Ion Lazu – Scriitorii români din exil

Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs ”trădarea”.  Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere. Exilul ca sancțiune dar și exilul ca opțiune. Este la noi cazul prea cunoscut al lui Caragiale, care în anul 1904 se autoexilează la Berlin, scârbit la culme de fauna politică din Principate. Iată ce-i scria prietenului Al. Vlahuță: ”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică… Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot.”

Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări în momentele de dramă ale unei națiuni. Chiar înainte de a se fi oficializat închisoarea ca formă disceționară, societatea tribală a perfectat alungarea indezirabilului. Îl dădeau afară din peșteră. Tranșând conflictul dintr-o singură mișcare. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, anume spre a impune cu forța valoarea lor personală, care nu fusese just apreciată.

Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit în anul 7 al erei noastre de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale -, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic, ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărîmuri dacice așteptând în antecamera Istoriei. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus defel surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele.

Mai încoace, avem exilul florentinului Dante la Ravenna, de unde nu a putut nicicând să-și revadă urbea iubită.

Ajungem peste veacuri la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți, au gustat amara pâine a exilului!

Victor Hugo, poetul national al Franței, a parcurs două exiluri dureroase. La noi, în istoria ultimelor secole, ne referim la exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848,  la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; i-a urmat  exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest care îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba cu precădere de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Timp în care localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași de la Post restant până în zilele noastre.

Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX deci, s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare, până una alta. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nerelevante.

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, munca forțată, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, din localitățile de la granița cu Jugoslavia.

S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind indubitabil cea mai cruntă, pe cât de lungă-nesfârșită. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară. Amintesc faptul că Mihai Antonescu, din poziția sa de prim-ministru, s-a străduit să-i menajeze pe tinerii merituoși, precum Ionesco, Cioran, Eliade etc., plasându-i ca atașați culturali sau de presă în Vest. După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, studenți, doctoranzi, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce-i așteaptă dacă revin în țară.

Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, pentru motive născocite sau fără motive – în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără ezitare.

Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre ideologice, politice, economice și militare inamice: Războiul rece, apoi războiul stelelor, dar tot război! În cazul României efectele Cortinei au fost desigur mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni, de mersul țării ca atare. Unii aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeam decât o subzistență cartelată, și cei puțini dincolo, ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Scrie poeta Florența Albu: ”Noi vom muri aici / Închiși din toate părțile de libertate./ Cîmpie, exil dechis în patru vânturi.” Era situația de fapt a creatorului din România socialist. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea Sanda Stolojan a salvat-o intervenția președintelui Giscard d-Estaigne, pe altcineva l-a scos din țară Churchill, sau De Gaulle; pe Peter Neagoe l-a răscumpărat un frate din Canada; asemenea pe Ionel Jianu, exilat în 1961;  pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Eliade, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte la obiect despre exilul scriitorilor, pentru că ei sunt persoane publice, cu tot ce decurge din acest statut privilegiat; pentru că au trăit cu intensitate specifică artistului drama înstrăinării; pentru că am depus mărturie scrisă întru aceasta, o mărturie aflată de-acum la vedere, analizabilă, cuantificabilă. Dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții de același calibru se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi nimerit fără excepție în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, după cum se știe, prin cominterniștii alogeni Pauker, Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale. De ceastălaltă parte a Cortinei de Fier, absolut toți colegii de liceu, de generație ai acestora: Noica, Pillat, Paleologu, Steinhardt, Acterian, Sadova etc., etc., au ajuns în detenția comunistă – și nu oricum, ci în mod ironic, în cazul celor mai sus citați, pentru delictul de a fi citit între ei cărți de-ale prietenilor Eliade și Cioran, ajunse în țară pe sub mână…

Un alt gândirist, Vasile Voiculescu, după 6 ani de închisoare, iese la 78 de ani și, bolnav de plămâni, moare după încă un an. Petre Țuțea face 13 ani de detenție și nu poate publica nimic până după 1989; Pan M. Vizirescu, condamnat pe viață în procesul ziariștilor, se ascunde vreme de 23 ani în podul casei unor rude din Slatina. Denunțat de un vecin, este arestat pe stradă; însă podeapsa îi expirase… Petre Pandrea, care în Interbelic, ca avocat îi apărase gratuit pe comuniști, apoi și pe evrei, face de două ori pușcărie politică, pentru motive născocite, în fapt pentru a fi fost cumnatul lui Pătrășcanu. I se confiscă manuscrisele, din dosar dispar cele 37 scrisori de la C. Brâncuși, cu care fusese în mare prietenie – doi panduri și doi europeni, cum își spuneau; în intervalul dintre cele două detenții, i se confiscă și Jurnalul. Idem lui Ion Petrovici (1882-1972), fost prof. univ. și ministru, cel care în 1943 edificase Rotonda celor 12 scriitori din grădina Cișmigiu. Au fost confiscate manuscrisele tuturor deținuților politici, distruse. Printr-o minune, după 50 de ani a apărut din arhivele CNSAS manuscrisul unui roman de Dinu Pillat, Așteptând ziua de apoi, piesă incriminatorie la proces, iar în fapt un roman despre eșecul mișcării legionare. Aurelian Bentoiu, un scriitor practic necunoscut, discipolul lui Maiorescu și al lui Istrate Micescu, cel mai de succes avocat din Interbelic, 10 ani senator de Ialomița și de 3 ori ministru; este arestat în 1948, eliberat în 1956, după 8 ani, fără condamnare, iar după 18 luni este arestat din nou, condamnat pe viață, murind în 1962, la Jilava, de cancer la plămâni. La ieșirea din prima detenție, l-a chemat pe fiul său, viitorul compozitor Pascal Bentoiu și i-a dictat fără oprire cca 150 poezii, în majoritate sonete, compuse în închisoare, memorate. Cartea apare abia în 2001, cu prefața fiului compozitor.

Nici cei rămași în afara pușcăriilor nu au mai avut drept de semnătură.

Blaga este unul dintre ilustrele exemple, după 1945 nu a mai publicat nimic, deși poetul își dublase în acest timp opera lirică. Scos de la Academie, de la catedra universitară, a supraviețujit ca simplu bibliotecar. L-a urmărit pas cu pas, cu invidia sa, micuțul Mihai Beniuc, nesfiindu-se să-l încondeieze pe filosof și poet în romanul Pe muche de cuțit.

În toată perioada comunistă au trait în sărăcie și umilință un Simion Mehedinți, urmașul lui Titu Maiorescu la conducerea Convorbirilor literare, fost ministru, fost academician, autor a peste 350 lucrări. În campaniile geologice 1972-1973, lucrând în platoul Mehedinți și făcându-mi aprovizionarea de la Turnu Severin, mă întâlneam în parcul orașului cu câțiva tineri literați și pictori; venea să ni se atașeze un venerabil octogenar cu nelipsita-i plasă de sfoară în mână, în care adunase borcane pe care mergea să le vândă, pentru a-și cumpăra pâinea zilnică.

Nimeni altul decât savantul Ștefan Odobleja, autorul Psihologiei consonantiste, deci părintele ciberneticii, știință care în scurtă vreme a cucerit lumea întreagă. Însă pe atunci, în dicționarele noastre după model sovietic, cibernetica era taxată drept o pseudo-știință, născocită de imperialiști. Mi s-a spus că acest bătrânel locuia într-o cameră de paiantă, cu pământ pe jos. Trecuseră 40 de ani de la epocala-i descoperire, dar statul comunist continua să stea cu spatele la acest savant care nu voise să rămână peste graniță. Peste niște ani citeam Sentimentul românesc al finiței, 1979, de C. Noica, autor ce trecuse prin pușcăriile comuniste și se retrăsese într-o chilie de la Păltiniș.

IV

În ce mă privește, am luat pe cont propriu punerea unor plăci memoriale pentru nu mai puțin de 230 scriitori, o listă de mine stabilită (desigur acțiunea din anii 2006-2008  era aprobată și susținută financiar de USR), listă în care am făcut parte dreaptă scriitorilor închiși sub regimul comunist, dar și celor plecați în exil. De exemplu pe strada Pitar Moș am pus la nr. 8 o placă memorială pentru Pan M. Vizirescu, iar la nr. 12 una pentru Vintilă Horia; pe imobilul de la nr. 3-5 de pe strada Vasile Conta am pus plăci memoriale pentru Dan Grigorescu și pentru Nichifor Crainic. Am publicat o carte-jurnal Odiseea plăcilor memoriale, 2009, relatând o parte din incredibilele pățanii prin care am trecut cu punerea acestor plăci. În continuarea ideei de a recupera amintirea celor care au suferit rigorile regimului de extracție ruso-asiatică, am inițiat Proiectul unui monument al intelectualilor victime ale terorii comuniste, am întocmit o listă de peste 400 scriitori încarcerați, dintre care 25 au suferit două sau mai multe detenții (Caraion, Goma, Petrișor, Ioanid, Balotă), iar un număr de 62 au murit în închisoare: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția (la doar 42 de ani, autor a peste 160 lucrări științifice), Ion Al. Vasilescu Valjean (mort în închisoarea Văcărești, la vârsta de 79 ai, după o detenție de 12 ani!), Vasile Militaru, N. Batzaria, Nicolae Davidescu (fost președinte au Societății scriitorilor), etc. Adus până în faza punerii în operă, proiectul a fost abandonat din motive de criză. Pe blogul meu de scriitor am deschis o rubrică ”Scriitorul zilei”, în care am prezentat cca 600 scriitori români din toate timpurile, inclusiv pe cei din exil, amintiți mai sus dar și mulți alții, cu întreaga lor activitate întru slujirea limbei române. În anul 2014 mi-a apărut o carte în 3 volume, bogat ilustrată și cu bibliografie pe cât s-a putut exhaustivă; în total 1900 pagini format mare: Calendarul scriitorilor români.

Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l amintesc pe teribilul  N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino, neînfricat ca totdeauna (a refuzat pașaportul pentru Grecia, oferit de autorități!), venise de la masa vecină să ne arate o listă, supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era întru-totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar câteva nume: Ștefan Baciu, frații Al., Ion și Gr. Ciorănescu, Al. Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Al. Vona (1948, Franța), Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag (1972), Matei Călinescu, Ion Vianu (1980), Sami Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, Ion Miloș, C. Eretescu, Sanda Golopenția (1980), Paul Goma (1977), Mihai Ursachi, Matei Vișniec (1988), Gabriela Melinescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, G. Banu (1975), Gelu Ionescu (1983), Damian Necula, Dorin Tudoran, Mircea Cojocaru, Marian Popa, Pavel Chihaia, Andrei Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu (1989, Franța).

O secvență autobiografică: fratele meu stabilit în Luxemburg din 1972 a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât posibil să refuze invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă. Presupun că mare parte dintre scriitorii rămași dincolo profitaseră de invitații asemănătoare. Unii, ca subsemnatul, se întorceau. Mie, un prieten mi s-a adresat cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi ștate, eram obișnuit cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna a românilor și îmi propuneam să scriu despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu am reușit să editez decât o mică parte din acele jurnale.

Dacă însă, cetățean onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță, te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un caz mai fericit, în ghilimele, face tema romanului dlui medic Sorin Issvoran din Monterey CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în prag de iarnă, arestarea la sârbi, peregrinarea prin nu mai puțin de 18 închisori și lagăre, în condiții de exterminare, în sfârșit evaderea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona americană,  peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America.

Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinitesimale fire sufletești de locurile natale (”spatiul-matrice”) au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Scrie Vintilă Horia: ”Exilatul vrea să spună totul, în numele celor care nu au putut să plece.” Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din exil, organizată în vara lui 1995 de președintele de atunci al USR Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat trebuia luat de la zero. O nișă existențială neinvidiabilă. Într-un climat de deplină libertate, un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Teama cea mare a scriitorului: anonimatul.

Dar să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, din 1944 rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată. Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940, în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinal lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați. Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din Basarabia-Bucovina. În ce mă privește, am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, 2002, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale, Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile blocate, strașnic păzite de militari.

Acum, la subiect, despre spațiul mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, dar și de apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, turcii, slavii. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, sunt aici din preistorie; ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pîn-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia, istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să genereze un anumit context etnopsihologic, dând o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de plaiul natal, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume edenică. A-l rupe de acest context este o traumă majoră, o frustrare, este o rană sufletească pururea vie. S-a referit la ea melosul popular, apoi și scriitorii acestor locuri. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu ciubară. / Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folclor schema trăirii psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai săi, cât mai repede posibil, mânat de-al său aprig dor. În vreme ce insul exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i ostile, inospitaliere. Iar plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.

Pașoptismul, mișcarea de la Junimea, angajând tema națională, se refereau la ea din punctual de vedere al boierului luminat și cu dragoste de țară. ”Acolo unde-s nalți stejari…” În România sfârșitului de veac XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj au venit în Țară, (trecând Carpații pe la Vama Cucului, ca să evite grănicerii), un Coșbuc, un Slavici, dar și mai junii Octavian Goga (care a luptat ca voluntar în Cadrilater), Liviu Rebreanu și generația lor. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a identității naționale – de aici sămănătorismul. În vremea primului război, un Aurel P. Bănuț dezertează din armata imperială și se prezintă ca voluntar în armata română. E doar un caz dintre mai multe. Vezi și romanul Pădurea spânzuraților. Imediat după Marea Unire, generația lui Blaga, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a prelucrat mesajul naționalist/traditionalist, la Gândirea, 1921, ca mișcare literară-culturală. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede câștigând milioane de aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul, ca această mișcare să devină o pată neagră pe obrazul țării. Trebuie spus, cu fermitate, în spiritual adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul rând datorită schimbării radicale a configurației geo-politice, prin dispariția imperilor austro-ungar și țarist. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui Musolini, Hitler, Horty etc. Mai toate țările europene ale anilor 30 din Interbelic erau dictaturi de extremă dreapta. Aceste realități geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de naționalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă din 1921, când partidul comunist din țară, dar de sorginte strict bolșevică, fusese scos în afara legii.

Am văzut că exilul a fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, pe cât de diferită în sine și personală: fiecare exilat fiind un caz, însă pentru toți viața trebuia luată de la zero. În viața socială-profesională dar și în ralizarea aspirațiilor spiritual-artistice. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile, pentru a-și asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala diplomele universitare – cazul d-lui Sorin Issvoran, al Ilenei Costea, al atâtor altora. Unii scriitori au continuat să redacteze în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin, dar și Al. Busuioceanu, devenit unul dintre cei mai buni poeți catalani. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literare numai în românește, iar lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara, limba și națiunea. Dacă nu cumva era o formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o formă de iubire întoarsă în ură. Alți scriitori proveniți din România, Anna de Noailles, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, au făcut să se vorbească bine despre țara de origine; și totodată au făcut în așa fel că în Interbelic un romancier ca Marcel Proust să fie mai cunoscut în România decât în Franța.

Trebuie spus că intelectualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii României, ceea ce de altel și erau, pe merit; au dorit să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru recuperarea și promovarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. Mai puțin s-a făcut privind traducerea în limbi de circulație a capodoperelor literaturii noastre. O excepție, Al Busuioceanu, traducător în spaniolă al lui Blaga și Rebreanu. În fapt, spiritul mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-au găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți, institute, cenacluri care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și, la o adică, să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor asociații și fundații, îndeobște cunoscute, nu le mai dau aici. Nici pe cele ale revistelor românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania, Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet, căci impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de cultură, de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să descarce textele de pe internet.

Din păcate, toate străduințele făcute cu bunăcredință de atâția oameni valoroși nu au reușit să unească exilul românesc. Cel puțin, așa erau percepute lucrurile aici, în țară. Ni se strecura mereu șopârla: cei din exilul unguresc sunt uniți, la fel cei din exilul polonez; numai ai nostri se șfâșie ca fiarele! Textual. Ți se strîngea inima: Ce au de împărțit, acolo, unde nimic nu e al lor!? De ce nu sunt uniți în dragostea lor comună pentru valorile românești și pentru plaiurile natale? Este, ne dăm seama mai bine acum, în mare parte opera malefică a securității, care a dorit cu dinadins să semene discordia între exilați; s-au folosit de mulți oameni infiltrați, inclusiv de preoțime, dar și de mijloace logistice care întrec orice estimare; s-a profitat de faptul că în exil preexistaseră mari deosebiri de opțiune politică, așa că le-a fost ușor să scormonească mai vechile învrăjbiri și animozități, să semene sămânța răului pe un teren al orgoliilor inflamate. Dezinformare, manipulare, suspiciuni, presiuni, ademeniri, șantajul la persoană. După ani de când se exilaseră, Rodicăi Iulian și Ioanei Orlea li se ia cetățenia română, dar mai înainte sunt excluse din USR, pentru neplata cotizației! Despre fiecare nou descins în străinătate se șoptea că nu este un refugiat politic adevărat, ci un om infiltrat de securitate: atenție, trebuie evitat, anihilat etc. Ca nimeni să nu aibă încredere în nimeni. Tot zelul pe care îl dovedea noul sosit era interpretat ca praf în ochii comunității. Aceste lucruri nu s-au lămurit pe deplin nici până astăzi, după 25 de ani, căci manipulatorii au păstrat cheile malversațiilor cu pricina. Oricum, efectele asupra comunităților românești, despre care ni se șoptea cu insistență, erau descurajatoare. Îți spuneai, cu mare amărăciune: Vezi de ce nu avem noroc noi, românii? Au căzut victime manipulării chiar și venerabilii intelectuali și politicieni unși cu toate alifiile, rămași peste graniță înainte de încheierea războiului. Ce să mai zici de noii veniți… Cine erau aceștia? Scriitori, pictori și sculptori, actori, regizori, instrumentiști, cântăreți, în primul rând din ansamblurile care plecau în turnee în străinătate. Nume unanim cunoscute, nu le mai înșir aici. Pe mulți îi știam din viața culturală a acelor ani. Pe colegii de la Conservator, cu care făcusem convocarea militară și pe care îi văzusem cu drag în marile orchestre, la Ateneu, la Sala Radio și la Operă, îi zăream după o vreme printre instrumentiștii filarmonicilor din Viena, Paris, Berlin. Mă bucuram, însă cu o strângere de inimă.

Suspiciunea făcea ravagii în conștiința atâtor exilați, înveninați în fel și chip. Ca român picat la Paris, de pildă, dacă întîlneai pe stradă vreun român și încercai să intri în vorbă cu el, devenea subit retractil, scurta vorba, bătea în retragere, iuțea pasul. Este cunoscută scena descrisă de Ana Blandiana care la Madrid, sau Lisabona, s-a apropiat de o pereche de bătrâni care vorbeau între ei românește. A încercat să-i abordeze, cu cea mai bună intenție, dar bătrâneii în chestiune practic au rupt-o la fugă, spre consternarea poetei noastre. Mare amărăciune, aruncând o pată hâdă peste bucuria unei ieșiri în Vest.

Că era foarte greu dacă nu imposibil să scrii literatură valabilă estetic în România socialistă stau mărturie cărțile semnate de mari nume precum Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu. Compromisul care compromite opera. Până unde mergea ticăloșia securității? Până unde putea să ajungă mâna ei lungă?; cu câtă strășnicie se lucra pentru ca imaginea exilului să fie compromisă?

Avem cazul scriitorului Vintilă Horia, care își începuse cariera diplomatică în 1940, deci, subliniez, trimis de Antonescu, inamic al legionarilor. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid. În 1960 i s-a acordat premiul Goncourt, la concurență cu alți 300 romancieri, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză – un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, al strălucitului succes cu premiul Goncourt, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un „duşman al poporului” care trebuia compromis imediat, redus la tăcere…); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Totul pe dos! Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt”.

Sunt atâția alți scriitori ai exilului care au făcut cinste țării din care veniseră, au militat statornic pentru valorile sale spirituale: rămânând în spațiul iberic, îl amintesc pe Al. Busuioceanu, slătinean de-al meu, intelectual de talie europeană, despre care spre rușinea mea nu am aflat decât după 1989. A participat ca voluntar în Primul război mondial. Cu recomandarea lui Iorga și-a continuat studiile universitare ca bursier la Viena, Roma și Berlin. Unul dintre fondatorii Gândirii, 1921. A scos monografiile Luchian, Andreescu, Brâncuși și Pârvan. A expertizat pinacoteca regală, depistând un număr de 9 tablouri El Greco, cu care a deschis o expoziție la Paris. Atașat cultural la Madrid, a înființat un Institut cultural român, o catedră universitară, apoi altele la încă 7 universități spaniole. A scris poezie în limba catalană, Poemas pateticos, considerat ca unul dintre poeții reprezentativi. A studiat arhivele Spaniei, semnalând faptul că în vechii cronicari nu există nici măcar o singură referire la împăratul Traian, provenit din peninsula Iberică; în schimb a găsit mărturii despre spiritualitatea traco-geților, despre Zamolxis și Deceneu. A afirmat pentru prima dată în estetică metafora ca formă de cunoaștere. A murit în 1961, fără să-și poată revedea țara iubită, părinții, soția, fiica. Abia după 20 de ani fiica lui a ajuns la mormântul de la Madrid al tatălui. Câteva versuri de Al. Busuioceanu: ”Fii tu lumina mea Fii apa / unde să mă cufund eu / și să aștept și să tac / adânc / piatră-ntre pietre…”

Al. Ciorănescu (1911-1999) a făcut un doctorat la Sorbona; filolog, romanist, este autorul unei monografii V. Alecsandri și a alteia Ion Barbu; a fost lector între 1937-1940 la Universitatea Lyon, apoi consilier cultural la ambasada din Paris; revine în țară între 1942-1946, dar redevine atașat cultural la Paris până în 1947, după care este prof. univ. în insulele Canare; autor al unei neîntrecute traduceri a Divinei comedii de Dante în limba franceză.

George Uscătescu, (1919-1995). Dintr-un sat gorjean, Crețești. Și-a luat bacalaureatul ca premiant pe întreaga Oltenie; din 1940 primind burse în străinătate, a trecut trei doctorate, iar în 1943 a devenit Profesor unversitar la Madrid, succedându-i la catedră lui Ortega y Gasset. Directorul pentru 20 de ani al revistei și editurii Destin, unde și-a asigurat colaborarea tuturor marilor nume ale exilului românesc, dar și al unor personalități de vârf ale culturii hispanice. Revistă care a publicat în premieră mai toată opera literară a lui Eliade, editată apoi și la București. Autorul lucrării de referință Ontalogia culturii.

Ștefan Baciu, (1918-1993), se remarcase de foarte tânăr, câștigând la doar 16 ani premiul Rev. Fundațiilor și pe al USR cu Poemele poetului tânăr; colaborator fervent la revistele literare ale vremii. Este atașat cultural la Berna, 1946-1949, după care nu se mai întoarce în țară, peregrinând prin Italia, Spania, vestul Statelor Unite și stabilindu-se la Honolulu, Hawaii. S-a făcut remarcat și ca director al revistei Mele, ce reunea vreme de două decenii cele mai prestigioase semnături ale exilului românesc. A scris, printre alte multe cărți de poezie: Poemele poetului pribeag, Poemele poetului singur, după ce dăduse volumul de poezii Analiza cuvântului dor. Nu se poate ceva mai explicit, când vorbim de spațiul mioritic.

O temă separată ar fi reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o declarație publică de adeziune la România socialistă sau măcar de susținere a lui Ceaușescu în visul lui fantasmagoric de a obține Nobelul pentru Pace. L-au curtat cei ce plecau cu burse în America: Cezar Baltag, Ștefan Bănulescu, perechea Adrian Păunescu-Constanța Buzea, Adrian Marino. Era încă o manevră sub controlul securității, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni să revină în țară. Nu a căzut nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare acelor minciuni deșănțate și să revină din exil. Ce tapaj s-ar fi făcut! Nu a fost cazul. În schimb, s-a reușit măcar o jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări. Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr (a combătut ca voluntar în luptele de pe valea Jiului, fiind rănit de două ori) și alții.

Imediat după 1989 au început să apară în țară cărțile cu strășnicie prohibite. Un exemplu: Ion Ioanid, (de două ori închis, s-a exilat în 1969); după 1989 i-au apărut cele 4 volume Închisoarea noastră cea de toate zilele, carte ce a făcut o teribilă impresie. Integrala operelor lui Eliade, Cioran, Ciorănescu, Vintilă Horia, dar și operele proscrise de Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, 1991, N. Steinhardt: Jurnalul fericirii. 1997;  a apărut Testamentul din Morga, de Remus Radina, Fii binecuvântată închisoare, multe alte cărți despre anii grei ai detenției în communism: Amintiri despre cei ce nu mai sunt, de Tudor Duțu, 1999. A început recuperarea istoriei literare și a istoriei noastre, în general, după jumătate de veac de contrafacere grosolană. V. Dumitrescu: O istorie a exilului românesc, 1997; Laurențiu Ulici: Scriitori români din afara granițelor țării, 1996; Vald Georgescu: Istoria românilor, 1992; Ion Negoițescu: Istoria literaturii române, 1991; A apărut o lucrare monografică monumentală, Enciclopedia exilului literar românesc, prima ediție în 2003, a doua, mult amplificată în 2009. Alți istorici literari și cercetători au scos cărți despre scriitorii din exil: N. Florescu: Întoarcerea proscrișilor, 1998, despre 9 scriitori importanți din exil; au apoărut antologii precum Poezia românească din exil, cu texte edificatoare aparținând la 31 de poeți din diaspora; George Astaloș a tradus în franceză 17 poeți din generația războiului, apoi alți 65 de poeți contemporani. Radu Cârneci i-a inclus în cele 3 volume ale Antologiei sonetului românesc și pe poeții din exil. Poetul Ion Miloș a tradus în 4 limbi străine un număr de 200 poeți români. Am asistat la lansarea cărții sale Durerea de a fi român. Fiu al unor români din Banatul sârbesc, a fost nevoit să se exileze datorită opțiunilor sale politice de stânga. La Paris nu a fost agreat, anume din acest motiv; s-a stabilit în Suedia și a constatat că la nivel universitar nu se cunoștea nimic despre poetul nostrum național Eminescu. În 8 ani de zile a asimilat limba suedeză și a tradus marii nostri clasici, dar și poezie contemporană. Cât despre recunoștința celor pe care i-a făcut cunoscuți în lume, să nu mai vorbim… Academia Nobel l-a trimis la Paris să tatoneze premierea lui Cioran, pe care Miloș îl frecventase intens în perioada franceză. Cioran nu a marșat, probabil gândindu-se la ce pătimise Vintilă Horia cu premiul Goncourt; în subsidiar se va fi temut să nu-i fie răscolit trecutul de simpatizant legionar.

Revenirea la matcă a literaturii exilului, cum nu se poate mai firească, după ce comunismul pusese un stăvilar de netrecut, ne face să ne gândim la cele două aspect: la aportul pe care marii creatori rămași în exil l-au adus la cultura țării de adopțiune, inclusiv la cultura universală – este cazul lui Brâncuși, Enescu, Celibidache, Eliade, Cioran, Ionesco, Palade etc, așa cum în trecut Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir și alții au îmbogățit cultura universală. Un aspect nu lipsit de importanță fiind tocmai faptul că operele acestor minți excepționale au ajuns să fie integrate cu atâta întârziere în patrimonial cultural românesc. Tot aici ar trebui să spunem un cuvânt despre marea importanță  pentru cultura țării noastre a unor exilați din țările vecine. Din Basarabia aflată sub țarism, Constantin Stere, inițiatorul popornaismului la noi, rector de universitte, autorul teribilului roman în 8 volume. În preajma revoluției. Alți basarabeni și bucovineni, artizani ai Unirii, prea cunoscuți – nu-i mai numesc aici. Și nu e cazul să eludăm marele aport la cultura noastră a exilaților din Balcani, în primul rând greci, dar și macedoneni sau albanezi. La momentul cuvenit, Academia română le-a încununat activitatea prestigioasă.

Revenirea în țară a vechilor intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Am putea porni de la cazul Panait Istrati, autodidactul vagant și mustind de talent, care s-a afirmat scriind în franceză, repurtând un succes fulminant; în 1930, bolnav, după experiențe dure, a revenit în țară, rău primit și de stînga culturală, pentru a fi scris Spovedania unui învins, cu dezvăluiri alarmante despre realitățile sovietice pe care le cunoscuse îndeaproape, dar și de dreapta, din cauza militantismului său socialist din anii tinereții. A murit de ftizie, după 5 ani.  Istoriile literare franceze îl ignoră complet, chit că și-a câștigat celebritatea în toată lumea; G. Călinescu în Istoria sa monumentală din 1941 nu-i dă importanța meritată, afirmînd: ”Gestul (exilului și scrierea în altă limbă) nu se recomandă”; recent, Istoria critică îl exilează încă o dată, la Scriitori de dicționar. Opera lui e publicată în 30 de limbi, s-au făcut filme după cărțile sale, există în lume nenumărate Asociații ale Prietenilor lui Panait Istrati. Însă reintegrarea sa canonică întârzie.

Imediat după Decembrie a existat o revenire entuziastă în spatial literar-cultural a tuturor condeielor din străinătate. Colaborări la reviste și publicații, editarea a numeroase cărți scrise în aceste ultime decenii de exil, inclusiv reeditarea cărților care îi făcuseră cunoscuți pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitorii exilului a ratat șansa nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în dicționarele și istoriile literare apărute între timp. Editurile le-au acordat prioritate absolută, lucru de înțeles, fiind vorba de nume interzise la noi vreme de decenii. Companiile aeriene au avut mult de cîștigat cu asalturile scriitorilor din străinătate la editurile care se înmulțiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au continuat tot așa până în stricta actualitate, e doar un aspect legat de mersul general al preferințelor cititorilor. Un caz special este Paul Goma, exilat încă în 1977, nesusținut de colegii din Uniunea scriitorilor. A refuzat cetățenia franceză și își câștigă existența din munci necalificate. Cărțile lui, de o virulență ieșită din comun au apărut în țară, repurtînd un semnificativ success de public, însă statul român, care îi retrăsese cetățenia nu se grăbește să i-o redea, cum nici Uniunea scriitorilor nu l-a reprimit în rândurile sale. Nu i s-a făcut nicio invitație oficială, nicio ofertă. Goma rămâne glasul unui adevăr netrucat și care nu este bine văzut de oficialități.

În schimb, vom spune că, propriu-zis, mai niciunul dintre scriitorii plecați în exil nu s-a mai întors definitiv în țară, ca persoane fizice; o excepție: Ilie Ctin, după pensionare; o alta George Astaloș, cu sejururi alternative la Paris și București, cu piese jucate mai ales în Republica Moldova… Au venit și au revenit, de multe ori pe cheltuiala USR, care le-a organizat numeroase întîlniri și conferințe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel?!, după ce scăpaseră o lacrimă emoționată, dar nu s-au mutat înapoi, la baștină. Este și cazul lui Petru Popescu, autor al cărții Întoarcerea. Al unui Nedelcovici, a lui N. Balotă, I. Negoițescu, Paul Miron etc.  De înțeles, omenește: după două-trei decenii, oamenii și-au făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul eventualitatea revenirii în țara care îi repudiase. Este, repet, prea de înțeles și în afară de orice reproș. Un paradox al vieții fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet și din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte întoarcerea fizică în timp precum și întoarcerea în casa copilăriei sunt imposibile.  Casa părintească e în ruinare, vecinii au îmbătrânit de nerecunoscut sau nu mai sunt defel. A exclamat Gabriela melinescu: Niciunul dintre prietenii și cunoscuții mei nu mai este în viață! Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baștină, să rămâi până la capăt în spațiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea cu arme și bagaje nu mai poate avea loc. De unde drama de nevindecat a exilatului, care nu este, psihologic vorbind, decât o ridicare la putere a durerii resimțite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/ion-lazu-scriitorii-romani-din-exil.html

 

Ion Lazu – Scriitorii Români din Exil

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs defecțiunea. Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere.

Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări la momentele de dramă ale unei națiuni. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, semn al valorii lor personale care însă nu fusese just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărâmuri dacice. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus nici o surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem exilul florentinului Dante, la Ravenna, de unde nu a putut nicicum să-și revadă urbea iubită.

Ajungem peste veacuri la exilul lui Napoleon pe insula Sf. Elena; dar și la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți! La noi, în istoria ultimelor secole, avem exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848, la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; avem exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest ce îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba doar de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași până în zilele noastre.

Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nesemnificative.

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, la granița cu Jugoslavia. S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind cea mai cruntă. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți tinerii care plecaseră la studii, dar și foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară.

După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce -i așteaptă dacă revin în țară. Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că Dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără echivoc. Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre inamice. În cazul României efectele Cortinei au fost parcă mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni. Unii

Aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeamdecât o subsistență cartelată, și cei puțini dincolo , ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea X a salvat-o intervenția președintelui Giscard d’Estaign , pe altcineva Churchill, sau De Gaule; pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte despre exilul scriitorilor, după 1945; dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi ni merit în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, prin cominterniștii alogeni Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale.

Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l amintesc pe teribilul N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino, neînfricat ca totdeauna, venise de la masa vecină să ne arate o listă, supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era întru’ totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar câteva nume: Ștefan Baciu, frații Ion și Al. Ciorănescu, C. Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag, Matei Călinescu, Sami Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, C. Eretescu, Sanda Golopenția, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, Gabriela Melinescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Damian Necula, Dorin Tudoran, Pavel Chihaia, Andrei Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu.

O secvență autobiografică: fratele meu stabilit în Luxemburg a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât posibil să refuse invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă. Presupun că mare parte din scriitorii rămași dincolo profitaseră de asemenea invitații. Unii, ca subsemnatul, se întorceau: Mie, un prieten mi s-a adresat cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi state, eram obișnuit cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna ale românilor și îmi propuneam să scriu despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu am reușit să editez decât o parte din acele jurnale. Dacă însă, cetățean onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță, te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un caz mai fericit în ghilimele face tema romanului dlui medic Sorin Isvoran din Monterey, CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în prag de iarnă, arestarea la sârbi, trecerea prin nu mai puțin de 18 închisori și lagăre, evederea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona americană, peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America. Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinite fire sufletești de locurile natale au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din exil, organizată în vara lui 1995 de Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat trebuia luat de la zero. Într-un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Dar să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată. Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940, în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinul lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați. Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din Basarabia. Am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale, Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile blocate, strașnic păzite de militari.

Acum, la subiect, despre spațiul mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, ce-idiferențiază de vecini, dar șide apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, turcii, alte națiuni. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pân-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia, istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să reprezinte un context etnopsihologic, au dat o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de locul nașterii sale, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume edenică. A-l rupe de acest context este o trauma majoră, o frustrare, este o rană sufletească pururea vie. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu ciubară./ Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folc lor schema trăirii psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai săi, cât mai repede posibil, mînat de-al său aprig dor. În vreme ce insul exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i o stile, inospitaliere. Iar plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.

În România sfârșitului de veac XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj a venit Octavian Goga și generația sa. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a identității naționale-de aici sămănătorismul. După Marea Unire, generația lui Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a prelucrat mesajul naționalist/ traditionalist, la Gândirea, ca mișcare literară. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede acaparând milioane de aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul ca această mișcare să devină o pată neagră pe obrazul țării. Trebuiespus, cu fermitate, în spiritul adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul rând datorită schimbării radicale a configurației politice, prin dispariția imperiului austro-ungar. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui Musolini, Hitler, Horty etc.

Aceste realități geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de nationalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă din 1921 partidul comunist fusese scos în afara legii. Am văzut că exilul a fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, totul trebuia luat de la zero. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile, pentru a-i asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala studiile universitare –cazul dnei Ileana Costea, al atâtor alții. Unii au continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe penibile, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literature numai în românește, iar lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara și națiunea. Dacă nu cumva era o formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o formă de iubire întoarsă în ură.

Trebuie spus că intelecualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii noştrii; să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru păstrarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. În fapt, spiritual mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-a găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și la o adică să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor reviste, îndeobște cunoscute, nu le mai dau numele. Nici pe cele ale revistelor românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania, Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet, impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de cultură,de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să descarce textele de pe internet.

O temă separată ar fi reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o declarație publică de adeziune la România socialistă. Era încă o manevră ticăloasă, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni. Nu a căzut nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare acelor minciuni deșănțate și să revină în țară. În schimb, s-a reușit măcar o jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări. Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr și alții.

Revenirea în țară a vechilor intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Imediat după Decembrie a existat o revenire entuziastă a tuturor condeielor din străinătate. Colaborări la reviste și publicaţii, editarea a numeroase cărţi scrise în aceste ultime decenii, inclusiv reeditarea cărţilor care îi făcuseră cunoscuţi pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitori a ratat şansa nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în istoriile literare apărute între timp.

Editurile le-au acordat prioritate absolută, fiind vorba de nume prohibite la noi vreme de decenii. Companiile aeriene au avut mult de cîştigat cu asalturile scriitorilor din străinătate la editurile care se înmulţiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au continuat tot aşa, e doar un aspect legat de mersul general al preferinţelor cititorilor. În schimb vom spune că propriu-zis mai niciunul dintre scriitorii plecaţi în exil nu s-a mai întors definitiv la vatră. Au venit şi au revenit, de multe ori pe cheltuiala USR, care a organizat numeroase întîlniri şi conferinţe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel? !, după ce scăpaseră o lacrimă emoţionată, dar nu s-au mutat înapoi, la baştină.

După 2-3 decenii, oamenii şi-au făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul posibilitatea revenirii în ţara care îi expulzase. Este prea de înţeles şi în afară de orice reproş. Un paradox al vieţii fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet şi din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte întoarcerea fizică în timp precum şi întoarcerea în casa copilăriei sunt imposibile. Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baştină, să rămâi în spaţiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea nu mai poate avea loc. De unde drama exilatului, care nu este psihologic vorbind decât o potenţare a durerii resimţite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.

 

Ion Lazu şi Odiseea Plăcilor Memoriale ale scriitorilor

de Ileana Costea

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Bucureştiul este un oraş care nu şi-a pus încă trecutul în valoare. Ne atrage atenţia asupra acestui fapt Liliana Nicolae, jurnalistă la Radio România, în frumosul ei articol din Dilema Veche “Ghid de orientare urbană – cum descoperim Bucureştiul?”, apărut recent şi în traducere italiană în revista Internazionale. “Sînt oraşe europene unde turiştilor li se propun tururi tematice. Într-un astfel de tur, la Londra, de exemplu, poţi să mergi pe urmele lui Jack Spintecătorul. La Paris – un tur al muzeelor de artă. Altul – al bisericilor, al caselor memoriale ş.a.m.d.”

E într-adevăr păcat că nu ştim să “ne cântăm” capitala. Bucureştiul nu este Londra sau Paris, dar are multe clădiri frumoase şi nu e lipsit de parfum şi istorie. Şi istoria trebuie cântată, captată, marcată, căci altfel e uitată, amestecată, sau pierdută … Sigur sunt mulţi factori care trebuiesc puşi în mişcare pentru a îndeplini o astfel de punere în valoare a capitalei noastre. Si iată că Ion Lazu reuşeşte sa facă un prim pas în această direcţie cu proiectul instalării plăcilor memoriale ale scriitorilor, aprobat şi finanţat de Uniunea Scriitorilor, dar la care Ion Lazu “s-a înhămat” de buna voie. „M-a impresionat această importanţă care se dă scriitorilor în alte părţi şi am zis: de ce nu şi în Bucureşti?“ În trei ani, graţie efortului lui, au fost puse 160 de plăci pentru 209 scriitori, proiect suspendat din lipsa de fonduri a Uniunii dar care, el, speră că se va putea continua curând.

Geolog ca pregătire profesională, Ion Lazu a luat Bucureştiul la cercetare … rămânad în domeniul specialităţii lui: pietrele. Dar de data asta în loc să analizeze şi să descopere pietrele le-a creat şi le-a amplasat. O geologie făcută pe invers şi mult mai creativă. Iar pentru Bucureşti extrem de importantă.

Ion a trebuit mai întâi să facă o cercetare în Arhiva Academiei, căci Uniunea Scriitorilor îşi pierduse arhiva şi apoi cercetarea “pe teren” (consultând cărţi de telefon, întrebând prieteni, scriitori, locuitori din zona unde bănuia că locuise un scriitor, pentru a determina locul unde urma să fie pusă placa, unde a trăit scriitorul respectiv). Sigur, nu uşor de descoperit, şi dacă îi consideri pe scriitori ca cei ce pun pietrele culturii şi unui timp, Ion aici era în mediul lui de cercetare geologică. Apoi obţinerea consimţământului proprietarilor clădirilor de a monta placa pe casa respectivă. După anevoiasa fază de cercetare a urmat perioada “muncii de lămurire” a celor care locuiesc acum în acele case şi care au dreptul sa spună că nu vor să se monteze o placă memorială pe casa lor. Şi acest lucru s-a întîmplat nu de puţine ori. Nici că poţi să înţelegi de ce cineva nu şi-ar dori marcată casa în care locuieşte cu o placă ce anunţă că cineva cunoscut a trăit acolo. Dar psihologia omenească e cum e, şi unii văd în viitor, înţeleg mai profund importanţa locururilor, a rămânerii lor in istorie, iar alţii au dorinţele lor, bazate pe logica sau simiţirile lor, şi se împotrivesc. Deci uite încă un alt aspect al luptei lui Ion cu “pietrele”, unele mai moi, altele roci rebele. Pietrele umane sunt mişcătoare şi … dacă persoana nu vrea placa, că i se pare că va avea repercursiuni negative, trebuie să încerci s-o lămureşti, să rogi Uniunea să-i scrie o scrisoare asigurând-o că Uniunea va prelua orice cheltuieli viitoare dacă vor surveni. Şi iată că lămurirea proprietarilor caselor e mai anevoiasă decât analiza structurii geologice a pietrelor. Pietrele au multe forme, unele chiar foarte frumoase (vezi cartea lui Ionu “Trovanţii”) şi oamenii la fel … În fine, când a găsit casa unde a locuit scriitorul, a obţinut aprobarea proprietarului clădirii … lui Ion i-au mai rămas încă nişte trepte de urcat. Spus la propriu caci uneori Ion a trebuit să se ducă cu muncitorii să monteze plăcile, şi asta îi cerea uneori chiar urcatul pe o scară … Şi sigur, după ce le pui, le dai drumul pietrelor/plăcilor … în soarta lor: la a rămâne pe vecie spre a educa şi spre a completa aspectul turistic al capitalei, la a fi şterse de timpuri şi intemperii, sau la a fi umplute de grafiti sau chiar scoase de proprietarii care “s-au răzgândit.”

Casa in care a locuit Marin Sorescu
Lansare le târgul Gaudeamus, Bucureşti,  22 XI 2012: Emil Lungeanu, Mircea Coloșenco, Simona Cioculescu, Ion Lazu şi Radu Voinescu

Era în firea lucrurilor ca Ion Lazu să se pornească cu entuziasm în acest proiect. El care, scriitor la rândul lui, romancier, eseist, poet, ţine din 2011, un blog despre cei din lumea literară (http://ilazu.blogspot.com/p/d espre-ion-lazu.html), un “blog de scriitor, urmărind consemnarea evenimentelor din viaţa literară-culturală, inserând cronici ale unor cărţi citite de curând, cu câteva rubrici permanente: scriitorul zilei; poezia zilei; evocări, fragmente de jurnal; fotografii de autor, corespondenţă cu prietenii scriitori şi cu vizitatori ai blogului”, mulţi, circa 200 pe zi. Ion Lazu a ţesust răbdător covorul scriitorilor pe care i-a prezentat, despre care a scris, în blogul lui şi prin diferite părţi răsleţe ale Internetului; a creat un tot care i s-a publicat recent în cele trei volume ale ‘Calendarului Scriitorilor”. Numărul scriitorilor care l-au preocupat pe Ion Lazu este extrem de mare: 420 pentru Scriitorul Zilei (aleşi cu greu din cei cei 5-10 menţionaţi în Calendarul lui Nicolae Oprea) , câteva zeci cărora Ion le-a publicat poezii şi fragmente, şi cei 220 de scriitori cărora le-a pus plăci memoriale. In lumea scriitorilor lui Ion Lazu se mai află mulţi care nu mai sunt printre noi, dar şi nume de scriitori din strictă contemporaneitate, din Bucureşti, din ale părţi ale ţării, “din Basarabia, din diaspora…din trupele de asalt milenarist, din grupări fratricide”.

Ion Lazu, Ilinca Dumitrescu, Titus Vâjeu, Lidia Lazu Lansare la TVH, Memoria creatorului, Invitații Ilincăi Dumitrescu.

Cartea lui Ion Lazu “Odiseea Plăcilor Memoriale” (Editura Biblioteca Bucurestilor, Bucuresti, 2012. ISBN 978-606-8337-37-1; care se poate citi si sub formă de e-book) … cu un pios editorial al lui Nicolae Manolescu, a rezultat din jurnalul de campanie ori, mai bine zis, de bord, dacă intrăm, şi trebuie să intrăm, în logica aventurii autorului pentru montarea plăcilor, ca şi în cea a titlului cărţii. Aceasta este un roman de început de veac XXI în Bucureşti, un roman suigeneris al capitalei de ieri şi de azi, dar şi al istoriei şi vieţii literare de ieri şi de azi. Bedros Horasangian spune despre “Odiseea Plăcilor Memoriale” (in articolul din Contemporanul, 2013)  că este o carte extrem de interesantă, deosebită; “Un fals jurnal şi un metaroman deopotrivă, în cel mai pur stil mirceahoriasimionesc, un text complex, aparent calat doar pe o idee generoasă, o carte cu multe niveluri de abordare dacă ar fi să o sucim pe multiplele ei faţete.” Carte care “merită să fie parcursă şi în alt registru decît cel melancolic-amintirist. O bună carte de proză-proză de luat în considerare de azi înainte. Nu doar de către cei care citesc doar de plăcere.”

Într-o epocă şi o societate în care sunt atât de multe păreri contradictorii despre cine de partea cui a fost politic, decizia lui Ion Lazu, de a nu face nici o deosebire între scriitori … şi a pune plăci tuturor scriitorilor plecaţi de pe lumea asta care au locuit în capitală, este o decizie măreaţă şi foarte înţeleaptă … Lasă-i pe cei ce trec prin faţa caselor să-şi aducă aminte ce vor, să înţeleagă şi concludă ce vor, să se uite la pietre cum se uită trecătorul de pe o vale cu pietre… frumoase, urâte, dar toate cu o semnificaţie… Privitorul va alege …

Liliana Nicolae sugerează „că n-ar strica organizarea unor trasee pe la casele unde au trăit marii scriitori în Bucureşti. Dacă nu pentru turişti, măcar pentru elevi. Iar la fiecare casă – povestea scriitorului respectiv.” Hai să începem cu un tur al locurilor unde a trăit la Bucureşti Eminescu, căci sunt vreo 8 astfel de case. Poate primăria Bucureştiului se inspiră din sugestiile implicite ale lui Ion Lazu şi explicite ale Lilianei Nicolae şi, după modelul altor oraşe ca Londra, Parisul sau Praga să punăpe roate un program de vizitări tematice. Aşa Bucureştiul va atrage mai mulţi turişti, din ţară şi de peste hotare, care vor învaţa lucruri mai interesante despre oraşul nostru decât faptul că s-a construit un palat mai mare decât clădirea Pentagonlui, Casa Poporului (“Vărsaiul” românesc, şi nu e o greşeală de ortografie în nume!) şi că poţi mânca papanaşi delicioşi în restaurantul în formă de biserică (Carul cu Bere). Şcolile vor avea moduri agreabile şi accesibile de a-şi educa elevii, care cu siguranţă, făcând parte din generaţia nouă, nu ştiu mai nimic despre scriitorii noştri, despre trecutul Bucureştiului. Şi poate face chiar Ion Lazu primul pas în această direcţie de acţiune turistică, scriind şi publicând o sau câteva broşuri cu tururi pe la casele scriitorilor, cu câte un text apropriat plăcilor respective. Sau poate, spre a duce această cunoştere a veacurilor de istorie şi culturală într-o zi se va lua iniţiativa de a încrusta în caldarâm în faţa fiecărei plăci memoriale, cu caratere vizibile aurite, un text reprezentativ, memorabil din opera scriitorului care a locuit cândva acolo, un poem, un fragment de proză, o reflecţie, etc, aşa cum ne spune Constantin Coroiu că s-a făcut la Madrid, în Spania pe strada veche, pietruită – Calle de las Huertas de langă muzeul Prado.

Deci, ce a făcut Ion Lazu prin proiectul plăcilor memoriale? A ales un subiect drag pasiunilor lui: pietrele şi lumea literară; şi-a adus contribuţia la necesara nuitare a trecutului – prin ţinerea vie a prezenţei scriitorilor care au trăit în Bucureşti; a tras “el înuşi” la “jugul” îndeplinirii proiectului pe care şi l-a propus;  a venit implicit cu o idee de îmbunătăţire a prezentării capitalei prin tururi edificatoare turiştilor din ţară, de peste hotare dar şi a educării tineretului sau, de ce să nu recunoaştem, chiar locuitorilor capitalei mai puţini adânciţi în ale literaturii. Iar cu cartea-jurnal despre experienţa montării plăcilor Ion Lazu a închis cercul, dându-ne astfel ocazia să ne bucurăm şi de pietre şi de Odiseea lor…

Cartea “Odiseea Plăcilor Memoriale” dă parfum pietrelor/plăcilor … mişcătoarelor suflete moarte ale scriitorilor români care au locuit în Bucureşti, iar proiectul plăcilor memoriale îndeplinit de Ion Lazu confirmă zicala “Omul Sfiinţeşte locul”.

Referinţe:

Nicolae, Liliana, Ghid de orientare urbană – cum descoperim Bucureştiul? Dilema veche, nr. 489, 27 iunie-3 iulie 2013

http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/ghid-orientare-urbana-cum-descoperim-bucurestiul

Nicolae, Liliana, Scrittori sulla strada, articol preluat din revista Dilema Veche, Internazionale Nr. 1072 (10/16 ottobre 2014), p. 83

Coroiu, Constantin, O lume de mişcătoare suflete moarte, CULTURA, Fundaţia Culturală Română, secţiunea Cultura literară Nr. 414 din 21-Matie-2013

http://revistacultura.ro/nou/2013/03/o-lume-de-miscatoare-suflete-moarte

Ryan Scott: A Literary Tour of Prague; Expats.cz takes a look at the haunts and homes of writers, both Czech and foreign, here in Prague.

http://www.expats.cz/prague/article/books-literature/a-lilterary-tour-of-prague

Lazu, Ion, consemnări, poezii, eseuri, blog de scriitor

http://ilazu.blogspot.com/p/despre-ion-lazu.html

Lazu, Ion, Odiseea plăcilor memoriale, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012.

ISBN 978-606-8337-37-1

Şi sub formă e-book, proiect online finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

http://books.google.com/books?id=CfIaBAAAQBAJ&pg=PT240&lpg=PT240&dq=Ion+Lazu+Pietrele&source=bl&ots=FkWgdpQJZZ&sig=ItedmVlY_rS0Ji9H-ScsDy2rfkI&hl=de&sa=X&ei=Gy48VObZF5H0oASD0YHgBg&ved=0CF8Q6AEwCA#v=onepage&q=Ion%20Lazu%20Pietrele&f=false

Nicolae Manolescu, cuvânt înainte la Odiseea plăcilor memoriale, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012. ISBN 978-606-8337-37-1

Bedros Horasangian, Istoria Literaturii române prin plăci memoriale, Contemporanul, 2013.

http://old.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=840

Lazu, Ion, Calendarul scriitorilor români, vol. I.II.III, ed. TipoMoldova, Iasi, 2014. ISBN

978-606-676-536-7

Lazu, Ion, În loc de Prefaţă, Calendarul scriitorilor români, Reteaua Literară, Septembrie 25, 2014 http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/ion-lazu-calendarul-scriitorilor-rom-ni-vol-i-ii-iii-ed

Lazu, Ion Editura Sport Pietrele – Trovanţii

https://plus.google.com/photos/110976980121880996413/albums/5679417963853478833?banner=pwa