Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului


Ne-am cunoscut la Ambasada României din Canberra cu vre-o 30 de ani in urmă, cu ocazia Zilei Naționale a României și deatunci am rămas prieteni nedespărțiți in ciuda distanței de 1000 de Km care ne desparte: prin scris, prin acțiuni culturale, prin revista Iosif Vulcan și Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila pe care ai infințat-o.

Prima parte

1. Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R: Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.

2. Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

3. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R: În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea să fie poet”.

4. Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.

5. Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)

6. Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

7. Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

8. Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!

9. Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R: Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

10. Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R: Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine. Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.


11. Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

12. Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

13. Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

14. Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

15. Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

16. Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și…, mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!

17. Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința tainicei Românii.

18. Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

19. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.

20. Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2. Dăruiți de destin.

21. Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele – pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în general.

22. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.


Partea a doua.

1. Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa. Asta îmi este filozofia vieții!

2. Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

3. Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R: Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul Părinte.

4. Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

5.La ce ajută poezia?

R: Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

7. Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

8. Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu la această editură deosebit de profesională.

9. Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

10. Care a fost cea mai rapid scrisă poezie? De ce? Care a fost motorul?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”. Pentru bucuria de a avea un loc de muncă permanent, mi-a venit inspirația acestor versuri de mulțumire Companiei BHP, și Cerului a cărui stele le vedeam în oceanul ce mărginește oțelăriile Port Kemblei, și în care se oglindea lumina flăcărilor de la furnale.

11. Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic…! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

12. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul. Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

Mulțumesc!
Câtă vitejie frate Ionică! Pentru că interviul frăției tale are un numar dublu de intrebări față de unul obișnuit. Insă frăția ta ai mult mai multe răspunsuri valide, ințelepte prin vârsta și experiența domniei tale pentru comunitațile noastre de români din diaspora. Abia aștept să-l impărtășesc cu cititorii mei dragi.
Cu bucurie și mult respect,
Ben Todică

6/14/2021



Ioan Miclău-Gepianul: Proschinitarul Duhului meu

Motto:

”Toată viața trăim visând. Sufletul sănătos face o patrie sănătoasă, o cultură sănătoasă. Arta unește! E un limbaj universal. E forță puternică ce întărește viața! Nerespectul artei fură sufletul, fură liniștea și pacea sufletească – ne fură pe toți! Deci, înțelept va fi să iubim și să curățim artele, astfel ne vom curăți sufletele!”

Ben Todică

***

”Spre geana orizontului,

mi-am trimis gândul,

să preîntâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh”.

 

”Văd licărul sfințeniei

în trupul bătrân,

prin copilăria

sufletului

de copil”.

 

”Pe muntele Sfântului,

porumbelu-i așezat,

să mijlocească

reîntoarcerea

îngerului”.

 

Proscchinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici,

primește sfințenia

cugetului

străbun”.

 

”Sunt mulți nechemați”

spune Dosoftei,

și stau în colibe,

și-au înger

păzitor”.

 

Din grădină un porumbel

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi,

și-n ei

lacrimi”.

 

I-am mângâiat fruntea,

ardea încet-încet;

i-am umezit chiar ciocul

de cântător

poet”.

Ioan Miclău-Gepianul

http://bentodica.blogspot.ro/2015/10/proschinitarul-duhului-meu.html

Ioan Miclău – Gepianul: Firesc şi Nefiresc

Firesc și Nefiresc

Ioan Miclău – Gepianul

Motto:

”Istoria o face Țara, fiindcă individul nu poate face istorie decât numai prin efortul tuturor; doar că i se atribuie sau își atribuie victorii, devenind de fapt simbol istoric (de progres sau regres) al istoriei unui Neam! (I. M. Gepianul)”.

Firesc e să te bucuri de viață!

Nefiresc e însă ca să ai,

Averi la care nu ai pus un fir de ață.

Firesc e să fim cu toții ca-ntre frați!

Nefiresc e să vă privatizați,

Cu tot ce de la Țară, nerușinați furați.

Firesc este să ne iubim Altarul!

Nefiresc e să ne vindem Neamul,

Credința, zicând că-i dulce amarul.

Firesc e să ne iubim străbunii dragi

Și Limba ce ne-au dat-o!

Nefiresc e să uiți de câmpii cei cu fragi,

De Vatra Mioriței, să vinzi ce n-ai zidit,

Să vinzi și ogorul Țării de Ceruri dăruit!

Să uiți de Voievozii ce-n glia ta trăiesc!

Firesc e să te bucuri de viață!

Nefiresc e însă ca să ai,

Averi la care n-ai pus un singur fir de pai!

Să vă gândiți la Ion, la ”Ion” a lui Rebreanu!

Ca înger poate iar să vie;

Se-nvârte roata lumii, cum se învârte anu!

18/08/2015

Ioan Miclău Gepianul – Teatru : Câteva observatii

Teatru

Câteva observații

Ioan Miclău Gepianul – 2015

Se apreciază, chiar foarte unitar din partea criticii teatrale, a celor ce studiază și au studiat istoria precum și evoluțiile teatrului de-alungul veacurilor, faptul că acesta reflectă schimbările ce caracterizează sistemele sociale la un moment istoric dat. Teatrul este o oglindă a societății redată de dramaturgi și pusă in scenă de actori, oglindindu-se aici publicul însuși, cu toate cele aparținătoare vieții prezentului, trecutului precum și despre orientările spre viitor. Se știe că dintre toate genurile de arte, arta teatrală este cea mai complexă, devenită o sinteză adunând in scenă genurile mai multor arte; tocmai aci se află valoarea acestuia precum și efectele benefice aduse asupra înaintării culturii omenești! De asemenea, pe lângă faptul că este un luminător viu al prezentului, cu direcții înspre înălțarea educației, moralei, credinței și civilizației umane prezente, teatrul vestește nevoile de viitor ale societății, deșteaptă simțul frăției între cetățeni, aduce servicii care favorizează întotdeauna victoria adevărului, fiind o artă extrem de utilă, atunci când este înțeleasă și susținută, atât de spectatorii și iubitorii de teatru, căt mai ales de organele oficiale in cadrul sistemului social existent!

Teatrul își împlinește menirea atunci când sistemul social, mai cu seamă sistemul politic existent, nu aplică presiuni de interes, mai ales doctrinar cum de altfel in istoria acestei arte, exemplele negative abundă, astfel că si teatrul se ridica și decadea după cum sistemele sociale, imperiile lumii se ridicau sau decădeau! Mai grave erau situațiile in care noile sisteme de orânduiri, puse pe picioare, nu arhivau de multe ori realizările teatrale ale trecutului, pierzându-se astfel acea referință ce ar fi fost extrem de utilă în evoluția artei și a scopului acesteea; scop bineîțeles benefic infrumusețării vieții societății viitoare! Dramaturgia românească bineînțeles că nu a scăpat de asemenea situații dealungul istoriei sale.

Studiile și cercetările în lumea teatrului antic grec a atras mulțimi de cercetători, oameni pasionați de a cunoaște istoria și originile artei teatrale, nivelul calitativ al acestei vechi arte și desigur autorii scrierilor pentru teatru, actorii din scene, modul și sistemele în care se organizau desfășurările acestor acte culturale, evoluția în timp și spatiu, s.a.m.d.

Nu întotdeauna însă s-a reușit a cuprinde și reda istoria teatrului antichității, a operelor scrise sau jucate în scene, autorii reali a acestora, multe, foarte multe s-au pierdut în decursul timpului, fie datorită războaielor, fie catastrofelor naturale, focuri și inundații, fie neglijenței generațiilor viitoare! Mai ales că scrierile se realizau pe foi de papirus, sau pe piei de animale (cazul scrierilor biblice), iar decadența mereu repetată a sistemelor sociale, lăsau aceste valori pierzaniei. Deseori lipsa de atenție și de păstrare ajungea până acolo încât aceste manuscrise deveneau materie de lucru, folosite de meseriași și comercianți! Este de la sine înțeleasă strădania acelor hermeneuți în cercetările lor, de cele mai multe ori reușind să adune chiar și pe fragmente scrierile anticilor, spre a întregii ulterior opera. Dar multe scrieri au rămas pentru totdeauna dispărute și necunoscute! Nu mai vorbim de greutățile întâmpinate de traducătorii acestor scrieri. Fie proză, fie poezie, dar mai ales cele dedicate teatrului. Aproape intr-un ”Chorus”, traducătorii operelor tragice-comice ale anticilor Greciei precum Sofocle, Eschil, Euripide, Aristofan, Menander, s.a.m.d., enumără dificultățile acestor traduceri, la care s-au angajat ei înșiși, și asta din entuziasmul lor spre a reda o oglinda a trecutului, nouă celor prezenți și celor ce vor veni după noi, generațiilor viitoare!

Sofocle
Eschil
Euripide
Aristofan
Menander

Munca acestora trebuie întotdeauna respectată, mai ales socotind labirintul atât de încâlcit al zecilor de secole trecute, căutând a descifra papirusurile găsite și pe la momâile piramidelor antichității! Nu e o muncă la care s-ar angaja oricine! Asta ne-o spune traducători ce au transpirat în această muncă, precum: Norma Miller, David Barett, Alan Sommerstein, E. F. Watling, si desigur mulți acei pasionați a descoperi și cunoaște cultura și modul de viață a celor ce au trăit și locuit cu mii de ani în urmă în  geografia acestui vechi și cu mult sânge sfințit loc, Pământul!

Norma Miller

 

Alan Sommerstein

 

E. F. Watling

Secolul III și II. BC. se va lumina prin întâlnirea  culturii Greciei cu Roma antică, moment în care Horațiu (65-8B.C.)

Horațiu

făcea analize in lucrarea sa ”Ars Poetica”, asupra Teatrului Vechi al Atennienilor, ușurând într-un fel situația lui Aristofan, care, la un moment devenise mărginalizat de sistemul politic al vremii sale. Sparta atacase  Atena, incep razboaiele dintre aceste state-orașe, cunoscute sub numele de ”războaiele Peloponeze, acum vin și cuceririle lui Alexandru Macedon, aducând Grecia sub stăpânirea imperiului său. Horațiu găsea potrivită si utilă aciditatea satirică din scrierile comice ale lui Aristofan, probabil pentru că tocmai acesta(Horațiu) satiriza versurile lui Lucilius astfel:

”…Yes, I did say that Lucilius verse is incompetently composed/ Who is so besotted an admirer of Lucilius as not to admit this?/(Aristofanes –The Knights/Peace/The Birds/The Assembly Women/Wealth/ translated by Alan H. Sommerstein and David Barett, published  by Penguin Books, London, 1978).

Mai înspre vremea când Noul Teatru începuse a lua locul Vechiului Teatru al Greciei antice, devenind o nouă orientare acum și pentru teatrele europene, Plutarch(45-125A.D) revine cu o critică accerbă asupra scrierilor și talentului deadreptul vulgare în exprimare a lui Aristofan. Cercetătoarea și translatoarea operei lui Aristofan, Norma Miller, care traduse din greaca veche, de pe papirus, din comediile lui Aristofan, dovedește în scrierile sale faptul că, Aristofan era și un strălucit poet, poate unul imediat după Homer.

Revenind la perioada acelui Teatru Vechi, se afirmă faptul că între perioada secolului al V-lea și al IV-lea, adică timp de un secol, teatrul antic grecesc trece printr-o mare transformare, care de fapt nu este altceva decât  un rezultat al schimbărilor social politice ce au avut loc, așa cum aminteam mai sus. Războaiele Atenienilor cu Spartanii, dublate din plin de cuceririle lui Alexandru Macedon, aveau să schimbe fața lumii. Aproximativ, perioada dintre 421 și 321, devine acel timp și spațiu în care se produc transformările din arta dramaturgiei antice grecești. In acest timp aveau să se evidențieze ca reprezentanți, doi mari scriitori de teatru, Aristofan ca reprezentant al Teatrului Vechi, și Menander inspre finele secolului, ca reprezentant al Teatrului Nou. Poet și comedian, Aristofan crește in acest mediu de continue lupte social-politice, devenind prin natura ființei sale, cel mai abil dar si aciditiv scriitor de comedii. Dar a susține tradiția atenienilor, acea  tradiție de libertate ce se înstăpânea la Atenieni incă din vremea lui Pericle, nu convenea acum celor ce stăteau devotati ocupației imperiului lui Alexandru. Politicienii vremii, cum era si cazul lui Cleon, devin personaje false atenienilor, iar  condeiul lui Aristofan nu-i iartă.

Numai că acesta (Aristofan), nu se afla in vremea când Sofocle (496-406) scria tragediile sale, ”Regele Oedip” ”Antigona” și altele! Sofocle trăia la Atena lui Pericle, iar acesta cum se știe adunase in jurul său oameni de arte! Herodot și Sofocle erau prieteni, făceau  parte dintre cei ce scriau și creau opere de multe genuri la curtea lui Pericle. Tragediile in general nu erau tragisme fără un fond de educație și morală bine inspirate! Sofocle, precum si ceilalți tragiști, Eschil și Euripide, prin scrierile lor pe  teme tragice si puse pe scenă, de fapt deschideau  mintea și cugetele atenienilor spre a se feri a călca pe urmele personajelor lor tragice; convenea deci politicii de libertate și bună convietuire dictată de Pericle atenienilor.

Se pare că Sofocle învățase ceva și de la înaintașul său Pindar, mai ales privind relația dintre Atenieni și Tebani, fapt pentru care Pindar avuse câteva neplăceri. Herodot ca părinte al Istoriei, se pare că ajungând la Istru, privind peste zări, recunoștea că sunt acolo mari întinderi de spațiu in care trăiesc niște oameni sfinți, care vorbesc cu Cerul! Astea erau pământurile hiperboreene ale lui Zalmoxe, pe plaiul Mioriței, unde era polul spiritual al pelasgilor hiperboreeni, acolo era Armis zeul Geților, iar primii coloni greci respectau cultura acestora, o acceptau precum Pitagora, Sappho, Anacreon, s.a.m.d.

Alta era conjuctura vietii social politice in deceniile următoare ale secolului, altele interesele imperialilor macedoni. Scrierile comic-satirice ale lui Aristofan: The Knight, Peace, The Birds, The Frogs, The Clouds, The Wasps, The Assemby Women, Wealth, și desigur cele pierdute in vreme, îi aduseră acestuia glorie dar și starea de a ajunge în judecăți și condamnări! Desigur toate urmare a invadării atenienilor, a pierderii libertății lor, cu care se știau ei a fi istoricește în existență!

Altele aveau să fie acum orientările scrierilor pentru Teatre. Apariția lui Menander (341-290 B.C.) ce se dovedește a fi mult mai inteligent, mai studiat, încearcă să renunțe la multe din vechile obiceiuri și practici, cum ar fi minimalizarea rolului ”corului”(Chorus) care prezenta spectatorilor înainte, prin cântec sau dans, tema comediei ce se va prezenta. Acest rol revine  acum actorilor, iar aceștia preiau o costumație reală a atenianului, masca purtată de actori în timpul spectacolului este înlăturată, după cum și dansurile lui Satyr.

Scena sub cerul liber rămâne însă în continuare, în câmp sau pe străzile ateniene, cuprinzănd una sau două case uneori, depinzănd de tema comediei prezentate. Locul comediei încetează a mai fi extins când în rai, când în iad, aceeași soartă zeităților grecești. Chiar Aristofan își mai temperează aciditatea satirică, desigur lecuit de politicieni, în timp ce în Roma antică trebulațiile scriitorilor cu politicienii vremii continuă. Menander aduce în comedia greacă teme legate de relatii familiare mai mult, relații dintre tată și fii, mame și fete, iubiri cu multe hazuri între doi tineri, s.a.m.d. Mult apreciate erau scrierile ”The Girl From Samos”(Fata de la Samos), ”The Farmer”(Fermierul), ”Old Cantakerous”(Bătrânul Cantakerous), și multe altele! Desigur actorii fiind echipați în costume normale ateniene și fără măști, fără Satyr, fără Hermes al zeilor!

În Roma antică exemplară fiind expulzarea lui Ovidiu la Tomis (Constanța de azi), totuși se observă o oarecare orientare spre finele ultimului secol înspre ode pastorale si zeitățile romane, ce aveau să învioreze ființa umană!

Ovidiu

Chiar scrierile lui Horațiu și Virgiliu, pătrund înspre frumusețea vieții pastorale, a agriculturii, a pădurilor îmbietoare la cântecele cerești ale păsărilor. Iar ca să zic și eu ceva de la mine, deși nu mi-o va lua nimeni în seamă, măcar de ar fi numai atât, chiar acești scriitori latini poartă in ființa lor ceva din gena pelasgilor traco-daci, ceva din paradisul pământului hiperboreean, al Mioriței după versul, ”pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai/”.

Trecerea liniei de aur, din era veche B.C. inspre era nouă A.D, ne aduce în contact cu noi vremuri,  istorică fiind vremea lui Costantin, a luptei sale cu politicienii Romei, cu fratele său Constans, scindarea imperiului Roman, nașterea imperiului Bizantin,(324 A.D) iar de aci  înainte toate cele ce Istoria recunoaște, avea să se întâmple! Lupte intre Lumină și intuneric! Un adevărat teatru al vieții, Creștinismul devine recunoscut ca forță religioasă întradevăr, binevenit, dar scindat și acesta, unul de Răsărit, celălalt de Apus! Acest fapt nu va fi de mică importanță pentru istoria secolele ce vor veni!

Secolul al II-lea, A.D., devenise unul al furturilor de valori literare, de opere ale unora trecute pe seama altora, o adevărată amestecare a insăși istoriei culturii omenești, peste care venirea popoarelor migratoare barbare, pune pecetea formării în timp și spațiu, de noi civilizații, în timp ce altele rămân în umbră!

Arderea bibliotecii antice din Alexandria, în 48 B.C, datorate cuceririlor lui Cezar, după unele izvoare de informații, dar mai fiind  sub flăcări si după noua era(A.D.), lucrurile devin mai complicate, oricum nimeni nu vrea să-și asume reponsabilitatea acestui oribil act! Pentru istoria omenirii a însemnat însă o mare catastrofă! Lumea devenea o mare scenă de tragedii, dar de data aceasta adevărate și nu doar scrise, iar spectatorii/viețuitorii mureau nevinovați!

 

Evenimente de cosiderabile proporții vor include luptele de ordin cultural, mai ales spiritual-religioase, mișcări de populații, revolte, războaie, foamete, Deci cu nimic sau mai deosebit de vremile mai vechi. Cea ce mai târziu îi dă lui Dante Aligheri(1265-1321 A.D), ideea scrierii operei sale ”Infernul”, iar lui Honore de Balzac(1799-1850), ”Comedia umană”.

Dar, omul recunoscut azi a fi o sensibilitate universală, o creație superioară, înclinată spre o libertate a sfințeniei proprii, ce i se trage dinspre origini, pare să aibă o mai puțină legare la vr-un sistem oarecare, iar Teatrul devenind forma de manifestare, de exprimare, care, îl ridică pe om din decădere și suferință, la conștiința că el, Omul, are dreptul și puterea ași asigura continuitatea sa existențială, în acest intreg Univers, in care la creat și înălțat acel Duh al Creațiunii Universale, căruia ne rugăm cu recunoștință!

Creatorului Divin Dumnezeu, cunoscut nouă mult prin Fiul Său Iisus Hristos, venit spre a ne îndrepta calea vieții!

Această trecere de la Vechiul Teatru la Noul Teatru bineînteles că nu s-a realizat în mod instantaneu, ci treptat, pe fondul mai multor decenii viitoare, a mai multor secole. Noul Teatru definește și poziția zeităților, precum cea a lui Hermes, care nu mai e chemat în ”chorus”, rolul acestuia revenind actorului atenian! Se observă o regăsire a realtății istorice a întregii culturi grecești.

Dramaturgia britanică îl are pe dramaturgul Shakespeare (1564-1616), care avea să fie considerat poet și dramaturg universal. Totuși acesta, mai ales prin acea dramă mult apreciată, ”Regele Lear”, amintește de vechile tradiții ale teatrului vechi, în schimb ”Romeo și Julieta”, tinde a se atașa noului Teatru. Ceea ce dovedește că marele dramaturg britanic își avea orientarea lui proprie la realitățile social-politice, după talentul și arderile lui, ca atare ceva specific spiritului său englez, fără a fi vorba de tratate sau forumuri specifice vremilor de azi. Shakespeare avea muza sa, precum englezii britani până în ziua de azi!

Shakespeare

Mai ales că piesa de teatru Romeo și Julieta fusese scrisă cu vreo 10 ani înaintea ”Regelui Lear! Însăși dramaturgia românească nu face excepție, dacă il aducem în față pe dramaturgul Ion Luca Caragiale(1852-1912), cu acea comedie devenită capodoperă a dramaturgiei, ”O scrisoare pierdută”. Privind tabloul vremurilor de azi când frumoasa omenire intră in al treilea mileniu calendaristic, această comedie câștigă întâietate, și încă una universală, când privești tabloul social-politic in care se cuprind azi alegerile electorale din lume; exact după comedia românească! Dramaturgia vremurilor noastre se mișcă momentan precum realitățile, adică, se caută o indreptare, o realizare salvatoare cu o orientare înspre dezvoltare generală și pace în lume! De ce are Teatru de azi nevoie? De dramaturgi care să aducă opere stâlpuitoare la acest efort, nu despre iepurași și pescăruși, ci să cioplească în rocile hoțiilor și corupțiilor ce se ivesc în calea noilor generații, spre a lumina calea vieții așa cum ne învăța Mântuitorul Iisus Hristos și Aminul nostru Mihai Eminescu”.

Adevărate fresce istorice sunt ”Comediile” lui Vasile Aecsandri (1821-1890), deoarece acestea aduc atingere tendințelor de grozăvenie în care se complac personajele vremii sale, o satirizare subtilă, cum reiese din acea scriere ”Șoldan Viteazul”, sau ”Clevetici,ultra-demagogul”. Comediile lui V. Alecsandri sunt jucate, cântate, pe TEATRUL din Iași, pe la anii 1862, fiind mult apreciate.

Vasile Aecsandri 

Cu respect pentru zilele noastre, pe TEATRUL Mileniului acesta, câte folositoare, morale, transformatoare de opinii, scrieri teatrale s-ar preta!?

Să încurajăm dramaturgii tinerei generații prin libertatea exprimării lor, a gândirii lor creatoare, pentru un viitor fericit! Să nu ne fie rușine a ne ridica înspre lumină, așa cum spunea și Iosif Vulcan la vremea sa! Iar teatrul românesc să nu fie nici vechi, nici nou, ci curgător precum apa Istrului dacic!

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

Ioan Miclău – Gepianul – Martie, 2015

***

Bibliografie:

ARISTOFANES –The Knights, Peace, Wealth-translated by Alan H. Sommerstein, Published by Penguin Books, London, -1978

ARISTOFANES – The Birds, The Assembly Women- translated by David Barett, Published by Penguin Books, London, 1978

MENANDER – Plays and Fragments – Translated with an introduction by Norma Miller. Published by Penguin Books, London, 1978

SOPHOCLES – The Theban Plays – translated by E.F. Watling – Published by Penguin Books, London, 1974

SHAKESPEARE – Measure for Measure – Edited by S.Nagarajan – Published by Penguin Group-1998

TEATRU – Ion Luca Caragiale-Ediție îngrijită de Virgil Vintilescu, Editura Facla-Timișoara, 1984

COMEDII- Vasile Alecsandri – Comedii- Seria ”Patrimoniu”-R.S.R. ,1984-București.

Ioan Miclău – Aprecieri și recunoștințe!

Dacă azi m-ar întreba cineva în ce calitate vorbesc eu celor din jur, aș răspunde, simplu, că vorbesc în calitatea unui fost copil al pădurii, al izvoarelor ce culegeau, în oglinda lor, stelele cerului înoptat și aurul soarelui, în zilele fierbinţi de vară, al Crişurilor și al câmpiei noastre dacice, cu grâne, cu flori, cu albine și mioare!

Aș răspunde simplu, cu deplină încredere în adevărul despre scriitori și poeţi, fiind aceştia adevărații preoţi și apostolic, chemați, de Dumnezeu, spre a le inspira conștiinţele. Aceștia au harul a conversa cu divinitatea adevărului, atunci când gândesc și scriu versuri – scoase din duh curat, pentru cei din jur! Aceștia privesc în adâncimea fântânilor

lor interioare, privesc în empireul universal, recunoscând mărețiile creatoare ale Duhului creator de viață și de moarte! Fără Dumnezeu, nimeni nu poate fi artist, fiindcă ACESTA-DUMNEZEU este Marele, Supremul Artist! – Profesorul Nemărginirilor, Dăruitorul Sacralităţii acelor diploma, pe care nimeni altcineva nu le poate oferi!

Acea lebădă mută, născută-cunoscută nouă, românilor, cu numele de Lucian

Blaga, știa și punea pe vers despre ”acea veșnicie care la sat s-a născut!” Şi, desigur că, prin fiinţa satului, va și dăinui! Oare să fie azi, aceasta, o dovadă, prin exemplul Revistei ”Suflet Nou!”– din Comloșul Mare, unde o mână de scriitori și poeți aduc această localitate bănățeană la un nivel internațional, de mare recunoaștere? Un sat românesc, căutat de cei mai buni artiști, dovedește cu prisosinţă că este o veșnicie a satului românesc!

Cu prilejul celebrării a 80 de ani de la apariția revistei ”Suflet Nou”, la Comloşu Mare, dl. Ioan Olărescu, președintele Asociației Culturale ”Suflet Nou”, din localitate, aduce o recunoaștere binemeritată, atât pentru localnicii comunei cât si pentru numărul incredibil, și de mare valoare, al celor ce scriu și trimit operele lor, spre a fi publicate, aici, prin acordarea onorabilei ”DIPLOMĂ ANIVERSARĂ”, celor ce susţin apariţia revistei comloșene!

Din cele patru puncte cardinale ale Pământului, Românii/Valahii trimit, pe Limba lor cea izvoditoare de frumos și civilizație, scrierile lor cele mai demne, întru folosința vieții omenești! Și asta la Comloșu Mare! Cinste și veșnicie satului românesc!

Multumesc Redacţiei Revistei ”Suflet Nou”, Colectivului de Redacţie, sătenilor din Comloşu Mare, Bisericii și Scolii din localitate, pentru această ”Diplomă Aniversară”, pe care am primit-o, și eu, aici, în Australia!

Ioan Miclău Gepianul

Interviu cu scriitorului Ioan Miclău-Gepianul

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Ioan Miclău: Stimate d-le Ben Todică, bunul meu prieten, acum după aproape o jumate de viaţă trăită într-o ţară nouă, adoptivă, cum se spune, această invitaţie a dumitale la acest interviu îmi aduce o mare plăcere; cum s-ar zice bănăţeneşte, o invitaţie “la givan”, după expresia poetului Petre Talianu şi a confraţilor dumitale orăviţeni.

Eu, la o vârsta septuagenară, ca toţi cei asemenea mie, trecuţi prin bune şi rele, un asemenea dialog îl găsesc binevenit. Ce-i drept, nu sunt omul care să vorbesc mult prin acel fastuos  egou al fiinţei umane, fiindcă întotdeauna am considerat  faptele a fi măsura valorii unui caracter uman sănătos, dar a lăsa urme şi sfat celor tineri, din ţară sau străinătate, este chiar o obligaţie a părinţilor, a celor trecuţi prin viaţă, de aceea, apreciez mult ideea acestui interviu. Dumneata, dragă Benule, fiind în aceeaşi cămaşă a sorţii ca şi mine, vei înţelege exact ceea ce spun; deci, referitor la întrebarea dumitale: Eu nu am plecat din ţară fiindcă nu mi-am iubit neamul şi cultura, limba şi credinţa noastră românească. Altele erau pe acea vreme condiţiile unei emigrări, şi altele sunt azi. Doar visele noastre omeneşti pentru o libertate şi o viaţă omenească sunt şi azi aceleaşi. Am publicat recent cartea mea “Pe drumurile artei”, pe care o consider o adevărată autobiografie, iar cine va citi această carte va înţelege că eu trebuia să-mi urmez ceea ce mi-a fost dat de bunul Dumnezeu. Nu chiar neaparat lipsa unei bucăţi de pâine, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap, ci grija şi frica de viitorul copiilor mei, sub un sistem politic tot mai presant, mai neomenos, comunismul dovedindu-se pe parcurs forma cea mai cruntă de exploatare posibilă. Dar, a emigra atunci, în acea vreme a anilor 1979-80, era un adevărat joc cu moartea, la fiecare răscruce de drum, pădure sau râu de trecere te putea aştepta un glonţ.

Cu mine a fost cu siguranţă Îngerul cel bun al sufletului meu, care m-a purtat pe căile salvării, ajungând cu bine, în această minunată şi primitoare ţară, Australia. Cum trebuie apoi să se comporte un om care ajunge să-şi lase familia, rudeniile, prietenii, într-un cuvânt ţara, este însăşi istoria străinătăţii, a emigrantului plecat de dorul libertăţii sale şi al familiei? Cu multă, foarte multă responsabilitate.

 

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

I.M.: Am zis şi am recunoscut de multe ori, şi la alte interviuri date căci, obstacolele unui emigrant din vremea mea, nu erau numai unul sau două, erau nenumărate.  Primul şi cel mai greu de suportat era acela că de acolo de unde ai plecat, deci de acasă, de-acolo erai imediat  catalogat de cei cu catalogarea direct un trădător, un aventurier aiurea, care murdăreşte prestigiul regimului şi al partidului comunist. O întreagă batjocură pusă pe capul meu şi al familiei mele, ca să fiu discreditat faţă de oameni. Din anii 1979 când am ieşit din ţară, trimis de fabrica Alfa la care lucram, pentru a repara mobilierul reclamat de o firma vest-germană, şi de aici refugiat în lagărul din Viena, şi până în anii 1989, a fost timp suficient de făcut praf şi nimica, duşman al clasei muncitoare. Nu? Eu, un fost utecist şi comunist, mare ruşine! Ei, şi acum încep obstacolele cele fără de număr, fiindcă odată emigrat, ne constrângea lipsa de comunicare în limba engleză, lipsa de bani şi căutarea unui loc de muncă, apropierea de comunitatea românească unde să-ţi găseşti un prieten, un sfătuitor de cum să-ţi porneşti şi tu noua viaţă. Când mi-amintesc  că-mi veni şi familia, trei copii şi nevasta, vorba ardeleanului: “No amu ce-i de făcut?” La Dumnezeu mi-a fost nădejdea întotdeauna. Nu mă băteam cu cărămida în piept de mare religios, dar Duhul credinţei mele ştie nopţile albe şi nedormite rugându-mă Dumnezeului cel drept, pentru ajutor, sănătate şi luminarea minţii mele. Dragă Benule, tu ştii, astea nu-s palavre, nici vorbe goale căci le-ai cunoscut şi dumitale la vremea aceea.

Situaţia a fost aşa să fiu angajat la Oţelăriile Port Kemblei de lângă orasul Wollongong. Acest oraş este la o bună distanţă şi de Sydney, dar şi de Melbourne, oraşe metropole, unde comunităţile româneşti erau mai dense, cu asociaţii şi societăţi de mult existente. Nu le aveam direct la îndemână deocamdată, fapt ce mi-ar fi fost folositor, zic, dar nu am nici a mă plânge căci pe undeva eram mai depărtat de gâlcevuri, ce deseori măcinau convieţuirile acestora. Adevărul era că la început mă simţeam că un pustnic singuratic, dar speranţa în Dumnezeu, dorinţa de realizare în această ţară frumoasă şi primitoare, îmi întărea convingerea că am să înving toate obstacolele, muncind aşa cum am muncit şi în România, altă cale nu exista. Ţările occidentale ne primeau spre a muncii, ştiam asta, nu ne dorea să ne vadă plimbându-ne pe străzi, făcând lucruri neplăcute. Cine a înţeles asta, s-a realizat, iar cine nu, şi-a ales fiecare calea vieţii pe care şi-o trăieşte. Vorba proverbului, “cine ce-şi caută, aia găseşte”.

Nu am nesocotit eventualul sprijin al Ambasadei din Canberra şi Consulatelor româneşti din zonă. M-au încurajat ulterior în întărirea speranţelor mele de ridicare literară, dar asta numai după anii 1989, când se dărâmase  sistemul comunist, şi numai după ce eforturile mele proprii mă aduseră în pragul editurilor şi al publicării unora din cărţile mele. Mi s-au dăruit şi cărţi de literatură românească, fapt ce m-a bucurat la vremea respectivă.

Dar cel mai greu şi mai dureros sentiment te încearcă atunci când cel de-un Neam cu tine, şi asta am simţit uneori, te rupe şi te coase fără să ştii, fără să te mai poţi motiva. Dar, aveam un dar al meu de-a fi, întotdeauna îmi ziceam un proverb, o glumă românească, şi trimiţând totul la judecata lui Dumnezeu, îmi linişteam sufletul. Şi probabil că erau destule ocazii de reuşisem să adun o întreagă carte de ziceri şi proverbe sub titlul Cuvinte de Minte, încheiată prin anii 2012.

 

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

I.M.: Întrebare cu inima! Pentru această Românie tainică, am simţit întotdeauna iubire şi respect, fiindcă este Neamul meu din care mă trag, şi aşa voi simţi mereu. Oriunde  te-ai duce în lume şi azi, eşti întrebat de unde eşti, adică ce naţionalitate ai? Deci e vorba de identitatea ta. Dacă te-ai născut român, român rămii în vecii vecilor în această globalizare a Terrei, ori pe unde ne-ar duce paşii vieţii noastre. Cu creaţia lui Dumnezeu nu avem cum ne juca, nici ascunde, nici minţi; dacă te consideri bineînţeles, om integru. Am fost întotdeauna mândru de Limba şi Cultura Românească, de simplitatea şi naivitatea poporului acesta, fiindcă este oglinda în care mă privesc şi mă recunosc.

 

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

I.M.: Dragă Benule, întrebarea aceasta parcă îmi aduce mângâiere, cu atât mai mult cu cât este una de anvergură. În cei peste treizeci şi trei de ani trăind aici, ani în care am fost apropiaţi, prieteni, din multele noastre convorbiri, fie şi telefonice, fie faţă către faţă, fie la Emisiunile Postului de Radio Românesc  3zzz-Melbourne, al cărui director şi crainic eşti, cred că azi am avea câteva interviuri sau cărţi de scris. Timp de 10 ani cât am scos revista de artă şi cultură “Iosif Vulcan” , alt  timp în care am adunat şi investit în constituirea Bibliotecii româneşti “Mihai Eminescu” din Cringila, a cărţilor mele scrise şi publicate, aceasta am făcut, să redau imaginea cea adevărată a României, în lumea liberă în care trăiam, şi trăim. Am fost în acelaşi timp recunoscător şi voi fi întotdeauna acestei bune Mame Adoptive Australia care m-a primit la vreme de necaz. În România am fost acelaşi om de bun caracter, uneori prost de bun, dar acolo am crescut, învăţat, acolo am ştiut rostul muncii, credeam în cinstea şi onestitatea omului din popor, fiindcă oameni simpli mi-au fost şi părinţii, de la ei am cred acest simţ al moralei şi respectului pentru cel de lângă mine. Cu toate aceste bune şi omeneşti calităţi am emigrat, căci eram om matur la acea vreme. Răzbunarea şi invidia ştiam că nu-mi pot folosi la nimic, ca atare pot spune ca îi iubeam şi pe cei care mă nesocoteau de multe ori. Le căutam prietenia, cu sinceritate, nu cu linguşeală. Şi unde nu reuşeam,  rugam pe Dumnezeu să mă lumineze cu înţelepciune.

Aşa mi-a fost viaţa şi-mi va fi şi de-acu înainte. În viaţa comunităţii româneşti am fost şi eu implicat atât cât posibilităţile şi timpul mi-au permis, fiindcă aveam şi o familie de întreţinut şi crescut, iar de certuri şi insulte m-am ferit ca de foc, pentru că acestea umbresc  numai prestigiul şi imaginea noastră românească.

Am scris multe lucrări prin care elogiam bunul caracter al emigrantului român, aprecierile lăudabile ale guvernelor ţărilor unde comunităţile româneşti muncesc şi trăiesc. Îmi amintesc şi acum de anii 2011, când am fost invitat la sărbătoarea Zilei Australiei, aici în oraşul Wollongong, şi desemnat  a vorbi şi eu la această festivitate. Mi-a înflorit inima de bucurie şi de cetăţean australian, dar şi de român care-mi cinsteam originea românească.  Ziarul Mercury, publicaţia municipiului, In the Weekender din 29 septembrie, 2001, îmi prezenta activitatea literară şi comunitară pe o întreagă pagină A3, inclusiv poza, numindu-mă “The Illawarra Muse”. Pentru România am scos din suflet şi conştiinţă cele mai iubite versuri: Mi-e dor de sat, Dragi copii din România, Ardealul, şi multe de tot, cărţile mele majoritatea în România  le-am publicat. Pe cheltuială propie, bucuros că o editură privată românească îşi va realiza un mic venit, muncind la publicarea cărţilor românilor din străinătate. Pentru meritul enorm adus comunităţii româneşti australiene de însăşi intervietorul meu de acum d-l Benoni, cu cea mai mare plăcere şi conştiinţă am trimis pe la anii 2010 acea nominalizare către National Australia Day Council, care a fost recunoscută şi acceptată pentru Award.  Bună şi creştinească relaţie am avut la Biserica “Sf. Ioan Botezătorul”, preot paroh Ioan Vasile Prunduş, care nu ne uită de Sfânta Bobotează a veni să ne sfinţească familia şi casa, grădina şi pomii fructiferi. Anul 2006 este anul când mi-am prezentat la Sydney, cartea mea “Poezii alese”, în prezenţa unui mare număr de români adunaţi la Consulatul General Român, pe vremea aceea Consul General fiind d-l Ovidiu Grecea. În anii 2001 am  fost  în vizită în România, să-mi vizitez părinţii şi rudeniile din satul natal Gepiu. S-a instituit atunci la Biserica din sat o zi specială de rugăciune pentru holdele şi recoltele sătenilor, ziua de 17 iunie, 2001, care a rămas calendaristică pentru locuitori satului. Multă bucurie am simţit atunci la Sfânta Biserică din sat, mai ales că a avut loc şi Taina Sfântului Maslu, cu participarea a 10 preoţi din localităţile vecine. Această bucurie am adus-o cu mine în Australia, fiindu-mi şi azi, zi de amintire. Cu acea ocazie am vizitat localitatea Holod, locul unde la 31 martie, 1841 se năştea Iosif Vulcan. Am revăzut Şcoala Generală (azi Gimnazială) din satul natal Gepiu, unde învăţasem a scrie şi a citi româneşte. Am lăcrimat privind geamurile dinspre curtea în care ne jucam  noi copiii oina, geamuri pe care le-am construit eu pe vremea când directorul Şcolii era profesorul Pantea Toma, iar eu terminasem Şcoala de Meserii la Beiuş.

Aici în Australia eram membru la distinse societăţi literare din Sydney şi Wollongong, dar şi contributor la emisiunile posturilor de radio româneşti din Melbourne.

La pensionarea mea Societatea Literară South Coast Writer’Centre-Wollongong mi-a acordat calitatea de Membru pe viaţă (Life Member), iar acum, în acest an 2014, prin recunoştinţa concetăţenilor mei din satul natal, numit Cetăţean de Onoare al comunei Gepiu-Bihor.

Frace Benule, am satisfacţia sufletească acum la bătrâneţe, a mă şti demn de originea mea română, prin tot ceea ce am făcut şi muncit în România şi Australia.

 

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

I.M.: Da, asta mi se pare cea mai interesantă întrebare! Dragă Benule, dacă aş avea mulţi bani, aş sta să-mi fac o socoteală; bazat pe ce văd azi, acum după anii 1989 încoace, când perceperea ideii de capitalism a fost greşit înţeleasă şi greşit interpretată, eu nu bani le-aş trimite, că-i toacă pe ce nu-ţi vine a crede, ori se fură, ci le-aş investi de aici direct în mijloace de muncă, cu care să-şi producă bani cu o continuă investiţie de viitor. Asta ar fi susţinător.  Să nu se obişnuiască omul zilei cu poziţia plebeului din vremile Romei antice. Şi nici guvernatorii zilei a da mese gratuite până ce doar devin guvernanţi! Să nu uităm învăţătura hristică ce zice: Cu sudoarea frunţii tale să-şi câştigi pâinea cea de toate zilele. Şi asta valabil de la opincâ până la vlădică.

 

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

I.M.: Neavând mulţi bani, mă simt ca acel om sărac dar care a primit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru la masa sa, cu puţin, dar cu multă iubire şi credinţă. Din puţinul ce am, iată am trimis şi trimit câte ceva, un pachet, două de haine pentru iarnă,  donez câţiva lei parohiei bisericii din satul natal care mă recunoaşte şi apreciază, cumpăr o carte, două din România, dăruiesc din cărţile mele, şi ce cred că este mai valoros, mă străduiesc  să fiu un român adevărat prin purtarea mea în străinătate pentru a crea o frumoasă imagine  României.  Pare-se că aceasta valorează mai mult ca banii.

 

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

I.M.: Bună întrebarea! Fiinţa umană o văd aşa de când a creat-o ziditorul Dumnezeu. A evoluat prin invenţiile tehnologice, şi-a cizelat şi viaţa, dar cu sufletul încă mai are mult de cizelat. Vreau să spun că indiferent de sistemele sociale subiective şi schimbătoare, omul, generaţiile, fiinţează prin aceleaşi legi ale fiinţei, adică dornice de libertate, de asigurarea unor condiţii existenţiale potrivite, de o fericire pentru familia propie, siguranţa vetrei geografice în care există, ş.a.m.d. Emigrările acestea însă depind mult de sistemele sociale ale vremii, cum zic, care pot favoriza sau nefavoriza pe un emigrant. Şi ca să revin la întrebarea dumitale, emigraţia românească de după 1989, s-a uşurat fantastic. Cine vrea şi unde vrea. Şi de data aceasta, în general observ, românii plecaţi simt drag şi dor de România, de cei dragi lăsaţi acasă. Unii pleacă temporar şi se reîntorc, alţii se stabilesc în alte ţări definitiv, dar tot nu-şi uită ţara şi locurile natale, prin modul în care îşi trăiesc zilele vieţii. Trimit acasă diferite ajutoare, bani, haine, medicamente, vizitează România, ş.a.m.d.  Dar,  plecând din ţara ta începe şi marea epopee a emigraţiei şi emigranţilor. Nici ţările spre care se emigrează nu sunt fără de lipsuri şi greutăţi, au cum se zice şi ele acel procent al şomajului în creştere, şi atunci încep pentru emigrant frământările de tot felul. Greu de găsit loc de muncă, visul banilor şi al îmbogăţirii prin străinătate începe a se spulbera. Aşadar, această uşurinţă de a pleca, cine vrea şi unde vrea, nu ar fi neaparat una  ce-ar ţine de liberalizare şi democraţie. Acestea sunt noţiuni filosofice. Omul trebuie să ştie ce vrea de la viaţă, să aibă ochii deschişi a privi în jurul său, altfel e mai bine să stea acasă. Opinia mea.

 

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

I.M.: Ei, aci intrăm la rădăcina identităţii de Neam. Cât Limba Românească există, există şi Neamul acesta al nostru. Ca emigrant eu am mai fost favorizat şi de aceea că nevastă-mea fiind tot româncă, ba chiar născuţi şi crescuţi în aceeaşi comună, aici continuarăm  a vorbi româneşte în familie, fapt ce a devenit o continuitate până în ziua de azi. Scrierile mele, cărţile mele în Limba Română au apărut, reuşind a ne păstra limba noastră şi mai ales acea limbă literară prin care nu se deosebea deloc că nu am trăi în România. În familiile în care partenerii sunt de naţionalităţi diferite, şi mă refer la fiicele mele căsătorite astfel, limba engleză este o necesitate directă, altfel n-au cum să se înţeleagă în familiile lor. Acoperirea acestor situaţii ţin de acea Iubire dăruită de Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt tuturor oamenilor, din începuturi, şi, mai puţin înţeleg eu teama filosofiilor şi doctrinelor că s-ar pierde ceva; nimic nu se pierde din Creaţia Divină a Creatorului  lumii. Oamenii sunt oameni peste tot. Rămâne doar să mai învăţăm limba Sufletului, care este aceeaşi  în toate fiinţele omeneşti. Limba Românească este fiinţa noastră, iubirea noastră pe care  o extindem înspre acea iubire dumnezeiască prin care existăm! Zicea Al. Vlahuţă într-un proverb de duh şi inspiraţie că, “Nu se împuţinează cu nimic soarele dacă încălzeşte şi pe cel de lângă mine!” Acest Soare, simbolic, ar fi tocmai iubirea între oameni, indiferent de ce Neam suntem, căci un Duh comun ne-a fost izvorul Facerii. Cerul şi Pământul.

 

B.T.: Dacă aveţi vreo întrebare sau un sfat, ascultăm cu plăcere.

I.M.: Dragă Benule, eu aş încheia vorba de azi cu un proverb care mi se pare mie valabil oriunde în lume, şi oricărui nivel şi rang social. Iată-l: ”Arhitecţii şi constructorii întâi ridică scheletul unei clădiri, apoi pregătesc ornamentaţiile dorite. La fel şi despre oameni: mai întâi să li se asigure înălţarea moralei, apoi să li se dea funcţii sociale”. (Cuvinte de Minte, Ioan Miclău, Edit. Cuget Românesc, 2012, pag.11)

DECALOGUL DUPĂ COMUNISM, ep. 4 – Un film de Ben Todică

Aşadar, iată-ne la început de An Nou, iar cineastul Ben Todică din Melbourne are bunăvoinţa a ne întâmpina cu un nou film al domniei sale, Decalogul după comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a mă impresiona adânc. L-am vizionat de mai multe ori şi am fost atât de mişcat încât mi-am propus să scriu câteva rânduri despre filmul lui Ben din Ciudanoviţa, cum obişnuiesc eu a-i zice, aşa între noi! Nu sunt critic de filme, deci mă voi baza pe propriul sentiment, al simţirii şi bucuriei ce le am atunci când citesc ceva interesant sau vizionez un film plăcut, cu toate cele aparţinătoare unei vieţi simple dar omeneşti, şi care au darul să te propulseze iar în lumea amintirilor proprii, din încă vremile copilăriei şi adolescenţei, iar filmul Decalog după comunism – Ep.4, are această tendinţă, cum se spune pe la noi,” cu vârf şi îndesat!”
Când îmi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creangă, despre “Catrina” lui, şi mulţi alţii, vedeam în scrierile lor un tablou critic la adresa educaţiei celor ce dictau şi guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Dacă în acest film vom auzi şi de lucruri zise “ruşinoase”, trebuie să înţelegem bine, că avem de-aface cu o stare care caracterizează unele sisteme sociale, grupuri, instituţii, şi nu a autorului ce metaforic încearcă să taie şi să vindece o rana ce puroiază în societăţile de azi!
Tot filmul are un traseu turistic, în care cineastul nostrum revede şi recunoaşte frumuseţile locurilor, veselia şi pofta de viaţă a oamenilor pe care îi cunoaşte şi îi iubeşte din tot sfletul său de artist. Şi îi iubeşte nu fără tristeţe, acum, după ani de zile trăind în Australia, îl vom auzi în film exclamând cu emoţie: “Ce măreţie Doamne! Toată această privelişte a zonei arată ca o zână frumoasă!”. “Mie dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.
Filmul începe cu o frumoasă călătorie cu trenul, care şi acesta îşi are istoria lui, circulând pe linia Oraviţa–Anina, încă de pe vremea imperiului austro –ungar.
Tras de o locomotivă Diesel românească, trenul opreşte pentru călători în gările Gârlişte, Ciudanoviţa, Brădişor, Lişava etc. Aflăm că ultimele vagoane au o construcţie specială pentru transportul de cărbune. Cărbune ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii etc.
Ei, tocmai într-un astfel de tren găseşte a fi bine şi potrivită şi aranja acţiunea filmului dl. Ben Todică, fiindcă zice dlui: Atât sunt de frumoase peisajele naturale, vara şi iarna, atât de populate erau pădurile cu cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, căprioare, păsări, încât aveai impresia că eşti în Rai. Dar, după însăşi titlul filmului observăm deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic şi cele zece porunci, după comunism, când faptele au dus spre destrămare. Deja filmul capătă un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenţa faţă de valorile turistice ale locurilor unde cândva erau minele de aur şi de uraniu. S-au închis, s-au făcut vreo zece mii de şomeri. Dar la Nagasache şi Hirosima cât turism, câtă lume merge să le viziteze! Este istoria unei ţări, avem şi noi istoria noastră!
Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul şi refacerea în general al vieţii de odinioară spre care năzuieşte şi a năzuit acest neam românesc bănăţenesc? Pe cine asteptăm să ne dea startul? Se întreaba dl. Ben Todică.
Având o viziune şi un îndemn direct în aceasta direcţie, bine orientat în realizarea filmului său, autorul purcede la o asemenea zi turistică, copleşitor de populară prin tradiţie folclorică, a cântecului şi bunei dispoziţii, adăugând şi un subtitlu corespunzător momentului: “Cu cinci poveşti şi două sticle de vin roşu”, din care se va desprinde acea vervă a “minerului ieşit din schimb, care la un pahar de vin roşu, povestea despre păţaniile sale nemaiauzite, dar aducătoare de râsete şi veselie”, la fel şi actorii din filmul lui Ben procedară! Deci cei “cinci pasageri discreţi”, Interpreţi de o reală valoare umoristică cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tânară solo”, “O doamnă cu batic”, nu s-au lăsat mai prejos. Dar şi Ben realizatorul filmului era cuprins în echipa, care, înveseliţi în această zi de tăria vinului roşu, începură a-şi povesti păţănii în care cu adevărat, după spusele lor, se căcară în pantaloni. Unul abia-şi cumpărase un costum nou, celălalt mergând la cules de măcriş a ajuns la diaree, iar al treilea şi el într-o excursie prin Japonia o păţi mai ceva, fiindcă mergând trenul cu circa 300 km pe oră, i-a luat şi pantalonii, pe care ţinându-i la geam să se usuce, după ce-i spălase, i-a smuls aerul vitezei!
Eu nu mă mai puteam opri din râs ascultând poveştile păţaniilor lor, şi…, cam întotdeauna în împrejurări publice aveau a li se întâmpla păţaniile! Deci să aibă o notă cât mai dramatică! Dar era aci vorba şi de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghiduşii şi nevinovăţii, ba chiar de o sinceritate care a existat întotdeauna la oamenii cătunelor noastre româneşti.
Punctul culminant creşte când se observă că în scena filmului apare “O tânără solo” şi “O doamnă cu batic”, pasămite erau din cei cinci interpreţi ai filmului în vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanoviţa. După ce cântară bănăţeneşte, cu mult foc, “A mea mândră-i bănăţeană”, Cucule, şi altele, se mai calmară oamenii, iar realizatorul filmului îi zise cu respect “Doamnei cu batic”: Îmi pare că acum vreo 21 de ani eu te-am mai văzut!?
“Se poate că eu am lucrat multă vreme aici la mine”, răspunse femeia. Din vorbă în vorbă, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mică e lumea” exclamă Ben. Dar pe “domnişoara în solo” nu o cunosc, continuă actorul zâmbind. Răspunsul veni prompt: “Nu sunt domnişoară, sunt doamnă!
Un potop de râsete inundă vagonul de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oraviţei şi Aninei, din anul 1914, când se zice că a fost construit. Un martor dupa uşă, adică un călător, se distra şi el, trecându-i vremea mai repede, căci era şi un anotimp de iarnă geroasă cu multă zăpadă pe dealurile şi munţii localnici. Era mai bine înainte, se adresă cineastul “Doamnei cu batic”, aşa să audă o parere! “ Ei, au plecat securiştii şi au venit alţii”. Pe geam se puteau vedea peisajele unei ierni coşbuciene, iar la un moment dat cineastul şi totodata interpretul ciudanoviţean Ben exclamă cu multă înfiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salaşul lui Baba Anca !”
Se puteau vedea gările scorojite, distruse, cu păreţii clădirilor acestora rupţi şi înegriţi de cursurile ploilor, frig, şi totuşi oamenii locului erau pofticiosi de viaţă şi cu speranţe de reînoire. Prin faţa gărilor, pe treptele înzăpezite zgriburea câte un câine sau o pisică. O pisică pe care tocmai o surpinde camera stătea liniştită, ghemuită aproape îngheţată de frig. Ia uite-o, cum stătea acolo! Poate o fi zicând, “râdeţi voi neisprăviţilor”, obsevă unul dintre cei petrecăreţi. “Avem o ţară aşa de frumoasă iar noi trăim în mizerie”, observă celălalt.
Acum trecem viaductul Jitin, înalt de 37 metri, ridicat peste o prăpastie, pe piepturile ălor două dealuri abrupte, o adevărată minunaţie arhitectonică, şi de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600 metri lungime, de minerii localnici săpat şi zidit, şi nu fără tragice experienţe, sacrificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o poruncă pentru Oficiul turistic românesc. O complectă nepăsare!
“Vă da-ţi jos la Ciudanoviţa”? întrebă Ben pe “Doamna cu batic”.
“Da, aici ne dăm jos amândouă”. Bine, “Să fi-ţi iubite”, le răspunse el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut şi noua aici în Australia!
Filmul poate fi vizionat la adresa:http://www.youtube.com/watch?v=ANF3d0Dqy2w

IOAN MICLĂU – Australia, 2014

Mi-e dor…

Mi-e dor de sat,

Mi-e dor de strada mea cu praf,

Ascunsă de salcâmi în floare,

Poteca cea din lemn de brad,

Se-ncovoia uşor,

Călcând-o sub picioare!

Mi-e dor de sat,

De oameni simpli, nechimbători,

Din vorba lor cea blândă la rostire,

Înfăşurată într-un sincer zâmbet,

Eu regăseam cu dor,

Acea aleasă, prea sinceră simţire!

Me-e dor să văd,

Ţărani mergând la coasă,

Ţărănci cu fusta prinsă-n brâu,

Grăbind cu lucru-n casă,

Şi-apoi, cu-acelaş sârg,

S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

Mi-e dor să văd,

Duminici după rugăciuni,

Jucând şi fratele şi sora,

Toţi tineri cu obraji arzând,

Iubire veşnică jurând!

Ioan Miclău „Gepianul„

Australia