Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?

Girel Barbu, un scriitor prolific, cu o bogată activitate publicistică și editorială ne-a obișnuit deja cu varii abordări de genuri și specii literare: epigrame, aforisme, poezii, eseuri, cronici literare, monografii… De data aceasta, ne împlinește bucuria lecturii cu o carte de poezii creștine. Titlul volumului „Vânzătorul de lumină”, Buzău, Omega, 2018, la prima vedere, parcă nu ar onora statutul câștigat pe merit ca scriitor și om al cetății. Ne duce cu gândul la Iuda, trădătorul și vânzătorul Mântuitorului lumii, Lumina vieții. Privind prima copertă, o grafică în creion, destul de întunecată, în care abia se observă licărul unei candele/lumânări și o rază de soare ce mijește timid la fereastră. Și, totuși, curiozitatea îmi dă ghes, deschid cartea și încep să citesc.
Încă din prima poezie, licărul de lumină sugerat pe copertă ia amploare. Venirea pe lume a poetului, începutul comuniunii cu ceilalți este motiv de bucurie în jocul de-a viața: „Și de-atunci tot joc, mă joc/ Sunt cînd apă, sunt cînd foc/ Cînd șarpe, cînd porumbel/ cînd culoare-ntr-un drapel// cînd ulcior, cînd sunt fîntînă/ / Și-o dată pe săptămînă/ Sunt arcuș pentru vioară/ Și-o clipă de primăvară”. (Cântec pentru ziua a doua) Nașterea este doar începutul vieții pe pământ, a unei trăiri, de multe ori cu stări paradoxale, cu situații contradictorii, cu reacții diferite la întâmplările pe care le traversăm voit ori impuse.
Printr-un exercițiu poetic laborios, cu aplecare de bun practician, Girel Barbu își arogă dreptul de emisar, însărcinat să descopere făclia credinței în simțirea românului, să deslușească taina acesteia și s-o poarte prin vers spre înălțare spirituală. Autorul, asemenea lui Octavian Goga, pleacă în acest demers de la satul românesc deoarece „satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă…” Îmbrățișează acest punct de vedere și procedează în consecință. Explorând marile interioare ale ființei, ajunge la cauzele prime ale unei vieți care ar trebui să fie demnă de actul creației, astfel găsește răspunsuri la o parte din marile întrebări ori dileme existențiale. Poezia sa este indisolubil legată de credința strămoșească și prin faptul că autorul este născut și crescut într-o lume în care a moștenit ereditar rădăcinile înaintașilor, bune călăuze prin viață, astfel încât spiritul său liric rezonează armonios cu tot ceea ce este pământesc, dar și cu celestul.
Mai întâi, autorul înțelege limpede că satul românesc este caracterizat de simplitate aparentă, însă are o esență specifică, o reală profunzime. Acest lucru constituie efigia liricii sale. Înaintașii trăiau din munca ogoarelor, creșterea animalelor și a albinelor, însă Iubirea satului și Credința în Înviere erau adânc încrustate în fibra sufletului de român: „Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un car cu patru boi/ Și-un cioban doinind din lună/ Seara-n staulul de oi.// Noi n-avem prin cer moșii./ Doar un codru de Iubire/ Și-o țărancă ce e pusă/ Turlă la o mănăstire.// Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un fagure de miere/ Un altar de mîini sfințite/ Într-o zi de ÎNVIERE:” (Noi n-avem prin cer moșii) Autorul își propune să descâlcească ițele sufletului și să pună în evidență reacțiile acestuia în varii contexte: „Și sunt din locul unde porumbeii/ Își rotunjesc zborul lor de miere,/ Din satul unde primăvara miei,/ Vestesc cu sîngele curgînd o altă Înviere” (Cîntec de însetat satul natal) Descoperă și se confruntă cu ape tulburi ale eului interior, care par să-i inunde ființa și trăiește acut spaima neputinței: „Doamne cât sunt de slăbănog/ De uscat, de ciung și de olog,/ Și cum mai înflorește în mine păcatul/ Și cum se mai vaită sub mine patul.” (Cum pot oare Doamne?) Implicat sufletește în tot ceea ce se întâmplă în jurul său, caută cu ardoare acea tihnă ancestrală de care are atâta nevoie. Învață treptat că acest lucru se poate realiza doar prin sporirea în credință: „Verdele din frunze piere/ La cea mai crudă adiere/ Din lînă curg raze de miere/ Și se aprind lumini în mere,/ Ca lumînări de Înviere./ Eu te iubesc pîn- la durere/ Și timpul adormit parcă îmi cere/ Să te iubesc încă cinci ere.”! (Să te iubesc cinci ere)
O carte cu binecuvântată mireasmă teologică, LUMINA fiind Dumnezeu întreit. Autorul cărții urmărește câteva repere majore ale credinței ortodoxe, însă nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în societatea românească, în lumea de azi, cu îngrijorările zilei: „Criză nu e, că nu-s bani”, „Criză nu e, că nu-i pîine”, „Criză nu-i că e șomaj”, ci în opinia autorui „Criză este de credință!”, „Criză e de fapte bune!”, „Criză e de-nțelepciune!”. În ceea ce privește lipsurile materiale, financiare „Criza vine, criza trece”, însă în plan spiritual „Consecințele rămîn!” (Criza vine, criza trece). Condiția pământeanului într-o creație perfectă este denaturată în timp, prin păcat; Adam, multiplicat la infinit, persistă în a nesocoti cu bună știință porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. De aceea, este nevoie de o analiză atentă a vieții noastre, de recunoaștere a greșelilor, de căință pentru faptele noastre necugetate, de manifestare pioasă și apropiere de viața întru Hristos, cel care S-a lăsat răstignit pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră cu dorința clară și nestrămutată de lepădare de păcat. Autorul se întreabă: „Tu Doamne m-ai sus… ținut, eu vicleanul, Te-am vândut. Doamne, cînd am adormit – în păcat-, Tu m-ai trezit, și eu mi Te-am răstignit. Vei putea Tu Doamne oare, să mă ierți de-așa oroare? Vei putea tu oare șterge, marea mea fărădelege? (Păreri de rău)
Situându-se într-o stare îndoielnică, din curiozitate ori din sincera dorință de a-și explica incertitudinile trăirilor, apelează la interogație imperativă, aceasta constituind o necesitate categorică și necondiționată de a corecta lipsurile și abaterile de la calea cea dreaptă. Străbate parcursul tuturor caznelor pe care le-a îndurat Iisus pe pământ: „Cine, Doamne Te-a vîndut, / Pentru-un nelumesc sărut?// Cine mi Te-a legat, / Înainte de Pilat?// Cine Te scuipară, Doamne?// Cine-al meu Doamne Iisuse/ Crucea grea în spate-ți puse?// Cine cuiele-ți bătu?// Cine Doamne, ars de sete/ Ți-a dat apă din burete?// Cine coasta ți-a zdobit,/ Să vadă dacă-ai murit?// Cine străjuia mormîntul,/ Cînd s-a clătinat pămîntul?// Cine Doamne-a declarat,/ C-au venit și te-au furat?” Sunt întrebări, figuri retorice care înfrumusețează stilul de exprimare al poetului, dându-i vigoare și sugestivitate liricii sale. Este de fapt o împletire a rigorii faptelor cu frumusețea metaforei, pentru că toate aceste întrebări au existență milenară, însă doar un singur răspuns: „Unul dintre ei ești tu, Nu ai voie, să spui nu!” (Cine, Doamne?) Omul, creat după chipul și asemănarea Domnului a fost cel care a săvârșit toate aceste păcate și continuă și astăzi în aceeași manieră, vânzându-L și răstignindu-L fără milă și fără vreun regret. Ura și dușmănia între oameni au luat amploare, sfidând sfatul Mântuitorul pentru IUBIREA aproapelui: „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40) De ce doar omul este acela care îl necinstește pe Domnul, Dumnezeul nostru, în timp ce, autorul ne spune cu durere în suflet că întreaga creație a Domnului, necuvântătoarele Îl cinstesc și-I aduc slavă: gâzele, iarba, păsările, rîurile, ramurile, pietrele, munții, stelele, luna, luceafărul, soarele, îngerii…, „Numai omul prost de gură,/ Te hulește și Te-njură…” (Ție, Doamne)
Într-o carte de poezie religioasă, creștin-ortodoxă sunt pe deplin meritorii incursiunile în Sfânta Scriptură, aducând în atenția cititorului pildele Mântuitorului. Dintre temele biblice amintim: trădarea lui Iisus (Cine Doamne); Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii (Întoarcerea fiului risipitor), pilda lui Zaheu vameșul – îndemn către umilință și căința lui Zaheu (Un alt Zaheu), Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor (Nu am știut că ești Hristos). Autorul își asumă rolul personajului din cele mai grăitoare parabole: „Sunt un smochin neroditor// Sunt patul unui slăbănog// Sunt cîntecul unui cocoș,// Sunt piatra aruncată-n desfrînata.” (Sunt)
Poetul a ales prozodia clasică ca formă de exprimare pentru a fi pe înțelesul tuturor, indiferent de vârstă, de cultură și de trăire duhovnicească. Ca un bard popular cântă plaiurile natale încărcate de istorie, spiritualitate și frumusețe naturală. Într-un autentic demers literar, elogiază duios și tandru viața patriarhală prin vers și cânt. Mărturisirea iubirii pentru locurile natale, sat, familie… este un îndemn, o invitație ca oamenii să revină pe făgașul dreptei credințe ortodoxe, încetățenită de veacuri (a se citi „Veniți creștini la mănăstire”). Revenirea este posibilă, ne spune autorul. Și el a plecat pentru scurt timp din matca sa primordială, însă a revenit călare pe un „Pegas înaripat, mânând cirezi de vise și de idealuri împletite din raze de soare”. Pășește ferm pe urmele bardului din Lancrăn (poetul și filosoful Lucian Blaga), respectând cu sfințenie îndemnul său: „Sapă, sapă până dai de stele-n apă!”. Și tot săpând în adâncul poeziei, alcătuiește un sublim album liric al sufletului, o radiografie pertinentă și elocventă a raportului OM-DUMNEZEU. Prin dialogul cu Mântuitorul, autorul purcede la o introspecție loială, chiar dacă uneori întâlnim și abateri de la normalitate, astfel semnalând aspecte manifestate pe scena existenței.
Poeziile sale atrag atenția prin acuratețea exprimării și maniera în care transmite mesajul. La pagina 33 a cărții, coincidență sau nu, numărul anilor trăiți de Mântuitorul lumii, om pe pământ, poetul creștin inserează poemul intitulat „Eu, vînzătorul de lumină”. Dezleagă misterul, taina titlului volumului, asumându-și smerit condiția de om păcătos într-un poem inspirat de versurile marelui poet național, Mihai Eminescu (Pe lângă plopii sără soț): „Pe lîngă spinii fără soț,/ De pe Golgota am trecut,/ Eram tîlhar, borfaș și hoț/ Pe buze-aveam acel sărut./ Și bani aveam, o pungă plină,/ Și mă dureau, într-un cuvînt,/ Eu, vînzătorul de lumină,/ De cer, de Rai, și de Pămînt.” Putem vorbi despre o similitudine inspirată și ingenioasă între Eminescu și Iisus. Eminescu blamat, constrâns și omorât tot de răutatea omului. Câți oare dintre noi ne recunoaștem păcatele și, mai mult renunțăm la a mai păcătui. Pe modelul poeziei „Revedere” a lui Eminescu, Girel Barbu scrie poemul „Codrule, codruțule”. Dacă la Eminescu întâlnim o poezie despre frumusețile și bogățiile naturii, pădurilor înfrățite de veacuri cu omul, poezia lui Girel Barbu este tristă, prezentând starea jalnică a pădurilor din grădina românească a Maicii Domnului: „Codrule, codruțule/ Unde ești drăguțuler, Că de cînd nu te-am văzut/ Multe toamne au trecut./ Spune unde mi te-ai dus/ În ce țară din Apus?/ Codrule fără noroc/ Ce popor te-aruncă-n foc?/ Aurul cui îl topești/ Copii cui încălzești/ Pîinea cui o rumenești?/ Străinii cu vipușcă/ Fac din tine pat de pușcă?” Români iresponsabili, cozile de topor din țară au vândut străinilor codrii străbuni, azi auzindu-se doar strigătul copacilor tăiați: „Eram una cu poporul/ Dar m-a ciopîrțit toporul./ Dacă îți păsa de mine/ Nu eram prin țări străine/ Eram frate lîngă tine.”
Întâlnim în „Vânzătorul de lumină” poezii aparținând creației populare (bocet, cântec, legendă) și din creația cultă (elegia, rondelul…).
Prin bocet, autorul readuce în atenția cititorilor acea cutumă a românilor de a plânge, jeli pe cei dragi plecați la Domnul: „Mai stai soare nu apune,/ Mai am multe lumii-a spune./ Rămîi soare Răsărit,/ Mai sunt multe de rostit./ Mai stai soare pe cer sus/ Mai am încă mult de spus./ Nu lăsa ziua să piară/ Răpusă de-a beznei fiară.” (Bocet) În antiteză cu bocetul, care are un caracter melancolic, trist, cântecul este vesel, optimist; Girel Barbu îl reînvie în carte, amintind îndeletnicirile femeilor de la țară (torsul, împletitul, cusutul…): „Mi te aduc și mi te-ntorc/ Pe un fus de-argint te torc/ Să te cos în patru zări/ Haină pentru întrebări.// Și mi te-aș împleti în trei/ Să te țes haină la zei,/ Și cînd iarna din neant vine/ Să-mi îmbrac viața cu tine.” (Cîntec de cusut pe buze)
Pe baza cercetării unor izvoare istorice, ori transmise prin viu grai, autorul împărtășește cititorului legenda nașterii satului Pinu. Ca în orice legendă și aici se îmbină elementele reale, pământene „Un frumos ciobănel,/ Venit tocmai din Muscel./ Cu ițari și cu opinci,/ Și cu cîini vreo patru, cinci,/ La brîu cu un fluieraș/ Căutând loc de sălaș,/ Pentru turma de mioare.” cu cele mitice, divine: „Iar sub pin, un îngeraș,/ Grăi către ciobănaș…/ Plin de spaimă vru să fugă,/ Credea că vede nălucă./… Și Arhanghelul se duse,/ Nevăzut precum venise…/ Peste ani s-a împlinit/ Tot ce îngeru-a grăit,/ Satul Pinu, s-a numit,/ Mănăstire s-a zidit,/ Fie Domnul pomenit!” (Legenda satului Pinu) În aceeași manieră, autorul ne face cunoscute și „Legenda mănăstirii de la Pinu” și „Legenda Chinoviilor”.
Din literatura cultă, Girel Barbu abordează elegia, prin care transmite sentimente de visare, meditație până la apatie și anxietate. Subiectele acestor elegii, nu pot fi altele decât cele legate de ființele cele mai dragi autorului. Pierderea mamei, cel mai trist lucru din viață îl determină pe fiu să lege un dialog elegiac cu ființa care i-a dat naștere. Îl întristează faptul că pământul îi este apăsare, bezna este cea care-i aduce neliniște și că prin moarte totul a devenit pustiu, de aceea apelează la o ultimă încercare de a găsi răspunsuri la câteva întrebări ființiale: „Cît pămînt te doare mamă,/ De nu-mi iei toamna în seamă?// cîtă beznă-ți dă de furcă/ Zările de mi le-ncurcă?// Cît mai ești, din cît ai fost,/ De-ți știu moartea pe de rost?// Cît mai ești, din cît te știu/ Că îmi stai în vis pustiu?” (Elegie pentru mama) În altă elegie își slăvește tatăl după trup, harnicul dăruitor: „Tata cioplea doine în porți/ Și le-mpărțea Joia la morți./ Seara privea luna pînă cînd,/ Ne vedea pe toți luminînd./ Lua în furcă tot fînul cu deal cu tot, Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot./ Acum a plecat prin cer să semene stele/ Și cuvinte văratice pe buzele mele.” (Tata)
Autorul, fiu de țăran, își poartă obârșia și credința în fire și în sânge, exprimându-le într-o specie de poeziei cu formă fixă, numită rondel. În lumea de astăzi atât de pestriță și înclinată spre denaturarea naturii umane se întreabă sfios: „Se mai roagă încă în mine un țăran,/ Cu palmele crăpate la piept împreunate/ Și mă întreb, de nu cumva în van,/ Mai locuiesc țărani adevărați prin sate? (Rondel) Dacă în prima strofă încearcă să găsească un răspuns întrebării, prin repetiția sub forma unei afirmații a primului vers la sfârșitul poeziei, confirmă că acest lucru este adevărat: „Se mai roagă încă în mine un țăran.” Într-un alt rondel, autorul încearcă să identifice izvorul vieții: „Cît pe lume suntem vii,/ Și urcăm în vrac priporul,/ Căutăm noapte și zi/ Să-i vedem vieții izvorul.” Află singur răspunsul: „Dar n-avem ochi pentru-a privi.” De ce oare? Simplu: din cauza necredinței. (Rondel)
În volumul „Vânzătorul de lumină” se remarcă grija autorului pentru rimă și ritm. Rima bine alcătuită și succesiunea regulată a silabelor dau melodicitate și savoare poemelor. Muzicalitatea versurilor este deosebit de nuanțată prin filonul intim al trăirii, prin claritatea și eleganța limbajului, prin logica discursului liric. Întâlnim în volum rimă împerecheată: „Ninge-a tine zînă bună,/ Ninge-a răsărit de lună./ Viscolește-a Făt-Frumos/ Cerul se mută jos.” (Se ninge până la sfârșitul lumii); rimă încrucișată: „Sunt tatăl copilului ce am fost/ Sunt copilul tatălui ce o să fiu/ Sunt bucuria ținută post,/ Fir de nisip, spulberat în pustiu.” (Poem închis); monorimă (terminație succesivă în mai multe versuri, specifică poeziei populare): „Mărule cui mă foșnești/ Partea cui de dor mai ești,/ Ce păcate-nmugurești/ Pentru cîți ochi înflorești/ Cîte toamne pîrguiești/ În ce gîturi te oprești,/ Raiul mă-tii, șarpe-mi crești!?” (Cuvânt pentru măr); rimă albă (fără rimă, specifică poeziei contemporane): „Mi-e frică de fluturi…/ Într-o seară se vor apropia/ De lumînare/ Și-i vor bea flacăra/ Și va rămîne sfeșnicul gol/ Și întunericul prin cuvinte,/ Și eu voi fi obligat/ Să-i iau locul…/ Și Doamne încă,/ Nu am învățat să ard…” (Nu am învățat să ard). Întâlnim în acest poem o ilustrare abilă a conceptului filosofic de cauzalitate, a raportului cauză-efect prin folosirea conjuncției „și”. Generarea unor stări din altele duce la o înlănțuire de fenomene într-un spațiu și timp greu de cuantificat. În cazul de față, frica de fluturi atât de nefirească, himerică paralizează credința și duce la păcate strigătoare la cer. În această cheie ne aducem aminte de scriitorul și poetul Hermann Hesse, care scria în 1933: „Fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă şi în acelaşi timp cea mai importantă formă de viaţă a unui animal”. Această frică de fluture se poate explica doar prin pierderea sensibilității ancestrale a omului care nu reușește să mai găsească nici câteva secunde pentru a urmări zborul diafan al unui fluture.
Nu lipsește din carte nici proza lirică rimată: „V-am trimis pe Fiul meu, să v-ajute cînd e greu, orbilor să dea vedere, orfanilor mîngîiere, muților le-a dat cuvînt, la-ndoielnici crezămînt, de păcate să vă ierte, și pe demoni ca să-i certe.” (Dojană Divină) De remarcat și faptul că în carte întâlnim distihuri (Elegie pentru mama), terține (Dusu-ntorsu), catrene (Trupul lui Iisus…), septime (Cuvânt pentru măr), strofe polimorfe (cele mai multe dintre poezii).
Girel Barbu s-a dovedit a fi un maestru al folosirii simbolurilor în poezie, imagini sau semne concrete, prin care sunt sugerate însușiri caracteristice unor fenomene și noțiuni abstracte: șarpele – simbolul păcatului și vicleniei, raportat la condiția umană simbolizează zona obscură a ființei; porumbelul – simbolizează pacea, Duhul Sfânt este întruchipat într-un porumbel, asemeni apostolilor; mielul – simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor oamenilor, murind pe cruce nevinovat; fluturele – simbolul sufletului, schimbării, metamorfozei, învierii, speranței. Acestea și multe alte simboluri întâlnite în lirica poetului buzoian sunt admirabil articulate, astfel încât sensul și mesajul lor ajung cu ușurință la cititor.
Lirica sa se individualizează și prin folosirea unui bogat vocabular arhaic: „ulcior”, „ghizdă”, „ospăț”, „tăpșan”, „traistă”, „biciușcă”, „pripor”, „datină”, „șindrilă”…, însă cititorul poate remarca și se înfrupta din abundența și frumusețea figurilor de stil, care dau strălucire poeziilor: „Mă spăl în zori în tril de ciocîrlii pe față”, „Plânge-n mine-un pui de stea”, „Pe față macii bucuriei mi se agață”, „Femeia este Cuptorul unde se rumenește pîinea cuvîntului”…
Girel Barbu este un Homo religiosus, bun cunoscător al preceptelor mistice și înduhovnicit în sine, cu dorința expresă de a păstra nealterat fiorul credinței și al rugăciunii compune un poem în versuri, intitulat „Simbolul credinței”, inspirat din Crezul ortodox și se individualizează și prin scrierea a 12 poezii, fiecare având ca titlu un vers din rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, lucrare nemaiîntâlnită până acum în literatura română (după știința mea, sper să nu greșesc).
O poezie mistică, cu un caracter atemporal sugerează detașarea de lumea materială și cea a plăcerilor, are ca ideal creșterea preocupării pentru evoluția sufletului spre buna întâlnire cu Mântuitorul lumii, mâna invizibilă care ne caută, ne face semn să ne apropiem ori să-I deschidem ușa, însă noi ne îndepărtăm mai abitir pe zi ce trece. Riscăm să pierdem acea mângâiere a sufletului de o tandrețe nepământeană, tainică, divină. Prin maniera de abordare și prin manifestarea optimismul în ciuda faptului că simte la tot pasul păcătoşenia umană, poezia lui Girel Barbu are puncte de interferență cu cea a poetului Vasile Militaru. Crede într-o perspectivă a convertirii, a întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, susţinut de harul dumnezeiesc. La ambii poeți, putem vorbi de o operă de apostolat creştin, iar printr-un florilegiu de poeme oferă lumină cititorilor, fără să pretindă ceva în schimb. Nu este un troc, este modul prin care mulțumesc Domnului pentru harul primit, pe care l-au înmulțit printr-o neobosită râvnă.
Dezvoltă un univers liric, nu original prin tematică și fond ci prin puterea cuvântului exprimat într-o formă simplă, delicată, cu mare forță de penetrație în mintea și sufletul cititorului. Se remarcă înclinația autorului în fața teluricului (izvorul ancestral al ființei) și a divinului, o chimie specială care dă armonie și lumină vieții, dacă aripile noastre de zbor sunt alcătuite substanțial din sensibilitatea trăirii întru credință. Valeriu Butuleasa spunea: „În creuzetul său artistic, ca un adevărat alchimist al cuvintelor, Girel Barbu amestecă esențe extrase din inepuizabilul filon folcloric cu elemente autentice ale ortodoxiei rurale.” Un adevăr indubitabil și pot afirma cu bucurie că atât titlul cât și grafica de pe copertă sunt extrem de sugestive pentru conținutul volumului „Vânzătorul de lumină”, semnat de Girel Barbu.

Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.

Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.

Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.

De ce sunt atât de mult citite şi apreciate aforismele lui Girel Barbu? Pentru că în opinia sa, dar şi a noastră, „Poetul este rugă de parfum cu Teiul“. O, Doamne, cui nu-i place un ceai cald din floare de tei? Dacă mai este şi îndulcit cu miere de albine, atingem clipe fascinante, sublime.

În „Anaforismele din Ţara Luanei” întâlnim o bogată şi variată tematică.

Timpul este un subiect de inspiraţie tratat cu subtilitate. Aşa cum ştim, suntem pasageri vremelnici pe acest pământ, existenţa noastră aici are o durată limitată: „Din clipa în care am ieşit din copilărie, începem să murim în fiecare zi câte puţin.“, „Bâtrâneţea – Prag tocit pe călcâiul timpului”, „Timpul este cel mai aspru judecător: ne condamnă pe toţi la moarte.” Timpul este şi veşnicie: „Porţile bisericilor scârţâie a veşnicie“, „Credinţa este temelia pe care ne clădim veşnicia!“, Timpul vieţii noastre este o firimitură din timpul lui Dumnezeu”, „Veşnicia are culoarea ochilor tăi… “. Ar fi zadarnic să încercăm să lungim timpul, acest lucru fiind imposibil, iar printr-o comparaţie superbă: „Trag de timp, cum mi-aş trage umbra de păr…” poetul ne sfătuieşte să înţelegem că viaţa fiecăruia este o „Poveste scurtă: A fost odată. Nu mai e.” În parcursul nostru terestru avem căderi şi ridicări, însă „Cea mai cumplită cădere; Căderea în tine însuţi.“, de aceea ne îndeamnă: „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Şi când se termină iubirea, luaţi-o de la capăt!“
Nici în alte scrieri ale autorului şi nici în aforisme nu lipseşte umorul: „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai”, „A face pe prostul, sport naţional”, „A fost o femeie extrem de săracă, încât şi copiii îi avea… din flori.”, „Când Floarea-Soarelui o ia pe ulei, Tigaia se linge pe buze.”

Să râdem, dar să nu ne lipsească seriozitatea, caracterul moral, comportamentul adecvat locului şi timpului pentru că altfel: „Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”, „Omul rău sfârşeşte înecat cu propria-i răutate!”, şi „Prostia-i ca universul – fără margini!”, Prostul este ca vântul – nu rămâne nimic în urma lui…”, iar „Cea mai mare prostie – să te crezi deştept.”

O temă de actualitate şi interesantă este relaţia scriitor, poet şi critic literar: „Poetul transformă cuvintele în suflete!”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…“, „Când poetul transpiră, criticul se inspiră!”, „Dacă un român nu s-a născut poet, e musai să se facă critic literar!”, „Criticul literar nu are mamă, nu are tată – este făcut de o urzică!”

Cartea este o Cântare a Vieţii, cu nemaintâlnită economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. Cu aura preciziei, a conturului bine alcătuit sunt reflecţii de căpătâi în aflarea adevărului universal. Şi iată un adevăr indubitabil: „Plânsul şi râsul sunt intraductibile. Ele sunt înţelese la fel în orice limbă.”

Volumul „Anaforisme din Ţara Luanei” este rezultatul unor preocupări perseverente ale îndrăgostitului de glie, de locurile natale, de ogorul literaturii, de fineţea şi adâncimea înţelepciunii. Este o reflectare a unei minţi luminate, un aport esenţial la dezvoltarea tezaurului culturii române, la îmbogăţirea spiritualităţii, eticii şi filosofiei practice. În opinia noastră, Girel Barbu mai are multe de spus în literatură.

Aforismele nu au termen de valabilitate, nu sunt scrise doar pentru acum, ci pentru eternitate. Aşa cum citim astăzi cugetări, maxime, aforisme scrise de Cicero, Seneca, Aristotel, Platon, B. Spinoza, R. Descartes, J.W. Goethe, F.M. Dostoievski, D. Cantemir, I. Neculce, N. Iorga, T. Arghezi, Vasile Ghica, Ionuţ Caragea…, aforismele lui Girel Barbu vor fi căutate şi citite de generaţiile viitoare. Vor face parte din fondul de înţelepciune al poporului şi literaturii române.

Aşadar, să citim, să învăţăm, să trăim în bună înţelegere, întru credinţă şi iubire: „În fiecare dimineaţă, lumina coboară în oameni, de unde îşi ia strălucirea.” şi „Primeşte-te în tine şi te dă întreg lumii” întrucât „Picăturile de azi, izvorul de mâine!”, şi până la urmă „Vârsta nu se măsoară în ani, ci în înţelepciune”, de aceea să ne îndemnăm pe noi înşine: „Dăruieşte ca şi cum ai primi! În acest sens, cu ajutorul „anaforei”, Girel Barbu ne împărtăşeşte cu „anafura” cuvântului remarcabil scris. Pentru toate acestea, Măria sa, cititorul poate notifica actul de identitate al lui Girel Barbu în vederea conferirii titlului de cetăţean de onoare al literaturii române.

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

Octombrie 2019

***

,,Vasilica Grigoraş – o scriitoare valoroasă, un nume cu rezonanţă în literatura românească. Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău, este absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. A publicat poezii, poeme de sorginte niponă (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun), poezii şi povestiri pentru copii, eseuri, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice pe suport hârtie şi în format electronic, din ţară şi din stăinătate. O parte din scrierile sale au fost publicate în peste 15 volume colective; unele poezii au fost citite la Staţia de Radio din Melbourne, Australia, 3zzz, 92.3 fm în cadrul Programului în Limba Română şi în cadrul emisiunii „Unda Românească” de la Radio România Internaţional. Menţionăm doar câteva cărţi publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Petre Iosub- Un destin exemplarVaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină- Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimii: tanka (ediţie bilingvă română engleză), Iaşi PIM, 2016; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului: Note de călătorii, Iaşi, PIM, 2019. Redăm mai jos una din multele cronici literare scrise de-a lungul timpului”. Informația de Strehaia

Vasilica Grigoraș – GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

Sincere felicitări poetului și scriitorului Girel Barbu pentru volumul de ”Anaforisme din Țara Luanei”, Buzău, Editura OMEGA, 2019!
Calde mulțumiri directorului fondator al ziarului ”Informația de Strehaia”, Vasile I. Vulpașu pentru publicarea cronicii mele la această carte!

Vasilica Grigoraş. O scriitoare valoroasă Doamna Vasilica Grigoraş este un nume cu rezonanţă în literatura românească. Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău, este absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. A publicat poezii, poeme de sorginte niponă (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun), poezii şi povestiri pentru copii, eseuri, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice pe suport hârtie şi în format electronic, din ţară şi din stăinătate. O parte din scrierile sale au fost publicate în peste 15 volume colective; unele poezii au fost citite la Staţia de Radio din Melbourne, Australia, 3zzz, 92.3 fm în cadrul Programului în Limba Română şi în cadrul emisiunii „Unda Românească” de la Radio România Internaţional. Menţionăm doar câteva cărţi publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Petre Iosub- Un destin exemplarVaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină- Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimii: tanka (ediţie bilingvă română engleză), Iaşi PIM, 2016; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului: Note de călătorii, Iaşi, PIM, 2019. Redăm mai jos una din multele cronici literare scrise de-a lungul timpului. Redacţia

GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.
Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.
Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.
De ce sunt atât de mult citite şi apreciate aforismele lui Girel Barbu? Pentru că în opinia sa, dar şi a noastră, „Poetul este rugă de parfum cu Teiul“. O, Doamne, cui nu-i place un ceai cald din floare de tei? Dacă mai este şi îndulcit cu miere de albine, atingem clipe fascinante, sublime.
În „Anaforismele din Ţara Luanei” întâlnim o bogată şi variată tematică.
Timpul este un subiect de inspiraţie tratat cu subtilitate. Aşa cum ştim, suntem pasageri vremelnici pe acest pământ, existenţa noastră aici are o durată limitată: „Din clipa în care am ieşit din copilărie, începem să murim în fiecare zi câte puţin.“, „Bâtrâneţea – Prag tocit pe călcâiul timpului”, „Timpul este cel mai aspru judecător: ne condamnă pe toţi la moarte.” Timpul este şi veşnicie: „Porţile bisericilor scârţâie a veşnicie“, „Credinţa este temelia pe care ne clădim veşnicia!“, Timpul vieţii noastre este o firimitură din timpul lui Dumnezeu”, „Veşnicia are culoarea ochilor tăi… “. Ar fi zadarnic să încercăm să lungim timpul, acest lucru fiind imposibil, iar printr-o comparaţie superbă: „Trag de timp, cum mi-aş trage umbra de păr…” poetul ne sfătuieşte să înţelegem că viaţa fiecăruia este o „Poveste scurtă: A fost odată. Nu mai e.” În parcursul nostru terestru avem căderi şi ridicări, însă „Cea mai cumplită cădere; Căderea în tine însuţi.“, de aceea ne îndeamnă: „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Şi când se termină iubirea, luaţi-o de la capăt!“
Nici în alte scrieri ale autorului şi nici în aforisme nu lipseşte umorul: „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai”, „A face pe prostul, sport naţional”, „A fost o femeie extrem de săracă, încât şi copiii îi avea… din flori.”, „Când Floarea-Soarelui o ia pe ulei, Tigaia se linge pe buze.”
Să râdem, dar să nu ne lipsească seriozitatea, caracterul moral, comportamentul adecvat locului şi timpului pentru că altfel: „Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”, „Omul rău sfârşeşte înecat cu propria-i răutate!”, şi „Prostia-i ca universul – fără margini!”, Prostul este ca vântul – nu rămâne nimic în urma lui…”, iar „Cea mai mare prostie – să te crezi deştept.”
O temă de actualitate şi interesantă este relaţia scriitor, poet şi critic literar: „Poetul transformă cuvintele în suflete!”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…“, „Când poetul transpiră, criticul se inspiră!”, „Dacă un român nu s-a născut poet, e musai să se facă critic literar!”, „Criticul literar nu are mamă, nu are tată – este făcut de o urzică!”
Cartea este o Cântare a Vieţii, cu nemaintâlnită economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. Cu aura preciziei, a conturului bine alcătuit sunt reflecţii de căpătâi în aflarea adevărului universal. Şi iată un adevăr indubitabil: „Plânsul şi râsul sunt intraductibile. Ele sunt înţelese la fel în orice limbă.”
Volumul „Anaforisme din Ţara Luanei” este rezultatul unor preocupări perseverente ale îndrăgostitului de glie, de locurile natale, de ogorul literaturii, de fineţea şi adâncimea înţelepciunii. Este o reflectare a unei minţi luminate, un aport esenţial la dezvoltarea tezaurului culturii române, la îmbogăţirea spiritualităţii, eticii şi filosofiei practice. În opinia noastră, Girel Barbu mai are multe de spus în literatură.
Aforismele nu au termen de valabilitate, nu sunt scrise doar pentru acum, ci pentru eternitate. Aşa cum citim astăzi cugetări, maxime, aforisme scrise de Cicero, Seneca, Aristotel, Platon, B. Spinoza, R. Descartes, J.W. Goethe, F.M. Dostoievski, D. Cantemir, I. Neculce, N. Iorga, T. Arghezi, Vasile Ghica, Ionuţ Caragea…, aforismele lui Girel Barbu vor fi căutate şi citite de generaţiile viitoare. Vor face parte din fondul de înţelepciune al poporului şi literaturii române.
Aşadar, să citim, să învăţăm, să trăim în bună înţelegere, întru credinţă şi iubire: „În fiecare dimineaţă, lumina coboară în oameni, de unde îşi ia strălucirea.” şi „Primeşte-te în tine şi te dă întreg lumii” întrucât „Picăturile de azi, izvorul de mâine!”, şi până la urmă „Vârsta nu se măsoară în ani, ci în înţelepciune”, de aceea să ne îndemnăm pe noi înşine: „Dăruieşte ca şi cum ai primi! În acest sens, cu ajutorul „anaforei”, Girel Barbu ne împărtăşeşte cu „anafura” cuvântului remarcabil scris. Pentru toate acestea, Măria sa, cititorul poate notifica actul de identitate al lui Girel Barbu în vederea conferirii titlului de cetăţean de onoare al literaturii române.
VASILICA GRIGORAȘ

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Girel BARBU: O carte ca o disecţie spirituală

Literatura română s-a îmbogăţit în ultimile zile ale Săptămânii Luminate din A.D. 2019 cu un nou volum de cronici literare, „SENINUL DIN INIMA CĂRŢILOR”, semnat de distinsa cercetătoare şi scriitoare de marcă, Vasilica Grigoraş.

Scrierile autoarei de până acum însumează 16 cărţi, o zestre spirituală de invidiat. În „Seninul din inima cărţilor”, Vasilica Grigoraş face o disecţie a nu mai puţin de 16 volume de genuri şi subgenuri literare diferite, eseu, poezie, interviuri, etc.

A scrie cronici literare azi, este o îndeletnicire rară printre oamenii de litere. Trebuie să ai disponibilitate şi dragoste pentru lectură, răbdare pentru a parcurge sute, mii de pagini, dar mai ales să ai puterea de a înţelege şi a interpreta textele, în aşa fel încât să pui cititorul în postura de a asimila la cote maxime conţinutul unei cărţi. Azi cititul este pe cale de dispariţie, am întâlnit profesori care se mirau când auzeau că mai sunt cititori activi. Vasilica Grigoraş este un bun exemplu de a da cu tifla acelora care au asemenea suspiciuni, mai ales când e vorba de oameni care ar trebui să contribuie la formarea viitorilor cititori. Autoarea face pur şi simplu o radiografiere cu mijloace moderne, intelectuale, a celor 16 cărţi recenzate, incizând fiecare frază, despicând în patru fiecare cuvânt, analizând, comparând, drămuind fiecare literă…

Cronicile din volumul în discuţie sunt ele însele literatură pură. Se vede clar că autoarea a ajuns la apogeul carierei scriitoriceşti. Vasilica Grigoraş trăieşte pur şi simplu fiecare volum analizat, îl tratează cu blândeţe, cu bunăvoinţă.

Experienţa sa de poet, eseist, monografist, de om trăitor printre cărţi, îi conferă dreptul de a opera „Seninul din inima cărţilor”. Recurgând la o metaforă eu o numesc pe Vasilica Grigoraş cardiolog literar

Puţini critici literari se bucură de atenţia şi aprecierea scriitorilor. Vasilica Grigoraş este o excepţie, cronicile domniei sale sunt mană pentru autorii asupra cărora s-a aplecat de-a lungul timpului. Îmi cer iertare pentru „mândrie”, dar sunt unul din cei care şi-a văzut numele în această prestigioasă carte. Folosesc şi acest prilej pentru a-i mulţumi şi a o asigura de tot respectul şi admiraţia mea.

———————————-

Girel BARBU,

Pinu, 8 Mai 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Paradoxul şi savoarea poemelor lui Girel Barbu

Prin generozitatea poetului Girel Barbu, a ajuns la mine (în format electronic) una din cărţile domniei sale, intitulată „Zgomot şi tăcere”, tipărită la  Editura Rafet, din Râmnicu-Sărat, 2017, sub egida Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română (USELR) şi a Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), urmând a fi lansată, împreună cu alte volume, la mijlocul lunii cadourilor, la Buzău. Frumos dar pentru minunaţii buzoieni, iubitori ai poeziei, literaturii, culturii şi spiritualităţi.

Volumul de versuri mi-a atras atenţia, în primul rând, prin  diviziunea titlului în două noţiuni contradictorii, „zgomot” şi „tăcere”, două cuvinte alăturate glăsuiesc tainic în tonuri antinomice, exprimând, în fapt, vocea paradoxului în literatură. Abordarea paradoxistă în literatura română este frecventă în poezia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu…, vorbindu-se însă de o mişcare literară, numită paradoxism, după anii `80, al cărui fondator este matematicianul Florentin Smarandache. Deşi dicţionarul limbii române defineşte paradoxul şi în sensul de ciudăţenie,  nepotrivire, citind cartea, cu bucurie am constat că acest titlu se potriveşte „mănuşă” conţinutului. Este tocmai ceea ce-i conferă expresivitate cărţii, şi-i oferă autorului posibilitatea de a se manifesta lejer de la început până la sfârşit,  de la alfa la omega…, respectând corectitudinea sensurilor cuvintelor şi rosturilor imaginilor. La Girel Barbu, compoziţia paradoxală continuă şi în interiorul poemelor, o dihotomie sprinţară şi sobră, în aceeaşi măsură, provoacă cititorul să se implice, să ia parte şi să simtă emoţiile trăite de autor, dar şi să recompună gânduri şi reprezentări: „Hai să inventăm un joc / Tu fii apă, eu sunt foc, / Tu fii pom, eu umbra ta / Și așa ne-om completa.” sau „Urlă valea, sună cîinii, / Gropile mănîncă drumul / Se-amărăște prețul pîinii, / Dintr-o lege iese fumul.”

Cartea cuprinde catrene şi radif-uri, două specii lirice, cu vechime seculară şi  adânci rădăcini în istoria popoarelor. Întrucât primul capitol al cărţii este dedicat catrenului, pentru început voi face câteva referiri la acestă specie literară. Gândul mă duce, fără să-mi fi propus, la Omar Khayyam (secolele 11-12). Matematician, fizician, astronom şi medic, scriitor de limbă arabă, lasă omenirii circa 250 de catrene, purtătoare de izul melancoliei, dezamăgirii, scepticismui, prin care defăimează şi condamnă viaţa frivolă, egoistă, nedreaptă. Pentru ilustrarea tematicii bogate şi variate abordate în strofe a câte patru versuri, aş aminti şi faptul că „Profeţiile” vestite ale medicului şi farmacistului francez,  Nostradamus (secolul 16) au fost  scrise în catren. În România, catrenul este întâlnit şi în poezia populară, exemplu de catren tulburător: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne. / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire. În literatura modernă şi contemporană de la noi, mulţi poeţi au scris catrene; aş menţiona doar doi corifei ai liricii româneşti: Mihai Eminescu şi Lucian Blaga, catrenul având  un loc special în sistemul gândirii lor filozofice.

Stilul lapidar al catrenului nu permite opulenţă de imagini sau de procedee stilistice ample, ci  impune selectarea unui lexic potrivit pentru a desemna anumite stări. Însă, deşi cu osatură fixă, catrenul are libertate de acţiune. După voia, harul şi inspiraţia autorului, într-un tempo alert ori doar sugerat, se revarsă spre cititor o multitudine de emoţii şi imagini sugestive. Întâlnim în poemele lui Girel Barbu gânduri, reflecţii, sfaturi morale…, care dau poemelor sale adâncime şi limpezime. Catrenele poetului buzoian sunt o suită de monologuri interioare, exprimă  o anumită atitudine poetică, un anumit discurs şi instituie o reacţie specifică. Astfel apare o întrebare fireasca: să fie vorba despre zgomotul lumii sau despre zgomotul din interiorul poetului (al nostru), ecou al trăiriilor paradoxale adâncindu-l (-ne) în tăcere pentru a nu mai auzi ţipătul grijilor, frustrărilor, neîmplinirilor, aşteptărilor? Încercăm să înţelegem din carte răspunsul autorului, iar în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, autorul ne invită discret la introspecţie.

Paradoxal, catrenul nu supravieţuieşte prin formă mai mult decât prin fond şi limbaj. Eul poetic este excedat de limitele autoimpuse, de constrângerile prefabricate. Prin tonul senin şi relaxat al exprimării, induce cititorului o stare de bine. Se adresează unui bazin de cititori foarte generos, format din „adolescenţi” de toate vârstele. „Acţiunea” volumului „Zgomot şi tăcere” se petrece acum şi aici, ne ajută să trăim clipa, cu bucuriile şi încercările sale, iar atunci când ne este sprijin, s-o luăm cu noi la drum lung.

Girel Barbu scrie catren clasic, strofe în patru versuri, cu rimă împerecheată (1-2, 3-4): „Mor pe prispa vieţii mele / Fluturi albi căzuţi din stele / Și pe ramul unui gînd / Cîntă mugurii pe rînd!”, dar şi cu  rimă încrucişată (1-3, 2-4 „Să te visez nu am curaj / Și-aşa îmi poartă lumea pică… / Mai bine intru în sevraj / Decît să te iubesc cu frică!”; uneori întâlnim şi poeme cu monorimă (1-2-3-4): Plouă peste lume mărunt și fierbinte / Plouă înapoi, plouă înainte / O ploaie ce rămîne-n minte / Pe mine mă udă pîn` la cuvinte.” 

Autorul  realizează translaţii de planuri, de valori, schimbă perspective, părăseşte universuri şi compune altele noi. Compune clipa şi infinitul, întâmplarea şi necesitatea, libertatea şi fatalitatea, ceea ce îi permite să iniţieze un joc rafinat,  subtil al contrastelor, iar eul liric multiplicându-se tot în atâtea ipostaze. Fin observator al profilului moral al omului contemporan, într-un număr restrâns de cuvinte şi versuri crează imagini măreţe ale naturii umane. Un catren de o mare frumuseţe artistică prin paradoxul ideilor şi contrapunerea a două afirmaţii, aserţiuni, percepţii fecunde crează o imagine sublimă a lacrimilor care „curg râzând”: „Lacrimile rîd cînd curg / Din al ochiului amurg / Și se-mping şi sar ca iezii / De pe stîncile amiezii„. 

Întâlnim în catrenele lui Girel Barbu cele mai de soi valori ale omului şi omenirii: credinţa, iubirea, familia, cultura, spiritualitatea… Existenţa omului este doar o trecere prin timp: „M-am uitat în mine Doamne / Și-am văzut un ghem de toamne / Care viața mi-o înșiră / Și pe moarte o inspiră”. Filosofic şi spiritual, Girel Barbu înţelege corect raportul omului cu Divinitatea, văzut ca o armonie şi unitate a „stropului cu  universul”: „Eu sunt ce sunt, mai mult nimic / Sunt fiul ploii cel mai mic, / Un pas în lungul lumii mers / Un strop plăpînd în Univers”. Iar în această divină comuniune, înfrăţire: „De faci un pas înspre Iisus / El face-o sută înspre tine / Și oricît ar fi el de sus / La-ntîlnire Domnul vine!” descoperi că esenţa vieţii pe pământ este căutarea lui Dumnezeu, şi celui care Îl caută, i se arată în trei sfinte ipostaze, în Sfânta Treime: „Trei în cer și pe pămînt, / Una sunteți din vechime: / Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt / Mai pe scurt – Sfînta Treime.”

Nu lipsesc din lirica lui Girel Barbu nici părinţii, bunicii, familia, pomeniţi şi slăviţi cu respectul cuvenit, recunoscându-li-se meritele, rostul şi sensul existenţei acestora. De apreciat acest lucru, deoarece, din păcate, familia este în pericol de a i se deprecia valoarea lăuntrică, dătătoare de viaţă şi care asigură continuitatea lumii.  Pentru autor, familia: „Tata cioplea doine în porți / Și le-mpărțea pe la morți / Seara privea luna pînă cînd / Ne vedea pe toți luminînd.”,  „Mama aducea fîntîna pe cobiliță / Și-o deșerta surîzînd în cofiță / Primăvara culegea, atît, o viorea / Și pădurea toată se lua după ea”, iar „Bunica îmi împletea mănuși din fuioare de fum, / Bunicul îmi întindea sub tălpile goale, drum / Mama îmi ducea sufletul de mînă pe piscul uimirii / Tata mă lua cu el la arat pe cîmpul iubirii”.

Aşa cum se simte legat de familie, observăm în versurile sale că muza autorului, încă înmiresmată de parfumul de altă dată, îl readuce pe poet în perioada tinereţii, din care-şi aminteşte cu drag, poate prima iubire sau iubirea mult dorită şi ne-mplinită, invocând-o să-i asculte dorul, purtător al sentimentelor sale: „Vino mîndro cînd te chem / Să te-adorm într-un poem / Să te dorm în somn fierbinte / Pe un pat plin de cuvinte.”

Desluşit şi transparent, catrenul lui Girel Barbu dezvăluie faptul că iubirea este corolarul vieţii sale. De data aceasta îşi exprimă nemărginita dragoste pentru „nemuritorul” Eminescu: „Eminescu e un sfînt, / Peste „rîu” şi „ram” stăpîn, / Purtătorul de cuvînt / Al poporului român!”  şi, implicit faţă de poporul român, a cărui efigie, icoană, expresie sfântă, este „Luceafărul” poeziei noastre.

Timpul trece fără să-l observăm sau, noi ne trecem prin timp, fără să conşientizăm şi să acceptăm acest lucru. Autorul ne reaminteşte că suntem purtaţi pe braţele anilor frumoşi spre tristeţea şi melancolia toamnei „Mă dor frunzele cînd cad, mă dor / În toamna asta sunt durerea lor / Aud cuvintele prin poezii cum mor / Și merele cum se-nroșesc în jar de dor.”, spre sfârşitul implacabil şi, ca orice om, se îngrijorează, deoarece: „Trăiesc un anotimp-apocalipsă: / În fiecare dimineaţă la izvor / Observ o cofă şi un înger lipsă / E îngeraşul nostru păzitor.”

Un catren de o remarcabilă gingăşie, cu o profundă semnificaţie în sufletul românului adevărat : Astăzi pe la răsărit / Ploaia s-a oprit la schit / Și-a intrat la spovedit / La un brad călugărit. Rar ne este dat să citim asemenea metafore superbe: „ploaie la spovedit” şi „brad călugărit”, iar noi, oamenii, fiind precum stropii de ploaie, rătăcitori printre brazii sfinţiţi, uneori fără să le vedem frumuseţea şi măreţia.

Pe ogorul creaţiei literare de astăzi are loc, mai mult ca oricând o internaţionalizare a genurilor şi speciilor literare. Nu mai este nicio îngrădire în acest sens şi, aş putea da exemplu scrierea de poeme în stil nipon (haiku, senryu, tanka, renga, haibun…). Prin „pofta” de inedit a lui Girel Barbu, facem cunoştinţă cu  poemul în stil persan, numit „radif”, de altfel, foarte puţin abordat în literatura română. „Mea culpa”, eu nu am cunoştinţă de acest poem, mărturisesc şi faptul că nu am găsit nici informaţii despre regulile de alcătuire a acestuia. Ceea ce este însă important, este faptul că sunt fascinată, citind această carte.

Şi, dacă scrierea de poeme în stilul altor literaturi a făcut paşi considerabili, cred că este un risc, deloc de dorit, deloc de neglijat, deloc fertil în ceea ce priveşte gustul cititorilor pentru literatura în stil exotic, lucru care se poate corecta prin întâlniri cu publicul, lansări şi prezentări de carte…

Dacă ar fi să mai pomenim un paradox al cărţii lui Girel Barbu, este acela între bucuria de a trăi şi tristeţea lumii de azi, între atitudinea mult prea îndrăzneaţă faţă de anumite lucruri, situaţii şi cea rezervată faţă de altele. Şi, dacă în prima parte a volumului, am întâlnit ironia doar tangenţial, acel ac fin dar ascuţit al umorului românesc, în cel de-al doilea capitol de poeme de sorginte persană, sarcasmul, persiflarea,  ilaritatea sunt la ele acasă. Temele acestor poezii sunt luate din viaţa cotidiană, din adâncimea satului şi lărgimea oraşului, viaţa de familie cu beteşugurile ei, omul cu „defectele” sale, răutăţi, invidii ale bărbaţilor şi femeilor, deopotrivă… Toate aceste faţete prezentate de autor, ne-aduc zâmbetul pe buze, însă, uneori generează şi câte-o grimasă nedorită.

Astăzi, ascensiunea în viaţă, în carieră nu mai este rodul unei pregătiri temeinice, educaţii substanţiale şi destoinice, ci unii, ajung în fruntea ierarhiei sociale, politice pe baza unor  „Calcule greşite”: <Om cu patru facultăţi  / „cu prestanţă” / Şi cu zeci de calităţi, / „bun de clanţă” / Mi se pare cam sinistru / C-a ajuns doar Prim-ministru / „în ultima instanţă”.>

Gura slobodă a femeii de la ţară, meliţa de serviciu, stând pe banca de la poartă sau mergând cu vreo surată pe uiţele satului spre alte meliţe ori, paradoxal, chiar spre biserică,  pentru a toca mai abitir viaţa comunităţii este personaj al radif-urilor. Şi, nu vorbim doar de un Unicat în acest sens. Titlul acestui radif este o ironie, pentru că, aşa cum se ştie, sunt multe copii fidele ale acestui „prototip” uman la ţară: <Dintre damele din sat, / „frumuşele” / E o piesă unicat, / „de trei stele” / Ca un înger la statură, / Dar a dracului de gură / „în corul de iele”.>

Şi, parcă n-ar fi de ajuns clevetitul, aparent nevinovat. Chiar dacă vremea trece şi regimurile politice se succed, năravurile unora, spun nu şi nu transformării în mai bine, ele rămân şi cresc exponenţial, manifestându-se mai abundent ca niciodată: Reprofilare : <Fost-a Nina turnătoare, „la Tractorul”, Acum s-a reprofilat, „odorul” De trei luni e ţesătoare… Ţese intrigi la Palat „ăsta-i viitorul!”>

Consecinţa firească a acestor atitudini, nu poate fi decât Trădare,  şi, parcă ce-i mai absurd, este vorba de înşelare, chiar şi în dragoste: <Îl iubise de flăcău „pentru ce?” / Era tînăr şi deştept / „ei, şi ce!” / Şi-a strîns-o la pieptul său, / Pînă cînd l-a tras în piept / „avea de ce”.>

La noi, minciuna are picioare lungi, lungi de tot, altfel cum s-ar explica atâtea şi_atâtea Promisiuni electorale: <Vă bag apă, cablu, gaze, / „s-o credeți voi!” / Vă bag la dispensar raze, / „vai de voi” / (Iar la urmă-abia șoptit): / „Și pe unde ați ieșit!”  / „în lume asta voi”.>

Simplu, ca bună ziua, putem să ne dăm seama că nu este vorba de înşelare, de „tras în piept” doar la nivel individual, de cuplu, ci acestea se multiplică la nivelul întregii vieţii De la noi: <Nu v-aşteptaţi la lucruri mari / „dragi români” / De la domnii cu osînză/ „bieţi români” / Au mai fost pe-aici Văcari / Şi n-au făcut, nicio brânză / „pentru români”>

Autorul, surprinde în vers şi un alt flagel, care macină dintotdeauna omul şi societatea, în general, iar cea românească, cu mult mai mult, prin lipsa măsurii în Bahică: <De laşi vinul să decidă / „e păcat” /  După ce-ai pierdut măsura / „ce păcat!” / Încep ochii să se-nchidă / Şi să se dezlege gura / „te culci împăcat?”>

Acestea şi multe alte fapte reprobabile ne-au condus să constatăm şi să trăim Tristul adevăr”: <Citind raportul de ţară/  „a cîta oară?” / Situaţia e clară / „UE ne-arătară”: / Pe cuprinsul ţării mele,/ Sărăcia-i de trei stele, / „problemă amară”.>  Unul dintre efectele globalizării este şi faptul că România beneficiază de un  tratament inegal şi părtinitor pe plan european, dar acelaşi tablou, fiinţează şi se extinde şi în interiorul ţării; între România şi românul simplu, nu-i nicio diferenţă, doar umilire şi sărăcie, oricât am dori să apară şi pentru noi soarele cu raze sub forma unor Revendicări: <După legea asta nouă / „care lege?” / Stă-n genunchi Ion şi strigă: / „o să-l lege” – / Daţi-mi coasta ruptă-n două / Şi codrul de mămăligă / „se-nţelege!”>

Şi, parcă n-ar fi fost de ajuns, de când am intrat În Europa”, lucrurile nu se opresc la condiţiile primare de viaţă ale omului: <Economia de piaţă cere / „ca în UE” / Marfa să stea la vedere / „aşa-i în UE” / De-aia acum pe trotuare / Fetele stau cu marfa-n soare / „spre UE„>, ci putem vorbi chiar de o avalanşă de PROSTITUŢIE comunitară”. Cu un umor amar, autorul conchide  că am ajuns în mod stupid în postura de a fi Regulaţi cu acte: <Cînd trăiam în dictatură, / „dovedit cu acte” / Ne vîrau căluşu-n gură,/  „acoperiţi de acte” / Astăzi, s-a decis prin vot,/  Să ne pună pumnu-n bot, / „regulaţi cu acte”.>Fără echivoc, între regulă şi regulat este o legătură mârşavă, biunivocă în paradoxul ei, pentru că doar acolo unde nu-i regulă, cineva poate fi „regulat”. Ne întrebăm, oare, pe când regula şi legea va şi la noi una dreaptă şi va fi şi respectată?

Nici în lumea scriitoricească, lucrurile nu sunt întru totul roz; autorul dezvăluie dedesubturi nu tocmai de apreciat, dar de luat în seamă şi  „De ţinut minte şi, pe cât posibil de a nu mai fi repetate: <Aşa este-n literatură / „ţineţi minte” / Nu de-acum, de ani de zile / „spre luare-aminte”/ Poeţii, scot „porumbi” din gură / Iar criticii scot acvile / „vă aduc aminte…”>

Citind o carte atât de frumoasă, cu un mesaj atât de clar şi la ţintă, tare mă tem să nu-mi iasă şi mie din condei vreo „acvilă” sau, doamne fereşte, cine ştie ce altă „înaripată” inexactă şi nedemnă, acest lucru fiind o impietate pentru o asemenea lucrare, scrisă cu suflet curat şi minte trează. Mă opresc aici, dorindu-i autorului să-şi ţină muza aproape şi mereu trează (subiecte sunt berechet), întru împletirea  talentului cu umorul, dând sensul meritat scriiturii sale.

A scrie poeme cu formă fixă este mult mai greu decât a scrie poezie. Dacă poezia, în sens larg,  este „bidiviul”, „nărăvaş” din fire, îl laşi întotdeauna liber, ba mai mult decât atât, din când în când îi dai şi câte un pinten pentru a-şi deschide aripile şi mai mult  şi a  zbura pe culmi nebănuite, poemul cu structură fixă este  „poneiul cuminte”, mereu strunit cu grijă. Uneori, eşti tentat să-l slobozi din frâu, să-i lărgeşti zăbala şi să-i mângăi cu tandreţe grumazul, însă încorsetat de reguli, este nevoie de inteligenţă şi îndemânare în a-i strânge căpăstrul cu cumpătare şi parcimonie pentru a nu-i ştirbi din  frumuseţea galopului. Poetul Birel Barbu, un „clăreţ” dibaci printre obstacolele de formă ale poemelor sale, ştie să dea culoare fondului acestora prin limbaj, imagini, figuri de stil, astfel încât emoţia să ajungă la cititor. Se remarcă în planul creaţiei lirice a autorului deschiderea, elanul, verva şi fierberea lăuntrică spre revelarea unui conţinut individualizat, ceea ce-i asigură originalitatea în abordarea mai multor genuri şi specii literare. Forma scurtă a poemelor lui Girel Barbu nu condiţionează amplitudinea mesajului şi nici nemărginirea imaginilor şi trăirilor. Acestea capătă valoare prin forţa disocierii şi expresivitatea exprimării. Poemele sale sunt crochiuri ale unui tablou uriaş, numit viaţă, cu tot ceea ce presupune aceasta, însufleţită discret de „cuminţenia” românului de la munte. Catrenele şi radif-urile, preţioase în sine, sunt scrise cu perspicacitate şi sensibilitate, indiferent dacă abordează subiecte comune ori explorează zone virgine. Prin distilarea esenţelor, aspecte ascunse spiritului nostru, Girel Barbu adăugă noi valenţe câmpului literar buzoian şi naţional, dovedind că scrierea lirică în care paradoxul este temelia, grinda de susţinere, are trăinicie şi savoare.

Cu strălucirea-i intrinsecă, fiecare nestemată lirică din volumul „Zgomot şi tăcere”, prinde şi mai mult contur vizual şi afectiv şi prin cuvântul celor cinci personalităţi, semnatare ale materialelor pre- şi post-faţă, aşezate strategic precum străjerii unei comori: Roxelana Radu, Marin Ifrim, Petre Rotaru-Colti, Diana Ciugureanu-Zlatan şi Ioan Nicolae Muşat.

Cinste autorului şi recenzorilor, lectură plăcută cititorilor!

—————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

8 decembrie, 2017