Ioan POPOIU : ’’Poezia este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină și iubire’’- Interviu cu scriitoarea Vasilica Grigoraș

Ioan Popoiu: Îţi mulţumesc mai întâi pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
Ce ne poți spune despre originile tale ?

Vasilica Grigoraş: Am „origine sănătoasă”, ar spune unii. Iar eu spun că sunt tare mândră de ea. Provin dintr-o familie de ţărani din moşi strămoşi, din comuna Robeasca, Judeţul Buzău.

Ioan Popoiu: Familia, părinții ?

Vasilica Grigoraş: Am venit în această lume ca al cincilea copil al familiei, după trei fraţi şi o soră. Mama, Rada, de mică a rămas orfană de ambii părinţi. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia. Oameni cu un suflet minunat, mama îi iubea enorm. Tata, Ion, orfan de tată din copilărie. Nu mi-am cunoscut bunicii şi nu ştiu ce înseamnă iubirea de bunici.
Ambii părinţi, oameni harnici şi de omenie. Am învăţat multe de la ei. De la tata, seriozitatea, măsura şi modestia. Când spunea: „măi, tu poţi să fii om serios?”, înţelegeam că este o atenţionare, pe care musai trebuia să o luăm seamă. În această scurtă formulare era asociat omul cu faptul de a fi serios şi puterea de a se comporta astfel, pe care mai târziu am înţeles-o ca atare. Pe de altă parte, când tata promitea ceva, era lege că ducea la bun sfârşit acel lucru. Şi asta nu numai cu noi, cei din familie, ci cu toţi consătenii, care ştiau acest lucru şi nu-şi permiteau să-l trateze altfel, ba mai mult era foarte respectat. Iar în ceea ce priveşte modestia şi măsura, când vreunul dintre noi era mai zburdalnic şi se băga în vorba oamenilor mari, tata spunea: „stai potolit, nu ieşi ca păduchele în frunte!” Şi ascultam.
De la mama am învăţat hărnicia, discreţia şi credinţa. Pe lângă muncile câmpului, creşterea animalelor şi a păsărilor, grija pentru creşterea şi educarea copiilor, mama era extrem de pricepută în toate îndeletnicirile femeilor din sat. În special iarna, când venea gerul cumplit şi ninsorile viscolite de troieneau casele până la acoperiş, nu stătea toată ziulica, iar în nopţile lungi, la lumina lămpii torcea, nevedea, ţesea, împletea, croşeta, cosea. Toate acestea le-am învăţat şi eu, în afară de nevedit şi ţesut. Când întindea războiul, o ajutam doar la făcut ţevi şi schimbat rostul spetelor. Mai târziu am practicat şi eu toate celelalte îndeletniciri. Asta pe vremea când se purtau haine tricotate şi croşetate. În trei nopţi îmi împleteam o bluză ori o fustă şi mă înoiam mereu. Nu mai vorbesc de câte am lucrat pentru copii. Mulţi ani a fost moda cusutului de goblen. Învăţat de copilă punctul de cusut prosoape, l-am aplicat mulţi ani mai târziu realizând goblenuri, copii după pictori celebri: Leonardo da Vinci (Gioconda, Cina cea de taină), Vincent Van Gogh (Foarea soarelui), Jean-Francois Milet (Culegătoarele de spice), Jean-Honore Fragonard (Leagănul, Fată citind) şi altele, peste 50 de tablouri.
Fiind cea mai mică, stăteam mai mereu pe lângă mama. Avea doar patru clase, dar ştia multe şi avea darul povestirii. Mereu lucrând câte ceva, îmi recita poezia Mama de Coşbuc, Muma lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu etc, şi-mi spunea tot felul de poveşti, unele inventate de ea.
N-am auzit-o pe mama niciodată spunând ceva de rău de cineva. Ea stătea „în banca ei”, asculta şi împăciuitoare sfătuia pe toţi de bine.
Nu mi-a plăcut niciodată munca pământului şi îngrijirea animalelor. Făceam ceea ce mi se spunea fără să comentez, însă doar pentru că aşa trebuia. Animalele şi păsările le iubeam în felul meu. Nu-mi plăcea absolut deloc atunci când îmi făceam temele, ţinând caietul pe genunchi şi mă trăgea vaca de lanţ, ori trebuia să păzesc puii să nu sară gardul… Mama era scundă, firavă şi muncea extrem de mult. Mă implicam în multe treburi doar s-o scutesc pe ea. Mi se rupea inima când o vedeam cum trudea toată ziua până la epuizare, Tata a fost 10 ani concentrat, înainte, în timpul şi după război. Mama a trebuit să se descurce singură cu munca şi creşterea copiilor. Poveştile ei din vremea aceea mă impresionau şi plângeam pe ascuns. Deşi micuţă, nu voiam în ruptul capului să rămân acolo, iar mama mi-a spus că singura soluţie pentru mine să plec din sat era să învăţ şi să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Şi aşa am făcut. Nici maşina de cusut pe care mi-a cumpărat-o tata să mă scape de muncile câmpului nu m-a convins să rămân în sat. Deşi învăţasem s-o mânuiesc, spuneam că nu ştiu. Din fericire amândoi părinţii au înţeles ceea ce voiam, m-au încurajat şi m-au ajutat să merg la şcoală mai departe.

Ioan Popoiu: Cum era locul tău natal?

Vasilica Grigoraş: După câte am spus până acum, se înţelege că locul natal nu l-am perceput ca fiind un rai. Mi-am dorit să evadez şi mi-a ieşit. Cu mâna pe inimă pot spune însă că am păstrat în fiinţa mea multe flori înmiresmate, made Robeasca. Îmi aduc aminte de masa cu trei picioare, în jurul căreia stăteam cu toţii, de păpuşile cu păr din mătase de porumb, pe care le confecţionam singură ori împreună cu fetiţele de vârsta mea, de iernile troienite, de joaca până la epuizare cu bulgări ori construirea oamenilor de nea, de derdeluşul plin de sănii, de ploile calde de vară când umblam cu picioarele goale prin şanţ… Prin aceste amintiri mi-am simţit mereu cordonul obilical ce mă lega de sat viu şi puternic. Am revenit întotdeauna cu toată dragostea; e adevărat rar, dar cu bucuria revederii celor dragi.
Am copilărit într-un sat de câmpie, la aproximativ 3 km de râul Buzău. Tata a fost grădinar o perioadă. De cum intram în vacanţa de vară, plecam la grădină pe malul Buzăului. Mi-au plăcut foarte multe lucruri acolo: scăldatul în Buzău, cântecul păsărelelor din păduricea din apropiere, podul de soare şi lună peste râu…
În alţi ani, ai mei au cultivat tutun. Mi se părea inuman să te scoli la 2-3 dimineaţa şi să mergi la cules frunze de tutun, cu un miros îngrozitor, pe care le înşiram pe aţă în timpul zilei, de-aveam degetele sparte mereu. Tare mi-aş fi dorit să mă joc, mai târziu să citesc, în loc să stau cu nasul în frunzele acelea. „Aventura” continua în postul Crăciunului, când puneam mai multe frunze uscate la un loc şi le legam (păpuşi de tutun), apoi făceau cei mari baloţi pe care îi predau în schimbul unei sume de bani. Mirosul nu ieşe din casă decât primăvara când se deschideau toate uşile şi geamurile.
Ceea ce pot spune, foarte sincer este faptul că nu m-am jucat de-ajuns cât am fost copil. Eram sănătoasă, o zvăpăiată, mă căţăram prin toţi copacii, alergam cât mă ţineau picioarele, făceam şi pozne uneori, dar mereu îmi lua apărarea mama. Îmi aduc aminte, să fi avut vreo trei sau patru anişori, când din greşeală am călcat un bobocel de raţă. Mi-a plăcut că era moale la talpă, apoi am păşit din boboc în boboc până la ultimul. Atunci am „furat-o” de la buna mea mamă, dar tot m-a apărat, spunându-i tatei că i-a mâncat nu ştiu ce dihanie.

Ioan Popoiu: Ce îţi amintești de prima zi de şcoală?

Vasilica Grigoraş: Încercând să-mi amintesc, sunt şi eu surprinsă că mi s-au imprimat pe pelicula memoriei doar lucrurile frumoase. Văd şi acum abecedarul şi aritmetica pe bancă. Pentru prima dată aveam cărţi şi erau doar ale mele. Şi fiecare coleg le-avea pe-ale lui. Ne bucuram cu toţii. Până atunci mă uitam pe cărţile fratelui mai mare care era şcolar şi mă atenţiona mereu să am grijă de ele.
Un alt lucru de care eram mândră era uniforma. Pentru fetiţe era pepit, alb cu albastru şi şorţuleţ albastru. Sora mea mai mare, care era croitoreasă îmi făcuse şorţuleţul alb. Eram deosebită faţă de toate colegele din ciclul primar şi îmi făcea plăcere acest lucru.
Ceea ce mai pot adăuga despre şcoala din satul natal este faptul că am avut învăţători şi profesori foarte buni şi apropiaţi elevilor. Pe lângă faptul că tratau cu seriozitate orele de curs, încurajau întotdeauna elevii care voiau să înveţe. Am fost în excursii şi tabere şcolare, am participat la olimpiade şi concursuri sportive.
Îmi aduc aminte şi crâmpeie din perioada colectivizării (1960-1962). Tata stătea ascuns şi ne-a spus că dacă ne întreabă cineva unde este, să spunem că nu ştim. Ceea ce era adevărat. Venea la şcoală un activist şi mă întreba unde-i tata. Îi dădeam acelaşi răspuns. După ce pleca, învăţătorul îmi punea mâna pe umăr şi-mi spunea: „E bine că nu ştii”. Era de partea ţăranilor.

Ioan Popoiu: Am avut surpriza să aflu că ai urmat Liceul nr. 4 Galați, locuiam pe strada liceului și luam masa la cantina acestuia.

Vasilica Grigoraş: Ce mică e lumea mare!! Mulţi liceeni, care locuiau la gazdă în oraş mâncau la cantina liceului nostru. Dat fiind profilul, mâncarea era foarte bună, gustoasă şi consistentă.

Ioan Popoiu: Ce ne poţi spune despre anii de liceu ?

Vasilica Grigoraş: Liceul nr. 4 din Galaţi era cu program de educaţie fizică. Am jucat baschet în divizia naţională a liceelor sportive. Nu prea am avut vacanţe, în perioada aceea. Mergeam în tabere şi cantonamente pentru antrenament. Anii de liceu au fost extrem de frumoşi şi interesanţi. Îi păstrez în buzunarul de la piept. Deşi am stat patru ani la internat şi ieşeam în oraş cu bilet de voie, m-am bucurat cu adevărat de anii adolescenţei cu primii fiori de dragoste, de plimbările de mână pe faleză, de priviri nevinovate pe sub sprincene…
Doamna dirigintă, în prima zi din clasa a IX-a ne-a spus că, începând din acel moment, timp de patru ani, domnia sa ne va fi mamă, tată, prietenă… Şi am luat-o de bună. Orice prostioară pe care o făceam (şi nu au fost puţine), mă sculam de dimineaţă, mă învoiam de la înviorare şi o aşteptam la poarta şcolii (obişnuia să vină cu mult înainte de începerea cursurilor). Am „reuşit” să sparg şi sticla de la vitrinile din holul de lângă cancelarie, unde erau toate trofeele, medaliile, diplomele liceului, la toate disciplinele sportive. Era în perioada Festivalului „Cerbul de aur”. Colegii voiau să se scuze a doua zi la lecţii, iar eu învăţam la filosofie (obiecul meu preferat). Un coleg a venit, mi-a luat cartea şi maculatorul şi a fugit spre sala de la parter unde era singurul televizor din liceu. Coborând scările de la etajul unu, am alunecat pe covor şi am intrat cu o parte din corp în vitrină. Slavă Domnului că nu am păţit nimic! Geamul a căzut pe ciment, s-a făcut ţăndări şi s-a auzit un zgomot infernal. Pedagoga, pedagogul şi toţi colegii interni au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu înmărmurită în mijlocul tuturor. A venit un coleg şi m-a luat, m-a dus în dormitor, asigurându-mă că împreună cu alţi colegi de clasă vor face curat, iar mâine o vom aştepta împreună pe doamna dirigintă să-i spunem. Aşa s-a întâmplat. N-am dormit în noaptea aceea, pedagoga m-a supravegheat şi dimineaţă, împreună cu colegul meu eram la poartă. Spunându-i tărăşenia şi văzându-mă şi pe mine în ce stare eram, a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a zis: „Lasă că o rezolvăm noi, stai liniştită”. I-a dat colegului meu o sumă de bani, l-a învoit de la ore şi împreună cu un muncitor din şcoală au mers în oraş, au cumpărat sticla şi au aşezat-o la locul ei.
O, Doamne, acum îmi amintesc şi de noaptea din ultima zi din trimestrul întâi, clasa a XI-a, când am pus pe un umeraş sacoul unui coleg, iar deasupra o căciulă şi le-am agăţat în uşa de la intrarea în dormitorul cu 30 de paturi. Când s-a trezit prima colegă şi a văzut umeraşul, crezând că este un bărbat, a început să ţipe din toţi rărunchii, apoi toate celelalte după ea. A venit pedagoga, a râs şi ea, m-a chemat şi m-a întrebat: „Cum de ţi-a venit trăsnaia asta în cap? Tu eşti şefă pe internat la fete, aşa exemplu le dai tu? Puţină ruşine!”
Într-o zi ne-a dat extemporal la biologie. Profa de biologie avea un nepot la Liceul „Vasile Alecsandri” care mânca la prânz la cantina noastră. Mă simpatiza. Ne întâlnim, povestim ce-am mai făcut fiecare. I-am spus că am dat extemporal la biologie, dar nu-s prea mulţumită de ceea ce am scris. Mă întreabă: „V-a semnat lucrările?” „Nu”, îi zic. „Bine, scrie extemporalul şi îl înlocuiesc pe cel din clasă”. Mi-a surâs ideea, şi cu suflet mare, de ce să nu-i spun şi celei mai bune prietene, să scrie şi ea. I-am dat a doua zi lucrările, dar când să le schimbe, a apărut mătuşă-sa şi el a fugit, lăsând totul baltă. S-a prins doamna profesoară şi cred că s-a distrat grozav de tărăşenia noastră, că avea simţul umorului. Ne-a chemat pe rând pe mine şi pe colega mea, spunându-ne că cealaltă a recunoscut ce-a făcut. Am început să plâng şi am recunoscut. Mi-a spus să nu mai fac niciodată aşa ceva, explicându-mi ce înseamnă acel lucru. Probabil a înţeles că a fost o copilărie şi ne-a trecut în catalog notele pe care le meritam la lucrarea din clasă. Nu ne-a spus nici dirigintei, nici altor profesori. A rămas secretul nostru. Până am terminat liceul, când ne întâlneam, ea-mi zâmbea, iar eu puneam capul în pământ. Doamne ce profesori am avut!
Şi-ar mai fi multe asemenea de spus…

Ioan Popoiu: Ai absolvit un liceu sportiv şi ai urmat facultatea de Filosofie! Cum explici acest lucru ?

Vasilica Grigoraş: Deşi liceu sportiv, se acorda atenţia cuvenită tuturor obiectelor de învăţământ. Am avut profesori minunaţi la toate obiectele, profesional vorbind, buni pedagogi şi oameni de omenie. Adevărate modele.
Şcoala, internatul şi sportul pe întreaga perioadă a liceului au fost pârghii de formare pentru viaţă. Aici ne-am însuşit spiritul fairplay, am înţeles ce înseamnă omenia, întrajutorarea, respectarea unor reguli, înţelegând că libertatea este până acolo şi atât timp cât nu deranjezi pe altcineva. Învăţam la toate obiectele, în primii ani îmi plăceau istoria, literatura română şi universală, limbile străine, inclusiv latina, chimia, dar în ultimii doi ani mă fascinau filosofia, psihologia şi logica, materii predate de un profesor de mare calibru intelectual şi tact pedagogic, reuşind să-mi îndrume paşii spre universuri noi şi interesante. Am vie în minte poza actorului Ştefan Ciubotăraşu din manualul de Psihologie, la lecţia Atenţia. Cu ochii larg deschişi, iscoditori, senini şi îngânduraţi în acelaşi timp. O adevărată oglindă a sufletului. De unde să ştiu eu că peste câţiva ani voi locui pe meleagurile natale ale marelui actorului?
În anul în care am terminat liceul, în Galaţi a luat fiinţă Facultatea de educaţie fizică de trei ani. Mulţi din profesorii şi antrenorii din liceu s-au transferat acolo. M-au îndrumat să merg la această facultate pentru că aveau nevoie de o echipă bună de baschet, dar pasiunea înflorită pentru cele trei obiecte a fost mult mai puternică şi hotărâtoare în alegerea drumului spre învăţământul superior.

Ioan Popoiu: Ce impresii ţi-au lăsat anii de studenţie?

Vasilica Grigoraş: În facultate am descoperit „mirajul” cunoaşterii. Am devenit mai „serioasă”, vorba tatei. Era tare mult de învăţat, de citit, foarte multe lucruri noi de înţeles, de însuşit, o facultate grea. În ciuda faptului că erau şi obiecte cu doctrine comuniste (materialism dialectic şi istoric…), marea majoritate a cursurilor erau extrem de interesante şi ne dădeau o deschidere spre lume, spre societate, spre interiorul nostru. Am avut cursuri cu somităţi ale filosofiei şi culturii române, distinşi profesori: Constantin Stere (Istoria filosofiei antice), Titus Raveica (Istoria filosofiei moderne), Tudor Ghideanu (Istoria filosofiei contemporane), Vasile Pavelcu (Psihologie), Teodor Dima (Teoria sistemelor logice)…
Prinsă în vârtejul atâtor informaţii dintr-un univers nou, pentru toţi colegii, deci şi pentru mine, oarecum virgin, care ne îmbia să-l descoperim, exageram cu cititul, cu învăţatul. Ba, unii profesori ne cereau să şi conspectăm ceea ce citeam. Prin anul doi de facultate am făcut un surmenaj intelectual. Eram tare îngrijorată, nu voiam să abandonez sau să întrerup cursurile şi am mers la medic. După ce m-a consultat, un medic în vârstă, dar foarte bun, îmi spune mucalit: “Domnişoară, sunteţi debilă”. Am făcut ochii mari, m-a podidit plânsul şi m-am uitat ţintă în ochii lui. Cred că privirea mea l-a speriat atât de tare, încât a venit spre mine, ca un tată grijuliu şi mi-a spus: „Domnişoară, studentă la filosofie, chiar nu ştii că debilitatea este de mai multe feluri? Nu vezi cât eşti de slabă şi plăpândă! I-a să luăm noi nişte vitamine, ceva calciu şi vezi că o să fie bine.“ Şi aşa a fost. M-am prezentat în sesiune ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.
Toate astea nu m-au împiedicat să mă îndrăgostesc şi în anul trei spre patru să mă şi căsătoresc.

Ioan Popoiu: Cum percepi momentul absolvirii facultăţii?

Vasilica Grigoraş: Întotdeauna am luat lucrurile aşa cum erau. Nu m-am entuziasmat nici n-am dramatizat nici un moment, nicio situaţie. La terminarea facultăţii, aveam deja o familie şi ne doream să ne adunăm la un loc. În facultate acumulasem cunoştinţe, dar adevărata profesie de dascăl (ca toate celelalte meserii) se învaţă în practică, la locul de muncă. A urmat perioada planurilor de lecţie zilnice la toate obiectele, planificări trimestriale şi anuale, lecţii deschise până la examenul de definitivat. La liceul la care am lucrat era un colectiv tânăr şi mulţi am pregătit şi susţinut Definitivatul în acelaşi an. Ne-am şi distrat împreună, dar am şi învăţat cot la cot.

Ioan Popoiu: După absolvire, ai profesat puţin ca profesor, de ce ?

Vasilica Grigoraş: Am suferit întotdeauna că nu am avut cărţi. N-aveam bani să-mi cumpăr. Le păstram cu sfinţenie pe toate cele primite cadou sau de la premii. Şi acum am în biblioteca mea „Scriitori români şi străini” (două volume) de G. Ibrăileanu, Editura pentru literatură, 1968.
În perioada liceului mergeam la Biblioteca „V.A. Urechia”, în timpul facultăţii, la Biblioteca de ştiinţe sociale din Puşkin. Biblioteca este un pom plin de roadele (informaţii din toate domeniile cunoaşterii umane) muncii celor mai străluciţi oameni din lume, din toate timpurile. Biblioteca este un „galaxie” în care luminează un ansamblu imens de „stele şi alte corpuri cereşti”, de forme şi mărimi diferite, menţinute împreună prin atracţia „gravitaţională” a cunoaşterii. Ceea ce m-a mai împresionat în bibliotecă este şi faptul că în noianul de cărţi, era o ordine desăvârşită. Căutarea în cataloage şi Accesul liber la raft erau aventuri repetabile, însă respectând anumite reguli, rezultatele erau cele dorite sau descopeream mereu alte şi alte nume de autori, alte titluri de cărţi, alte domenii interesante.

Ioan Popoiu: Cum ai ajuns la Vaslui, la Biblioteca Județeană?

Vasilica Grigoraş: Şi ca să continui ideea de mai sus, pot spune că mi-am dorit să lucrez într-o bibliotecă. Apariţia unui post liber în Biblioteca Judeţeană, era o poartă larg deschisă pentru ceea ce îmi doream. Depindea de mine dacă închideam uşa înainte de a intra sau după ce intram. Am ales varianta să fiu în interiorul instituţiei şi să-mi împlinesc un vis. Multe dorinţe mi-a împlinit bunul Dumnezeu, iar cele pe care nu mi le-a îndeplinit, am înţeles treptat că ceea ce mi-a oferit El a fost varianta cea mai bună pentru mine. Pentru toate Îi mulţumesc!

Ioan Popoiu: Ce-au însemnat anii îndelungati petrecuți în această bibliotecă?

Vasilica Grigoraş: Şi ca să fiu cinstită până la capăt, când am ajuns în bibliotecă, am avut senzaţia că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Am înţeles limpede că Bunul Dumnezeu a avut un plan cu mine. M-a ghidat pas cu pas. Am fost angajată de la început în Compartimentul de evidenţă, clasificare şi catalogare a documentelor. Nici nu se putea mai potrivit. Toate publicaţiile care întrau în colecţiile bibliotecii, întâi treceau prin mâna mea, pe sub ochii mei, îmi atingeau sufletul în drumul lor spre minte. Puţini ştiu că biblioteconomia este o ştiinţă, ştiinţa informării şi documentării. Aşadar, aici am continuat studiul. Întrucât fondul de carte are caracter enciclopedic, mi-am lărgit sfera domeniilor de interes. Şi pe lângă atribuţiile din fişa postul de clasificare, indexare, catalogare, desfăşuram ori participam şi la alte activităţi cu publicul (lansări de carte, întâlniri cu scriitori, editori…, târguri de carte, organizări de expoziţii, schimburi de experienţă…), scriam medalioane ale unor personalităţi, realizam bibliogarafii de autor şi tematice.
Am avut multe bucurii şi împliniri, dar şi câteva mari regrete, despre care n-am vorbit până acum. Mulţumesc, Ioan Popoiu pentru că mi-ai dat ocazia să vărs din căuşul inimii aceste neîmpliniri!
Când am plecat din bibliotecă am lăsat gata de tipar o carte, intitulată „O viaţă ilustră: Polivalenţa actorului şi poetului Ştefan Ciubotăraşu”. O carte despre ilustrul actor, aşa cum a fost. Volum pregătit pentru sărbătorirea centenariului naşterii actorului (2010). În colaborare cu colegi din marile biblioteci din ţară: Constanţa Dumitrăşconiu din Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Violeta Iosub din BCU, Iaşi, Lucia Olga Întorsureanu de la Biblioteca UNATC Bucureşti, Ioana Popescu – Uniunea Cineaştilor Bucureşti, Doina Radu de la Biblioteca Judeţeană Galaţi, Lucia Bibarţ, Biblioteca Judeţeană Arad, Georgeta Petre, Biblioteca Judeţeană Constanţa am descoperit în publicaţiile periodice ale vremii poeziile actorului (astăzi puţini mai ştiu că marele actor a scris şi versuri), interviurile sale, articole despre actorul şi omul Ciubotăraşu, cronici de film. În urma solicitării mele, au scris despre Ştefan Ciubotăraşu: Dionisie Vitcu, Andrei Blaier, Mircea Drăgan, Tudor Caranfil, Ben Todică…, al căror cuvânt a fost inclus în carte. În investigaţiile mele, am cunoscut-o (virtual) pe unica fiică a actorului, Magda Ciubotăraşu-Fotescu, plecată din ţară înainte de 1989 în Germania. Am făcut un interviu cu domnia sa, despre cum a trăit şi simţit viaţa ca fiică a ilustrului tată. Din păcate, nu au fost bani la bugetul bibliotecii pentru publicarea acestei cărţi.
O altă carte document lăsată nepublicată a fost „Dicţionarul personalităţilor vasluiene din diaspora”. Aveam deja experienţa unui asemenea demers, lucrând la dicţionarul „Fragmente de spiritualitate românească”, însă aici a fost o muncă titanică. Descoperirea acestora a fost posibilă prin corespondenţa cu ambasade şi consulate române în alte ţări, cu asociaţii ale românilor din străinătate, cu familiile unora dintre aceştia… Am descoperit nume reprezentative al culturii, literaturii, artei, muzicii şi spiritualităţii româneşti: Liviu Ciulei (regizor, actor, scenograf, arhitect, profesor), Mioara Cortez (soprană), Viorica Teodora Cortez (mezzo-soprană), Nicole Acatrinei (muzician, violonist, dirijor), Leonid Arcadie (Mămăligă) (profesor, scriitor, dramaturg, publicist), Dumitru Ştefănescu (fizician, cercetător), Emil D. Bâclea (muzician, fagotist, profesor universitar), Ioana Carla Bena Coppex (fizician, cercetător), Eugen Cojocaru (scriitor, publicist, critic de teatru şi film), Grigore Gafencu (om politic, diplomat, ziarist), Valeriu Lazarov (regizor, realizator de shows tv, profesor), Bujor Nedelcovici (romancier, eseist şi critic de film), Cicerone-George D. Poghirc (istoric literar, lingvist, tracolog, eseist, profesor), Lucian Raicu (critic şi istoric literar, eseist), Anghel Rugină (economist de talie mondială, prof. univ. „emeritus”), Valentina Teclici (sociolog, scriitor, poet, publicist, editor, traducător), Benoni Todică (Ben, scriitor, publicist, jurnalist, cineast), Vasile Vasilachi (arhimandit mitrofor vicar, teolog, scriitor) şi mulţi alţii. Cu o parte dintre cei descoperiţi şi incluşi în volum am avut o corespondenţă frumoasă şi îndelungată, câţiva mi-au devenit buni prieteni.
O altă experienţă inedită şi extrem de interesantă, dar cu final mai mult decât lamentabil. Eram la începutul procesului de informatizare a bibliotecilor. După o documentare în marile biblioteci din România care începuse acest proces (BCU Bucureşti, Biblioteca Academiei şi Biblioteca Naţională a României), împreună cu un coleg informatician, inginer de sistem în bibliotecă am lucrat la un program de înformatizare a bibliotecii timp de un an şi jumătate. L-am prezentat la Conferinţa Naţională a Asociaţiei Bibliotecarilor din Învăţământ (ABIR), care a avut loc la Suceava şi a fost apreciat ca reuşit şi aplicabil bibliotecilor româneşti pentru că îndeplinea toate rigorile unui asemenea sistem, era viabil. Din motive pe care nu vreau să le pomenesc aici, programul a fost respins. Dacă ar fi fost implementat, astăzi, fără nicio cheltuială, cel puţin bibliotecile comunale şi şcolare din judeţul Vaslui ar fi fost informatizate. Din păcate, a fost o pierdere imensă!!! Şi acum mai sunt biblioteci care fac descrierea cărţii pe fişe de hârtie, iar pentru împrumut folosesc imprimatul fişei de lectură din secolul trecut!! No coment!
Cu toate aceste neîmpliniri, răni destul de dureroase (mi-a trebuit timp să accept că nu contează dacă ajungi la ţinta propusă, ci drumul pe care-l faci.), Biblioteca vasluiană în care mi-am petrecut aproape trei decenii este şi va rămâne una dintre iubirile vieţii mele. Am în continuare o frumoasă colaborare.

Ioan Popoiu: Să vorbim acum despre opera ta, eseuri, poezii, proză scurtă, cronică literară! Cum comentezi?

Vasilica Grigoraş: Toate acestea au venit treptat, după o perioadă îndelungată de acumulări, de lecturi, de întâlniri cu oameni de litere şi cu ajutorul unor prieteni de suflet, care au crezut în mine şi m-au încurajat continuu; aş menţiona pe poeta Valentina Teclici, poeta Mariana Gurza, scriitorul Ben Todică…
Sunt o persoană timidă, însă întotdeauna foarte curioasă. Mă interesează tot ce este nou. Îmi place să încerc, să experimentez. La început am scris doar pentru mine şi câţiva din jurul meu. Apoi, au început să curgă ideile, cuvintele, metaforele… Au fost perioade cu ploi abundente de inspiraţie, altele cu secetă; probabil muzele şi-au luat şi ele momente de respiro şi-or fi plecat în concediu, cine ştie pe unde. Au şi ele acest drept, şi-l respect, însă sunt convinsă că le-a impresionat perseverenţa mea şi au revenit mai generoase şi mai cooperante în demersurile mele.

Ioan Popoiu: Ai publicat în reviste din țară?

Vasilica Grigoraş: Da, am publicat în mai multe publicaţii pe suport hârtie şi în mediul online. Şi aici am luat-o încetişor, la început în reviste profesionale, în cele locale apoi am îndrăznit să trimit şi la altele. Dau câteva exemple: Milesciana, Ecouri literare, Acta moldaviae meridionalis, Discobolul, Melidonium, Singur, Elanul, BAAADUL literar, Monitorul Cultural Românesc, Scârţ, Vatra veche, Melidonium, Izvoare Codrene şi Chiorene, Armonii culturale, Oglinda literară, Glas comun, Logos şi Agape, ROKU, Constelaţii diamantine, Climate literare, Plumb, Luceafărul, Orizonturile bucuriei…

Ioan Popoiu: Dar şi în reviste din străinătate?

Vasilica Grigoraş: Internetul oferă această oportunitate de comunicare. Am găsit înţelegere şi mulţumesc directorilor de publicaţii, redactorilor şefi şi redactorilor de la revistele românilor din diaspora : Clipa (SUA), Armonia- Saltmin Media (SUA) Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USA, Lumină lină (SUA), Observatorul (Canada), Destine literare (Canada), Agero (Germania), Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia), Revista Iosif Vulcan (Australia), Confluenţe literare, Rexlibris, Argument (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…

Ioan Popoiu: Numeroase sunt apoi cărțile publicate! Prima carte era una știinţifică, în 2001!

Vasilica Grigoraş: Publicarea acestui dicţionar al personalităţilor vasluiene a fost rodul mai multor ani de cercetare şi documentare. Am analizat starea de fapt pe această nişă şi am constatat că era necesară o asemenea apariţie editorială. Încântată de ceea ce descopeream, mă adânceam cu bucurie în documentele de referinţă ale bibliotecii în care lucram (dicţionare, enciclopedii, cărţi şi publicaţii periodice), apoi am solicitat ajutorul unor colege din Biblioteca Naţională şi Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti.

Ioan Popoiu: A urmat o carte despre Eudoxiu Hurmuzachi, în 2007, la Vaslui. Cum comentezi!

Vasilica Grigoraş: O onoare pentru biblioteca din Vaslui să deţină în colecţiile sale 36 de volume din celebra Colecţie Hurmuzachi. Mi se părea o adevărată comoară şi mă durea sufletul când mă gândeam că era total necunoscută. Citind, m-a fascinat personalitatea lui Eudoxiu şi nobleţea familiei Hurmuzachi, dragostea de ţară, dăruirea, implicarea cu grijă sporită în drumul documentelor de o valoare inestimabilă. M-a tentat să scriu despre Eudoxiu Hurmuzachi „mare răscolitor de arhive”, al cărui crez a fost: „Ocupaţinea mea principală este exploatarea tuturor arhivelor ministeriale, îndeosebi a „Haus of und Staatsarchiv” pentru a scrie o istorie documentată a Moldo-Vlahiei, sau mai bine zis a naţiunii româneşti” şi despre volumele existente în bibliotecă. Nu este o carte de amploare, însă a fost un mijloc de semnalare a existenţei documentelor în bibliotecă, câteva consideraţii asupra neamului Hurmuzachi şi contextului istoric. Am invitat profesorii de istorie din Vaslui, m-am consultat cu ei, şi la rândul lor şi-au spus punctul de vedere la activitatea cu publicul organizată pe acest subiect. Cartea-bibliografie a fost editată şi tipărită cu mijloacele proprii ale instituţiei.

Ioan Popoiu: Sunt interesante apoi cărțile despre Petre Iosub si Anghel Rugină, ce ne poţi spune despre ele ?

Vasilica Grigoraş: Profesorul dr. în filosofie, Petrea Iosub era (bunul Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!) un intelectual „pur sânge”. Un om cu o veritabilă cultură enciclopedică. N-a fost acceptat în învăţământul superior pentru că nu avea origine sănătoasă. Pentru mulţi, un mentor în adevăratul sens al cuvântului, pentru mine un mentor de mare preţ. Era un om blând, manierat, făcea parte din generaţia care-şi scotea pălăria şi se-apleca în faţa doamnelor.
Am colaborat sporadic încă din anii când lucram în învăţământ. La bibliotecă am colaborat la editarea unei cărţi despre domnia sa, la împlinirea vârstei de 70 de ani, apoi la o carte de convorbiri pe teme filosofice şi la cartea despre acad. Anghel Rugină. Au fost bogate experienţe şi căi de învăţare a lucrului bine făcut. Anghel Rugină, economist de talie mondială, profesor universitar „emeritus” era un univers ştiinţific în domeniul economiei. Deşi trăia de mulţi ani SUA, era un mare iubitor de ţară şi neam. În vizitele pe care le-a făcut la Vaslui şi întâlnirile cu elevii şi cadrele didactice de la Colegiul Economic care îi poartă cu cinste numele, recita poeme întregi din poeţii români. După 1990 a propus oficialităţilor române un plan cu strategii de dezvolare economică a României, prin care se putea ajunge la un adevărat „Miracol economic” . Nimeni, dar nimeni, începând de la preşedinţii ţării, prim-miniştri, miniştri, deputaţi, senatori… nu a înţeles buna lui întenţie şi soliditatea soluţiilor propuse de el; până şi membri ai Academiei Române l-au ignorat, neluând în seamă sugestiile lui, aplicate în alte state, cu rezultate remarcabile. Mare păcat!

Ioan Popoiu: Esti autoarea unor cărţi de povestiri şi poezii pentru copii!

Vasilica Grigoraş: La un moment dat am simţit nevoia să mă copilăresc, să mă joc, de data aceasta cu slove şi versuri, iar aripile au început să-mi crească, să despice mai viguros văzduhul poeziei, să se alinte în fante de lumină cu rimă. Necunoscându-mi bunicii, poate şi din această cauză mă străduiesc să fiu o bunică atât cât pot eu de bună. Înţelegând prin asta, să dăruiesc tot ceea ce pot, tot ceea ce sunt capabilă. Cărţile pentru nepoatele mele au venit atunci când a trebuit, zic eu. La vârsta de şase ani ai fiecăreia, când deja înţelegeau ce este o poezie, o povestire. A fost pentru ele o surpriză frumoasă şi o bucurie. Pentru mine o mulţumire sufletească.

Ioan Popoiu: Interesant mi se pare Jurnalul de călătorie în Noua Zeelandă, din 2015!

Vasilica Grigoraş: Este o călătorie de o dată în viaţă. Este un miracol. Nesperat, care a venit şi m-a îmbrăţişat atunci când a trebuit, nici mai devreme, nici mai târziu, ci exact atunci când am avut curajul să plec la un asemenea drum. Nu am niciun merit în ceea ce priveşte întreprinderea acestei călătorii. Poate marea onoare de a fi prietenă din studenţie cu scriitoarea, editoarea şi traducătoarea, dr. în sociologie, Valentina Teclici, care a ales să trăiască la antipozi. Invitaţia, susţinerea din toate punctele de vedere îi aparţin. Facinaţia călătoriei s-a concretizat în însemnările zilnice timp de trei luni cât am stat acolo, apoi o perioadă de documentare.

Ioan Popoiu: Un volum aparte este „Izvoare nesecate „…, Iași, 2016.

Vasilica Grigoraş: Cu subtitlul „Însemnări despre oameni şi cărţi”, este o volum care s-a constituit în timp. S-au adunat pagină cu pagină în medalioane, reflecţii pe diverse teme, iar cea mai consisentă parte sunt recenzii despre cărţi de filosofie, de proză, poezie, publicistică, antologii, reviste şi film.

Ioan Popoiu: Ceea ce te definește sunt volumele de poeme de sorginte niponă! Ce ne poţi spune despre acestea?

Vasilica Grigoraş: Despre haiku am citit în primii ani de după 1990, când au intrat în bibliotecă cărţi cu astfel de poeme. Mi-au plăcut de la primele lecturi. A fost un „coup de foudre”. Pur şi simplu m-au fascinat. O bună perioadă de timp, doar am citit. După ce am ieşit la pensie, având mai mult timp liber am căutat şi găsit pe internet grupuri de haijini români şi concursuri lunare şi săptămânale. Începând cu anul 2013 am început să trimit şi eu. Am fost încurajată de colegi şi doresc să mulţumesc tuturor, dar în special Anei Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Cezar-Florin Ciobîcă, Petru Ioan Gârda, Dan Norea, Valeria Tamaş, Ioana Dinescu…
Treptat am descoperit şi alte specii literare din lirica niponă: senryu, tanka, gogyohka, haibun şi am încercat pe fiecare în parte, iar din aceste încercări au ieşit câteva cărţi: Doar cu pana inimi: tanka (ediţie bilingvă), Iaşi PIM, 2016; Starea vremii azi: senryu, Iaşi, PIM, 2016 Ninge pe-oglinda lunii: haiku, Iaşi, PIM, 2017; Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri (ediţie bilingvă), Napier (NZ), Scripta manent, 2017.

Ioan Popoiu: Ce este Mişcarea haijinilor din România?!

Vasilica Grigoraş: Este comunitatea celor care scriu haiku, senryu… Din fericire mulţi poeţi români extrem de talentaţi au abordat acest gen liric cu succes deplin atât în ţară cât şi peste hotare. Există şi o „şcoală” în acest sens în mediul online. Cine doreşte poate publica în: Autori de haiku din România, Haiku de azi şi de ieri – atelier, Dincolo de retină… şi pot participa la mai multe concursuri: Concurs săptămânal de haiku (CSH), unde este permis şi senryu, Concurs lunar de haiku, pe RO KU, Concurs lunar de senryu, pe Lyrical Flashes, şi mai sunt şi altele… De asemenea, sunt concursurile internaţionale, unde haijinii români ocupă locuri fruntaşe.

Ioan Popoiu: În 2018 ai publicat la Iaşi, un volum de poezii şi unul de versuri pentru copii!

Vasilica Grigoraş: Dacă „Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii”, a fost planificată în funcţie de data împlinirii a şase ani a nepoatei celei mici, n-aş putea să explic de ce am publicat în acelaşi an şi „O corabie la timp potrivit: versuri” Poate că am simţit că dospise de ajuns. Sau, aşa a fost să fie. Şi dacă m-ai întreba ce este poezia, ţi-aş răspunde: „Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel.
Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate.
Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT.”

Ioan Popoiu: Iar în 2019 alte trei volume ?

Vasilica Grigoraş: Aşa este: unul de critică „Seninul din inima cărţilor” , unul cu note de călătorii peste hotare „Respiro pe tâmpla timpului” şi ediţia a doua, revizuită şi adăugită a Jurnalului de călătorie în Noua Zeelandă, intitulat „Odă prieteniei”. Nu-i în firea mea să-mi arog merite, dar cred că prin ineditul unei astfel de călătorii la antipozi, cartea a plăcut cititorilor şi lecturată din curiozitate. Onorată să scot o nouă ediţie.

Ioan Popoiu: Eşti prezentă și în volume colective numeroase! Te rog să le prezinţi!

Vasilica Grigoraş: Ar fi multe de spus aici. Încântată să mă aflu alături de mai mulţi autori în lucrări colective. Prezenţa în astfel de volume a venit de la sine. Din diverse motive am răspuns doar la o parte din invitaţii. Voi vedea în continuare cum va fi.

Ioan Popoiu: Ce planuri ai ?

Vasilica Grigoraş: Scriu în continuare. Treptat se adună material pentru noi cărţi de poezie, eseuri, haiku, senryu, gogyoshi, haibun, însemnări de călătorie, recenzii.
Dar, toate la timpul lor. Doamne ajută !
Cartea este o „fiinţă”. Cu o viaţă mai scurtă sau mai lungă… Însă, spre deosebire de celelalte fiinţe, cartea poate fi nemuritoare. Cum s-ar putea explica altfel actualitatea scrierilor din antichitate, din perioada Renaşterii, din perioada modernă…? Din carte reţinem ceea ce este mai important, ceea ce ne place, ori este în concordanţă cu gândirea şi starea noastră interioară. Şi astfel ne hrănim mintea şi spiritul.
Pe de altă parte, orice om este o carte. Depinde cu ce ochi îl privim, ce suntem dispuşi să vedem în el şi, mai ales ce putem învăţa din felul lui de a fi.
Dacă, şi pe noi reuşim să ne vedem ca o carte deschisă şi să ne „citim” cu răbdare şi atenţie sporită, iar în clipe de răgaz să stăm sincer de vorbă cu noi despre ieri, azi, mâine, ne vom cunoaşte mai bine şi vom reuşi să scoatem la lumină ceea ce e mai bun în noi. Asta spre bucuria noastră, dar şi ca oportunitate de a oferi celorlalţi fărâme din darurile pe care le-am trimit.
Sigur, acest lucru nu este simplu. Dar merită încercat. Eu am încercat şi nu-mi pare rău. Dacă şi cât am reuşit, o vor spune alţii.

Ioan Popoiu: Îți mulțumesc mult, în încheiere, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

IOAN POPOIU – PE CALEA DAMASCULUI

Ioan POPOIU - PE CALEA DAMASCULUI
Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în „Faptele Apostolilor”: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care „sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de „o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, „chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru „bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.
Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia)? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.
Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când „păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată „îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).
Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca „popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.
În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.
Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns („marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, „Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.
Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.
El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi „franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.
Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, „doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: „Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: „Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este „pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: „Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.
Cu o înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, „La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: „La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: „Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: „Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.
O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la „nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea „întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.
La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o „Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate „ad maiorem Dei gloriam”.
–––––––
Ioan POPOIU
Câmpulung Moldovenesc
25 aprilie 2018

IOAN POPOIU – CONFESIUNE (POEME)

Ioan POPOIU - CONFESIUNE (POEME)

FATA MORGANA
Îmi lipseşti
în fiecare zi
şi-n fiecare noapte
visul meu cristalin
ca un cer albastru
unde eşti iubire
din depărtări
în ce tărâm să te caut
iartă-mă sunt vinovat că
nu te-am aflat mai curând
eşti speranţă şi iluzie
tăcută şi enigmatică
cu neputinţă de cuprins
te pierd şi te găsesc mereu
ca un vis întrupat
iubita mea de neatins
NOAPTEA DE BANCHET
Sună telefonul
în zi de vară
şi mă caută
o amintire scumpă venită de departe
vocea ta în noapte
în Grădina Publică
profilul tău
pe banca singuratică
fumul care se prelinge uşor
din ţigară
vorbele tale calde
străpung întunericul
buzele tale roşii
precis desenate
rostesc cuvinte numai
de tine înţelese
eşti numai candoare şi frumuseţe
ca o privelişte neatinsă
ce-ţi cade prima oară sub ochi
de pe tărâmul amintirii
încerc în zadar
să te-aduc în prezent
SILUETĂ
Frumuseţe
din zări purpurii
apariţie fulgurantă
ondină ce păşeşti
pe malurile apelor
cum să străbat până la tine
nălucă de noapte
din poienile tăcute ale pădurii
tu iubita mea pierdută
vino din lumea ta nepătrunsă
lumină-mi eşti şi-ntuneric
iubire-ndurerată
vino şi umple-mi tristeţea
silueta ta de liceancă
fragilă ca o trestie
unduită pe câmpie
paşii tăi pierduţi
pe urmele mele
TU
Ziua aceea de toamnă
frumoasă şi caldă
ca o zi de vară
te caut nerăbdător
în săli şi coridoare
ai venit în sfârşit
grăbită şi zâmbitoare
din trecut tinereţea năvăleşte
peste noi devastator
suntem pulverizaţi
mă priveşti ca şi când
abia ne-am fi despărţit
şi te-ascult
vorbind despre tine
o viaţă cu valuri mari
uriaşe gata să te-nghită
îmi spui resemnată
acum sunt singură de tot
sfâşietor de tristă
te-ntorci spre mine
o altă istorie stă acum să-nceapă
LICEUL DE MARINĂ
Despre ce
să-ţi vorbesc iubire
ce irumpi neaşteptat în viaţa-mi
aparent calmă şi senină
îţi spun puţine cuvinte
întâmplări şi înfrângeri
vorbim despre noi
ca şi când ar fi vorba
despre alte persoane
nu nai aud cuvintele
celor din jur
te văd doar pe tine
şi cât sunt de doritor
să regăsesc pe liceanca
neverosimilă de nouăsprezece ani
clipe nepreţuite
aş dori ca ziua să nu se mai sfârşească
şi de la înălţimea ei
aş dori să plonjez
în tinereţea mea de
palid şi trist adolescent
EPILOG
S-au stins luminile
întâlnirea a luat sfârşit
peste scena revederii noastre
a căzut cortina
ne-ntrebăm cu priviri pierdute
unde ne vor purta de-acum paşii
stau lângă tine în maşină
şi simt cum mă cuprinde agonia
durerea de a fi lipsit de tine
acum că te-am regăsit cu
ce fel de îmbrăţişare să te cuprind ca
să nu mai pleci de lângă mine
stăm cuminţi unul lângă altul
ce rezonabili suntem ne
vom întoarce trişti în
vieţile noastre goale
fără speranţă şi fără viitor
ce mă-mpiedică să vin
să păşesc lângă tine
ce demon se joacă cu vieţile noastre
şi vrea să sfâşie brutal
intimitatea abia regăsită
SEARĂ
Ce albastru e cerul
şi cât de sfâşietoare par toate
priveşti în gol
la tinereţea pierdută
clipele acelea unice
se derulează cuminţi ca
într-un film de epocă
pagini ale unei vieţi
acum ca şi epuizate
pe ce filă a trecutului
vrei să-ntârzii unde crezi că
ai trăit mai adevărat
ce să selectezi de-aici
ce alegere să mai faci acum
când zilele par inutile şi triste
vieţi stoarse de sevă
cadavre ce plutesc în vid
ce salt nebunesc să poţi face
ca să regăseşti trăirile acelea
ce ne păreau magice
ce demon se joacă cu vieţile noastre
nu reuşeşti să cuprinzi decât învelişul lucrurilor
în timp ce lacrimile picură calde
pe gresia rece
REVERIE
Cât poţi să prelungeşti
frumuseţea unei secvenţe
ce se-ntâmplă cu vieţile noastre ce
parc-atârnă neputincioase
separat de noi precum
hainele vechi şi uzate
vino iubire năvalnică şi
sfărâmă carcasa goală
a unei vieţi eşuate
întoarce clipele de aur
schimbă sensul toarcerii lucrurilor
ajută-ne s-o luăm de la început
să ne regăsim în visele fericite
alungă pustiul din suflet
trezeşte dorul după tot ce e viu
clipă bucurie vrajă freamăt
opreşte scurgerea timpului spre moarte
MELANCOLIE
Te regăsesc în
zilele de toamnă
pustii şi reci
stare răsărită în mine dintr-o absenţă
pe care încerc disperat s-o acopăr
clipele acelea lungi fericite
nu pot umple golul lăsat de
amprenta ta în suflet şi
inima ce te caută fără odihnă
să prindă ceva din fiinţa ta
brusc depărtată dar curând
vocea ta timid-speriată
îmi aduce ceva din nevinovăţia ta
eşantion pe care încerc să-l ocrotesc
ca pe un fragment nepământesc
să vii tot mai aproape din
depărtarea lăsată între noi
ca o pedeapsă
CLINICA DE ONCOLOGIE
Surpriza
de a te afla într-un loc ca acela
alături de fiinţe dragi
atât de devotată celor apropiaţi
lovită în ceea ce iubeşti
mai mult de-unde acest eroism
vetust atât de străin de vacarmul cotidian
derizoriu şi zborul tău neaşteptat
pe verticală gesturi neverosimile
uitate în lumi demult trecute
cum stai tu anonimă şi nesfârşit de tristă
încercând să încălzeşti cu dragostea ta
tot ce ai mai drag pe lume
să uiţi de tine pentru ceva
aflat mai presus de lume
şi aşa treci cu
dezinvoltură şi stoicism
păşind mai departe
VOCEA TA
Vocea ta
şi ziua îmi răsună în inimă
ca în plină noapte
ne afundăm împreună
în amintiri din alte timpuri
descoperim uimiţi
ceea ce ştiam demult
despre vieţile noastre
zilele acelea fericite
când toate erau sau
păreau posibile
trecut decantat
prin trăire şi suferinţă
amestec de real şi de vis
ca o umbră dulce-tristă
unde eşti tu
tinereţe nemuritoare
când n-aveam nimic
dar credeam că am totul
CONFESIUNE
Vorbeşte-mi despre tine
şoaptele tale fierbinţi
te aştept mereu cu o
nesfârşită dorire
aievea eşti şi amăgire
îmbrăţişez imaginea ta
ca o fantomă în oglindă
iubita mea ireală
cât de mult aş dori să te apropii
să simt respiraţia ta fierbinte
eşti pasiune şi suferinţă
iubirea mea necuprinsă
NOPŢI DE OCTOMBRIE
Te aud în întuneric
ca şi când mi-ai vorbi aievea
cuvintele tale par acum
să-mi spună altceva despre
ceea ce credeam că ştiu
păşesc astfel pe tărâmul sufletului tău
şi-l descopăr mereu altul
necunoscut şi nedefinit
încercăm să înnodăm firul vieţii
noastre de tot ce-a fost
frumuseţe nesfârşită atunci
în illo tempore
speranţă iubire şi vis
cu neputinţă să ştiu de ce
destinul vrea să se joace cu
vieţile noastre unde am greşit
de ne este impusă o viaţă
ce ne pare străină povară
ce atârnă asupra capului nostru
gata în orice clipă să ne strivească
ABSENŢĂ
Cum reuşeşti tu
să te insinuezi în cele din preajmă
dă-mi iubire aripi
să ajung la tine
lasă-mă să-ţi fiu aproape
să te cuprind într-o singură îmbrăţişare
unde să te aflu dacă nu în
iluzii speranţe şi vise
tu cea atât de vie şi de nematerială
dorinţă şi amăgire
ce-ţi apropii paşii pe tăcute
cea care te rosteşti în şoapte
destin îmi eşti şi călăuză
lumină în zi şi candelă în noapte
PROFIL
De ce mă chemi
ca să întâlnesc o iluzie
caută-mă unde nu
ajunge gândul tău
te-ai ascuns în tăcere
şi departele te-a cuprins
nu răspunzi şi nu
te dezvălui
aicea eşti şi nicăieri
nu te aflu
în zile egale fără sfârşit
tu ce vrei să pari anonimă
dar nu ştii să-ţi ascunzi
strălucirea ta venită
din lumi apuse depărtate
ce vor să te răpească privirii
atentă la chemări
neştiute ca să aprinzi
în tine o flacără ce
arde tăcută
numai de tine văzută
–––––––
Ioan POPOIU
Câmpulung Moldovenesc
aprilie 2018

Ioan POPOIU: Marșul Centenarului – note şi impresii

Sâmbătă 24 martie dimineaţa, înainte de ora 7, în stradă, în drum spre gară, mă întâmpină o zi de iarnă veritabilă, cu multă zăpadă şi un uşor viscol. În sfârşit, sunt în tren, în acceleratul de Timişoara, atmosferă calmă, obişnuită, de wekeend, lume puţină, care nu are o destinaţie specială, nu are gândul la ceea ce se pregăteşte mâine.

Sunt obosit, febril, am dormit puţin, încerc să-mi fac ordine în gânduri, nerăbdător să ajung mai repede la Iaşi, unde mă aşteaptă o lungă călătorie. Cobor grăbit în gară, înainte de ora 11, şi mă îndrept în pas alert spre autogară, ajung la peronul unde se află microbuzul care face cursă regulată între Iaşi şi Chişinău. Intru rapid în vorbă cu şoferul, aveam să aflu mai târziucă îl chema Igor, îi pun un potop de întrebări, îmi spune că la 11, 15 plecăm prin Sculeni-Prut, spre Basarabia! Traversăm lent Iaşul, vremea se face frumoasă, se înseninează, apă peste tot. Ajungem la vama Sculeni abia pe la 12,30, urmează controlul actelor (unii au paşapoarte, alţii cărţi de identitate) şi bagajelor, apoi alt control al poliţiei de frontieră, normal (nu-i aşa ?), doar mergem într-o ţară străină, Republica Moldova! Şi eu care credeam că merg peste Prut, în Basarabia!

Dar, înainte de trecerea râului, aş vrea să spun câteva cuvinte despre cei cu care călătoresc în microbuz. Şoferul, Igor, care îmi spune că are dublă cetăţenie, la întrebarea mea dacă este român, îmi răspunde că nu, deduc însă că este moldovean sau moldo-rus, prenumele său evocă o posibilă simbioză. Poartă părul scurt, vorbeşte cu accent moldovenesc, zâmbeşte frecvent, se mişcă cu mare agilitate, discută amical cu tânăra de lângă el, pare prieten cu toată lumea, îmi dă cartea lui vizită, l-am sunat mai târziu pentru întoarcere şi-mi răspunde cu amabilitate. În faţa mea, aşezată lângă şofer, se află Cătălina, studentă la Bacău, se întoarce la Chişinău, este de-acolo înţeleg, o întreb dacă vine mâine la Adunare, îmi răspunde că nu, are alt program. Pe banca din spate, lateral, se află Victoria, o doamnă ca la 50 de ani, a fost la fiica ei din Timişoara, iar acum se întoarce acasă, dincolo de Prut. O întreb, mai întâi, despre locul unde mă duc, despre hotelul ,,Zarea”, unde voi fi cazat, despre staţia unde ar trebui să cobor. Oprindu-ne pe ndrum, ca să luăm câte ceva, deschid discuţia despre miting şi Basarabia, mişcarea unionistă, ea se arată sceptică, îl citează pe Lenin (cât de odios îmi sună acest nume!), conform căruia nu sunt întrunite toate condiţiile pentru o schimbare decisivă. Sunt dezamăgit să întâlnesc o asemenea mentalitate. La un alt popas, intru în vorbă cu un alt pasager, este tânăr, blond, îmi spune că a făcut ASE-ul, la Chişinău, are un serviciu, aflu de la el că-l cheamă Vasile, îl întreb dacă este român (de teamă să nu aflu că este moldovean!), îmi dă un răspuns care îmi încălzeşte sufletul: ,,suntem români”! Mă întreb însă câţi gândesc ca el. Îmi confirmă că va merge la mitingul de mâine.

Pe nesimţite, trecem Prutul şi suntem deja dincolo, aflu despre aceasta numai după ce-am trecut, râul practic nu l-am văzut din microbuz (nu l-am văzut nici la întoarcere, era noapte). Iată-mă, într-o zi frumoasă de primăvară, în ajun de Bunavestire, în Basarabia! Acest pământ al făgăduinţei, mi l-am imaginat în dorinţele mele în multe feluri, nu este nicio altă provincie românească care să-mi provoace un asemenea fior sufletesc, de emoţie, încântare şi uimire, precum Basarabia, cuvânt cu patru a, pământul cu picioarele muiate în mare! Numai ce-am trecut dincolo, devin febril, îmi întorc privirile în toate părţile, încercând să aflu, să surprind cât mai multe despre locuri, oameni şi stări de lucru. De la început, remarc, ca o surpriză plăcută, că mă întâmpină un ţinut cunoscut, un fel de ,,acasă” bine ştiut, imagini blânde, plăcute, care se lipesc de suflet, locuri care îmi amintesc de ,,Privelişti moldoveneşti”, a compozitorului Mihail Jora. Nu observ nimic strident, nimic străin, coline domoale, pajişti şi pădurici, liniile orizontului coboară blânde, ca şi când am călători între Siret şi Prut. Realizez, pe viu, că mă aflu înlăuntrul aceluiaşi pământ vechi românesc, între hotarele aceluiaşi neam! Numai graniţa silnică, artificială, de la Prut, îţi crează impresia unui ,,dincolo”, care de fapt nu există! Este foarte simplu: aşa cum, dacă treci Oltul, pătrunzi în Oltenia, dacă treci Prutul, ai pătruns în Basarabia. Această armonie primitoare, blândeţea, simplitatea, te întâmpină peste tot, chiar în oraşe, la Chişinău, şi toate acestea ţin de firesc. Observ aşezări, sate, orăşele, cu nume curat româneşti, Unteşti, Corneşti, Nisporeni, Străşeni, Călăraşi, alternativ, rar, localităţi ca Nicolaevka, Elisabetovka, Romanovka, care nu sunt altceva decât implanturi etnice ale stăpânirii ruse, de după 1812, colonişti aduşi din diferite părţi, care au dat numele localităţilor de unde proveneau.

După plecarea din Călăraşi, unde am făcut un ultim popas, cu şapte minute înainte de ora 15, pe o bornă kilometrică supradimensionată văd scris CHIŞINĂU, pătrundem în suburbiile oraşului, devin foarte atent, ca să nu-mi scape nimic. Ajungem deja în oraş şi remarc plăcut surprins siluetele înalte, elegante ale blocurilor, multe clădiri guvernamentale de dimensiuni impresionante, cu tricolorul Moldovei fluturând deasupra. Oraşul Chişinău (al doilea oraş românesc, ca dimensiuni, după Bucureşti, cu aprox. un milion de locuitori) îţi lasă o impresie puternică, convingătoare, de oraş modern, trepi- dant, n-ai spune că figurează la o margine de Europă. Observ cu plăcere spaţiile verzi, foarte mulţi copaci, trecem printre şiruri numeroase, lungi, de castani, cu coaja albă, strălucitoare, îmi imaginez că primăvara şi vara oferă o privelişte încântătoare

Ajungem în centru şi cobor, după cum mi s-a indicat, la Patria, fac primii paşi pe trotuarul din centrul Chişinăului şi parcă plutesc, cerul albastru şi soarele puternic mă cuceresc, am sentimentul că mă aflu într-un loc cunoscut, unde toate mă întâmpină şi îmi surâd cu prietenie! După cinci-zece minute, mă aflu dintrodată în faţa statuii lui ŞTEFAN cel MARE şi SFÂNT, aflată la intrarea în parcul central şi în marginea Pieţii cu acelaşi nume. Prezenţa domnului se simte peste tot, pulsează ca o stea strălcitoare, ca un far uriaş. Ajuns în faţa statuii, ca în vis, încă nevenindu-mi să cred că mă aflu aici, îngenunchez simplu, ca în biserică în faţa icoanei, sărut piatra rece a soclului şi îmi fac cruce creştineşte. Mai rămân apoi minute bune lângă statuie, pe care o privesc îndelung, cu intensitate şi emoţie, cu gândul la adunarea de mâine. Aici, lângă statuie, întâlnesc un tânăr din zona Sucevei, Adrian, care îmi face o fotografie. Pornesc apoi încet, privind cu nesaţ în jur, spre hotelul Zarea, aflat lângă ASE şi păşesc lent, coborând continuu pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu. Nu a fost o simplă coborâre, ci o plutire, inima se lipea de tot ce remarcam minunat în jur, de la numele străzilor, precum Columna, la aspectul armonios, plăcut al clădirilor pe care îmi cădea privirea, la frumuseţea cerului basarabean de primăvară! Trăirile au fost intense, puternice, cu neputinţă de uitat.

Ajung pe nesimţite în faţa clădirii ASE, traversez prin faţa ei printr-un părculeţ, fac colţul la dreapta şi ajung brusc în faţa siluetei de peste zece etaje a hotelului Zarea. La recepţie, mă întâmpină o doamnă blondă, cu părul oxigenat, care nu mai e tânără, îi spun că a fost reţinută o cameră pentru mine. Trebuie însă să mă duc la o casă de schimb, pe care o aflu la intrarea unui magazin, unde, pentru 30 euro, primesc în schimb 600 lei moldoveneşti. Mă întorc la hotel, achit preţul camerei, 222 LM, apoi primesc cheia şi urc cu liftul la etajul doi, la camera 215! De-aici încolo, pentru mine, încep surprizele, care vor fi tot mai numeroase şi mai puţin plăcute. Constat că chiuveta, baia şi toaleta se află pe hol, în folosinţă comună, şi nu în cameră cum mă aşteptam. Deschid televizorul să văd dacă sunt canale româneşti sau măcar în limba română, dar, după multă căutare, nu găsesc decât Protv şi TeleMoldova, restul (peste 20!) sunt canale ruseşti, o nouă surpriză nedorită. Dar partea cea mai neplăcută abia începe. După ce-ajung în cameră, încerc să comunic cu cei aflaţi dincolo de Prut, o sun mai întâi pe soţia mea să-i spun c-am ajuns, dar robotul îmi comunică sec: ,,număr necunoscut”! Am încercat de mai multe ori, dar răspunsul a fost acelaşi, apoi îl sun pe fratele meu, la Galaţi, pe Adriana Popa, la Timişoara, acelaşi răspuns. Încep să-mi pierd răbdarea, îmi creşte pulsul, mi se face cald, sângele mi se urcă în obraji, mă simt brusc obosit. Descopăr ceva straniu: sunt de fapt prizonier în acest hotel din mijlocul Chişinăului, nu pot comunica cu nimeni de dincoace şi de dincolo de Prut.

Din cauza căldurii şi enervării, cobor numai în cămaşă la recepţie şi le spun ce se întâmplă. În culmea iritării, spun cu voce ridicată că mi-am imaginat că mă aflu în Basarabia românească, în timp ce televizorul din cameră este plin de canale ruseşti. Administratorul hotelului, Serioja, dar mai ales femeile (cameristele) din incintă îmi spun direct: ,,păi noi suntem rusoaice”! Din cauza tulburării ce mă stăpâneşte şi care se amplifică continuu, nici nu mai realizez că am făcut o gafă (eu vorbeam ca român, în Basarabia, ca un stăpân, dar situaţia era cu totul alta). Recepţionera blondă, moldoveancă, mă îndrumă pentru telefon către un tânăr de la hotel, Andrei, nu ştiu dacă este român sau rus, care îmi spune că am nevoie de o nouă cartelă, ies grăbit din hotel şi mă duc la acea oră târzie să cumpăr cu 40 LM o altă cartelă, pe care apoi Andrei mi-o instalează, pentru a putea vorbi în Basarabia, dar nu şi România. Încerc din nou să vorbes acasă, fără succes, soţia îmi trimite un mesaj (,,ai ajuns”?), n-am cum să răspund, apoi mesajele ei vin ca o avalanşă: de ce nu răspunzi, unde eşti, cu cine eşti, rămâi acolo, dacă nu  vrei să răspunzi ş.a.m.d.! Amuţesc, sunt copleşit de neputinţa de a comunica şi explica, nu ştiu cu cine să vorbesc pentru a lămuri lucrurile. Reuşesc totuşi să găsesc pe holul hotelului tineri moldoveni, cu ajutorul lor reuşesc să comunic video cu Anastasia, colegă de liceu, aflată în Anglia, care s-a întrecut pe sine pentru a mă ajuta, şi mai ales cu Adriana, din Timişoara, prietenă cu vechi stagii. Cu ajutorul ei dezinteresat, reuşesc să transmit, în sfârşit, soţiei că am ajuns, sunt la hotel şi nu m-a răpit nimeni!

În jurul orei 21, mă întorc frânt în cameră, mănânc complet absent, apoi mă culc într-un târziu, dorm greu, mă trezesc devreme, sunt indispus şi nu mă simt bine. Mă simt inutil, am impresia că nu mai înţeleg nimic. După o rugăciune scurtă, o rog pe singura cameristă moldoveancă de etaj, Maria, să-mi facă un ceai, mi-l aduce, ca să-l am la drum. Părăsesc hotelul şi merg la o pizzerie să iau micul dejun, am plecat de-aici cu impresii bune, la masă o fată, româncă, Luminiţa, m-a servit cu promptitudine şi căldură. Am ajuns curând la hotel, mi-am luat bagajul, iar după ora 11, m-am îndreptat încet spre Piaţa MAN, vegheată de statuia lui Ştefan, unde urma să înceapă mitingul.

În timp ce m-apropii de Piaţă, de departe se aud melodiile şi cântecele româneşti ale programului folcloric ce preced mitingul propriu-zis, stabilit pentru ora 12. La această oră, traversez dinspre Gavriil Bănulescu şi mă aflu practic la câţiva metri de statuia lui Ştefan. Urmăresc de-aici tot ce se întâmplă, tot ce aud şi văd. La sosirea mea, Piaţa era aproape plină, dar continuă să sosească valuri-valuri de oameni, în grupuri mari sau mici, care se disting de departe prin steagurile tricolore ce le poartă. Grupurile poartă pancarte pe care sunt menţionate localităţile, judeţele sau zonele (la hotelul unde am fost cazat sosise cu autocarul un grup mare din Constanţa). Membrii acestora sunt încolonaţi disciplinat, poartă haine de postav şi cizme tradiţionale, sub tricolore scânteietoare, priveliştea lor aminteşte de imaginile pe care le cunoaştem despre adunarea de la Alba Iulia. Niciodată n-am remarcat la o adunare publică un număr atât de mare de steaguri tricolore (o adevărată pădure!) şi membrii acestor grupuri le poartă cu mândrie, cu plăcere chiar, ca pentru a sublinia, simbolic, solemnitatea şi însemnătatea acestei zile. Foarte mult entuziasm, bucurie curată, spontană, fiecare, ca om sau ca grup, se simte cu desăvârşire liber, este o veritabilă sărbătoare, de nimic cenzurată, ca o apoteoză a mulţimilor adunate sub un stindard de luptă!

Pe lângă steaguri, am văzut în mulţime, la aceste grupuri, numeroase icoane, pe care le ţineau singuri sau împreună cu alţii, chiar lângă mine, în apropierea statuii, o familie, soţ, soţie şi copii, erau strânşi în jurul unei icoane. Cu siguranţă, printre ei erau şi preoţi, chiar dacă aceştia nu se afişau în sutană, dar nu-i puteau lăsa singuri pe enoriaşii lor (să ne amintim de versurile lui Mureşanu: ,,Preoţi cu crucea în frunte / Căci oastea e creştină”). Numeroase au fost pancartele inscripţionate, după aspiraţii sau inspiraţie, toate de factură naţională veritabilă, precumpănea spontaneitatea formulării! De pildă, o pancartă mare pe care era zugrăvită harta mărită a României Mari! Oameni singuri care purtau inscripţii referitoare la cei 100 de ani de la unire sau mici steaguri tricolore, pe care unii şi le-au confecţionat singuri. Alte steaguri (unele chiar în imediata mea apropiere), de mari dimensiuni, purtate mai ales de tineri, aveau imprimate imaginea stemei regale a României. Astfel înţelegem că, la această adunare populară, oamenii au venit, în mod absolut liber şi spontan, cu gândurile lor înalte, cu concepţiile lor, cu devize proprii, încercând să le unifice sau să le armonizeze. Era o imagine a întregului, care rezulta din însumarea acestor aspiraţii şi deziderate, care aparţineau unor oameni reali, unor indivizi concreţi, unor grupuri constituite, nimic abstract sau himeric nu anima această mulţime de zeci de mii de persoane.

Aceasta se putea deduce şi din scandările lor, de genul: ,,Unire” (sloganul principal, repetat cu cea mai mare frecvenţă), marşul era organizat tocmai pentru înfăptuirea acesteia, ,,Jos hotarul dintre fraţi”, ,,Jos hotarul de la Prut”, ,,România Mare”, ,,Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Aceste scandări şi lozinci exprimau dorinţa ,,cea mai vie, cea mai aprinsă” (cum se exprimau unioniştii din 1859), referitoare la ceea ce animă neamul românesc, în întregul lui, în acest an centenar, aceea de a vedea înfăptuiră reîntregirea României”! Este un ideal naţional integral, fundamental, care pluteşte în aer, cine ar putea spune că nu există sau nu îl vede (,,Unirea românilor există, spunea Bălcescu, după revoluţia din 1848, e orb cine n-o vede”!), trebuie numai să fie conştientizat de fiecare dintre noi. Cei aflaţi în mulţimea aceea de zeci de mii de oameni înţelegeau spontan, intuitiv, fără prea multe explicaţii raţionale sau argumente sofisticate, că acesta este un moment astral, o poruncă a vremii, venită de Sus, dar şi din lăuntrul fiinţei, pentru înfăptuirea marelui vis al reîntregirii.

Cuvântările rostite de la tribuna improvizată a marii adunări populare din 25 martie 2018, de la Chişinău, erau orientate în acelaşi sens. Vorbitorii s-au exprimat în jurul refacerii unirii din 1918: George Simion, liderul Acţiunii Unioniste, Nicolae Dabija, membru USELR, Traian Băsescu, fost preşedinte al României, Ludovic Orban, liderul liberal de la Bucureşti, Dan Barna, preşedinte USR ş. a. Un cuvânt însemnat de spus la această adunare populară pro-unionistă l-au avut primarii şi consilierii din localităţile care au votat, liberi şi nesiliţi de nimeni, pentru unirea cu România. S-a subliniat că este vorba de peste 100 de localităţi, ceea ce reprezintă în jur de 20 % din populaţia Basarabiei. Această acţiune de unire, spontană, liberă, făcută de jos în sus, are cele mai mari şanse să reuşească, dincolo de inerţia organismelor oficiale ale statului moldovean, şi poate fi cheia victoriei spiritului unionist. La această adunare, pe lângă materiale unioniste, s-au difuzat şi ziare, precum ,,Luceafărul”, iar în editorialul publicaţiei, N. Dabija scria semnificativ: ,,Dodonii trec, iar poporul rămâne”! Acest popor anonim, de jos, care nu calculează şi nu precupeţeşte în acţiunile sale, are şansa de a impune victoria prin tenacitatea sa tăcută. Adunarea de proporţii (s-a vorbit chiar de 100.000 de oameni!) de la Chişinău urmărea să atragă atenţia Parlamentului de la Chişinău că problema cea mai urgentă, cea mai acută şi mai însemnată ce ar trebui să se afle pe ordinea sa de zi este însăşi unirea Rep. Moldova cu România! Parlamentul de la Bucureşti a dat un semnal clar şi hotărât, la 27 martie 2018, votând o rezoluţie prin care arăta că România este pregătită şi doritoare să-i primească la sânul ei pe românii din Basarabia. Semnalul a fost înţeles şi bine primit de liderii Acţiunii Unioniste de peste Prut, care au anunţat reluarea acţiunilor unioniste în septembrie.

La Chişinău, am întâlnit persoane, care gândesc, scriu şi trăiesc în spiritul unităţii neamului românesc. O asemenea persoană este poeta Tamara Tomiris Gorincioi, care a fost prezentă bineînţeles la această adunare. Să spunem câteva lucruri despre poeta basarabeană, pentru cititorii neavizaţi. Tomiris, cum îi spun prietenii, este din Unteşti, a făcut liceul la Ungheni şi facultatea de filologie la Chişinău, apoi s-a lăsat angrenată în publicistica mişcării naţionale din Basarabia, din anii 90, după care a început să scrie. Să precizăm că Tamara Gorincioi este vocea cea mai reprezentativă a poeziei române din Basarabia, care are o personalitate marcantă ca scriitoare, cultivând în versurile sale mai cu seamă trecutul dacic, mitic şi istoric, evocând Dacia felix, dacii liberi, pe care îi percepe drept ,,neam de zei şi de atlanţi”. Tomiris este o poetă veritabilă, inspirată, de mare talent, chiar dacă nu este membră USELR şi nu poate publica atât cât scrie, din cauza  posibilităţilor materiale limitate. Ne-am întâlnit la miting, la statuia lui Ştefan cel Mare, iar după încheierea adunării, am pornit într-o plimbare pe străzile Chişinăului. Mi-am exprimat mirarea că ea, poeta Basarabiei, cunoscută şi din baladele născute din versurile sale, nu se află în tribună pentru a vorbi oamenilor, şi-mi spune, modestă, că nu este cunoscută decât pe Facebook! Intrăm, în scurtul timp pe care-l avem împreună, în Biserica ,,Naşterea Domnului” din centrul Chişnăului, o biserică frumoasă, impresionantă prin stilul ei. Remarcăm amândoi frumuseţea clădirilor vechi ale Chişinăului, castanii de pe străzile sale, iar în jurul nostru vedem mulţi oameni, tineri mai ales, care se plimbă pe străzi înfăşuraţi în tricolor. Discuţia noastră, deosebită, a durat numai două ore, ea se îndreaptă spre casă, având oaspeţi, iar eu merg spre autogara Sud, pentru a pleca spre Iaşi.

Pornesc din Chişinău Sud cu un autocar mare, pe la 18,30, dar ne întoarcem pe un alt traseu decât la venire şi vom ajunge mai repede la Prut. Drumul acesta nu-l voi uita multă vreme, înaintăm spre sud pe un cer senin superb, avem timp să admirăm apusul, soarele nu ne părăseşte nicio clipă până se întunecă. Am observat pe acest traseu, din sudul Basarabiei, că toate localităţile pe care le-am întâlnit erau curat româneşti, niciun nume străin, rusesc, nu am întâlnit în drumul nostru. Când se întunecă ajungem la Leuşeni, pe unde vom traversa Prutul dincoace, expediţia basarabeană a luat sfârşit şi o spun cu tristeţe. Stăm mult aici, la vamă, aproape un ceas şi de aceea înaintăm în mare grabă de la Vaslui spre Iaşi, avem o mare întârziere şi pierd astfel legătura spre Suceava. Rămân noaptea în gară la Iaşi până în zori, apoi plec cu acceleratul de Timişoara, cu care am venit, spre Câmpulung. Dorm puţin pe tren, dar când mă trezesc, la Suceava, observ că nu mai am internet şi nu pot vorbi pe Smarthfon. Am ajuns obosit acasă, pe la 10, m-am odihnit, dar a doua zi, 27 martie (primisem în ajun de la Tomiris o imagine splendidă a miilor de oameni de la miting), am ţinut o conferinţă la Muzeul din Câmpulung despre unirea Basarabiei, de unde tocmai mă întorsesem, dar ceva din mine lăsasem acolo şi mai ştiam că locul acesta binecuvântat are nevoie de noi, de dragostea noastră.

——————————–

Prof. IOAN  POPOIU,

istoric

15 aprilie 2018

http://armoniiculturale.ro/…/ioan-popoiu-marsul-centenarul…/

Ioan Popoiu – un poet care scrie istorie

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

—————————–

Bibliotecar ,

Luminița IGNEA

Câmpulung Moldovenesc

Sursa:  https://www.crainou.ro/2017/10/13/ioan-popoiu-un-poet-care-scrie-istorie/

Ioan Popoiu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Licenţiat în Istorie – Filosofie şi Teologie.

Intelectual: muzeograf şi profesor.

Autor a unor grupaje de poezii şi eseuri în reviste: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Astra” (Braşov), „Euphorion” (Sibiu), „Mioriţa” (S. U. A.), „Observatorul” (Canada).

Autorul volumului de poeme „Vifor Eretic”.

MOTTO: „Orice spirit înfăptuieşte în viaţă, două opere: opera de om viu şi opera de nălucă.” Gerard de Nerval.

Imposibilă Arcadie

 

frumuseţea aceasta

te răneşte

paşii tăi

nu duc neapărat undeva

clipa în care

iubita îţi cere

să renunţi

cerul albastru

şi gândul agasant

că nu înţelegi

cărei lumi aparţii

construieşti

încă o dată

planuri

până la

următoarea prăbuşire

păsări arbori soare valuri

imposibilă Arcadie

 

Necuprins în necuprins

 

palpezi

nevăzutul

neatinsul

inexistentul

nerostite sunt toate

eşti invadat de umbre

tăceri

cât mai puţine cuvinte

instrumente abandonate

necuprins în Necuprins

eşti dincolo de tine

însetat de vastitate

în golul din miezul fiinţei

pătrunzi

nucleu fosforescent

plutind

în

Marele Rotund

 

Transparenţă a lumii

 

copleşit de lumină

părăsit de tot ce-i real

disoluţie a formelor

oameni forme obiecte

fluide

destrămare

eşti numai Spirit

flacără înăuntrul Abisului

priveşti fascinat

transparenţă a lumii

sunete culori miresme

nu mai eşti aici

nu ştii cine eşti

nu-ţi mai aparţii

bulgăre de foc

în cuprinsul

Inelului

 

Glorie amânată

 

exasperat

de forme materie ziduri

cariatide triumfătoare

agresive

nimicul organizat

impunător

teroare în miezul banalităţii

golul în inima lucrurilor

învins

cu gândul la luptele viitoare

glorie amânată

triumf niciodată posibil

eşecul

ca respiraţie zilnică

însingurat în

Ideal

 

Condotier solitar

 

condotier în armiile regeşti

lupţi sub o străină zare

ziduri se surpă

armate se prăbuşesc

năluca victoriei

se-ndepărtează mereu

mărşăluieşti singur

lângă zidurile Wittenbergului

visezi la o himerică glorie

te vezi luptător

sub steaua lui Fortinbras

strălucit înveşmântat în armură

lupte marşuri arme

toate victorii „à la Pyrrhus”

lupta se mută înăuntru

orizontul se închide

în

inima ta

 

Următoarea lovitură

 

acum

singurătatea

te inundă

pătrunde în tine

ca o panteră tânără

încordată

plină de sânge

iubirea trecută

zvâcneşte în tine

eşti numai zbucium

ca un animal de pradă

lovit

sfârtecat

cu neputinţă să cedezi

să te resemnezi

până la sfârşit

intact

tânăr ca un adolescent

aştepţi cu un surâs

următoarea lovitură

ce ţi se pregăteşte

nepăsător

 

Phoenix

 

plonjezi pe câmpul verde

iubirea freamătul dorinţa

alungă tristeţea

nu vrei să primeşti nimic

ca o consolare

stai în bătaia sentimentului

ca sub fulgere tăioase

eşti făcut cenuşă

anihilat până la suflet

proiectat

în afara universului

ca pe un pământ al nimănui

tânjeşti la

sângele tânăr proaspăt

o adiere de viaţă

pentru a respira

din nou

 

Taină în taină

 

în orice clipă

oscilezi

între

prăbuşire şi apoteoză

drumul spre tine însuţi

piedică de neînvins

nu ezita

nu te teme

dincolo de lume

dincolo de tine

se află

Necunoscutul

eşti

taină în Taină

 

Într-o altă viaţă

 

real invadat

de coşmaruri

într-o altă viaţă

ţi se vor face

promisiuni de fericire

elanuri întârziate

pătrunzi din nou

în încăperi goale

unde nu te strigă nimeni

şoapte printre obiecte

aflate în viitor

mai multe persoane

răspund la acelaşi nume

ce-ţi mai aparţine

prezent la toate

chemările

vrei să fii doar

uitare şi absenţă

————————————-

Ioan POPOIU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

Ioan Popoiu: Pe calea Damascului

Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în Faptele Apostolilor: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care ,,sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de ,,o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, ,,chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru ,,bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.

Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia) ? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.

Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când ,,păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată ,,îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).

Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca ,,popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.

În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu  regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.

Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns (,,marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind  părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, ,,Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.

Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.

El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi ,,franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.

Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, ,,doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: ,,Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: ,,Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este ,,pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: ,,Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.

Cu o  înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, ,,La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: ,,La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: ,,Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: ,,Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.

O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la ,,nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea ,,întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.

La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o ,,Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate ,,ad maiorem Dei gloriam”.

——————————-

Ioan POPOIU

21 iunie 2017

Câmpulung Moldovenesc