Ioan Nicolae MUȘAT: Poem aniversar pentru Vasilica Grigoraș

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc

Te-am căutat zile și ani și decenii

Din tinerețe te cuprind și gândesc

Să desfacem nodul ăstor ciudățenii

Ce om, omenire, în grea tină robesc.

Un sprijin la strigăt, un sprijin la luptă

Un sprijin în lacrimi și-așa căutări

Femeia, chemare spre calea cerută

A ne fi mângâiere și dorul de zări

Femeia sublimă, mereu alinare,

Femeia, rost clipei și plinirilor rost

Spic tainic de farmec, binecuvântare

Ca temelie vieții în vieți adăpost

„N-ai cum să faci singur astă lucrare

Îți trebuie ceată”, mi-am zis și-am oftat

Dar mai întâi draga să-ți scoți din mirare

Va fi apoi ceata din cuvântul optat

Și nu te-am găsit decenii de-a rândul

Și-așa fără clipă la milenii-am lucrat

Am dorit gestul ce-mi străjuie gândul

Viu suflet alături pe un drum negurat

„Vreau mult prea mult” mi-am zis deodată

Și tot m-am închis ca un scrin ferecat

Tot singur ținând calea mult prea oftată

Tot singur țesând univers complicat

Veneau lumi apuse aducând risipire

Veneau lumi confuze să-și caute loc

Veneau viitori impostori de trăire

Ca hienele toți m-atăcară în bloc

Și-atunci când greul era peste poate

Și mă căutam de mai sunt sau am fost

Cu lumină ai șters universuri pătate

Cu lumină luminii ai dat sens și rost

Când durerea plinu-și lucra peste fire

Când avalanșe duceau toate-n infern

Atunci cu un zâmbet ai adus împlinire

Câmpuri arse-nflorind în dansul etern

C-o privire-ai gonit cele gloate hiene

Ce mă ardeau cu un urlet sticlos

În cuvânt așezăm heruvimice rene

Infinitele bolți le zidim fabulos

Cu un semn risipim universuri ostile

Și-mi sprijini glasul spre lume pornit

Cuvintele noastre – neobosite feștile

Sparg tina lumii ce-i bloc de granit

Te-am tot căutat pe mândre coline

Dar tu erai în sensuri prea adânci

Să te-nțeleg, să pot s-ajung la tine

Trebuia să urc universul pe brânci

În sens de cuvânt îți stă mângâierea

Prinzi în haiku sens greu de pătruns

Adaugi în om orizonturi, menirea

Întrebărilor grele, clarul răspuns

Ne dăm putere într-o lupta febrilă

Și este bine pentru ei, mă gândesc,

Eu te-am căutat cu căutare sterilă

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc.

————————-

Ioan Nicolae MUȘAT, 28 Mai 2018

Reclame

Vasilica Grigoraş – Senryu

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

pospai de bani albi –
coşul cetăţeanului
la înălţime
(Vasilica Grigoraș)

(POEM EVIDENȚÍAT LA CONCURSUL LUNAR DE HAIGA – aprilie 2018)

Selecție și comentarii: Ioana Dinescu
Un senryu cum scrie la carte, care interpretează magistral câteva elemente ale fotografiei, îmbinându-le într-un tot unitar și ironic. ”Coșul” zilnic este – în imagine – în mod evident la înălțime, cu alte cuvinte, în viața noastră de cetățeni ”sub vremi”, e clar că prețurile au crescut. Pospaiul de zăpadă adunat pe coș se transformă în poem în bănuți albi (și puțini!). Mai frumos și mai nimerit nu se putea spune!
Comentariu: Nicolae Musat Un minunat poem descriind neputințele oamenilor, o ironie la adresa strădaniilor omenești de a aduna „bani albi pentru zile negre” atâta timp cât „coșul cetățeanului” este mereu și mereu mai sus, adică însăși viața de zi cu zi devine acele vremuri negre… Vedem asa din pospaiul, adică doar rămășița prea firavă ce se poate aduna ca „bani albi”. Mulțumim mult pentru minunatul poem! Bucurie!

Foto: Paul Alexandru

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

barba lui Aron* –
mustaţa seminţelor
mai viguroasă

*rodul pământului (plantă)

COMENTARII:

Alexandru Nemoianu Recunoaşterea adevărului că nimic nu este făcut la întâmplare, dar este făcut şi cu dragoste şi cu humor.(De aceea adevăraţii creştini sunt veseli.)

Nicolae Musat Un minunat poem, plin de subînțelesuri… Mai întâi Aron este Aaron după ce și-a luat angajamentul slujirii Domnului, fratele lui Moise despre care se vorbește nu înainte ci după ieșirea din Egipt. Cu Moise și cu Aaron sunt asociate Ieșirea din Egipt și Tărâmul Făgăduinței. Deci, „rodul Pământului” poate fi interpretat și ca rod efectiv, material, dar, având în vedere că omul este pământ și în pământ se întoarce, „rodul pământului” poate fi rodirea spirituală, duhovnicească, rodire maximă prin preoție! Ori, preoția este sugerată oarecum prin barbă ca o distincție patriarhală. De aceea se vorbește de „mustața semințelor” căci cuvintele preoților sunt acele semințe duhovnicești care trebuie să rodească, iar acest rod trebuie să fie mereu mai viguros în lume după cum spune Hristos Domnul privind cele trei stadii ale creștinismului: Paște mieluțele Mele, Păstorește oițele Mele, Paște oile mele! Deci, din cuvinte care par ale lumii de zi cu zii, ale roadelor și grijilor pământești, prin semnificațiile cuvintelor ajungi la poeme teologice de mare profunzime doar prin cheile bine ascunse în har de poet! Mulțumim distinsei poete Vasilica Grigoras pentru aceste minunate nestemate de cuvânt! Reverență!

(Ilustraţie internet)

 

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

lumina lunii –
mămăliga aburind
pe masa rece

(Locul III, CSH etapa #544, săptămâna 16-22.04.2018)

Comentariu: Nicolae Musat Poem care dezvoltă imaginea omului pe două planuri distincte, unul al realității palpabile, al zilniciei, celălalt al meditației privind destinul aburit al omului, unul al întoarcerii de la muncile câmpului (mămăliga este chiar rodul acestor istoviri), destul de târziu, în noapte (lumina lunii), când este surprinsă legătura omului cu pământul prin hrana trupească atât de ademenitoare (mămăliga aburind) într-o constatare „rece” a acestei legături (căci nu-i vorba de masa fizică, ci de atmosfera rece, obosită a familiei în cina târzie. Celălalt plan este metafizic, luna arătând obscuritatea cu care sunt învăluite cele cândva clare. Și totuși aci, se mai află, încă, mămăliga, acea zilnicie a hranei de care ne vorbește Hristos Domnul, legătură fizică foarte puternică ce ne „aburește” mintea așa cum cei ai lui Core cârteau împotriva lui Moise amintindu-și ei de cărnurile pe care le aveau totuși în robia egipteană… De aceea acea „aburire” cu cele fizice, cu cele materiale, cu cele de jos, aduce acea „masă rece” adică acea lipsă de comuniune între oameni…. Un poem foarte complex pentru care-i mulțumim minunatei poete Vasilica Grigoras, pentru aceste postări mereu plină de har! Reverență!

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Haiku

cireşi în floare –
mama cărând stelele
cu cobiliţa

Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.

Comentariu Vasilica Grigoraş: Este o imagine, un tablou din copilărie. Privind prin ochii copilului este ceva feeric, idilic, privind prin ochii adultului, trăitor la țară și nevoit să muncească din noapte în noapte, viața are și aspecte neplăcute.
Când cireșii (caișii, prunii…) înfloreau, o preocupare a țăranului era și îngrijirea grădinii de legume și zarzavaturi – sădit, prășit, udat… Nu aveam fântână lângă casă și mama era nevoită să care apă cu cobilița de la o fântână mai depărtată. Pentru că trebuia să meargă și la muncile câmpului, udatul grădinii se făcea dis-de-dimineață, când pe cer mai erau încă stele, care treptat apuneau și răsărea soarele.
Mama cu cobilița pe umăr trecea pe lângă doi cireși din grădină. Vântul adia ușor, iar florile acestora, de acum începeau a se scutura și cădeau în gălețile pline cu apă. Întrebând-o pe mama unde se duc stelele de pe cer, mi-a spus atât de simplu: ”Iată-le în găleți! Am cules câteva, pe care să le punem la rădăcina roșiilor, ardeilor, vinetelor… ca să crească mari și gustoase, iar voi să le mâncați și să creșteți sănătoși și frumoși”. Mi-aduc foarte bine aminte acea dimineață. Am admirat ”stelele” din găleată minute în șir, luam cu grijă apă și ”stele” cu ulcica de lut și turnam la rădăcina plantelor .
Mult timp, primăvara urmăream mereu acestă imagine a ”stelelor” aduse de mama cu cobilița. Era o splendoare să le privești!!! Dar cu ce efort erau cărate?
Mai târziu am observat că, mergând cu gălețile pline cu apă de la fântână până în grădină și stelele cerului se bălăceau în apa cărată cu cobilița de biata mama, ca multe alte femei de la țară. Domnul să le odihnească în liniște și pace!
Primul vers „cireși în floare” – exprimă frumusețea primăverii, a naturii pline de viață, de culoare, de lumină…
Celelalte două versuri, „mama cărând stelele/ cu cobiliţa” creează, în contrast cu imaginea optimistă, plină de speranță… din primul plan, una tristă, de muncă asiduă, destul de împovărătoare. Dar și țăranii au stelele lor, și în acest poem, acestea dau savoare, satisfacție vieții lucrătorilor pământului.

Comentariu Ioan Nicolae MuşatFelicitări, felicitări, FELICITĂRI! Minunat poem al transcendenței prin făptuirea zilnică…. Poemul are o mare complexitate și timpul nu ne permite să dezvoltăm toate aspectele, dar, începem prin a ne minuna de TRANSCENDENȚA descoperită, propusă de acest poem, căci, cunoscând profunzimile scrierilor distinsei doamne Vasilica Grigoras, fără să vrei chiar, ești foarte atent la fiecare cuvânt…. Poemul este dominat de numiri transcendentale: Cireși, Floare, Mama, Cărând… și Cântarul-Cobilița…. Vorbim despre poem aici, în România, în Hyperboreea Neamurilor, locul cunoașterii cuvintelor și al scrisului, grafia cuvintelor, locul în care a șasea lună din an este a cireșarilor…., IOANICI, căci, este luna a șasea și sărbătorirea Drăgăicilor, a Nașterii sf. Ioan Botezătorul, adică a plinirii raportului dintre om și Dumnezeu, căci, mișcarea Ioanică leagă cerul cu pământul, de aceea la Botez apare puterea Cerului pe pământ, Epifania…. Deci, aici nu avem „cireșarii=cireșár s. m. ◊ „Sunt copii între 12 și 14 ani și li se spune «Cireșarii» – nu după titlul unei cunoscute cărți pentru tineret – ci după ocupația pe care au adoptat-o în timpul liber: sunt cântăreți din coajă de cireș, obicei larg răspândit prin partea locului.” R.l. 7 IV 73 p. 2 (din cireș + -ar; DEX – alte sensuri), ci floarea cireșilor, adică NOUA CÂNTARE, FLOAREA CÂNTĂRII CE VA SĂ FIE…. Iar despre Floare, Florii, am vorbit în altă intervenție, fiind Trecerea Cetății de la ale pământului la ale cerului prin Primirea Împăratului Cerurilor… Deci, pârga Noii Cântări, Floarea Noii Cântări vestește aducerea Cerului pe pământ (imagine sugerată de stelele din cobiliță) )sunt stelele și nu soarele pentru că această cântare este vestitoare nu în timpul „zilei” adică a curăției oamenilor și lumii, ci în timpul dimineții foarte devreme (al Învierii Domnului) când puterea nopții (întunericului, căderii) încă nu-i biruită de puterea „zilei” a plinirii pe pământ a dreptei credințe, a curăției…. Ori, cine duce BALANȚA-COBILIȚA, cu care se aduce Cerul pe pământ în cântarea IOANICĂ? este chiar Maica Domnului, de aceea la picioarele Crucii mântuitoare sunt Maica Domnului și Ioan Botezătorul… adică, truda de a aduce cerul pe pământ este a omului care, asemeni ca Maica Domnului, Îl primește pe Hristos Domnul în toată ființa, în cuget, simțire, duhovnicesc dar și fizic, aievea (de aceea avem împărtășanie în cuvânt dar și fizic, în forma materială). Trebuie văzut încă un aspect foarte important al complexului cultural fotografie-poem… În imagine, în mod minunat, nu sunt flori de cireș, ci imaginea dezvoltă noțiunea de floare mare, puternică, venită din pom verde, din lemn puternic… și nu este albă floarea… ci TRANDAFIRIE… (în intervențiile mele am vorbit despre TRANDAFIR- TRANDAFIRARE, schimbarea FIRII, din cea pământenească în cea cerească (stelele din cobiliță). Avem aici un poem al bucuriei Trecerii, bucurie care este prin Lucrare, prin străduință (cărat), prin trudă adevărată… Mă înclin cu smerenie în fața acestei capodopere, acestui imn închinat Bucuriei, închinat Trecerii, închinat Maicii Domnului și Sfântului Ioan Botezătorul…. Numai harul poate să ne dăruiască asemenea Cântare! Reverență distinsă DoamnăVasilica Grigoras! BUCURIE!

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Haiku

alunecare –
sămânţa roditoare
dusă de râpă

(Imagine internet)

Comentariu: Nicolae Musat Un minunat poem al înțelegerii pierderii rodului și rodniciei! Omul „alunecând” din dreapta credință și înțelegere a vieții și rostului e dus de râpă, credința, judecata, gândirea și fapta lui sunt „duse de râpă”! Se văd aici două planuri, cel direct, vegetal, cel indirect, moral, reprezentat de „sămânța” credinței! În ambele cazuri rodirea se pierde, iar imaginea arată „ruptura” de firesc…. Mulțumim mult distinsei poete Vasilica Grigoras pentru profundul poem! Reverență! Sincere felicitări!

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Haiku (Locul I, CSH etapa #543, săptămâna 9-15.09.2018)

slujba de noapte –
rândul magnoliilor
să lumineze

(Imagine internet)

Comentariu: Nicolae Musat – Sincere felicitări pentru acest minunat poem și mă bucur enorm că este premiat superlativ! În acest stil de comunicare elevată și complexă, poemul face un tot, un viu, cu imaginea, în acest caz imaginea ia forma icoanei cuvântului! Astfel, alături de canoanele versului mai trebuie respectată o legătură vie, reală și sugestivă între imagine și text, fiecare sprijinind cealaltă parte în această comunicare culturală rațională, estetică, emoțională. Axa poemului este Dreapta Slujire! Știm că-i vorba de această Dreaptă Slujire pentru că este cosmică, este cu participarea vie a naturii prin ce are mai frumos, prin flori, și iată, nu orice flori, flori de frumusețe rară, flori de pom, pomul VERDE… În comentariile anterioare am vorbit despre Civilizația Viului, de civilizația lemnului, când Însuși Hristos Domnul, pe Drumul Golgotei se asemuia „lemnului verde”, subliniind prin aceasta că Civilizația Viului, Civilizația Lemnului, civilizația ancestrală a Pomului Vieții nu este o povestioară ci o realitate transcendentală transmisă mitologic din generații în generații popoarelor actuale…. cu un scop…. Scopul fiind descifrarea canoanelor muceniciei Sfântului Mare Mucenic Sava care a fost târât împreună cu Preotul Sansalas prin „Pădurea Arsă”. Ne aflăm deci în fața unui poem transcendental, în fața unui UNICAT teologico-filozofic expus în formă lirică… De ce nu-i o fotografie noaptea, cu faruri care fac să strălucească florile magnoliilor și recele zidului Bisericii, dacă tot este vorba de-o „slujbă de noapte”?? Pentru că inspirația minunatei autoare Vasilica Grigoras arată că nu-i „noapte de la Dumnezeu”, ci-i „Noaptea oamenilor”, oamenii sunt în bezna confuziilor de tot felul, oamenii și-au agonisit „întunericul vederii”, acel „întuneric” din „ochiul”, din inima omului căzut, rău, de care vorbea Iisus Hristos în pildă. Deci, în plină zi naturală, de la Dumnezeu, (după ora 16 sau 17, deci pe lumină…Vecernia), slujba oamenilor este întărită, ajutată, purtată de natură, de cuibul în care a fost omul așezat, prin ruga florilor, către Dumnezeu, natura, universul, participând la slujirea lui Dumnezeu, participând la închinarea de laudă adusă lui Dumnezeu! Este un tablou al fenomenului teologic extrem de complex al rolului naturii create în salvarea omului, în ajutorarea omului căzut în „întunericul cel mai de jos”, de aceea autoare, în mare inspirație, a introdus cuvântul cheie „rândul”, în sensul de „sarcina” viului de a-l ajuta pe om în această Apocalipsă a întunericului. Sunt fascinat de puterea autoarei, dovedită în mai multe rânduri, de sinteză teologică a unor profunzimi nebănuite în doar câteva cuvinte… Ore câți mari teologi români sau de aiurea, n-ar vrea să aibă în palmares așa bijuterii teologice, așa diamante ale gândirii?? Sincere felicitări distinsă doamnă Vasilica Grigoras! Reverență!