LUCEFERI ai ORTODOXIEI. Arhimandrit Pr. IOANICHIE BĂLAN

Arhimandritul Ioanichie Bălan se naşte cu mângâierea razelor harice sub binecuvântarea Sfinţilor Mucenici Haralambie, Prohor şi Valentina, în localitatea Stăniţa din judeţul Neamţ, primind prin Botez numele Marelui Înaintemergător Ioan, la 10 Februarie 1930. Familia bunilor creştini şi gospodari Constantin şi Elena Bălan au primit darul de Sus al celor 9 copii, care le-a înveselit astfel traiul greu şi truda pentru a-şi creşte copiii cu dragoste de Dumnezeu şi de Neam.

Dumnezeu a făcut din Stăniţa un pământ binecuvântat, o frământătură aleasă, un aluat ceresc din care s-au dospit multe vase preţioase ale Ziditorului: monahi, monahii, ierarhi. Dincolo de vârsta copilăriei, paşii micuţului Ioan au fost purtaţi de Părintele Dumitru Stan care l-a botezat şi l-a îndrumat spre cele ale sufletului, destoinic slujitor care şi el provenea dintr-o familie mare cu 10 copii. „Să vedeţi fericirea mamelor, avea să spună mai târziu părintele Ioanichie, cu mulţi copii… Copiii dau părinţilor o bucurie extraordinară, Îl aduc pe Dumnezeu în casa aceea.” (Mi-e Dor de Cer. Viaţa Părintelui Ioanichie Bălan. Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 16)

Nicuşorul satului, cum îl alinta mama, a primit de la dânsa darul rugăciunii, însoţindu-l ca un dor permanent de Dumnezeu şi răsfrângându-se apoi cu râvnă şi zel asupra sa toată viaţa.

Şcoala primară a absolvit-o în comuna natală, iar după terminarea cursurilor Liceului Comercial din Roman, intră în viaţa monahală în anul 1949, la Mănăstirea Sihăstria. Tânărul Ioan este tuns în monahism cu numele Ioanichie în biserica Mănăstirii Neamţ de către Mitropolitul Sebastian în anul 1953.

A slujit şi s-a ostenit în Mănăstirea Sihăstria între anii 1949-1971, după care s-a transferat la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ. Între anii 1971-1975, studiază Teologia la Bucureşti, luându-şi licenţa cu titlul: Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene.

Părintele Ioanichie continuă preocuparea sa privind figurile ilustre ale monahismului românesc în al doilea volum, intitulat: Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile româneşti.

„Dacă astăzi nu am avea aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, spune monahul Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă, nu am şti mai nimic despre viaţa duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului XX.” (George Căbaş-Pagini de Pateric Românesc, Ed. Anastasis, Sibiu, 2009, p. 120)

Ioanichie a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Teoctist în anul 1979. În plină maturitate şi slujire Ieromonahul Ioanichie primeşte de la Dumnezeu cununa creaţiei spirituale în corola căreia se oglindesc celebrele sale lucrări: Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981), Convorbiri duhovniceşti vol. I, (1984) şi vol. II (1988), Mărturii româneşti la Locurile Sfinte (1986), Viaţa Părintelui Cleopa (1999)

   „Să vorbim cât mai puţin şi să ne rugăm cât mai mult. Nu uitaţi sfintele Mănăstiri şi pe marii duhovnici ai Neamului, cât vă mai pot vorbi despre Hristos!”, grăia aceste cuvinte Părintele Ioanichie la 28 Iulie 1994. (George Căbaş-Pagini de Pateric Românesc, op. cit. p. 120)

Ierarhic, călugărul Ioanichie a urcat  treptele mari ale slujirii de obşte: ieromonah, protosinghel şi arhimandrit, dar meritul său suprem este acela de a aduna în mărgăritarul sufletului său pentru a ni le dărui nouă, cele mai luminate chipuri de monahi, sihaştri şi monahii înmănuncheate în Patericul românesc şi Patericul Nemţean.

Părintele Ioanichie a adus trecutul de aur  al monahilor cu prezenţa lui continuă în cer, în amvonul sufletelor noastre, călăuzindu-ne Calea ortodoxă spre mântuire, întărindu-ne dorul şi preţuirea de Străbuni, dăruindu-ne dorul iubirii de Hristos, ca un Dor neîntrerupt pentru Cer.

Aşa cum, întotdeauna Generaţiile de aur ale Bătrânilor înţelepţi sunt Viitorul viitoarelor generaţii, Părintele Ioanichie lasă un mesaj spre împlinire tinerilor: „În viaţă să fiţi tineri care să sfinţească un loc, o casă, o societate, o generaţie, un cartier şi un loc de muncă unde veţi lucra. Prin comportament creştin mai întâi…Şi creştin ortodox, căci România e ţară ortodoxă… Dacă nu vă ţineţi serios de biserică şi de ortodoxie, prăpăd e cu noi. Ne mănâncă vecinii şi străinii şi păgânii. Dacă vă ţineţi de Biserică, nici ruşii, nici tătarii, nici nemţii, nici alte ţări din Răsărit sau Apus nu vor putea să ne scoată din Carpaţi şi să ne dezlipească de Hristos… Vreţi să mai rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la ţinuta morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna. Faceţi o asociaţie, mergeţi duminica pe la spitale, la casele de bătrâni, ajutaţi cu cuvântul, mângâiaţi, sfătuiţi, combateţi… Ortodoxia activă e o misiune. Sfânta Evanghelie spune că la sfârşitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci naţia rămâne până la sfârşitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam şi ţară are îngerul său păzitor.

   Neamurile creştine trebuie să rămână. Iar creştinii trebuie să fie la locul lor, echilibraţi, serioşi şi să nu se dezlipească pentru nimic în lume de pământul străbun în care i-a născut Dumnezeu… Cine îşi pune nădejdea în Răsărit şi Apus se înşeală amarnic… Luaţi aminte la ce vă spun: numai Dumnezeu din cer ne salvează. Priviţi în sus fraţilor, nici într-o parte, nici în alta! Fericirea noastră este să rămânem aici, unde ne-a născut Dumnezeu, cu Hristos în braţe şi în braţele lui Hristos!” (…Pagini de Pateric…,p. 122)   

     

Părintele Ioanichie Bălan, primind binecuvântarea lui Dumnezeu peste cinstirea şi evlavia străbunilor care sălăşluiau ca un Rug aprins în inima sa, a străbătut câmpiile ţării, a scotocit văile neumblate şi tainice, poienile pline de mireasmă, cu prea măritul lor Codrul Verde:

„O, codrule, iubitul meu,/ Şi singur ca şi mine,/ Învaţă-mă să plâng mereu/ Şi să suspin cu tine…/ Sub cetină de brad, sub stânci,/ Găteşte-mi astăzi casă,/ Şi-n linişte de nopţi adânci/ Ca să mă rog mă lasă…/ Când brazii toţi încetişor/ De vânturi or să sune,/ Atunci voi sta cuprins de dor/ La sfânta rugăciune. (Ioanichie Bălan-Versuri Duhovniceşti. Ed. Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, 2006)

Ieromonahul Ioanichie a colindat peşterile sihaştrilor, a cutezat cercetarea schimnicelor uitate întru binecuvântarea seculară a lui Dumnezeu, a înfruntat cărările abrupte ale munţilor dragi, spre a descoperi şirul neîntrerupt al schiturilor şi al mănăstirilor primenite din adânca spiritualitate daco-getă, SciţiaŢara schiturilor, ca să se bucure de lumina, de smerenia şi sfinţenia sutelor de ostenitori întru Domnul nostru Iisus Hristos, întru milosârdia Maicii Domnului ori a Sfinţilor de neam sau de credinţă: „Este de datoria noastră, a celor ce trăim sub acoperământul Bisericii lui Hristos şi în lăcaşurile înălţate de înaintaşii noştri, să vorbim despre viaţa, sfinţenia, înţelepciunea şi nevoinţa duhovnicească a părinţilor şi fraţilor care s-au săvârşit cu râvnă pentru Dumnezeu în aceste sfinte mănăstiri. Este de datoria noastră să le imităm osteneala, să le continuăm rugăciunea, să le înnoim jertfa, să le istorisim viaţa şi să le aprindem o candelă sau măcar o lumânare la căpătâi.” (Chipuri de Călugări îmbunătăţiţi, vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, 2008)

Călcând pe urmele atâtor sfinţi a primit binecuvântarea razelor lor.

Bătătorind ţărâna sfântă a Neamului în care s-a prelins mireasma miilor şi milioanelor de jertfe curate, părintele Ioanichie s-a adăugat preţuirii şi venerării Înaintaşilor noştri.

Lăsându-ne cărţile sale-testamentare ne face moştenitorii vieţii acestor Sfinţi, care la rândul lor sunt Urmaşii Vieţii întru Hristos.

După pelerinajul de la Muntele Sfânt Athos-Taborul Ortodoxiei bimilenare Avva Ioanichie ne lasă o concluzie spre grabă meditare: „Documentar, monahii români nevoitori în Athos sunt atestaţi din secolul XIV. Însă ei n-au lipsit niciodată până astăzi din  obştea monahilor atoniţi. Numărul lor a variat între 50 şi 600. Astăzi (1997) sunt peste o sută, printre care 30 se nevoiesc la Schitul Românesc Prodromul, iar ceilalţi în Schitul Lacul, chiliile Provata, Catafighi, Colciu, Sfântul Ipatie şi altele. După români se nevoiesc astăzi în Athos cca. 50 de sârbi, 40 de ruşi şi 20 de bulgari, însă majoritatea monahilor atoniţi sunt greci şi ciprioţi.

   Din cele 20 de mănăstiri mari, 17 sunt greceşti şi câte una a sârbilor, ruşilor şi bulgarilor.

   Din nefericire românii nu au nici o mănăstire proprie, deşi au făcut cele mai mari donaţii în Athos!

   Singurul schit românesc este Schitul Prodromul, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, cu viaţă de obşte, povăţuit de peste 15 ani de Protosinghelul Petroniu Tănase, trăitor şi teolog vestit în Grecia, cât şi în România. Al doilea schit românesc, cu rânduială idioritmică, este Schitul Lacu, în care se nevoiesc 15 monahi şi rasofori, sub egumenia Ieromonahului Ştefan Nuţescu, aproape toţi cu metania din Mănăstirea Sihăstria.” (Arhim. Ioanichie Bălan-Pelerinaj laMuntele Athos. Ed. Mănăstirea Sihăstria,2005,p. 5-6)

      

Aşa cum Avva Antonie cel Mare a fost supranumit Marele Patriarh al Monahilor Pustiei, i se poate atribui Avvei Ioanichie Bălan, renumele de Patriarhul monahilor şi pustnicilor dacoromâni.

Cinstirea şi pomenirea Înaintaşilor noştrii aleşi de Bunul Dumnezeu ne oferă prilejul de a ne lumina pe noi înşine, de a privi claritatea lucrurilor şi înţelesul evenimentelor ori fenomenelor din jurul nostru în sensul de a ne cerceta cu luare aminte, de a ne corecta, de a ne îndrepta, îndreptându-i şi pe alţii, de a ne călăuzi, călăuzindu-i şi pe ceilalţi care vor, de a iubi arhetipurile urmându-le lor, moştenindu-le.

Slavă Bunului Dumnezeu şi Aleşilor Săi!

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

( 10 februarie 2015- Brusturi, Neamț)