Ileana Costea – Să ne păstrăm entuziasmul!

De Ileana Costea, Ph.D.

Professor California State University, Northridge

(CSUN)

23 ianuarie 2016, Los Angeles, California

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru textul din acest material.

Suntem emigranți plecați din România de foarte de mult (eu una de peste 40 de ani), sau de mai puțină vreme. Am fost împinși de comunismul acerb, gândindu-ne că nu ne vom mai putea întoarce niciodată. Sau am plecat după ‘89 în speranța unei vieți mai liniștite, mai prospere, ori cu mai bune șanse de realizare în profesie, știind că ne putem întoarce în țară când vrem. Suntem aproape total integrați în societatea în care trăim acum, căci noi, prima generație, nu vom fi niciodată complet integrați. Sau facem parte din categoria care nu se va adapta niciodată. Mulți din noi vorbim cu un accent puternic și ne căutăm cuvintele în a doua noastră limbă. Sau, dacă am venit de copii, vorbim chiar mai corect decât cei de prin partea locului. Am făcut rădăcini adânci sau de suprafață. Oricum, dacă admitem sau nu, conștient, sau inconștient, purtăm cu noi acel “Spațiu Mioritic” românesc. Aceasta este convingerea mea puternică și pe care am încercat să o transmit într-un seminar pe care l-am organizat vara trecută la congresul ARA – Academia Română Americană de Arte și Științe, în Frascati, Italia.

Iată-ne în lumea asta “nouă”, unde toți am aflat chiar din primul moment că nu curge mierea pe străzi… și mai de curând, că pericolul ne paște peste tot. Eu l-am trăit foarte aproape în ianuarie 2015 când mă aflam la Paris în timpul atacului revistei satirice Charlie Hebdo. Parisul este orașul meu preferat și unde m-am dus, cu aranjamente profesionale, sau în vacanțe, de-a lungul anilor să inhalez aer de Europa (de care simt mereu nevoia, deși la fel de poluat ca în Los Angeles unde locuiesc, sau poate chiar și mai mult). În Franța au fost atacuri teroriste cu mult înainte de a se afla despre ele în SUA.

Unul dintre primele atacuri cu explozii de bombe (cel puțin despre care am auzit eu) a fost la magazinul Tati pe strada Rue de Rennes pe 17 septembrie 1986, atribuit lui CSPPA și Hezbollah. Tati era un magazin ieftin de genul “fouiller, fouiller – în franceză, unde, ca să găsești ceva pe plac trebuia să răscolești și să tot răscolești prin grămezi dezordonate de produse. Era mereu plin de lume. Era situat într-o clădire foarte frumoasă art deco, în Montparnasse. Un alt atac, de data asta cu împușcături, a avut loc tot la Paris pe 9 August 1982 la Goldenberg, pe strada Rue des Rosiers, în plin cartier evreiesc în zona Marais, și care a fost atribuit organizației Aby Nidal (ANO). Goldenberg era o cafenea-restaurant cu bunătăți mediteraneene, cu gusturi de-ale noastre, frecventat des de românii parizieni. Pe 3 decembrie 1996, când metroul subteran în care eram eu tocami trecuse de Gara Port-Royal a RER-ului B, o bombă a făcut ca întreaga stație să explodeze și au fost mulți răniți și morți; atac atribuit Grupului Islamic Înarmat. Atacurile teroriste de la Paris de pe 13 Noiembrie 2015 de la spectacolul de muzică al grupului “Metal Death” a ținut pe mulți în SUA în fața ecranelor de TV cu atenția încordată. Aceste atacuri nu se întâmplă numai în Europa. Americanii nu vor uita niciodată cumplitul eveniment tragic “nine-eleven” de la New York de pe 11 septembrie 2001. În California de Sud acum câteva săptămâni s-au petrecut împușcăturile de neînțeles într-un oficiu de ajutor al oamenilor nevoiași, dintr-un orășel relativ sărac, în deșert (la 1 ½ oră de condus de Los Angeles), San Bernardino. Nu trebuie decât să deschizi televizorul sau ziarul ca să te îngrozești: se vorbește mult despre ISIS, războaie, genocide, și mai recent, despre migranții sirieni (cea mai mare migrație de la al doilea război mondial încoace).

Lumea mă întreabă: ”Nu ți-e frică la Paris?” Nu, pentruca poți să mori și dintr-o înțepătură de spin de trandafir. Nu, pentru că în timpurile astea nebune, când pericolul poate apare de oriunde, totul este să nu fi în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Iată povestea românească care m-a impresionat, pe care am auzit-o de la Dan Turturică (mulți ani redactor șef la România Liberă). Pe atunci Dan era student la CSUN și lucra ca corespondent pentru diverse ziare din țară. Având acces ușor la facultate la Internet, care, pe atunci, nu era răspândit și accesibil ca azi, putea fi foarte rapid în descoperirea veștilor românești din lume. În Israel, la niște șantiere din zona palestiniană, unde localnicii nu vroiau să meargă că era prea periculos, lucrau niște muncitori români. Dimineața așteptau în diferite locuri autobuzul care să-îi ducă la șantier. Unul dintre ei, un tânăr, tocmai îi scrisese o carte poștală soției, și cum autobuzul întârzia, a traversat strada să pună ilustrata la cutie. Tocmai atunci autobuzul a venit, și până să ajungă înapoi, autobuzul a plecat fără el… Supărat foc că a pierdut o zi de plată, a tras un strigăt de înjurătură după autobuz, și chiar în acel moment autobuzul a explodat. El a fost singurul care a scăpat. Dorul de familie l-a tras la timp din locul nepotrivit.

Pretutindeni se întâmplă nenorociri, atât în lumea în care noi am imigrat cât și în țară. Mi-a fost dat să aflu printre primii despre cumplitul foc de la Clubul Colectiv din București, căci un nepot al Doinei Țetcu, cea cu care am scris în colaborare un articol acum câțiva ani, era în grupul ce cânta în sala de la Colectiv și a fost ars foarte, foarte rău. Sigur, accidentul acesta este un rezultat revoltător al corupției și lipsei de luare în serios a asigurării spațiilor spre a se evita un, toteauna posibil, pericol. Incendii de genul acesta s-au întîmplat cu ani în urmă și în unele baruri din New York. Deci, tu ca imigrant te uiți în jur și îți spui “Nu este bine nicăieri. Lumea e întoarsă cu josul în sus… la Paris, în SUA, în țară, peste tot. Suntem înconjurați numai de motive de deprimare.” Dar eu, prin natura firii mele, și printr-un optimizm căpătat prin osmoză de la mama, am o altă perspectivă a lucrurilor. Mă uit la partea luminoasă, și aș dori să inspir pe cititorul meu să facă la fel.

Pentru mine, prezența culturală românească, care continuă să mă surprindă peste tot pe unde mă duce drumul vieții, este o importantă sursă de entuziasm și optimism: În insula Lanzarote, arhipeleagul Canare, în casa scriitorului premiat Nobel (1998) José Saramago poți cumpăra cărți de ale lui traduse în română iar în colecția de obiecte se gaseste și o mică sculptură făcută de un artist român. La Paris, în Octombrie 2015, tânărul pictor din Baia Mare/Cluj, Andrei Ghenie a fost prezentat la una din galeriile de artă de vază – Thadaeus Ropac, într-o companie excepțională, alături de cunoscutul pictor american Rauschenberg. Între 6 Noiembrie și 13 Decembrie, la Hudson Theater, din Hollywood/Los Angeles, s-a jucat în premieră piesa “Toys”, cu un script puternic, presărat cu umor subtil, scris de Saviana Stănescu, profesoară la Ithaca College, SUA. Este o piesă foarte modernă ca subiect, într-o punere in scenă deosebită, a regizolurui Gabor Tompa (tot din România), cu decoruri sugestive, jucată excepțional de actrițele: Julia Ubrankovics și Tunde Skovran. Tunde e din Transilvania și joacă în filmul în curs de producție al regizorului Andrei Zincă “Proiecte de Trecut”, după un roman al Anei Blandiana. De niște ani, artista Elena Secota (care a performat, printre altele, alături de Emma Thompson în serialul BBC “Fortunes of War”– Balcanii anilor 1939) organizează lunar, în cartierul Santa Monica, California o seară de poezie. În Decembrie, am auzit-o recitând în traducere proprie poezia “Iubesc Ploia” de Ana Blandiana. Iată-ne deci prezenți peste tot.

Julia Ubrankovics și Tunde Skovran în piesa Toys, Los Angeles.

Nimic nu trebuie să ne oprească sa continuăm drumul nostru in viață. Dar nu numai “să continuăm”, ci să continuăm optimiști, să trăim fiecare clipă cu încredre, cu entuziasm. Este formula cea mai bună pentru “întoarcerea mănușii răului pe dos”… Deci dragă co-emigrant și dragă român rămas acasă, te rog nu uita că cel mai important este să-ți păstrezi entuziasmul, desigur acompaniat de perseverență, de înțelegere a semenilor, de acțiuni pozitive. Fiecare din noi trebuie să nutrim speranța că Noul An 2016 va fi mai bun decât anul care a trecut, să ne aducem chiar și mica noastră contribuiție spre a-l face mai bun, punând astfel bazele unui viitor mai sigur și mai luminos. La Mulți Ani!

Referinte:

https://en.wikipedia.org/wiki/Jos%C3%A9_Saramago

Jose Saramago – Wikipedia

http://www.elenasecota.com/Elena_Secota/Welcome.html

The Official Website of Elena Secota – Actor, Poet, Photographer

http://www.imdb.com/title/tt0092353/news?ref_=tt_pv_nw_sm

Fortunes of War – film

https://www.youtube.com/watch?v=45-ky7KMLiI

Elena Secota “Findin Poetry” Live @ Beyond Baroque

http://www.examiner.com/list/10-the-rapp-salon

The Rapp Salon

http://faculty.ithaca.edu/scondeescu/

Saviana Stănescu Condeescu

https://en.wikipedia.org/wiki/Saviana_St%C4%83nescu

Savaiana Stănescu – Wikipedia

http://www.discoverhollywood.com/Discover-Hollywood-Blog/2015/November/Toys-A-Dark-Fairytale-Theatre-Review.aspx

Articol de Rachel Flanagan (in engleza)

http://stageraw.com/2015/11/19/toys-a-dark-fairy-tale/

TOYS: A Dark Fairy Tale, reviewed by Paul Birchall – The Hudson Theater

https://www.facebook.com/toystheplay/

http://thisstage.la/2015/11/on-immigration-identity-and-collaborative-creativity-gabor-tompas-production-of-toys-a-dark-fairytale/

On Immigration, Identity, and Collaborative Creativity: Gábor Tompa’s Production of TOYS: A Dark Fairy Tale

This Stage Magazine, by TOM PROVENZANO November 18, 2015

http://ropac.net/artist/adrian-ghenie-1

Adrian Ghenie – Gallerie Thaddaeus Ropac, Marais, Paris

http://bentodica.blogspot.ro/2016/01/sa-ne-pastram-entuziasmul.html

 

Anunțuri

Lucia Olaru Nenati: o scriitoare puternic implicată în prezent

Lucia Olaru Nenati este un om de cultură renascentist care pentru mine întruchipeaza creatorul cu o dublă pasiune: cultură-constiinţă şi cu multiple talente. Gama de activităţi a L.O.N. a fost de-a lungul anilor şi continuă să fie extrem de largă: de la poezie, cărţi pentru copii, eseuri, proză, critică şi istorie literară, la conferinţe publice şi canto, dar şi până la conducerea unui muzeu şi a unor teatre. Anul 2015 a fost foarte rodnic pentru L.O.N., căci i-au au apărut două cărţi: Parabola Vulturului (proză scurtă, Colecţia “Floare albastră”, Editura Pim, Iaşi), şi Scrisori din prezentul meu (publicistică, Editura Mediapress, Botoşani 2015).

Există multă similitudine între cele două cărţi: ambele conţin o scriitură în proză cu tonuri deseori poetice, în care condeiul scriitorului de talent iese mereu la suprafaţă; ambele sunt scrieri scurte care se citesc uşor şi te prind prin povestea pe care ţi-o spun, cu contururi de personaje şi situaţii ce denotă un simţ de observaţie puternic şi special, ambele abordând un spectru larg de teme şi în ambele unghiul de vedere al autorului este unul din perspectiva culturală. S-au scris câteva articole foarte frumoase, într-un limbaj literar de mare clasă, despre aceste cărţi recente ale Luciei, semnate de Mioara Bahna, Victor Teişanu, Catinca Agache ş.a. Toate sunt valoroase şi relevă, fiecare altfel, calităţile deosebite ale acestor cărţi. Citiţi neapărat, de pildă, articolele Catincăi Agache (http://confluente.ro/catinca_agache_1452003253.html – Scrisorile unui jurnalist – Lucia Olaru Nenati; http://www.mioritausa.news/cultural/parabola-vulturului-de-lucia-olaru-nenati-sau-viata-noastra-de-zi-cu-zi-catinca-agache„Parabola Vulturului” de Lucia Olaru Nenati sau Viata noastra de zi cu zi). Dna. Profesor Agache spune lucrurile atât de frumos încât e inhibant să mai scrii ceva despre Lucia: “cărţile recent apărute au constituit o lectură cu adevărat încântătoare”; Parabola Vulturului ne prezintă “proze scurte cuceritoare, sâmbure de perlă în scoică”, “,,nuclee de roman … întrucât fiecare proză în parte poate fi un miez al unui roman autonom”… “Ceea ce frapează la autoare este arta, harul de a scoate perla din lucruri aparent neînsemnate, banale, de a le transforma într-un story credibil, captivant, totdeauna cu un fin substrat etico-filozofic. Biograficul e mereu prezent, eroul epic central fiind atent la tot ce e-n jur, apăsat de trecutul recent resimţit nedrept, mişcându-se cu o uşurinţă uimitoare prin spaţii diferite – geografice, sociale, culturale, medicale, artistice, politice -, filozofând despre tot şi toate.” Despre cele două cărţi recente ale Luciei, Catinca Agache mai spune că sunt “cărţi parfumate cu arome botoşănene” şi chiar sunt. Dar oare cheia universalităţii nu este aceea de a fi adânc prins în locul pe care îl cunoşti bine şi pe care îl iubeşti cu tot sufletul şi care îţi dă resursele de a vedea şi înţelege natura umană şi pe aceea a  societăţii? Lucia are perspectiva celui profund înrădăcinat în locul unde trăieste, Botoşani, dar completată cu imagini din lumea largă pe care a avut ocazia s-o străbată, s-o cunoască şi s-o înţeleagă bine. Şi sunt multe concluziile pozitive care se pot trage din învăţaturile sale în lume: că ar trebui şi noi, în ţară, să ne apreciem valorile, să le păstrăm şi să le prezentăm ca  pe un patrimoniu de valoare, aşa cum se face în alte ţări.

Mă voi apleca acum asupra cărţii de jurnalistică a L.O.N. şi voi încerca să-mi spun punctul de vedere, influenţat de faptul că am cunoscut-o personal pe Lucia (la o conferinţă organizată de fiica dânsei, Antonia, la Konstanz, în 2005), că am scris despre ea un lung articol biografic (www.omnigraphies.com/content/lucia-olaru-nenati-sau-pasiunea-pentru-eminescu) şi că am continuat să comunic cu ea, pentru că i-am descoperit energia inepuizabilă, dorinţa de cunoaştere şi înţelegere, iubirea faţă de semeni şi predilecţia către adevăr. În rândurile mele voi încerca să-mi spun părerile din perspectiva celei cu care am descoperit afinitatea pasiunii pentru cultură şi dorinţa de-a avea puterea să îndrepte lumea, iar în lipsa acestei efective puteri, să încerce măcar a o face prin scris.

Iată ce spune L.O.N. în Scrisori din prezentul meu despre publicistul Eminescu (p. 281). Că făcea parte din categoria oamenilor de “presă-apostolat”(de constiinţă), că “scria despre orice temă cu o intensitate dusă pană la patetism, dovedind că el nu scria doar pentru a-şi merita leafa ori pentru a mulţumi pe vreun stăpân, ci din aceeaşi irepresibilă chemare lăuntrică de a-şi face datoria, rostind adevărul despre orice chestiune, fie aceasta chestiunea ţărănească, problemele învăţământului, corupţia, chestiuni economice, sociale, politice, raporturile dintre truditori şi profitori, sau dintre diferite naţiuni, ori cele privitoare la rosturile îndeletnicirilor culturale pentru care el a fost un adevărat educator al publicului. Şi tot ce spune L.O.N.  despre Eminescu este, de fapt, mutatis mutandis,  valabil pentru modul în care scriitoarea de azi abordează ea însăsi jurnalismul. În întreaga carte, ca şi în viaţa Luciei, în felul ei de-a gândi şi simţi, predomina filozofia, constiinţa şi bunătatea lui Eminescu. Căci da, Lucia a fost şi este o mare admiratoare a poetului, dar nu este numai asta. Multe, foarte multe din calităţile poetului sunt şi ale Luciei. Cu limba-i literară fermecată, L.O.N. prinde din zbor ce se întâmpla în jur, e afectată de cele rele şi nu se fereşte să le exprime cu năduf, dar le prezintă cu un simţ de observaţie profund, într-o formă curgătoare, de poveste care te prinde, cu umor şi cu optimism, toate speciale. Şi dacă critică ce i se pare nelalocul lui în societatea din ţară acum, nu uită să accentueze şi lucrurile frumoase şi bune care ne caracterizează ca români (mamele care se dăruiesc copiilor, doctorul pentru care arginţii n-au valoare, etc.).

Sunt mai multe lucruri despre care vorbeşte Lucia în Scrisori din prezentul meu pe care le împărtăşesc întru totul cu ea, precum convingerea că şi bucovinenii şi  basarabenii sunt români şi trebuie integraţi în cultura noastră. Cel ce a avut ocazia să meargă în fosta Moldova Sovietică, cum este cazul meu, ştie că sunt, de fapt, mai români decât românii. Iar talentele lor culturale sunt multiple, de la muzică, la literatură, la artă. Şi Lucia ne vorbeşte despre Grigore Vieru, cu care a fost bună prietenă, despre enciclopedicul acad. Mihai Cimpoi, despre poetul luptător Vasile Tărâţeanu, despre poetul Nicolae Dabija, despre ţăranca Aniţa Nandriş care a supravieţuit deportării siberiene şi s-a întors să-şi scrie povestea pătimirii ş.a.

Ea ne convinge că Eminescu va rămâne actual pe veci şi că este poetul nostru cel mai mare şi care reprezintă cea mai curată formă de spirit naţional  şi prin ceea ce a creat, şi prin implicarea lui în lucrurile ce afectau ţara, că este Poetul care trebuie să facă parte din patrimoniu. Viaţa Luciei, prin natura lucrurilor (poziţia ei de muzeograf ctitor al muzeului Eminescu) i-a fost dominată de Eminescu şi astfel a reuşit să-l cunoască cel mai bine, cel mai de de aproape spre a-i putea aprecia calităţile umane, creative, de simţire pentru ţară. Şi teii pe care îi “cântă” L.O.N. în cartea ei, cu mireasma lor magică, sunt cei care mi-au parfumat şi mie copilăria în zona Grădinii Botanice la Bucureşti. Că Lucia scrie minunat, că poveştile ei te pătrund şi îţi ţin atenţia încordată, mi se pare normal şi este un fapt cunoscut. Că o interesează literatura, cultura iar este de la sine înţeles. Dar faptul că scriitoarea a decis să se implice direct prin aceste “Scrisori” din prezentul ei (fiind, precum bine spune Catinca Agache, “din stirpea Epistolelor către corinteni!”), este lucrul special care mă impresionează cel mai mult. Puţini sunt scriitorii care îşi asumă responsabilitatea aceasta atât de necesară,  căci cu siguranţă ei sunt cei ce se pot exprima cel mai bine. Un jurnalist “obişnuit”, oricât de dibace i-ar fi scrisul şi de pătrunzătoare înţelegerea fenomenelor despre care scrie, prin natura meseriei lui păstrează o cerută neutralitate. Lucia vine din partea opusă. Ea nu are restricţiile meseriei de jurnalist care trebuie să fie supra-imparţial, are înţelegerea profundă a culturii despre care ne povesteşte şi, în plus faţă de orice jurnalist, foloseşte o limbă literară impecabilă şi o sensibilitate personală care te atinge direct la corzile sensibile ale sufletului. Asta o face mai uşor de citit, de “gustat”, mai convingatoare.

Unii poate se întreabă “Este L.O.N.  jurnalistă?” Este, dovedindu-se chiar o jurnalistă iscusită, dacă ne gândim şi numai la reuşitele şi captivantele titluri ale articolelor ei: “Pagubă-n ciuperci”, “Au venit la mine teii”, “La plecarea unui om de patrimoniu”, “Claxonatul ca formă de expresie”, “Pastel cu Peisaj politic”, ş.a. Şi-apoi temele pe care şi le alege sunt evident din domeniul jurnalismului, căci prezintă evenimente de actualitate, adânc înfipte în societatea botoşăneană, românescă, de azi. Eu i-am admirat talentul de journalist pe baza cărții ei Scrisori din prezentul meu și a editorialelor din Monitorul de Botoșani. Dar documentându-mă am descoperit că defapt, printre multiplele ei activități, L.O.N. a fost și ziaristă angajată ca redactor la cotidianul Gazeta de Botoșani, după revoluție, pe atunci singurul cotidian din oraș, și doi ani a fost aleasă democratic ca director al companiei editoare a ziarului.

Sigur L.O.N. îşi scrie “Scrisorile” din perspectiva ei de scriitor, de om pasionat de cultură şi într-un fel, dintr-o perspectivă asemănătoare cu cea a minunatului om care a fost Eminescu. La Lucia talentul condeiului se îmbină cu predilecţia ei pentru adevăr şi dreptate, curajul de a scrie despre lucruri care ar putea stârni păreri conflictuale. Dar ea priveşte întotdeauna realitatea ce o înconjoară cu obiectivitate, afecţiune şi cu un sens de umor subtil. Alţii care au făcut recenzii elogioase cărţii sale spun, şi pe drept cuvânt, că L.O.N. ne vorbeşte din perspectiva culturii. Dar Lucia nu se opreşte aici. Iat-o scriind, aşa cum face şi jurnalistul, despre tot felul de teme care sunt departe de domeniul culturii: ne vorbeşte despre starea deplorabilă a căilor ferate române, despre tenis, despre comerţul cu ciuperci, despre arestări, despre situaţia politică a zilelor noastre. Şi, ca orice jurnalist, e totdeauna bine documentată, doar că datele sunt printre rânduri şi gânduri alese cu tâlc şi nu “matter of fact” ca într-un articol de ziar obişnuit. In fond, Lucia ne dezvăluie şi “România tăcută, autentică şi profundă” (p. 148), de dincolo de interfaţa vizibilă “cu politicieni gălăgioşi, afacerişti corupţi şi dive siliconate!”, despre o ţară unde ciupercile sunt delicioase, Gerovitalul e o bijuterie medicală şi unde mamele sunt devotate copiilor lor cu mult mai mult decât în lumea de vest. Căci mamele care îşi aruncă copiii în orfelinate constituie doar o faţetă tristă a prezentului care nu ne reprezintă.

Poate pentru că Simona Halep, este macedoneancă-aromână, (ca şi mine după mamă !) m-a încântat felul în care Lucia o prezintă pe copila jucătoare de tenis (p. 146): “echilibrul, decenţa, siguranţa, rezistenţa, modestia, simplitatea şi seriozitatea Simonei, determinarea ei de a intra cu capul sus spre prima linie a acestui sport” îi face victorioasă înfrângerea de la Roland Gaross de către cunoscuta Sharapova. Cât de frumoasă şi plină de miez este această inversiune a L.O.N. “înfrângere victorioasă”! Lucia ne-o prezintă pe Simona Halep într-un mod interesant (p. 147) ca pe un “simbol naţional al speranţei rediviva că, odată şi odată, tot va afla lumea adevărata noastră valoare, că vom reuşi să ne-o regăsim; că toată faima proastă, în parte produsă de acei concetaţeni puşi pe rele care ne fac de râs în lume, parte ca efect al unei susţinute şi bine coordonate propagande a altora, faima care ne apasă îndelung pe suflet şi ne umileşte, chiar fără să conştientizăm, poate fi spulberată printr-un asemenea succes răsunător şi simbolic, o victorie în plan psiho-social de natură  a ne încălzi sufletele ofilite de îndelungata deprimare.”

Şi cred că nu e român care trăieşte în afara ţării care să nu simtă, cum spune Lucia, “faima proastă produsă de acei concetăţeni puşi pe rele care ne fac de râs în lume…, faima care ne apasă îndelung pe suflet şi ne umileşte chiar fără să conştientizăm!” Personal, n-aş dori să mai simt vreodată jena, revolta când, acum câţiva ani, unul dintre cele mai groaznice atacuri cu mitraliere ale unei şcoli elementare din Los Angeles a fost făcut de către un tânăr venit din România şi colegii m-au întrebat dacă am auzit de ce s-a întâmplat şi că era cineva din ţara de unde mă trag!

Dar Lucia, ca şi mine, nu se lasă niciodată complet în plasa deprimării; ea vede defectele şi calităţile străinătăţii, dar şi defectele şi calităţile României. În ce mă priveşte, încerc a face cunoscute aspectele frumoase, inegalabile, ale culturii şi prezenţelor românesti în lume în articolele pe care le scriu din 1998 încoace şi dintre care pe unele le-am reunit recent în volumul I al cărţii mele Exerciţii de Neuitare  (care poate fi găsită şi răsfoită pe Amazon). Şi evident, printre aceste prezenţe româneşti de surpriză, cu care ne putem mândri, în cartea mea apare şi L.O.N.

Cel mai impresionant pentru mine, care trăiesc într-o ţară democratică (S.U.A.), unde cetăţenii sunt activi şi  vocali, este că Lucia a decis să nu rămână numai un creator, ci că se implică în prezentul ţării sale. Cei ce citesc şi  gustă cartea Luciei Scrisori din prezentul meu poate cred ca ea  s-a oprit cu jurnalistica aici. Dar nu, ea continuă să scrie cu regularitate editoriale în Monitorul de Botoşani. Faceţi o căutare pe site-ul acestei publicaţii  (www.monitorulbt.ro) cu numele Lucia Olaru Nenati şi veţi găsi numeroase alte articole recente (din 2015, 2016) scrise de L.O.N. Eu îi citesc săptămânal editorialele cu sufletul la gură şi le votez cu plăcere. Cum m-a impresionat la Praga faptul că cei de acolo ştiau să pună în valoare toate lucrurile despre oraşul pe care îl iubeau, aşa face şi Lucia cu Botoşaniul în care i-a fost dat să trăiască, un oraş care se poate lăuda cu mulţi oameni importanţi (Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian, renumitul neurochirurg făcător de minuni medicale, doctorul Leon Dănăila şi atâţia alţii), acesta fiind un oraş dornic de cultură. Recentele editoriale ale L.O.N. ne arată o Lucie care îşi spune cuvântul şi încearcă să aducă lumina asupra celor negre şi nedrepte pe care le observă întâmplându-se în jur. Preiau vorbele Catincăi Agache care spune despre titlul pe care L.O.N.  l-a dat cărţii de proză scurtă, Parabola vulturului, ca fiind simbolic şi incitant. La fel sunt şi titlurile pe care L.O.N. le găseşte pentru filele ei jurnalistice, atât în cartea Scrisori din prezentul meu (aşa cum am menţionat mai sus), cât şi în editorialele ei recente: Caleidoscop de iarnă precum „şaorma cu de toate”, Comemorare şi avertisment, „Prinţ” şi poet, pe talerul dreptăţii, ş.a..

Ca şi jurnalistica din Scrisori din prezentul meu, ultimele editoriale ale L.O.N. abordează de asemeni o gamă foarte largă de teme: de la necazul unei familii de penticostali emigraţi în Norvegia cărora li s-au luat cei 5 copii, la colindători şi bucuria sărbătorii Crăciunului, la trecerea în lumea cealaltă a unei mari Doamne a culturii, dar nu în ultimul rand, şi despre subiectele ei preferate: Eminescu şi românii de dincolo de Prut.

Deci aştept cu nerabdare volumul II de Scrisori din prezentul dumitale, dragă Lucia!

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru textul din acest material.

Ileana Costea, Ph.D.

Professor California State University, Northridge

(CSUN)

25 ianuarie 2016, Los Angeles, California

Prof. Dr. Ileana Costea – Prezentări remarcabile de artă, culturăși știință românească la ARA 2015

 

 

Al 39-lea Congres anual al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, Frascati, Italia, 28-31 iulie, 2015

 

Prof. Dr. Ileana Costea, autoarea articolului, cu Dr. Cătălina Curceanu la Congresul al 39-lea ARA de la Frascati, iulie 2015.

Într-o seară la sfârşitul lunii iulie-“cuptor” (nume care nu a fost dezis de valul de căldură înăbuşitoare venit peste Europa vara aceasta), pe terasa unui hotel din mica localitate Frascati, se aude vorbind înflăcărat româneşte. Un grup de români din diverse colţuri ale lumii ciocnesc un pahar de vin alb, rece, sec, foarte fin la gust, celebrul vin italienesc Frascati. Plini de voie bună şi antren, povestesc, glumesc. Din când în când mai şi traduc în engleză pentru cei doi care nu ştiu limba română, cunoscutul pictor american (Jerry W. McDaniel, profesor la FIT/SUNY, SUA) şi matematiciana elveţiană, Dna. Raţiu;împărtăşesc impresii despre sesiunile ce au avut loc în timpul acelei zile. Căci toţi au venit pentru a participa la Congresul Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA). Sunt binecuvântaţi de briza plăcută care răcoreşte aerul seara în frumoasa regiune Tuscolana, la numai 20 km de centrul Romei, Italia. Este vorba de cel de al 39-lea congres anual ARA, organizat pe campusul Institutului Naţional de Fizică Nucleară de la Frascati, LNF-INFN (Laboratori Nazionali di Frascati Instituto Nazionale di Fisica Nucleare).

Pe terasa hotelului Villa Mercedcâţiva din participanţii de la Congresul ARA povestesc despre sesiunile ţinute în timpul zilei. De la stânga la dreapta, Ileana Costea, Doina Uricariu, Livio Dimitriu, Tudor Raţiu şi soţia, şi Jerry W. McDaniel.

Congresul şi Organizatorii.

La Congresul anual ARA se întâlnesc intelectuali de origine română de pretutindeni, şi prieteni ai României de diverse naţionalităţi pentru a prezenţa şi discuta contribuţii recente în domeniile artei şi ştiinţei; participă unii dintre cele mai recunoscute şi respectate personalităţi din domeniul academic.

Anul acesta congresul a fost organizat de Dr. Cătălina Oana Curceanu, Congress Chair, în colaborare cu Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA şi membrii de conducere a Academiei ARA. Un rol important în invitarea “speaker-ilor” l-a avut Dna. Dr. Oana Leonte, una din consilierii congresului.

Dr. Cătălina Curceanu, Congress Chair, deschide Congresul ARA de la Frascati. La masa de prezidiu Dr. Umberto Dosselli, Directorul Institutului LNF-INFN, Dna. Dana Constantinescu, Ambasadoarea României în Italia, şi Dr. Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA.

La masa de înscriere la Congres, Preeşedinta ARA, Ruxandra Vidu (dreapta), cu doi studenţi ai dânsei din România, Mirela Ionela Mihai si George Tepes, doctoranzi la Universitatea “Politehnica” (UP), Bucureşti.

La deschiderea oficială a Congresului Ambasadoarea României în Italia, Dna. Dana Constantinescu, a adresat participanţilor de origine română în limba lor maternă un îndemn: „Vă încurajez şi vă doresc din tot sufletul să simţiţi în continuare româneşte, să continuaţi să faceţi lucrurile minunate pe care le faceţi şi să puneţi suflet românesc în tot ceea ce faceţi.”

Poză de grup cu participanţi la al 39-lea Congres ARA.

Spicuiri din program

La Congres au avut loc numeroase prezentăridespre idei inovatoare în tehnologie, medicină, educaţie, sociologie, filozofie, artă, arhitectură şi cultură. Articolul de faţă prezintă doar câteva spicuiri din program (http://www.americanromanianacademy.org).

Keynote Speakers şi Invitaţi de Onoare

Speech-ul Keynote al Doinei Uricariu (Director al Institutului Cultural Român din New York) “Poezia şi Politica Memoriei” a atins un punct important: fiecare din noi avem “o maşină a timpului” a noastră, memoria umană fiind cea care ne construieşte şi ne defineşte, devenind adevărata noastră carte de identitate, putând reprezenta “carnetul nostru de condus” către viitor. Memoriile, poezia, istoria sunt influenţate de politică şi forţele culturale. Politicile memoriei dau formă memoriei colective, felului în care ea este scrisă şi transmisă istoria următoarelor generaţii.

Dr. Oana Leonte introducând-o pe Dr. Doina Uricariu ca keynote speaker.

Un lucru deosebit a fost prezentarea video-ului despre Memorialul Sighet şi un fragment din filmul regizorului Andrei Zincă, Proiecte din Trecut, după romanul Anei Blandiana despre deportările în Bărăgan. Participanţii de la Congres au apreciat aceste “documente” importante ale istoriei recente a României sub comunism.

Închisoarea de la Sighet, azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Unele prezentări au fost în domeniul ştiinţei: ingineria polimerilor şi arhitectura complexă a materialelor hibride (Acad. Bogdan C. Simionescu, Academia Română din România), al sintezelor organice enantio-selective (Prof. Sorin I. Rosca, Secţia de Chimie Organică ”C.D.Nenitescu”, Universitatea “Politehnica” din Bucureşti), “Tehnici de mecanică geometrică în înregistrarea imaginii” (Prof. Tudor Raţiu, Departamentul de Matematica, Scoala Politehnica Federala din Lausanne), “Microcircuite prefrontale corticale” (Dr. Ioan Opriş, Departmentul de Fiziologie si Farmacologie, Universitatea Wake Forest, Scoala de Medicină, NC, SUA).

Arhitectul Livio Dimitriu (Professor la Şcoala de Arhitectură a Institutului Pratt din Brooklyn, New York) a abordat o temă inedită: ”Probleme de traducere în arhitectură”. Cu numeroase exemplificări susţinute de imagini edificatoare el a prezentat audienţei modul în care arhitecţii studiază cultura în complexitatea ei şi introduc în opera lor: geometrie, biologie, artă de toate formele, filosofie, sociologie, etc. Transformarea acestei uriaşe varietăţi de interese în forma construită ce urmează a fi locuită implică un proces de traducere dintr-o “limbă” într-alta. Metodologia traducerii între poezie, pictură, sunet, sculptura şi arhitectură Livio Dimitriu a prezentat-o cu exemple de creaţie la poeţi ca Rimbaud şi Appolinaire, la pictori ca Juan Gris, şi în complexul de la Târgul Jiu al lui Brâncuşi.

Arhitectul Livio Dimitriuprezentând ”Probleme de traducere în arhitectură”,

În domeniul artei Prof. Mihaela D. Leonida (Universitatea Fairleigh Dickinson University, Teaneck, NJ, SUA) a prezentat un subiect drag românilor, tradiţia icoanelor pe sticlă: materiale, tehnici şi secrete. Dânsa a animat prezentarea cu numeroase exemple de icoane româneşti din diverse regiuni ale ţării.

Mese rotunde

La Congresul Academiei ARA de anul acesta au avut loc trei mese rotunde.

Prof. Dr. Ruxandra Vidu (Unversity of California at Davis) a condus Masa Rotundă “ARA – o platformă de networking pentru cercetare şi diseminare intr-o lume sustenabilă” despre un obiectiv care o preocupă: de a crea o platformă ARA de network puternică şi mai largă de comunicare pentru comunitatea Româno-Americană de cercetători din toată lumea, oameni de ştiinţă şi din domeniul artistic, pentru a face schimburi de informaţii şi a spori vizibilitatea şi impactul ARA şi a membrilor ei. S-au discutat diversele posibilităţi de finanţare existente, destul de numeroase şi variate, care trebuie însă explorate.

Prof. Dr. Ileana Costea (California State University, Northridge) a condus Masa Rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”. Dânsa a prezentat spectrul larg al atitudinii românului exilat faţă de tot ce este românesc, faţă de limba maternă şi de România: de la dor şi nostalgie, la acţiuni de promovare a culturii româneşti, de implicare în politica sau economia din ţară, până la atitudinea opusă, de totală negare a lui “a fi român”. Şi totuşi, conştient sau nu, indiferent unde se poziţionează un român exilat pe acest spectru, el poartă în sine, oriunde s-ar afla, “spaţiul Mioritic”. Dr. Doina Uricariu (poetă, scriitoare, editoare) a prezentat situaţia scriitorilor din exil din experienţa anilor cât a locuit la New York. Ion Lazu (scriitor din Bucuresti) a vorbit despre nefericita neglijare în ţară a scriitorilor din exil, omiterea acestora din diverse dicționare, istorii literare și antologii importante, şi despre modul în care el personal a scris despre ei şi le-a prezentat opera de-a lungul anilor în blogul lui literar şi în Calendarul Scriitorilor (publicat recent). Dânsul le-a pus şi lor, scriitorilor români din afara ţarii, plăci memoriale pe casele unde

au locuit aceştia în Bucureşti, în cadrul proiectului de care s-a ocupat şi care a fost descris în cartea lui “Odisea plăcilor memoriale”. Ben Todica (creator de emisiuni la secţia română de radio şi TV din Melbourne, scriitor şi cineast) a vorbit despre despre “cordonul ombilical cultural”. Petra Vlah (poetă) a intervenit printr-o pre-înregistrare video explicând cum, dupa 36 ani de trai în Los Angeles, dorul, niciodată stins, o face să se întoarcă în ţară.

Ileana Costea conducând masa rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”, Doina Uricariu şi cei doi participanţi pe Skype, Ben Todica – din Melbourne şi Ion Lazu din Bucureşti.

A treia masă rotundă, foarte interesantă şi aceasta, pe tema “Micro expresii şi grafologie in Educaţie. Un model psiho-educaţional.” a fost organizată şi ţinută de Antoneta Firuţa-Tacea şi Maria Mion Pop de la Universitea din Bucureşti, România.

Din Sesiunile la Congres

În domeniul artei interesante au fost prezentările:Dr. Carmen Sabău despre opera pictorului Lucian Grigorescu; Dr. Isabella Sabău despre “Visual Literacy” în epoca digitalăşi cea a pictorului american Jerry W. McDaniel, despre lucrarile lui de inspiraţie româneasca (Lucian Blaga, Ana Blandiana, Ion Ţuculescu) illustrate cu diapozitive şi videouri cu numeroase imagini viu colorate.

În faţa standului cu ilustraţii pentru poezii de Blandiana şi Blaga create de Jerry W. McDaniel. De la stânga la dreapta, din SUA: Oana Leonte, Jerry W. McDaniel, Ileana Costea, şi din Canada: Dorin Stoica.

Două lucrari pe temă de poezie au fost: “Paradis sau neant”(Dinu Leonte) şi “Textul epic al poeziei lui Arghezi” (Raluca Boca).

Personal m-a fascinat studiul Angelei Stoica  (Universitatea din Montreal) despre valorificarea limbii şi culturii materne la copiii care trebuie să înveţe franceza ca a doua limbă, ceea ce îi ajută atât în relaţiile cu familia cât şi în performanţa şcolară.

Prezentările au fost de mare ţinută; cele tehnice au atinsprofunzimi uneori greu de înţeles pentru cei din afara domeniului. Pentru audienţa ARA o prezentare de gen TED, de ştiinţă popularizată ar fi fost de mai larg interes.

Anul acesta volumul de Proceedings a fost publicat într-un format frumos, cu o imagine de pictură abstractă viu colorată pentru coperta donată Academiei de artista din România, Luminiţa Gliga. Toate lucrarile din Proceedings au atribuite numere DOI (Digital Object Identifier) pentru identificare si accesarea lor online.Ruxandra Vidu încearcă să introducă Proceedingul ARA în circuitul ISI (International Scientific Indexing) în speranţa de a atrage un cât mai mare numar de participanţi de elită. De-a lungul existenţei ei ARA a avut ca membri personalităţi de elită precum scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, prof. George Emil Palade, premiat Nobel în fiziologie şi medicină în 1999, şi mai recent, astronautul Dr. Dumitru-Dorin Prunariu.

La Congres s-a ţinut şi o expoziţie de carte cu vanzare de: Doina Uricariu;Ana Blandiana (cu ilustraţii de Jerry W. McDaniel);Paul D. Quilian, Aspazia Otel Petrescu, şi Ileana Costea. Cartea Ilenei, “Exerciţii de Neuitare – publicată de editura Reflection Publishing Co. a fost lansată anul acesta la ARA Frascati.

În zilele congresului, după-amiază, după sesiuni, s-au făcut mici excursii: in centrul vechi al oraşului Frsacati, la vilele-palate din zona Castelli Romani, Lazio, la orăşelul papal Castel Gandolfo,şi o vizită la Accademia di Romania unde participanţii ARA au fost primiţi deDaniela Crăsnaru, Director Adjunct.

Vizita la frumoasa clădire a Accademia di Romania.

Activitatea “turistică” culminantă a fost vizitarea acceleratoruluiîn după amiza ultimei zile a congresului ghidată de Dr. Mihail Iliescu (cercetător în fizică experimentală nucleară la LNF) care, cu isteţime de povestitor fascinant şi adâncă cunoştere a domeniului lui, a explicat pe înţelesul tuturor termeni şi concepte ultra-savante despre experimentul DAΦNE. O frumoasă încheiere a celor câteva zile de schimburi intelectuale intense.

Vizitarea acceleratorului.

La banchetul organizat la un restaurant tipic din Frascati, Zarazà s-au înmânat premile de anul acestaale Academiei ARA pentru contribuţii de excepţie, pentru lucrări excepţionale prezentate la congres următorilor: Acad. Sorin Roşca,Acad. Prof. Bogdan Simionescu, şi Prof. Dr. Tudor Raţiu, Doina Uricariu şi Mihaela D. Leonida; pentru deosebita organizare a congresului: Dr. Cătălina Curceanu;pentru suportul continuu acordat academiei ARA şi pentru excelenţă academică: Dr. Carmen Sabău, Premiul ARA pentru Excelenţăîn Artă: Dr. Luminiţa Glica; şi Premiul ARA „Prof. Dr. Mircea Sabau” pentru Excelenţă in Fizică si Chimie”: Prof. Dr. Ioana Ionel.

Ruxandra Vidu (Preşedinta ARA) şi Marius Enăchescu (Vice-Preşedinte ARA) împart premiile Academiei.

În comparaţie cu situaţia din trecut, când la congresul anual participau 300-400 de persoane, în ultimii ani prezenţa este mult mai redusă (40-60) fapt ce se poate datora schimbării situaţiei politice după 1989 şi crizei economice mondiale. “ARA este o Academie care se bazează pe ‘membership’, nu este susţinută de nici un guvern, de nici un partid şi atunci e greu să organizezi ceva de mare amploare fără susţinerea puternică a membrilor ei.” a afirmat prof. Dr. Ruxandra Vidu. Pasiunea şi convingerea celor din conducerea ARA nu sunt suficiente pentu acoperirea cheltuielilor necesare. Prezenţa unor “speakers” de mare valoare se datoreaza contribuţieimeritorii a numeroşi sponsori.

O chemare trebuie adresată instituţiiloruniversitare şi de cercetare din România spre a realiza importanța Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a consideraimportantă trimiterea de reprezentanţi (studenţi, cercetători, profesori) la congresele viitoare, a anunţape scară largăcongresulanual ARA, a informa asupra prezentărilor şi sesiunilor interesante făcute în anii trecuţi. Profesorii care au studenţi la masterat sau doctorat ar fi indicat sa definească proiecte la care studenţii să poată să-şi aducă contribuţia la ARA, fie prin a participa în acţiunea de promovare a academiei şi congresului anual, fie la menţinerea bazelor de date necesare, sau la dezvoltarea şi menționerea paginii de web ARA şi a congreselor. Cei interesaţi sunt invitaţi să comunice prin email cu Preşedinta ARA scriind la info@americanromanianacademy.org.

Două lucruri care ar aduce ARA în secolul XXI sunt: crearea unei platforme de comunicare pe Internet între membrii actuali şi potenţiali ARA în intervalul dintre congrese şi extinderea sesiunilor congresului prin video-conferinţe la distanţă.In acest mod cei ce nu vor putea fi fizic prezenţi vor beneficia de o taxă de participare redusă, acesta făcând posibilă o participare mult mai numeroasă. O dovadă că participarea online functionează cu success a fost făcută anul acesta la ARA 2015 Frascati la masa rotundă “Spaţiul Mioritic al românului din exil”, organizată de Prof. Dr. Ileana Costea la care s-a facut legatura intre Frascati, Melbourne şi Bucureşti.

Următorul Congres ARA se va ține la Montreal, 28-31 iulie, 2016. “Sper ca anul viitor, când Congresul ARA aniversează 40 de ani, să avem o cifră record de participanți, mai ales pentru că există o comunitate foarte mare de români în zona Montreal.”  (Ruxandra Vidu)

Referinţe:

http://www.americanromanianacademy.org

American-Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA)

http://www.americanromanianacademy.org/#!39th-congress-2015/c1vxd

The 39th ARA Congress, National Institute of Nuclear Physics, Frascati, Roma, July 28-31, 2015

http://www.ara-conf.org/arochure.pdf

Brochoure of the program – 38th Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences, Pasadena, California, July 23 – 26, 2014

acum.tv/articol/71515

Ileana Costea, Ştiinţa şi arta românească minunat reprezentată la CalTech, Pasadena, California de Sud; Al 38-lea Congres ARA, 23-26 Iulie 2014.

 http://www.americanromanianacademy.org/#!congresses/c6zc

ARA – poze din anii trecuţi

 

http://w3.lnf.infn.it

Laboratori Nazionali di Frascati Istituto Nazionale di Fisica Nucleare

 

 

Ion Lazu şi Odiseea Plăcilor Memoriale ale scriitorilor

de Ileana Costea

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Bucureştiul este un oraş care nu şi-a pus încă trecutul în valoare. Ne atrage atenţia asupra acestui fapt Liliana Nicolae, jurnalistă la Radio România, în frumosul ei articol din Dilema Veche “Ghid de orientare urbană – cum descoperim Bucureştiul?”, apărut recent şi în traducere italiană în revista Internazionale. “Sînt oraşe europene unde turiştilor li se propun tururi tematice. Într-un astfel de tur, la Londra, de exemplu, poţi să mergi pe urmele lui Jack Spintecătorul. La Paris – un tur al muzeelor de artă. Altul – al bisericilor, al caselor memoriale ş.a.m.d.”

E într-adevăr păcat că nu ştim să “ne cântăm” capitala. Bucureştiul nu este Londra sau Paris, dar are multe clădiri frumoase şi nu e lipsit de parfum şi istorie. Şi istoria trebuie cântată, captată, marcată, căci altfel e uitată, amestecată, sau pierdută … Sigur sunt mulţi factori care trebuiesc puşi în mişcare pentru a îndeplini o astfel de punere în valoare a capitalei noastre. Si iată că Ion Lazu reuşeşte sa facă un prim pas în această direcţie cu proiectul instalării plăcilor memoriale ale scriitorilor, aprobat şi finanţat de Uniunea Scriitorilor, dar la care Ion Lazu “s-a înhămat” de buna voie. „M-a impresionat această importanţă care se dă scriitorilor în alte părţi şi am zis: de ce nu şi în Bucureşti?“ În trei ani, graţie efortului lui, au fost puse 160 de plăci pentru 209 scriitori, proiect suspendat din lipsa de fonduri a Uniunii dar care, el, speră că se va putea continua curând.

Geolog ca pregătire profesională, Ion Lazu a luat Bucureştiul la cercetare … rămânad în domeniul specialităţii lui: pietrele. Dar de data asta în loc să analizeze şi să descopere pietrele le-a creat şi le-a amplasat. O geologie făcută pe invers şi mult mai creativă. Iar pentru Bucureşti extrem de importantă.

Ion a trebuit mai întâi să facă o cercetare în Arhiva Academiei, căci Uniunea Scriitorilor îşi pierduse arhiva şi apoi cercetarea “pe teren” (consultând cărţi de telefon, întrebând prieteni, scriitori, locuitori din zona unde bănuia că locuise un scriitor, pentru a determina locul unde urma să fie pusă placa, unde a trăit scriitorul respectiv). Sigur, nu uşor de descoperit, şi dacă îi consideri pe scriitori ca cei ce pun pietrele culturii şi unui timp, Ion aici era în mediul lui de cercetare geologică. Apoi obţinerea consimţământului proprietarilor clădirilor de a monta placa pe casa respectivă. După anevoiasa fază de cercetare a urmat perioada “muncii de lămurire” a celor care locuiesc acum în acele case şi care au dreptul sa spună că nu vor să se monteze o placă memorială pe casa lor. Şi acest lucru s-a întîmplat nu de puţine ori. Nici că poţi să înţelegi de ce cineva nu şi-ar dori marcată casa în care locuieşte cu o placă ce anunţă că cineva cunoscut a trăit acolo. Dar psihologia omenească e cum e, şi unii văd în viitor, înţeleg mai profund importanţa locururilor, a rămânerii lor in istorie, iar alţii au dorinţele lor, bazate pe logica sau simiţirile lor, şi se împotrivesc. Deci uite încă un alt aspect al luptei lui Ion cu “pietrele”, unele mai moi, altele roci rebele. Pietrele umane sunt mişcătoare şi … dacă persoana nu vrea placa, că i se pare că va avea repercursiuni negative, trebuie să încerci s-o lămureşti, să rogi Uniunea să-i scrie o scrisoare asigurând-o că Uniunea va prelua orice cheltuieli viitoare dacă vor surveni. Şi iată că lămurirea proprietarilor caselor e mai anevoiasă decât analiza structurii geologice a pietrelor. Pietrele au multe forme, unele chiar foarte frumoase (vezi cartea lui Ionu “Trovanţii”) şi oamenii la fel … În fine, când a găsit casa unde a locuit scriitorul, a obţinut aprobarea proprietarului clădirii … lui Ion i-au mai rămas încă nişte trepte de urcat. Spus la propriu caci uneori Ion a trebuit să se ducă cu muncitorii să monteze plăcile, şi asta îi cerea uneori chiar urcatul pe o scară … Şi sigur, după ce le pui, le dai drumul pietrelor/plăcilor … în soarta lor: la a rămâne pe vecie spre a educa şi spre a completa aspectul turistic al capitalei, la a fi şterse de timpuri şi intemperii, sau la a fi umplute de grafiti sau chiar scoase de proprietarii care “s-au răzgândit.”

Casa in care a locuit Marin Sorescu
Lansare le târgul Gaudeamus, Bucureşti,  22 XI 2012: Emil Lungeanu, Mircea Coloșenco, Simona Cioculescu, Ion Lazu şi Radu Voinescu

Era în firea lucrurilor ca Ion Lazu să se pornească cu entuziasm în acest proiect. El care, scriitor la rândul lui, romancier, eseist, poet, ţine din 2011, un blog despre cei din lumea literară (http://ilazu.blogspot.com/p/d espre-ion-lazu.html), un “blog de scriitor, urmărind consemnarea evenimentelor din viaţa literară-culturală, inserând cronici ale unor cărţi citite de curând, cu câteva rubrici permanente: scriitorul zilei; poezia zilei; evocări, fragmente de jurnal; fotografii de autor, corespondenţă cu prietenii scriitori şi cu vizitatori ai blogului”, mulţi, circa 200 pe zi. Ion Lazu a ţesust răbdător covorul scriitorilor pe care i-a prezentat, despre care a scris, în blogul lui şi prin diferite părţi răsleţe ale Internetului; a creat un tot care i s-a publicat recent în cele trei volume ale ‘Calendarului Scriitorilor”. Numărul scriitorilor care l-au preocupat pe Ion Lazu este extrem de mare: 420 pentru Scriitorul Zilei (aleşi cu greu din cei cei 5-10 menţionaţi în Calendarul lui Nicolae Oprea) , câteva zeci cărora Ion le-a publicat poezii şi fragmente, şi cei 220 de scriitori cărora le-a pus plăci memoriale. In lumea scriitorilor lui Ion Lazu se mai află mulţi care nu mai sunt printre noi, dar şi nume de scriitori din strictă contemporaneitate, din Bucureşti, din ale părţi ale ţării, “din Basarabia, din diaspora…din trupele de asalt milenarist, din grupări fratricide”.

Ion Lazu, Ilinca Dumitrescu, Titus Vâjeu, Lidia Lazu Lansare la TVH, Memoria creatorului, Invitații Ilincăi Dumitrescu.

Cartea lui Ion Lazu “Odiseea Plăcilor Memoriale” (Editura Biblioteca Bucurestilor, Bucuresti, 2012. ISBN 978-606-8337-37-1; care se poate citi si sub formă de e-book) … cu un pios editorial al lui Nicolae Manolescu, a rezultat din jurnalul de campanie ori, mai bine zis, de bord, dacă intrăm, şi trebuie să intrăm, în logica aventurii autorului pentru montarea plăcilor, ca şi în cea a titlului cărţii. Aceasta este un roman de început de veac XXI în Bucureşti, un roman suigeneris al capitalei de ieri şi de azi, dar şi al istoriei şi vieţii literare de ieri şi de azi. Bedros Horasangian spune despre “Odiseea Plăcilor Memoriale” (in articolul din Contemporanul, 2013)  că este o carte extrem de interesantă, deosebită; “Un fals jurnal şi un metaroman deopotrivă, în cel mai pur stil mirceahoriasimionesc, un text complex, aparent calat doar pe o idee generoasă, o carte cu multe niveluri de abordare dacă ar fi să o sucim pe multiplele ei faţete.” Carte care “merită să fie parcursă şi în alt registru decît cel melancolic-amintirist. O bună carte de proză-proză de luat în considerare de azi înainte. Nu doar de către cei care citesc doar de plăcere.”

Într-o epocă şi o societate în care sunt atât de multe păreri contradictorii despre cine de partea cui a fost politic, decizia lui Ion Lazu, de a nu face nici o deosebire între scriitori … şi a pune plăci tuturor scriitorilor plecaţi de pe lumea asta care au locuit în capitală, este o decizie măreaţă şi foarte înţeleaptă … Lasă-i pe cei ce trec prin faţa caselor să-şi aducă aminte ce vor, să înţeleagă şi concludă ce vor, să se uite la pietre cum se uită trecătorul de pe o vale cu pietre… frumoase, urâte, dar toate cu o semnificaţie… Privitorul va alege …

Liliana Nicolae sugerează „că n-ar strica organizarea unor trasee pe la casele unde au trăit marii scriitori în Bucureşti. Dacă nu pentru turişti, măcar pentru elevi. Iar la fiecare casă – povestea scriitorului respectiv.” Hai să începem cu un tur al locurilor unde a trăit la Bucureşti Eminescu, căci sunt vreo 8 astfel de case. Poate primăria Bucureştiului se inspiră din sugestiile implicite ale lui Ion Lazu şi explicite ale Lilianei Nicolae şi, după modelul altor oraşe ca Londra, Parisul sau Praga să punăpe roate un program de vizitări tematice. Aşa Bucureştiul va atrage mai mulţi turişti, din ţară şi de peste hotare, care vor învaţa lucruri mai interesante despre oraşul nostru decât faptul că s-a construit un palat mai mare decât clădirea Pentagonlui, Casa Poporului (“Vărsaiul” românesc, şi nu e o greşeală de ortografie în nume!) şi că poţi mânca papanaşi delicioşi în restaurantul în formă de biserică (Carul cu Bere). Şcolile vor avea moduri agreabile şi accesibile de a-şi educa elevii, care cu siguranţă, făcând parte din generaţia nouă, nu ştiu mai nimic despre scriitorii noştri, despre trecutul Bucureştiului. Şi poate face chiar Ion Lazu primul pas în această direcţie de acţiune turistică, scriind şi publicând o sau câteva broşuri cu tururi pe la casele scriitorilor, cu câte un text apropriat plăcilor respective. Sau poate, spre a duce această cunoştere a veacurilor de istorie şi culturală într-o zi se va lua iniţiativa de a încrusta în caldarâm în faţa fiecărei plăci memoriale, cu caratere vizibile aurite, un text reprezentativ, memorabil din opera scriitorului care a locuit cândva acolo, un poem, un fragment de proză, o reflecţie, etc, aşa cum ne spune Constantin Coroiu că s-a făcut la Madrid, în Spania pe strada veche, pietruită – Calle de las Huertas de langă muzeul Prado.

Deci, ce a făcut Ion Lazu prin proiectul plăcilor memoriale? A ales un subiect drag pasiunilor lui: pietrele şi lumea literară; şi-a adus contribuţia la necesara nuitare a trecutului – prin ţinerea vie a prezenţei scriitorilor care au trăit în Bucureşti; a tras “el înuşi” la “jugul” îndeplinirii proiectului pe care şi l-a propus;  a venit implicit cu o idee de îmbunătăţire a prezentării capitalei prin tururi edificatoare turiştilor din ţară, de peste hotare dar şi a educării tineretului sau, de ce să nu recunoaştem, chiar locuitorilor capitalei mai puţini adânciţi în ale literaturii. Iar cu cartea-jurnal despre experienţa montării plăcilor Ion Lazu a închis cercul, dându-ne astfel ocazia să ne bucurăm şi de pietre şi de Odiseea lor…

Cartea “Odiseea Plăcilor Memoriale” dă parfum pietrelor/plăcilor … mişcătoarelor suflete moarte ale scriitorilor români care au locuit în Bucureşti, iar proiectul plăcilor memoriale îndeplinit de Ion Lazu confirmă zicala “Omul Sfiinţeşte locul”.

Referinţe:

Nicolae, Liliana, Ghid de orientare urbană – cum descoperim Bucureştiul? Dilema veche, nr. 489, 27 iunie-3 iulie 2013

http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/ghid-orientare-urbana-cum-descoperim-bucurestiul

Nicolae, Liliana, Scrittori sulla strada, articol preluat din revista Dilema Veche, Internazionale Nr. 1072 (10/16 ottobre 2014), p. 83

Coroiu, Constantin, O lume de mişcătoare suflete moarte, CULTURA, Fundaţia Culturală Română, secţiunea Cultura literară Nr. 414 din 21-Matie-2013

http://revistacultura.ro/nou/2013/03/o-lume-de-miscatoare-suflete-moarte

Ryan Scott: A Literary Tour of Prague; Expats.cz takes a look at the haunts and homes of writers, both Czech and foreign, here in Prague.

http://www.expats.cz/prague/article/books-literature/a-lilterary-tour-of-prague

Lazu, Ion, consemnări, poezii, eseuri, blog de scriitor

http://ilazu.blogspot.com/p/despre-ion-lazu.html

Lazu, Ion, Odiseea plăcilor memoriale, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012.

ISBN 978-606-8337-37-1

Şi sub formă e-book, proiect online finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

http://books.google.com/books?id=CfIaBAAAQBAJ&pg=PT240&lpg=PT240&dq=Ion+Lazu+Pietrele&source=bl&ots=FkWgdpQJZZ&sig=ItedmVlY_rS0Ji9H-ScsDy2rfkI&hl=de&sa=X&ei=Gy48VObZF5H0oASD0YHgBg&ved=0CF8Q6AEwCA#v=onepage&q=Ion%20Lazu%20Pietrele&f=false

Nicolae Manolescu, cuvânt înainte la Odiseea plăcilor memoriale, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012. ISBN 978-606-8337-37-1

Bedros Horasangian, Istoria Literaturii române prin plăci memoriale, Contemporanul, 2013.

http://old.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=840

Lazu, Ion, Calendarul scriitorilor români, vol. I.II.III, ed. TipoMoldova, Iasi, 2014. ISBN

978-606-676-536-7

Lazu, Ion, În loc de Prefaţă, Calendarul scriitorilor români, Reteaua Literară, Septembrie 25, 2014 http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/ion-lazu-calendarul-scriitorilor-rom-ni-vol-i-ii-iii-ed

Lazu, Ion Editura Sport Pietrele – Trovanţii

https://plus.google.com/photos/110976980121880996413/albums/5679417963853478833?banner=pwa