul de lumină al faptelor creştine întru Hristos, pilda devine veşmântul de aur al înfrumuseţării creştinului ortodox.

În acest context, în această conlucrare şi comuniune, Biserica Ortodoxă are caracter naţional, universal şi cosmic, ce se asumă într-o divină reciprocitate: Hristos se întrupează în Om, în Fecioara Maria, pentru ca Omul creştin să se întrupeze apoi haric în Hristos,  adevăr rostit de Marele Apostol al Neamurilor, dumnezeiescul traco-dac Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Soarta, Destinul şi mântuirea Omului, a Neamului este comuniunea tuturor întru toţi, întru Dumnezeu, după cum afirmă şi marele filosof creştin Ernest Bernea: „Oamenii sunt sortiţi să trăiască, să sufere şi să se mântuiască împreună” (Ernest Bernea, Preludii Îndemn la Simplitate. Cel ce urcă Muntele. Treptele Bucuriei. Ed. Predania, Bucureşti, p. 15).

Pe lemnul răstignirii Sale atârnat de evrei fără să vrea pentru omenire, sfiinţind Crucea cu Sângele Său, Iisus Hristos a pironit pe ea, de fapt, păcatele întregii lumi, mai cu seamă pe ale iudeilor, plătindu-le şi pecetluindu-le cu dumnezeiasca Sa Viaţă întru slava noastră, adevăr afirmat de Sfântul Simeon Noul Teolog: „Învierea şi slava lui Hristos este însă slava noastră, care are loc, se face arătată şi văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însuşindu-Şi o dată prin Întrupare cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Şi le atribuie Lui Însuşi” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p.172).

Patimile întregului Pământ au umplut Paharul Suferinţei Cerului Domnului nostru Hristos, care în Sufletul Său a devenit pentru noi Potirul mântuirii: „Paharul mântuiri voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).

Crucea prin care ne răscumpără Domnul este vremea noastră de la suferinţă la bucurie (mângâiere) şi tot Crucea este răstimpul de la răstignire la Înviere: „Prin Cruce înţelegem însăşi creştinătatea, religia şi Biserica creştină în întregimea ei. Prin Cruce înţelegem Jertfa Mântuitorului adusă pe Golgota, pentru mântuirea şi împăcarea neamului românesc. Prin Cruce înţelegem „arma păcii”, floarea mântuirii, lemnul Domnului, „uşa Tainelor” prin care se deschid şi se revarsă în sufletele noastre izvoarele harului. Prin Cruce înţelegem suferinţa ispăşitoare, sfinţitoare şi mântuitoare. Prin Cruce înelegem steagul de luptă, altarul de jertfă şi semnul de biruinţă al creştinilor” (Pr. Ilarion V Felea, Spre Tabor…, vol. II, p. 238).

Cunoaşterea absolută pentru Omul creştin ortodox este susurul Tainei mistice ce ţâşneşte din Evanghelia iubirii şi urcă vijelios în Sfînta Cruce, după cum afirmă Părintele-poet mistic Daniil Sandu Tudor: „Metafizica ultimă e o metafizică a Crucii; ea nu duce numai la cunoaşterea adevărului ci şi la supremul adevăr al cunoaşterii…Firul Sfintei Cruci care ţese sfânta urzeală a fiinţei noastre celei noi, naşterea cea adevărată, naşterea cea de-a doua”( Părintele Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 75, 98).

Mântuitorul Iisus Hristos a prăznuit Paştile împreună cu noi, pentru ca şi noi, la rându-ne, să ne cuminecăm  cu părtăşia Învierea Sale: „Să prăznuim deci acest mare şi luminat praznic, în care a Înviat Domnul, să-l prăznuim luminat şi în acelaşi timp cu sfinţenie. Domnul a înviat şi împreună cu Sine a înviat şi lumea; El a înviat, sfărâmând legăturile morţii”( Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, Ed. Bunavestire Bacău, 1997, p. 18).

Fecioara Maria ca Maică a lui Iisus Hristos şi a noastră a creştinilor adevăraţi a adus cerului şi pământului proto-daco-român dumnezeiasca Slavă şi Bucurie a Învierii Fiului său.

În această Zi sfântă, la acest Praznic Împărătesc – Ziua Marii Bucurii Divine, Românii cântă imnul Sfântului Efrem Sirul: „Revarsă peste noi, binecuvântate Doamne, din bogăţia Ta în luna ce pe toate bogate le face! În luna lui Aprilie darul Tău s-a întins peste toate. În ea s-au înbogăţit şi s-au împodobit munţii cu verdeaţă, ogoarele cu sămânţă, marea cu câştig, pământul cu turme, cerul cu stele vesele şi văile cu flori. Aprilie e podoaba pământului şi praznicul lumii Aprilie e podoaba Bisericii sfinte… Iată luna lui Aprilie ţese şi îmbracă pământul. Făptura se acoperă cu un veşmânt multicolor. E haina florilor şi mantia bobocilor…În luna florilor ies afară pline de hărnicie şi albinele înaripate…Dulceaţa e risipită şi gura acestei preacurate făpturi o adună. Ea e oglinda Bisericii care adună din Scripturi dulceaţa Duhului Sfânt… Înmiresmatul Aprilie s-a făcut căţuie de tămâie binemirositoare revărsându-şi toate miresmele sale…În luna lui Aprilie (de Bună-vestire) S-a pogorât Domnul nostru din cer şi L-a primit Maria. Tot în Aprilie a înviat şi a urcat la cer. Şi iarăşi Maria L-a văzut. Ea a simţit când  cobora. Şi tot ea cea dintâi L-a văzut la învierea Sa”( Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 202-204).

   Totul în Cer şi toate de pe Pământ trăiesc sublim Marea Sfântă Sărbătoare a Cosmosului.  

Răcoarea nopţii de catifea sau a zilei de borangic se întinde peste frunzişul pădurii cuprinzând ca într-o horă fluturii de lumină, pâlpâind ca nişte stropi de scântei prin umbrele lor jucăuşe tremurând mirific ca liliacul înflorit la Paştele Învierii.

Troiţele din lemn care însufleţesc ceremonialul creştin al tuturor răscrucilor istorice semnifică Arborele vieţii şi biruinţa Învierii întru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Pământul îşi ţese în grabă covorul de smarald al ierbii, brodându-l cu felurimea florilor între care nelipsitele scântei de păpădie. Sălciile îşi lasă mlădiţele atârnând ca nişte filocterii în sărbătoare binecuvântând apele care i-au odrăslit.

Zarzării, Caişii şi Cireşii sunt Magii Primăverii împodobiţi cu straie de nuntă alcătuind suita princiară pentru a-L întâmpina pe MIRELE CERESC.

Tot văzduhul se umple de cer, de lumină, de sărbătoare, de cântec, de smirnă şi de bucurie.

Dincolo de crestele munţilor, cerul începe să se înroşească de emoţie, iar luna ca o sferă de aur abia trezită din culcuşul ei sidefiu începe să clipească şi ridicându-se îşi aruncă faldurile de borangic peste mirificele cetini de brad, ce împăştie peste peşteri şi schituri, peste păduri şi câmpii, peste dealuri şi lunci, peste bordeie şi palate mireasma dumnezeiască a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi odată cu ea arvuna Învierii Neamului nostru dacoromân.

În misiunea dumnezeiască a Tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Prinţesa Neamului traco-geto-dac Fecioara Maria, întreg Cosmosul-lucrare a Creaţiei Sfintei Treimi a conlucrat, a îmbrăţişat plinirea celor hotărâte din veci participând cu fior, cu însufleţire, cu voie bună, cu dragoste şi frumos, la Viaţa Mântuitorului atât în cer cât şi pe pământ.

Mai întâi Cerul s-a primenit cu totul pentru Întruparea Logosului dumnezeiesc: Tatăl şi-a croit veşmânt împărătesc din porfiră verde. Duhul Sfânt din porfiră Albă, apoi au ales pe cei mai iscusiţi Luceferi să scrie Poemul Naşterii Celei mai presus de toate. Au făcut soarele mai strălucitor, iar stelelor mai îndepărtate le-a dat mai multă strălucire. Au pieptănat norii şi ploaia au risipit-o în mărgăritare mirifice de rouă. Vântul şi-a pregătit partitura sa sublimă. Lumina s-a aşternut Cale pentru Pogorârea Fiului Împărătesc, iar Îngerii şi-au întregit Filarmonica divină pentru a susţine Concertul Colindelor Pruncului dumnezeiesc.

Ursitoarele Sibile trace cu poruncă de la Duhul Sfânt au ales pe cea mai frumoasă şi mai înţeleaptă Crăiasă a pământului pelasg pentru a-L zămisli pe Mântuitorul lumii Hristos.

Pământul a scormonit în pântecele sale şi-a încropit Peştera Naşterii Domnului. Vântul a smuls iarba uscată şi a purtat-o în peşteră aşternând Ieslea minunată. Păstorii de pe câmp au ales companie din turma animalelor. O Stea specială şi unică s-a aprins de bucuria celei mai mari Vestiri şi a călăuzit de pe tărâmurile şi tronurile trace pe cei trei Regi-Magi.

Iubirea Duhului Sfânt sub privirea atentă suverană, caldă a Părintelui, dragostea Mamei-Fecioare şi Natura i-au oferit lui Iisus cea mai frumoasă copilărie, împletită cu soare, smerenie, multă chibzuinţă, rugă, cântare, tâlcuiri, înţelesuri, asumări, împliniri, biruinţe.

Peste toate aceste splendori cereşti s-au năpustit însă şi norii negri ai Necuratului care şi-a ales bicisnicii celei mai mari fărădelegi, pregătind: trădarea, vânzarea, răstignirea, calomnia.

Fără vrerea Pădurii i-au smuls lemnul uscat pentru Crucea cea grea cu care l-au umilit rabinii, fariseii şi saducheii iudei.

Nenorocirea lumii şi a noastră este că Răstignirea Lui şi a Românilor încă nu s-a terminat…

Suferinţa Cerească, Patimile şi Dragostea absolută a Mântuitorului Hristos pentru Omul pe care la re-creat au udat cu scump Sângele Său lemnul Răstignirii făcând Crucea să odrăslească în cel mai frumos Poem de April, al sublimei Primăveri a Învierii Veşnice.

A fost o vreme de milenii…, când Dacoromânul nostru făcea din orice anotimp Primăvară, din fiecare gând o rugă a bucuriei, câte o Doină ori un psalm amar:

„… Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi Crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum şi ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare./ Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.”(Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor-2014)

Pentru întreg Cosmosul, Cerul şi Pământul Daciei Mari cântă cu emoţie sublimă, fior sacru şi sfântă bucurie Imnul Învierii Domnului şi al Neamului nostru binecuvântat.

Tuturor prietenilor mei scriitori şi cititori de pretutindeni, din candela sufletului cerului meu de April vă dăruiesc un verde luminos şi înălţător strigăt:

HRISTOS A ÎNVIAT!

+Joia Mare-13 Aprilie 2017, Brusturi-Neamţ.