Rexlibris Media Group prezintă: Universul poetului George Tei

REVINE IARNA…

Revine iarna… Gândul mă îmbată.

Tocite zile îmi destramă ore;
Mă reîntorc din visuri incolore
Să mă ascund în umbra ta înceată

 

Dar îţi mai caut nopţile de vată…
Trec mai uşor când spun că nu mă doare
Această clipă ce întreabă: “oare
M-ai şi uitat sau noaptea derivată

 

Din alte vremuri începu să geamă?”
Eu mă retrag să îţi adorm Destinul.
Aştept de-o viaţă trecerea prin Vamă…

 

Pe patul meu stă treaz acum doar chinul.
Aprind şi focul să nu-ţi fie teamă;

Revine iarna… Eu rămân Străinul…

 

FRATE

nu mai văd, nu mai simt, nu mai aud, numai
memoria mă aleargă
spre singurul suflet
ce
mă recunoaşte, îmi răspunde şi mă găseşte
de câte ori mă ascund în mine

 

astăzi
sufletul acela s-a regăsit
deşi
sub un alt nume
spunându-mi să-i rămân
frate…

 

PASĂREA DE FOC

Din asfinţit se naşte o pasăre de foc
Şi mă înalţ de-acuma, şi parcă mă sufoc,
Şi se întoarce roata cu liniştea în sus,
Şi simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus

Mă las rotit spre dealuri, spre vale niciodat’
De când mă ştiu primit-am, dar şi mai mult am dat
Din viaţa mea – atâta cât pot să vă mai las –
Doar amintiri şi temeri, şi, poate, înc-un glas …

Oceane de lumină s-au ridicat şi pier
Topite sub omătul unui postum Prier
Că mult din cele spuse, gândite la pahar
S-au rătăcit în visul acelor fără Har

Şi trec pe lângă alte asemenea poveri
Uitând că ochii lumii sunt, astăzi, prea severi
Şi las să treacă umbra aceluiaşi apus,
Să uit că într-o vreme destinul m-a supus

Dar simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus
Şi se întoarce roata cu liniştea în sus,
Şi mă înalţ de-acuma, şi parcă mă sufoc.
Din asfinţit se naşte o pasăre de foc –

 

TE VOI AŞTEPTA…

temerea că nu vei fi

prezentă la inaugurarea naşterii mele

mă face să ignor

vârsta pe care o am

 

deşi nu mai cred

în iubire

trebuie să trec prin haosul din mine

 

voi mai avea timp să mă apropii

de tine

sau lumea a îmbătrânit

încât

şi o privire trebuie amendată?

 

dar

fiecare pas

trebuie făcut

înaintea celuilalt pas…

 

DE CÂTE ORI …

De câte ori te căutam, spuneai
Că umbra mea mai umbră se va face
Şi rana ce urma să mă aprindă
Sub timpul tău în zbor se va preface …

De câte ori nu te priveam de-ajuns
Mă întrebai de ce te ţin în braţe
Şi îmi zâmbeai, dar zâmbetul acela
Nu mai ştia de ce să se agaţe …

De câte ori te mângâiam, plângeai
Şi lacrimile deveneau păcate;
Suspinele se întorceau în mine
Şi frunzele mureau nevinovate …

De câte ori mă rătăceam, plecai
Cu sufletul spre altă umbră care
Te întrupa din rimele străine –
Credeai că amintirea nu mă doare?

De câte ori mă înşelai, tăceam…
Tăcerea mea nu îţi spunea cât sufăr?
Dar căutam să te aduc pe lacul
Unde pluteau atâtea flori de nufăr …

De câte ori spuneai: “nu te iubesc”!
Credeam că zorii se vor naşte iară
Atât de simplu… Nu ştiam că, pentru
A mă iubi, îţi trebuia o vară …

 

REFUGIAT…

… în catacombele poeziei ascult
cântul ideilor

observ poeţii cum sorb versuri

 

mă retrag într-un colţ al sufletului
îmi dezgrop părinţii
şi îi văd
bucurându-se de tristeţea ce m-a cuprins

 

nu doresc să mai văd

nimic, nu mai vreau să aflu altceva

decât noaptea în care
mama şi-a aprins lumina singură…

 

CUM SĂ MAI DAI?

Cum să mai dai când toate-s cu măsură
Şi cum să umbli printre cei ce mor,
Când alte umbre lunecă-n amor
Şi-acelaşi Cer nici astăzi nu se-ndură

Să se revolte şi să spună: “or
Să ţină cont de vechea mea Scriptură,
Negându-şi aplecarea către ură,
Sau se vor stinge-n nemurirea lor?”

Şi tot gândim că nu avem ce face …
E prea târziu să îi întorci, să-şi facă
Încă o cruce, chiar de nu le place!

Să fie pe vecie sau să-şi tacă
Ultimul vis… Dacă vor spune: “drace”!,
Tu să-i asculţi, dar te întreabă: “dacă? …”

 

SUNT…

… cel mai păcătos semen
al vostru:

 

v-am furat inimile
am pătruns
în case
fără a mi se deschide
v-am ucis clipele de tristeţe
şi
nu în ultimul rând
am violat sentimente
dăruindu-vă poezie

 

dar nu mă condamnați!

 

mă voi condamna
singur la
(ne)tăcere…

—————————-

 Prof. Ionel NECULA: GEORGE TEI – UN POET REGĂSIT

De uitat nu l-am uitat niciodată, dar recunosc că multă vreme l-am pierdut din atenţie. N-am mai ştiut nimic despre zbaterile lui, deşi eram convins că prima dragoste –  pe care eu însumi am certificat-o prin încredinţarea unui premiu la prima ediţie a Festivalului de poezie „Costache Conache” –  nu se uită şi nu se abandonează  oricâte oprelişti ar avea de înfruntat.

Mi-l amintesc bine. Nu avea subiecte privilegiate, orice pretext oferit de viaţă, de lume putea fi transpus în portativ liric şi adus într-o condiţie poetică.  Scria o poezie caldă suavă şi muzicală,  de parc-ar fi răspuns unei comenzi declamatorii.

Acum, când l-am regăsit –  după câte decenii? –  observ că şi-a păstrat fibra începutului când, a şi convins un juriu vegheat de regretatul poet George Tomozei că merită premiul cel mare. Era şi a rămas menit să ardă-n poezie: „Eu sunt menit de Dumnezeu să ard/ Mai mult sau mai puţin în fiecare/ Ferindu-mă să bat acea cărare/ A necredinţei zeului Hazard// Să încrustez şi astăzi în chenare/ O poezie lungă de un yard/, Eu sunt creat de Dumnezeu să ard/ Mai mult sau mai puţin în fiecare// Mă las durut de visul meu bastard./ Când mai păstrez o minimă blazare/ In stânga mea o pasăre tresare/ Spunându-i viitorului: en garde!/ Eu sun creat de Dumnezeu să ard/” (Rondelul credinţei).

Acesta este poetul George Tei. Aşa îl ştiu de multe decenii şi constat că timpul n-a adus prea multe modificări în felul lui de a se poziţiona liric la problemele lumii. Are o aplecare mai specială pentru sonete şi rondeluri – pentru poeziile în formă fixă  şi cred că atunci când se va alcătui  o antologie a celor mai reuşite rondeluri, poetul nostru va fi bine reprezentat. În felul lui este un ambiţios, dac-ar fi să confer adjectivului un sens pozitiv, ar vrea să se întindă peste toată întinderea universului,  ba chiar dincolo de marginile lui, în transcendent, acolo unde nu mai întâlneşte decât singurătatea divinului cu care ar vrea să conlucreze la mai buna aşezare a rânduielilor: „De-ar fi s-i dau vieţii numai un singur vers/ Mi-aş ridica mândria la rang de castelan,/ Dar nu ştiu cât mă legăn şi cât mai am de mers/ Pe drumul ce mă scoate la primul meu brelan// Sub vântul căutării, flotant şi mai pervers,/ ceda-voi conştiinţei nereuşitul plan/ De a-i lăsa vieţii, numai un singur vers;/ Mi-aş ridica mândria la rang de castelan// Şi neştiut de nimeni, aş face alt demers,/ Că nu mă vreau adeptul unui anume clan/ Al meu prieten este întregul univers! – / Şoptindu-i, nepăsării, un asonant sit down// Să-i pot lăsa vieţii, măcar un singur vers…// (Rondelul mândriei)

Dar dincolo de varietatea pretextelor aduse în partitură lirică predomină neliniştile Erosului, franja de porniri afective încercate de poet şi dispuse într-o gamă generoasă de imagini surprinzătoare. Tonul devine tandru şi se infuzează de o sensibilitate orfică, prelungită uneori într-o meditaţie metafizică: „Aş pune seara într-un cuib de lună” (Condamnă-mă), spune poetul,  iar destăinuirea nu-i deloc aleatorie, ci adâncă şi susţinută de alte imagini tulburătoare.

George Tei este un poet autentic. Se retrage în poezie ca-ntr-un sanctuar binecuvântat de zei şi face din lirism un El Dorado  mandolinar în care se regăseşte cu toate trăirile  sale subiective. I-am citit antologia „Niciodată cuvintele”… (Editura  Topoexim, Bucureşti, 2011) pe nerăsuflate şi-am regăsit în cuprinsul ei poetul de demult, care m-a cucerit cândva cu poezia lui silfidă. Pendulează între clasic şi modern, dar eu cred că este mai mult un modern în ţinută clasică. L-am girat odată la începuturi, îl creditez şi acum, când este împlinit ca poet şi bine aşezat în Arcadia poeţilor .şi-l recomand tuturor celor doritori de poezie bună.

***

 Prof. Ion DRĂGHICI: POETUL CU SUFLETUL LA VEDERE  L-aş numi pe George Tei poetul cu sufletul „la vedere”. Nimic ascuns. La el nu găsim încifrări idioate cu pretenții de enigme, nu găsim şarade a căror rezolvare nu există.  Găsim un poet a cărui metaforă mângâie, durerea lui doare ca o durere de sfânt cuibărit într-un suflet omenesc, veşnic aflat într-o nesfârşită horă a simțirilor.
Să nu facem greşeala de a-l cataloga, să-l ascundem într-un curent literar, în vreo orientare artistică. Poezia lui va scoate la iveală tot timpul mereu altceva. Şi nu numai acum; mâine, peste o vreme, peste vremi.
Dacă în „Revine iarna…Eu rămân străinul…” îl găsim pe George Tei un bacovian cu tot evantaiul de regrete şi suferințe, în ”Pasărea de foc” este cutezătorul, cel ce renaşte precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă plin de verb şi nerv poetic, la fel ca Serghei Esenin când pleacă de acasă în universul Rusiei imense.
Alteori, pătruns de patosul prefacerilor, apocaliptice parcă, şi-ar dori să facă minuni pentru fericirea celorlalți – „De-aş fi un os”.
Curge versul dur, bărbăteşte ca la Adrian Păunescu, fără a cădea în păcatul imitației.
În versul alb găsim expresia plină de filosofia antică, prin verdict implicită şi altruistă ce declanşează proprii reflexii şi gândiri din existențial – „Trecerea prin iubire”.
N-am să număr verbe şi interjecții, nu doresc şi nu pot să fac un inventar al scrisului poetului George Tei, ci doar subliniez că avem în față un poet dăruit nouă de Dumnezeu şi el dăruit cu har luminos de a scrie…

http://www.marianagurza.ro/blog/