IOAN POPOIU – PE CALEA DAMASCULUI

Ioan POPOIU - PE CALEA DAMASCULUI
Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în „Faptele Apostolilor”: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care „sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de „o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, „chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru „bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.
Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia)? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.
Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când „păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată „îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).
Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca „popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.
În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.
Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns („marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, „Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.
Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.
El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi „franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.
Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, „doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: „Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: „Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este „pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: „Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.
Cu o înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, „La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: „La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: „Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: „Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.
O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la „nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea „întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.
La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o „Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate „ad maiorem Dei gloriam”.
–––––––
Ioan POPOIU
Câmpulung Moldovenesc
25 aprilie 2018
Reclame

IOAN POPOIU – CONFESIUNE (POEME)

Ioan POPOIU - CONFESIUNE (POEME)

FATA MORGANA
Îmi lipseşti
în fiecare zi
şi-n fiecare noapte
visul meu cristalin
ca un cer albastru
unde eşti iubire
din depărtări
în ce tărâm să te caut
iartă-mă sunt vinovat că
nu te-am aflat mai curând
eşti speranţă şi iluzie
tăcută şi enigmatică
cu neputinţă de cuprins
te pierd şi te găsesc mereu
ca un vis întrupat
iubita mea de neatins
NOAPTEA DE BANCHET
Sună telefonul
în zi de vară
şi mă caută
o amintire scumpă venită de departe
vocea ta în noapte
în Grădina Publică
profilul tău
pe banca singuratică
fumul care se prelinge uşor
din ţigară
vorbele tale calde
străpung întunericul
buzele tale roşii
precis desenate
rostesc cuvinte numai
de tine înţelese
eşti numai candoare şi frumuseţe
ca o privelişte neatinsă
ce-ţi cade prima oară sub ochi
de pe tărâmul amintirii
încerc în zadar
să te-aduc în prezent
SILUETĂ
Frumuseţe
din zări purpurii
apariţie fulgurantă
ondină ce păşeşti
pe malurile apelor
cum să străbat până la tine
nălucă de noapte
din poienile tăcute ale pădurii
tu iubita mea pierdută
vino din lumea ta nepătrunsă
lumină-mi eşti şi-ntuneric
iubire-ndurerată
vino şi umple-mi tristeţea
silueta ta de liceancă
fragilă ca o trestie
unduită pe câmpie
paşii tăi pierduţi
pe urmele mele
TU
Ziua aceea de toamnă
frumoasă şi caldă
ca o zi de vară
te caut nerăbdător
în săli şi coridoare
ai venit în sfârşit
grăbită şi zâmbitoare
din trecut tinereţea năvăleşte
peste noi devastator
suntem pulverizaţi
mă priveşti ca şi când
abia ne-am fi despărţit
şi te-ascult
vorbind despre tine
o viaţă cu valuri mari
uriaşe gata să te-nghită
îmi spui resemnată
acum sunt singură de tot
sfâşietor de tristă
te-ntorci spre mine
o altă istorie stă acum să-nceapă
LICEUL DE MARINĂ
Despre ce
să-ţi vorbesc iubire
ce irumpi neaşteptat în viaţa-mi
aparent calmă şi senină
îţi spun puţine cuvinte
întâmplări şi înfrângeri
vorbim despre noi
ca şi când ar fi vorba
despre alte persoane
nu nai aud cuvintele
celor din jur
te văd doar pe tine
şi cât sunt de doritor
să regăsesc pe liceanca
neverosimilă de nouăsprezece ani
clipe nepreţuite
aş dori ca ziua să nu se mai sfârşească
şi de la înălţimea ei
aş dori să plonjez
în tinereţea mea de
palid şi trist adolescent
EPILOG
S-au stins luminile
întâlnirea a luat sfârşit
peste scena revederii noastre
a căzut cortina
ne-ntrebăm cu priviri pierdute
unde ne vor purta de-acum paşii
stau lângă tine în maşină
şi simt cum mă cuprinde agonia
durerea de a fi lipsit de tine
acum că te-am regăsit cu
ce fel de îmbrăţişare să te cuprind ca
să nu mai pleci de lângă mine
stăm cuminţi unul lângă altul
ce rezonabili suntem ne
vom întoarce trişti în
vieţile noastre goale
fără speranţă şi fără viitor
ce mă-mpiedică să vin
să păşesc lângă tine
ce demon se joacă cu vieţile noastre
şi vrea să sfâşie brutal
intimitatea abia regăsită
SEARĂ
Ce albastru e cerul
şi cât de sfâşietoare par toate
priveşti în gol
la tinereţea pierdută
clipele acelea unice
se derulează cuminţi ca
într-un film de epocă
pagini ale unei vieţi
acum ca şi epuizate
pe ce filă a trecutului
vrei să-ntârzii unde crezi că
ai trăit mai adevărat
ce să selectezi de-aici
ce alegere să mai faci acum
când zilele par inutile şi triste
vieţi stoarse de sevă
cadavre ce plutesc în vid
ce salt nebunesc să poţi face
ca să regăseşti trăirile acelea
ce ne păreau magice
ce demon se joacă cu vieţile noastre
nu reuşeşti să cuprinzi decât învelişul lucrurilor
în timp ce lacrimile picură calde
pe gresia rece
REVERIE
Cât poţi să prelungeşti
frumuseţea unei secvenţe
ce se-ntâmplă cu vieţile noastre ce
parc-atârnă neputincioase
separat de noi precum
hainele vechi şi uzate
vino iubire năvalnică şi
sfărâmă carcasa goală
a unei vieţi eşuate
întoarce clipele de aur
schimbă sensul toarcerii lucrurilor
ajută-ne s-o luăm de la început
să ne regăsim în visele fericite
alungă pustiul din suflet
trezeşte dorul după tot ce e viu
clipă bucurie vrajă freamăt
opreşte scurgerea timpului spre moarte
MELANCOLIE
Te regăsesc în
zilele de toamnă
pustii şi reci
stare răsărită în mine dintr-o absenţă
pe care încerc disperat s-o acopăr
clipele acelea lungi fericite
nu pot umple golul lăsat de
amprenta ta în suflet şi
inima ce te caută fără odihnă
să prindă ceva din fiinţa ta
brusc depărtată dar curând
vocea ta timid-speriată
îmi aduce ceva din nevinovăţia ta
eşantion pe care încerc să-l ocrotesc
ca pe un fragment nepământesc
să vii tot mai aproape din
depărtarea lăsată între noi
ca o pedeapsă
CLINICA DE ONCOLOGIE
Surpriza
de a te afla într-un loc ca acela
alături de fiinţe dragi
atât de devotată celor apropiaţi
lovită în ceea ce iubeşti
mai mult de-unde acest eroism
vetust atât de străin de vacarmul cotidian
derizoriu şi zborul tău neaşteptat
pe verticală gesturi neverosimile
uitate în lumi demult trecute
cum stai tu anonimă şi nesfârşit de tristă
încercând să încălzeşti cu dragostea ta
tot ce ai mai drag pe lume
să uiţi de tine pentru ceva
aflat mai presus de lume
şi aşa treci cu
dezinvoltură şi stoicism
păşind mai departe
VOCEA TA
Vocea ta
şi ziua îmi răsună în inimă
ca în plină noapte
ne afundăm împreună
în amintiri din alte timpuri
descoperim uimiţi
ceea ce ştiam demult
despre vieţile noastre
zilele acelea fericite
când toate erau sau
păreau posibile
trecut decantat
prin trăire şi suferinţă
amestec de real şi de vis
ca o umbră dulce-tristă
unde eşti tu
tinereţe nemuritoare
când n-aveam nimic
dar credeam că am totul
CONFESIUNE
Vorbeşte-mi despre tine
şoaptele tale fierbinţi
te aştept mereu cu o
nesfârşită dorire
aievea eşti şi amăgire
îmbrăţişez imaginea ta
ca o fantomă în oglindă
iubita mea ireală
cât de mult aş dori să te apropii
să simt respiraţia ta fierbinte
eşti pasiune şi suferinţă
iubirea mea necuprinsă
NOPŢI DE OCTOMBRIE
Te aud în întuneric
ca şi când mi-ai vorbi aievea
cuvintele tale par acum
să-mi spună altceva despre
ceea ce credeam că ştiu
păşesc astfel pe tărâmul sufletului tău
şi-l descopăr mereu altul
necunoscut şi nedefinit
încercăm să înnodăm firul vieţii
noastre de tot ce-a fost
frumuseţe nesfârşită atunci
în illo tempore
speranţă iubire şi vis
cu neputinţă să ştiu de ce
destinul vrea să se joace cu
vieţile noastre unde am greşit
de ne este impusă o viaţă
ce ne pare străină povară
ce atârnă asupra capului nostru
gata în orice clipă să ne strivească
ABSENŢĂ
Cum reuşeşti tu
să te insinuezi în cele din preajmă
dă-mi iubire aripi
să ajung la tine
lasă-mă să-ţi fiu aproape
să te cuprind într-o singură îmbrăţişare
unde să te aflu dacă nu în
iluzii speranţe şi vise
tu cea atât de vie şi de nematerială
dorinţă şi amăgire
ce-ţi apropii paşii pe tăcute
cea care te rosteşti în şoapte
destin îmi eşti şi călăuză
lumină în zi şi candelă în noapte
PROFIL
De ce mă chemi
ca să întâlnesc o iluzie
caută-mă unde nu
ajunge gândul tău
te-ai ascuns în tăcere
şi departele te-a cuprins
nu răspunzi şi nu
te dezvălui
aicea eşti şi nicăieri
nu te aflu
în zile egale fără sfârşit
tu ce vrei să pari anonimă
dar nu ştii să-ţi ascunzi
strălucirea ta venită
din lumi apuse depărtate
ce vor să te răpească privirii
atentă la chemări
neştiute ca să aprinzi
în tine o flacără ce
arde tăcută
numai de tine văzută
–––––––
Ioan POPOIU
Câmpulung Moldovenesc
aprilie 2018

Ioan POPOIU: Marșul Centenarului – note şi impresii

Sâmbătă 24 martie dimineaţa, înainte de ora 7, în stradă, în drum spre gară, mă întâmpină o zi de iarnă veritabilă, cu multă zăpadă şi un uşor viscol. În sfârşit, sunt în tren, în acceleratul de Timişoara, atmosferă calmă, obişnuită, de wekeend, lume puţină, care nu are o destinaţie specială, nu are gândul la ceea ce se pregăteşte mâine.

Sunt obosit, febril, am dormit puţin, încerc să-mi fac ordine în gânduri, nerăbdător să ajung mai repede la Iaşi, unde mă aşteaptă o lungă călătorie. Cobor grăbit în gară, înainte de ora 11, şi mă îndrept în pas alert spre autogară, ajung la peronul unde se află microbuzul care face cursă regulată între Iaşi şi Chişinău. Intru rapid în vorbă cu şoferul, aveam să aflu mai târziucă îl chema Igor, îi pun un potop de întrebări, îmi spune că la 11, 15 plecăm prin Sculeni-Prut, spre Basarabia! Traversăm lent Iaşul, vremea se face frumoasă, se înseninează, apă peste tot. Ajungem la vama Sculeni abia pe la 12,30, urmează controlul actelor (unii au paşapoarte, alţii cărţi de identitate) şi bagajelor, apoi alt control al poliţiei de frontieră, normal (nu-i aşa ?), doar mergem într-o ţară străină, Republica Moldova! Şi eu care credeam că merg peste Prut, în Basarabia!

Dar, înainte de trecerea râului, aş vrea să spun câteva cuvinte despre cei cu care călătoresc în microbuz. Şoferul, Igor, care îmi spune că are dublă cetăţenie, la întrebarea mea dacă este român, îmi răspunde că nu, deduc însă că este moldovean sau moldo-rus, prenumele său evocă o posibilă simbioză. Poartă părul scurt, vorbeşte cu accent moldovenesc, zâmbeşte frecvent, se mişcă cu mare agilitate, discută amical cu tânăra de lângă el, pare prieten cu toată lumea, îmi dă cartea lui vizită, l-am sunat mai târziu pentru întoarcere şi-mi răspunde cu amabilitate. În faţa mea, aşezată lângă şofer, se află Cătălina, studentă la Bacău, se întoarce la Chişinău, este de-acolo înţeleg, o întreb dacă vine mâine la Adunare, îmi răspunde că nu, are alt program. Pe banca din spate, lateral, se află Victoria, o doamnă ca la 50 de ani, a fost la fiica ei din Timişoara, iar acum se întoarce acasă, dincolo de Prut. O întreb, mai întâi, despre locul unde mă duc, despre hotelul ,,Zarea”, unde voi fi cazat, despre staţia unde ar trebui să cobor. Oprindu-ne pe ndrum, ca să luăm câte ceva, deschid discuţia despre miting şi Basarabia, mişcarea unionistă, ea se arată sceptică, îl citează pe Lenin (cât de odios îmi sună acest nume!), conform căruia nu sunt întrunite toate condiţiile pentru o schimbare decisivă. Sunt dezamăgit să întâlnesc o asemenea mentalitate. La un alt popas, intru în vorbă cu un alt pasager, este tânăr, blond, îmi spune că a făcut ASE-ul, la Chişinău, are un serviciu, aflu de la el că-l cheamă Vasile, îl întreb dacă este român (de teamă să nu aflu că este moldovean!), îmi dă un răspuns care îmi încălzeşte sufletul: ,,suntem români”! Mă întreb însă câţi gândesc ca el. Îmi confirmă că va merge la mitingul de mâine.

Pe nesimţite, trecem Prutul şi suntem deja dincolo, aflu despre aceasta numai după ce-am trecut, râul practic nu l-am văzut din microbuz (nu l-am văzut nici la întoarcere, era noapte). Iată-mă, într-o zi frumoasă de primăvară, în ajun de Bunavestire, în Basarabia! Acest pământ al făgăduinţei, mi l-am imaginat în dorinţele mele în multe feluri, nu este nicio altă provincie românească care să-mi provoace un asemenea fior sufletesc, de emoţie, încântare şi uimire, precum Basarabia, cuvânt cu patru a, pământul cu picioarele muiate în mare! Numai ce-am trecut dincolo, devin febril, îmi întorc privirile în toate părţile, încercând să aflu, să surprind cât mai multe despre locuri, oameni şi stări de lucru. De la început, remarc, ca o surpriză plăcută, că mă întâmpină un ţinut cunoscut, un fel de ,,acasă” bine ştiut, imagini blânde, plăcute, care se lipesc de suflet, locuri care îmi amintesc de ,,Privelişti moldoveneşti”, a compozitorului Mihail Jora. Nu observ nimic strident, nimic străin, coline domoale, pajişti şi pădurici, liniile orizontului coboară blânde, ca şi când am călători între Siret şi Prut. Realizez, pe viu, că mă aflu înlăuntrul aceluiaşi pământ vechi românesc, între hotarele aceluiaşi neam! Numai graniţa silnică, artificială, de la Prut, îţi crează impresia unui ,,dincolo”, care de fapt nu există! Este foarte simplu: aşa cum, dacă treci Oltul, pătrunzi în Oltenia, dacă treci Prutul, ai pătruns în Basarabia. Această armonie primitoare, blândeţea, simplitatea, te întâmpină peste tot, chiar în oraşe, la Chişinău, şi toate acestea ţin de firesc. Observ aşezări, sate, orăşele, cu nume curat româneşti, Unteşti, Corneşti, Nisporeni, Străşeni, Călăraşi, alternativ, rar, localităţi ca Nicolaevka, Elisabetovka, Romanovka, care nu sunt altceva decât implanturi etnice ale stăpânirii ruse, de după 1812, colonişti aduşi din diferite părţi, care au dat numele localităţilor de unde proveneau.

După plecarea din Călăraşi, unde am făcut un ultim popas, cu şapte minute înainte de ora 15, pe o bornă kilometrică supradimensionată văd scris CHIŞINĂU, pătrundem în suburbiile oraşului, devin foarte atent, ca să nu-mi scape nimic. Ajungem deja în oraş şi remarc plăcut surprins siluetele înalte, elegante ale blocurilor, multe clădiri guvernamentale de dimensiuni impresionante, cu tricolorul Moldovei fluturând deasupra. Oraşul Chişinău (al doilea oraş românesc, ca dimensiuni, după Bucureşti, cu aprox. un milion de locuitori) îţi lasă o impresie puternică, convingătoare, de oraş modern, trepi- dant, n-ai spune că figurează la o margine de Europă. Observ cu plăcere spaţiile verzi, foarte mulţi copaci, trecem printre şiruri numeroase, lungi, de castani, cu coaja albă, strălucitoare, îmi imaginez că primăvara şi vara oferă o privelişte încântătoare

Ajungem în centru şi cobor, după cum mi s-a indicat, la Patria, fac primii paşi pe trotuarul din centrul Chişinăului şi parcă plutesc, cerul albastru şi soarele puternic mă cuceresc, am sentimentul că mă aflu într-un loc cunoscut, unde toate mă întâmpină şi îmi surâd cu prietenie! După cinci-zece minute, mă aflu dintrodată în faţa statuii lui ŞTEFAN cel MARE şi SFÂNT, aflată la intrarea în parcul central şi în marginea Pieţii cu acelaşi nume. Prezenţa domnului se simte peste tot, pulsează ca o stea strălcitoare, ca un far uriaş. Ajuns în faţa statuii, ca în vis, încă nevenindu-mi să cred că mă aflu aici, îngenunchez simplu, ca în biserică în faţa icoanei, sărut piatra rece a soclului şi îmi fac cruce creştineşte. Mai rămân apoi minute bune lângă statuie, pe care o privesc îndelung, cu intensitate şi emoţie, cu gândul la adunarea de mâine. Aici, lângă statuie, întâlnesc un tânăr din zona Sucevei, Adrian, care îmi face o fotografie. Pornesc apoi încet, privind cu nesaţ în jur, spre hotelul Zarea, aflat lângă ASE şi păşesc lent, coborând continuu pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu. Nu a fost o simplă coborâre, ci o plutire, inima se lipea de tot ce remarcam minunat în jur, de la numele străzilor, precum Columna, la aspectul armonios, plăcut al clădirilor pe care îmi cădea privirea, la frumuseţea cerului basarabean de primăvară! Trăirile au fost intense, puternice, cu neputinţă de uitat.

Ajung pe nesimţite în faţa clădirii ASE, traversez prin faţa ei printr-un părculeţ, fac colţul la dreapta şi ajung brusc în faţa siluetei de peste zece etaje a hotelului Zarea. La recepţie, mă întâmpină o doamnă blondă, cu părul oxigenat, care nu mai e tânără, îi spun că a fost reţinută o cameră pentru mine. Trebuie însă să mă duc la o casă de schimb, pe care o aflu la intrarea unui magazin, unde, pentru 30 euro, primesc în schimb 600 lei moldoveneşti. Mă întorc la hotel, achit preţul camerei, 222 LM, apoi primesc cheia şi urc cu liftul la etajul doi, la camera 215! De-aici încolo, pentru mine, încep surprizele, care vor fi tot mai numeroase şi mai puţin plăcute. Constat că chiuveta, baia şi toaleta se află pe hol, în folosinţă comună, şi nu în cameră cum mă aşteptam. Deschid televizorul să văd dacă sunt canale româneşti sau măcar în limba română, dar, după multă căutare, nu găsesc decât Protv şi TeleMoldova, restul (peste 20!) sunt canale ruseşti, o nouă surpriză nedorită. Dar partea cea mai neplăcută abia începe. După ce-ajung în cameră, încerc să comunic cu cei aflaţi dincolo de Prut, o sun mai întâi pe soţia mea să-i spun c-am ajuns, dar robotul îmi comunică sec: ,,număr necunoscut”! Am încercat de mai multe ori, dar răspunsul a fost acelaşi, apoi îl sun pe fratele meu, la Galaţi, pe Adriana Popa, la Timişoara, acelaşi răspuns. Încep să-mi pierd răbdarea, îmi creşte pulsul, mi se face cald, sângele mi se urcă în obraji, mă simt brusc obosit. Descopăr ceva straniu: sunt de fapt prizonier în acest hotel din mijlocul Chişinăului, nu pot comunica cu nimeni de dincoace şi de dincolo de Prut.

Din cauza căldurii şi enervării, cobor numai în cămaşă la recepţie şi le spun ce se întâmplă. În culmea iritării, spun cu voce ridicată că mi-am imaginat că mă aflu în Basarabia românească, în timp ce televizorul din cameră este plin de canale ruseşti. Administratorul hotelului, Serioja, dar mai ales femeile (cameristele) din incintă îmi spun direct: ,,păi noi suntem rusoaice”! Din cauza tulburării ce mă stăpâneşte şi care se amplifică continuu, nici nu mai realizez că am făcut o gafă (eu vorbeam ca român, în Basarabia, ca un stăpân, dar situaţia era cu totul alta). Recepţionera blondă, moldoveancă, mă îndrumă pentru telefon către un tânăr de la hotel, Andrei, nu ştiu dacă este român sau rus, care îmi spune că am nevoie de o nouă cartelă, ies grăbit din hotel şi mă duc la acea oră târzie să cumpăr cu 40 LM o altă cartelă, pe care apoi Andrei mi-o instalează, pentru a putea vorbi în Basarabia, dar nu şi România. Încerc din nou să vorbes acasă, fără succes, soţia îmi trimite un mesaj (,,ai ajuns”?), n-am cum să răspund, apoi mesajele ei vin ca o avalanşă: de ce nu răspunzi, unde eşti, cu cine eşti, rămâi acolo, dacă nu  vrei să răspunzi ş.a.m.d.! Amuţesc, sunt copleşit de neputinţa de a comunica şi explica, nu ştiu cu cine să vorbesc pentru a lămuri lucrurile. Reuşesc totuşi să găsesc pe holul hotelului tineri moldoveni, cu ajutorul lor reuşesc să comunic video cu Anastasia, colegă de liceu, aflată în Anglia, care s-a întrecut pe sine pentru a mă ajuta, şi mai ales cu Adriana, din Timişoara, prietenă cu vechi stagii. Cu ajutorul ei dezinteresat, reuşesc să transmit, în sfârşit, soţiei că am ajuns, sunt la hotel şi nu m-a răpit nimeni!

În jurul orei 21, mă întorc frânt în cameră, mănânc complet absent, apoi mă culc într-un târziu, dorm greu, mă trezesc devreme, sunt indispus şi nu mă simt bine. Mă simt inutil, am impresia că nu mai înţeleg nimic. După o rugăciune scurtă, o rog pe singura cameristă moldoveancă de etaj, Maria, să-mi facă un ceai, mi-l aduce, ca să-l am la drum. Părăsesc hotelul şi merg la o pizzerie să iau micul dejun, am plecat de-aici cu impresii bune, la masă o fată, româncă, Luminiţa, m-a servit cu promptitudine şi căldură. Am ajuns curând la hotel, mi-am luat bagajul, iar după ora 11, m-am îndreptat încet spre Piaţa MAN, vegheată de statuia lui Ştefan, unde urma să înceapă mitingul.

În timp ce m-apropii de Piaţă, de departe se aud melodiile şi cântecele româneşti ale programului folcloric ce preced mitingul propriu-zis, stabilit pentru ora 12. La această oră, traversez dinspre Gavriil Bănulescu şi mă aflu practic la câţiva metri de statuia lui Ştefan. Urmăresc de-aici tot ce se întâmplă, tot ce aud şi văd. La sosirea mea, Piaţa era aproape plină, dar continuă să sosească valuri-valuri de oameni, în grupuri mari sau mici, care se disting de departe prin steagurile tricolore ce le poartă. Grupurile poartă pancarte pe care sunt menţionate localităţile, judeţele sau zonele (la hotelul unde am fost cazat sosise cu autocarul un grup mare din Constanţa). Membrii acestora sunt încolonaţi disciplinat, poartă haine de postav şi cizme tradiţionale, sub tricolore scânteietoare, priveliştea lor aminteşte de imaginile pe care le cunoaştem despre adunarea de la Alba Iulia. Niciodată n-am remarcat la o adunare publică un număr atât de mare de steaguri tricolore (o adevărată pădure!) şi membrii acestor grupuri le poartă cu mândrie, cu plăcere chiar, ca pentru a sublinia, simbolic, solemnitatea şi însemnătatea acestei zile. Foarte mult entuziasm, bucurie curată, spontană, fiecare, ca om sau ca grup, se simte cu desăvârşire liber, este o veritabilă sărbătoare, de nimic cenzurată, ca o apoteoză a mulţimilor adunate sub un stindard de luptă!

Pe lângă steaguri, am văzut în mulţime, la aceste grupuri, numeroase icoane, pe care le ţineau singuri sau împreună cu alţii, chiar lângă mine, în apropierea statuii, o familie, soţ, soţie şi copii, erau strânşi în jurul unei icoane. Cu siguranţă, printre ei erau şi preoţi, chiar dacă aceştia nu se afişau în sutană, dar nu-i puteau lăsa singuri pe enoriaşii lor (să ne amintim de versurile lui Mureşanu: ,,Preoţi cu crucea în frunte / Căci oastea e creştină”). Numeroase au fost pancartele inscripţionate, după aspiraţii sau inspiraţie, toate de factură naţională veritabilă, precumpănea spontaneitatea formulării! De pildă, o pancartă mare pe care era zugrăvită harta mărită a României Mari! Oameni singuri care purtau inscripţii referitoare la cei 100 de ani de la unire sau mici steaguri tricolore, pe care unii şi le-au confecţionat singuri. Alte steaguri (unele chiar în imediata mea apropiere), de mari dimensiuni, purtate mai ales de tineri, aveau imprimate imaginea stemei regale a României. Astfel înţelegem că, la această adunare populară, oamenii au venit, în mod absolut liber şi spontan, cu gândurile lor înalte, cu concepţiile lor, cu devize proprii, încercând să le unifice sau să le armonizeze. Era o imagine a întregului, care rezulta din însumarea acestor aspiraţii şi deziderate, care aparţineau unor oameni reali, unor indivizi concreţi, unor grupuri constituite, nimic abstract sau himeric nu anima această mulţime de zeci de mii de persoane.

Aceasta se putea deduce şi din scandările lor, de genul: ,,Unire” (sloganul principal, repetat cu cea mai mare frecvenţă), marşul era organizat tocmai pentru înfăptuirea acesteia, ,,Jos hotarul dintre fraţi”, ,,Jos hotarul de la Prut”, ,,România Mare”, ,,Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Aceste scandări şi lozinci exprimau dorinţa ,,cea mai vie, cea mai aprinsă” (cum se exprimau unioniştii din 1859), referitoare la ceea ce animă neamul românesc, în întregul lui, în acest an centenar, aceea de a vedea înfăptuiră reîntregirea României”! Este un ideal naţional integral, fundamental, care pluteşte în aer, cine ar putea spune că nu există sau nu îl vede (,,Unirea românilor există, spunea Bălcescu, după revoluţia din 1848, e orb cine n-o vede”!), trebuie numai să fie conştientizat de fiecare dintre noi. Cei aflaţi în mulţimea aceea de zeci de mii de oameni înţelegeau spontan, intuitiv, fără prea multe explicaţii raţionale sau argumente sofisticate, că acesta este un moment astral, o poruncă a vremii, venită de Sus, dar şi din lăuntrul fiinţei, pentru înfăptuirea marelui vis al reîntregirii.

Cuvântările rostite de la tribuna improvizată a marii adunări populare din 25 martie 2018, de la Chişinău, erau orientate în acelaşi sens. Vorbitorii s-au exprimat în jurul refacerii unirii din 1918: George Simion, liderul Acţiunii Unioniste, Nicolae Dabija, membru USELR, Traian Băsescu, fost preşedinte al României, Ludovic Orban, liderul liberal de la Bucureşti, Dan Barna, preşedinte USR ş. a. Un cuvânt însemnat de spus la această adunare populară pro-unionistă l-au avut primarii şi consilierii din localităţile care au votat, liberi şi nesiliţi de nimeni, pentru unirea cu România. S-a subliniat că este vorba de peste 100 de localităţi, ceea ce reprezintă în jur de 20 % din populaţia Basarabiei. Această acţiune de unire, spontană, liberă, făcută de jos în sus, are cele mai mari şanse să reuşească, dincolo de inerţia organismelor oficiale ale statului moldovean, şi poate fi cheia victoriei spiritului unionist. La această adunare, pe lângă materiale unioniste, s-au difuzat şi ziare, precum ,,Luceafărul”, iar în editorialul publicaţiei, N. Dabija scria semnificativ: ,,Dodonii trec, iar poporul rămâne”! Acest popor anonim, de jos, care nu calculează şi nu precupeţeşte în acţiunile sale, are şansa de a impune victoria prin tenacitatea sa tăcută. Adunarea de proporţii (s-a vorbit chiar de 100.000 de oameni!) de la Chişinău urmărea să atragă atenţia Parlamentului de la Chişinău că problema cea mai urgentă, cea mai acută şi mai însemnată ce ar trebui să se afle pe ordinea sa de zi este însăşi unirea Rep. Moldova cu România! Parlamentul de la Bucureşti a dat un semnal clar şi hotărât, la 27 martie 2018, votând o rezoluţie prin care arăta că România este pregătită şi doritoare să-i primească la sânul ei pe românii din Basarabia. Semnalul a fost înţeles şi bine primit de liderii Acţiunii Unioniste de peste Prut, care au anunţat reluarea acţiunilor unioniste în septembrie.

La Chişinău, am întâlnit persoane, care gândesc, scriu şi trăiesc în spiritul unităţii neamului românesc. O asemenea persoană este poeta Tamara Tomiris Gorincioi, care a fost prezentă bineînţeles la această adunare. Să spunem câteva lucruri despre poeta basarabeană, pentru cititorii neavizaţi. Tomiris, cum îi spun prietenii, este din Unteşti, a făcut liceul la Ungheni şi facultatea de filologie la Chişinău, apoi s-a lăsat angrenată în publicistica mişcării naţionale din Basarabia, din anii 90, după care a început să scrie. Să precizăm că Tamara Gorincioi este vocea cea mai reprezentativă a poeziei române din Basarabia, care are o personalitate marcantă ca scriitoare, cultivând în versurile sale mai cu seamă trecutul dacic, mitic şi istoric, evocând Dacia felix, dacii liberi, pe care îi percepe drept ,,neam de zei şi de atlanţi”. Tomiris este o poetă veritabilă, inspirată, de mare talent, chiar dacă nu este membră USELR şi nu poate publica atât cât scrie, din cauza  posibilităţilor materiale limitate. Ne-am întâlnit la miting, la statuia lui Ştefan cel Mare, iar după încheierea adunării, am pornit într-o plimbare pe străzile Chişinăului. Mi-am exprimat mirarea că ea, poeta Basarabiei, cunoscută şi din baladele născute din versurile sale, nu se află în tribună pentru a vorbi oamenilor, şi-mi spune, modestă, că nu este cunoscută decât pe Facebook! Intrăm, în scurtul timp pe care-l avem împreună, în Biserica ,,Naşterea Domnului” din centrul Chişnăului, o biserică frumoasă, impresionantă prin stilul ei. Remarcăm amândoi frumuseţea clădirilor vechi ale Chişinăului, castanii de pe străzile sale, iar în jurul nostru vedem mulţi oameni, tineri mai ales, care se plimbă pe străzi înfăşuraţi în tricolor. Discuţia noastră, deosebită, a durat numai două ore, ea se îndreaptă spre casă, având oaspeţi, iar eu merg spre autogara Sud, pentru a pleca spre Iaşi.

Pornesc din Chişinău Sud cu un autocar mare, pe la 18,30, dar ne întoarcem pe un alt traseu decât la venire şi vom ajunge mai repede la Prut. Drumul acesta nu-l voi uita multă vreme, înaintăm spre sud pe un cer senin superb, avem timp să admirăm apusul, soarele nu ne părăseşte nicio clipă până se întunecă. Am observat pe acest traseu, din sudul Basarabiei, că toate localităţile pe care le-am întâlnit erau curat româneşti, niciun nume străin, rusesc, nu am întâlnit în drumul nostru. Când se întunecă ajungem la Leuşeni, pe unde vom traversa Prutul dincoace, expediţia basarabeană a luat sfârşit şi o spun cu tristeţe. Stăm mult aici, la vamă, aproape un ceas şi de aceea înaintăm în mare grabă de la Vaslui spre Iaşi, avem o mare întârziere şi pierd astfel legătura spre Suceava. Rămân noaptea în gară la Iaşi până în zori, apoi plec cu acceleratul de Timişoara, cu care am venit, spre Câmpulung. Dorm puţin pe tren, dar când mă trezesc, la Suceava, observ că nu mai am internet şi nu pot vorbi pe Smarthfon. Am ajuns obosit acasă, pe la 10, m-am odihnit, dar a doua zi, 27 martie (primisem în ajun de la Tomiris o imagine splendidă a miilor de oameni de la miting), am ţinut o conferinţă la Muzeul din Câmpulung despre unirea Basarabiei, de unde tocmai mă întorsesem, dar ceva din mine lăsasem acolo şi mai ştiam că locul acesta binecuvântat are nevoie de noi, de dragostea noastră.

——————————–

Prof. IOAN  POPOIU,

istoric

15 aprilie 2018

http://armoniiculturale.ro/…/ioan-popoiu-marsul-centenarul…/

Ioan Popoiu – un poet care scrie istorie

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

—————————–

Bibliotecar ,

Luminița IGNEA

Câmpulung Moldovenesc

Sursa:  https://www.crainou.ro/2017/10/13/ioan-popoiu-un-poet-care-scrie-istorie/

Ioan Popoiu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Licenţiat în Istorie – Filosofie şi Teologie.

Intelectual: muzeograf şi profesor.

Autor a unor grupaje de poezii şi eseuri în reviste: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Astra” (Braşov), „Euphorion” (Sibiu), „Mioriţa” (S. U. A.), „Observatorul” (Canada).

Autorul volumului de poeme „Vifor Eretic”.

MOTTO: „Orice spirit înfăptuieşte în viaţă, două opere: opera de om viu şi opera de nălucă.” Gerard de Nerval.

Imposibilă Arcadie

 

frumuseţea aceasta

te răneşte

paşii tăi

nu duc neapărat undeva

clipa în care

iubita îţi cere

să renunţi

cerul albastru

şi gândul agasant

că nu înţelegi

cărei lumi aparţii

construieşti

încă o dată

planuri

până la

următoarea prăbuşire

păsări arbori soare valuri

imposibilă Arcadie

 

Necuprins în necuprins

 

palpezi

nevăzutul

neatinsul

inexistentul

nerostite sunt toate

eşti invadat de umbre

tăceri

cât mai puţine cuvinte

instrumente abandonate

necuprins în Necuprins

eşti dincolo de tine

însetat de vastitate

în golul din miezul fiinţei

pătrunzi

nucleu fosforescent

plutind

în

Marele Rotund

 

Transparenţă a lumii

 

copleşit de lumină

părăsit de tot ce-i real

disoluţie a formelor

oameni forme obiecte

fluide

destrămare

eşti numai Spirit

flacără înăuntrul Abisului

priveşti fascinat

transparenţă a lumii

sunete culori miresme

nu mai eşti aici

nu ştii cine eşti

nu-ţi mai aparţii

bulgăre de foc

în cuprinsul

Inelului

 

Glorie amânată

 

exasperat

de forme materie ziduri

cariatide triumfătoare

agresive

nimicul organizat

impunător

teroare în miezul banalităţii

golul în inima lucrurilor

învins

cu gândul la luptele viitoare

glorie amânată

triumf niciodată posibil

eşecul

ca respiraţie zilnică

însingurat în

Ideal

 

Condotier solitar

 

condotier în armiile regeşti

lupţi sub o străină zare

ziduri se surpă

armate se prăbuşesc

năluca victoriei

se-ndepărtează mereu

mărşăluieşti singur

lângă zidurile Wittenbergului

visezi la o himerică glorie

te vezi luptător

sub steaua lui Fortinbras

strălucit înveşmântat în armură

lupte marşuri arme

toate victorii „à la Pyrrhus”

lupta se mută înăuntru

orizontul se închide

în

inima ta

 

Următoarea lovitură

 

acum

singurătatea

te inundă

pătrunde în tine

ca o panteră tânără

încordată

plină de sânge

iubirea trecută

zvâcneşte în tine

eşti numai zbucium

ca un animal de pradă

lovit

sfârtecat

cu neputinţă să cedezi

să te resemnezi

până la sfârşit

intact

tânăr ca un adolescent

aştepţi cu un surâs

următoarea lovitură

ce ţi se pregăteşte

nepăsător

 

Phoenix

 

plonjezi pe câmpul verde

iubirea freamătul dorinţa

alungă tristeţea

nu vrei să primeşti nimic

ca o consolare

stai în bătaia sentimentului

ca sub fulgere tăioase

eşti făcut cenuşă

anihilat până la suflet

proiectat

în afara universului

ca pe un pământ al nimănui

tânjeşti la

sângele tânăr proaspăt

o adiere de viaţă

pentru a respira

din nou

 

Taină în taină

 

în orice clipă

oscilezi

între

prăbuşire şi apoteoză

drumul spre tine însuţi

piedică de neînvins

nu ezita

nu te teme

dincolo de lume

dincolo de tine

se află

Necunoscutul

eşti

taină în Taină

 

Într-o altă viaţă

 

real invadat

de coşmaruri

într-o altă viaţă

ţi se vor face

promisiuni de fericire

elanuri întârziate

pătrunzi din nou

în încăperi goale

unde nu te strigă nimeni

şoapte printre obiecte

aflate în viitor

mai multe persoane

răspund la acelaşi nume

ce-ţi mai aparţine

prezent la toate

chemările

vrei să fii doar

uitare şi absenţă

————————————-

Ioan POPOIU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

Ioan Popoiu: Pe calea Damascului

Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în Faptele Apostolilor: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care ,,sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de ,,o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, ,,chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru ,,bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.

Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia) ? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.

Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când ,,păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată ,,îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).

Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca ,,popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.

În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu  regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.

Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns (,,marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind  părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, ,,Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.

Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.

El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi ,,franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.

Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, ,,doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: ,,Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: ,,Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este ,,pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: ,,Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.

Cu o  înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, ,,La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: ,,La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: ,,Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: ,,Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.

O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la ,,nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea ,,întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.

La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o ,,Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate ,,ad maiorem Dei gloriam”.

——————————-

Ioan POPOIU

21 iunie 2017

Câmpulung Moldovenesc

Ioan Popoiu: ,,Aparent” un volum al stărilor poetice pure

La editura ,,Singur” din Târgovişte a apărut, la sfârşitul lui 2016, volumul de poeme ,,Aparent” (Illusory), de Dacina Dan, ediţie bilingvă (română-engleză), în traducerea Mădălinei Maria Dăncuş. Volumul, in manuscris,  a fost premiat la Festivalul Naţional de Poezie ,,George Coşbuc”, ediţia a XIII-a.

Volumul se deschide cu o Prefaţă, substanţială, semnată de Mihaela Gheorghiu (autoarea copertei expresive şi lector al prezentei ediţii), veritabilă radiografie a unei cărţi atractive şi profunde. Autoarea prefeţei notează, chiar din primele rânduri, că volumul este dominat de ,,ambivalenţa real-imaginar, ideea reflexivităţii pierdute, imaginea deschisă şi înşelătoare a lumii, natura perisabilă a fiinţei umane, care şi-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern”. Ea subliniază apoi că ,,tot ce e simbol consacrat se transformă, în poezia Dacinei Dan, în contrasimbol”.

Poezia ei se caracterizează printr-o continuă căutare (,,un turn de nelinişte, nedefinitivat, care se construieşte mereu”- poeziile Tu, Fulg): ,,m-am rătăcit prin mine/ zdrenţuindu-mi lumina/ eram atât de atentă/ să-mi strâng sufletele/ într-o tăcere nouă virginală/ cu un profil inexorabil/ reverberat de umbra troianului fictiv”.

Dorinţa de evadare din realitate se împlineşte prin somn: ,,curând/ mă voi pierde în somn/ dezbrăcată de gând/ vreau doar să hibernez un timp” (Curând). Dar somnul aici nu sugerează moartea, ci cufundarea într-o zonă de plenitudine şi linişte.

Universul conceptual, conform Mihaelei Gheorghiu, este mai degrabă bacovian, avem senzaţia unei asfixii spirituale, a căderii totale şi ireversibile a miturilor.

În multe poeme predomină sentimentul neîmplinirii, al germinării interzise: ,,din scoica afroditei/ am luat o singură/ iluzie/ cu care-am înflorit şi-am germinat/ izvorul ce l-am adus în lume/ de-atunci pedepsită-s să/ port/ acest trup secetos de femeie/ pe care/ nu vor mai clipi nicicând/ gene de floare” (N-am primit). Astfel, seminţele, mirabile, în poezia lui Blaga, sugerează, la Dacina Dan, imposibilitatea rodirii şi, prin aceasta, închid accesul la eternitate, ca şi contrasimbol, devin ,,seminţe neadmise rodirii”.

Tema iubirii nu este una reală, plenară, ci o umbră lipsită de substanţă: ,,mi-am zdrenţuit gândul/ în mărăcinişul sufletului tău/ mi-am rupt curcubeul/ în toamna privirii/ mi-a-ngheţat mâna-ntinsă/ către macii iubirii/ am răguşit căutându-ţi duioşia” (Portret). Tema iubirii se corelează cu aceea a iernii ce sugerează încremenirea: ,,în mine însămi e iarnă/ visul meu/ îşi îngheaţă propria-i creangă” (Fulg), dar albul semnifică în acelaşi timp puritate şi nerodire: ,,ce creangă invocăm/ iubito iubitule/ în inima iernii/ prin viscolul înstelat de seminţe/ neadmise rodirii” (Necroză).

Citind poezia Dacinei Dan ai impresia că divinitatea s-a retras parcă în cele mai înalte sfere, abandonându-şi creaţia (Deus otiosus), iar locul acesteia este luat de un simplu demiurg (regizor, spune autoarea), care elaborează tot felul de scenarii şi guvernează destinul individului la întâmplare: ,,regizorul ce mi-a semnat prezentul/ a răsfoit o carte/ şi-a lăsat-o deschisă/ pe-o masă cu pietre/ şi-acum stâncile-mi rănesc trupul” (Regizorul). Este vorba despre un destin nefericit, lipsit de finalitate, împotriva căruia omul nu poate face nimic, el se va prăbuşi oricum: ,,în amintire/ orizontul iar mă cheamă/ şi-mi lăcrimează prăbuşirea-n geam/ rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului/ frunza/ mă desparte de ram” (Am visat). Pe de altă parte, oricât de vulnerabil, individul are şansa dedublării, în fiecare din noi există o fiinţă metafizică, nemuritoare, care aspiră la perfecţiune, un arheu: ,,fulgii păşesc/ în vârful sufletului/ între mine şi eul imaculat” (Alb).

Motivul drumului, de pildă, cu finalitate spirituală, strălucit ilustrat în vechea Chină (Dao-de-Jing), este aici o cale ,,care nu duce nicăieri”, ,,fără să ştiu unde se sfârşeşte/ drumul” (Drum), este un traseu în cerc: ,,unde e glasul/ cum doare pasul/ ce se întoarce/ ocolind/ de unde a plecat” (Tată).

Universul poetic este limitat formal, însă nelimitat conceptual, fiecare spirit e în luptă cu limita proprie şi conştientizează tragic căderea, marcată în volum prin îndoială: ,,…poate/ cine ştie/ nici nu există astfel de oameni/ şi nici infinit” (Poate).

Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă (cf. Mihai Eminescu) ne apare aici inversată (,,ochii tăi reduceau pădurea din jur/ la un singur punct”), într-o tentativă de regresiune la origini, într-o lume genuină, din care izvodeşte totul.

În sfârşit, autoarea inspirată a prefeţei scrie că, în volumul ,,Aparent”, se pot distinge două registre, unul care plânge (deplânge) şi altul care sfidează (ironizează). În acelaşi timp, descoperim, la Dacina Dan, două ipostaze, una proiectată asupra trecutului şi alta asupra prezentului, precum în Vară: ,,am pumnii-atât de plini/ de soare şi de verde/ că/ dacă i-aş deschide-acum/ aş luneca deodată/ într-o altă poveste mai lungă/ cu ploaie frig şi ceaţă”. Ea se întreabă, oare cum am putut crede că voi purta mereu ,,în braţe fân/ şi-n buzunare stele”, că voi putea înlocui ,,cuvintele cu inefabile păsări” (Stagiatură).

Dincolo de consideraţii estetice şi metafizice, noi credem că ceea ce frapează, în poezia Dacinei Dan, este tonalitatea aparte de inefabil şi diafan, ,,ca un desen transparent”. Este un volum al stărilor poetice pure, fără trimiteri extra-poetice, autoarea nu filosofează, nu ţine discursuri (revolta ei este pasageră), ci zugrăveşte, cu elemente simple, cu puţine mijloace, un tărâm poetic în care se instalează ca la ea acasă. Sunt nenumărate poezii în care nota accentuată de inefabil este definitorie, pare să copleşească totul.

Putem exemplifica din abundenţă în sensul acesta: ,,ploaia este altar şi rug/ mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu); ,,dac-aş răsări dimineaţa/ aş avea mireasmă de tei/ toamna/ aş înfrunzi în ţipăt de cocori/ primăvara/ m-aş ofili de gând în ghiocei” (Zbor); ,,soarele/ mi-a aruncat azi/ cu fluturi în geam/ tresăream sub privirea ta/ ca un mugur/ sub picătura de apă/ versul tău de dragoste/ purta toamna pe obraz” (Singurătate); ,,părul meu încă miroase/ a fluturi/ îţi strâng tăcerile/ din vie/ şi-n braţele mele/ începe să plouă (Nostalgie); ,,îmi pun inima pe-o frunză de vie/ şi-mi acoper gândul cu-o despărţire-albastră” (Regizorul); ,,n-am primit în dar/ nici o petală de/ roz/ nu mi-am văzut umbra/ în zăpada-mpăcării” (N-am primit); ,,ai plecat subit în lacrima toamnei / între tine şi noi/ fulguiesc depărtările/ e vremea ploilor de frunze/ ochii mei spală copacii” (Tată); ,,printre atâtea frunze care cad…/ anotimpul se lipeşte de călcâi/ vulnerabil în genele ierbii/ peste ochiuri de timp/ sublimat în ecou” (Rug); ,,zăpada-mi acoperă dimineaţa/ rece/ palma ninsorii/ pe pletele unduite/ de amintirea fânului copt/ în priviri de văi cu apus de fântâni” (Alb); ,,desenez cu migală/ petală cu petală/ dimineaţa albastră în care visezi/ printre gene de soare/ că ţi-ai regăsit frumuseţea” (Poem); ,,va fi toamnă/ peste alei de silabe/ plânge-un castan/ în locul ochiului/ căzut…/ am mâinile pline de greieri” (Curând); ,,băut-am rouă/ din potir de nufăr/ în timp ce bărcile/ răneau albastru/ trupul deltei/ serile de iulie/ înotau spre mal” (Delta); ,,cu mine însămi/ la o margine de vară/ lângă mare/ într-un asfinţit oarecare/ până aici/ m-a călăuzit soarele” (Aparent); ,,purtam/ eşarfe de iluzii verzi/ când ne întâlneam/ între anotimpuri/ tu-mi risipeai culoarea/ ca să-ţi pictezi pe suflet/ trandafiri japonezi” (Efemer); ,,am văzut azi/ toamna/ urcându-se în copaci/ şi numărându-mi sentimentele din mână/ i-am spus să coboare/ dar ea a început/ să-mi despletească frunzele din ochi” (Sentiment); ,,sunt/ ca o potecă/ dintr-o pădure verde/ părăsită de căprioare/ mi-am rătăcit/ ecoul/ printre copaci” (Peisaj).

Cuvintele au semnificaţii multiple în poezia autoarei, pot fi un refugiu în faţa realului: ,,dacă plouă cu versuri/ lumea rămâne în spatele ploii” (Vară), o modalitate de autodefinire: ,,gând şi cuvânt/ îngemănate adânc/ scuturându-şi de nins aripa/ fiind eu sunt” (Alb), dar la fel de bine, un mijloc pentru a-şi ţese ,,pânza la un război arhaic”, în aşteptarea unui Ulise salvator: ,,sunt doar o anacruz-a penelopei” (Sau), cel care s-o elibereze din lanţurile ce-o leagă simbolic de munte: ,,de ce/ mie/ nu mi se regenerează versul/ ciugulit de vultur” (Aş vrea).

Mihaela Gheorghiu face unele consideraţii interesante în Prefaţă, în legătură cu ,,rostul” cuvintelor, pe care nu le putem omite în această recenzie. Astfel, în societăţile tradiţionale (arhaice), ,,răspunderea” faţă de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice: cuvântul, odată rostit, nu mai poate fi luat înapoi, dobândind o existenţă proprie, de-sine-stătătoare, el se putea întoarce împotriva celui care-l rostea. În poezia modernă, cuvântul şi-a pierdut mult din puterea sa originară, aceea de a institui realul, în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei de-mitizări. La Dacina Dan, cuvintele suportă un soi de umilinţă prin tăcere: ,,ca şi când/ s-ar fi umilit cuvintele/ într-un copac tăcut/ fără ramuri” (Portret), sângerează: ,,întorc ziua noaptea cu silabe/ şi-mi curge sânge din cuvânt” (Lanţurile), însetează: ,,în lacrimă/ …/ silabe-nsetate” (Exerciţiu), iubesc: ,,vino cuvântule/ şi-mi desenează mâna prelungă şi mireasma de toamnă/ vino/ iubeşte-te” (Vers).

În ciuda decăderii lor în dimensiunea ,,profană”, cuvintele mai păstrează ceva din aura divină: ,,mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu), ,,zbor alb/ în frunza de apoi/ în care cred” (Punct).

Aceasta este poeta Dacina Dan, versurile ei, ca nişte trofee nepreţuite, cea care îşi oferă fiinţa lumii întregi, prin cuvintele ei inspirate, incantatorii: ,,luaţi şi citiţi/ acesta-i zborul meu/ răstignit”.

IOAN POPOIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/05/16/ioan-popoiu-aparent%e2%80%9d-un-volum-al-starilor-poetice-pure/