Ioana Stuparu: Viața ca o scenă

 Ca o scenă mi-a fost viaţa,

pe care, tot timpul

am făcut repetiţie cum se moare.

Am fost să mor de dor şi de tristeţe.

Şi de singurătate mi s-a făcut să mor.

Am fost să mor din prea multă iubire,

Dar cel mai mult când mi-a plăcut să mor,

a fost de fericire.

Nu mă-ntreba cum e să mori.

Nu-ţi voi spune, fiindcă nu vei înţelege.

E unic felul de-a muri, al fiecăruia.

Nimic nu se copiază.

 

Întreabă-mă, mai bine, dacă mai vreau să mor

şi-ţi voi răspunde da, aş vrea să mor din nou…

De dor aş vrea să mor din nou.

De prea mult dor, aş vrea să mor mereu.

Mai bine să mă sting de dor,

decât să-mi fie sufletul pustiu!

Să nu-mi mai aibă dorul loc în piept

şi nici afară să nu vrea să iasă.

Iar pieptul să-mi pocnească în fărâme,

precum pocneşte un boboc de mac,

atunci când nu mai poate dorul să-l cuprindă.

Bucăţi de dor să-mi fie semănate,

ca să răsară mii dintr-o fărâmă,

şi numai o bobiţă să m-atingă iarăşi,

să mă învie dorul pentru un nou dor!

 

Aş vrea să mor din prea multă iubire.

Să fie multă, fără de hotare.

Să dau din ea la toţi care-mi vor cere.

Să izvorască fără să mai sece.

Izvoare din izvoare să se nască.

Să fie multe, cât cuprinsul lumii.

Iar din izvorul dat la fiecare,

măcar un strop la mine să se-ntoarcă.

Şi să se facă din mulţi stropi o mare.

O mare de iubire din nou să mă inunde.

Eu să revin la viaţă din prea multă iubire

şi iar să mor, iubire dăruind.

 

Dar cel mai mult când mi-am dorit să mor,

a fost de FERICIRE,

Atunci când am primit

o clipă de Lumină,

din Lumina Lumii;

Pluteam uşor, precum un puf de păpădie,

purtat spre cer, doar de o adiere blândă!

Şi nu ştiam cine mai sunt şi unde mi-e sălaşul.

Pluteam, şi eram eu şi-mi era bine.

 Ioana  STUPARU

9 martie 2015

Bucureşti