Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta  Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l pe N. Crainic ,, harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.

Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității ci zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.

Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar durerea prezentuluiun timp carnivor, fără timp”.

Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.

Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului,  nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”.(N. Crainic)

Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.

,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.

——————————–

Mariana Gurza

Timișoara

3 februarie 2018

Reclame

Irina Lucia Mihalca – Ceasornicarul

Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea

la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.

Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,

drept plată ultimele nouă secunde

(pe masă, diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii)

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii

schiţează un mic zâmbet: Hmm, ciudat reparator, insolit afiş!

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,

întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:

– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?

– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit,

un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp,

jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?

– Un timp în avans cu 10 ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se-ntoarse: De ce nu?!

– Aş vrea să primesc un timp diferit!, întinde ceasul-braţară şi-n alt timp intră…

A trecut şi-un bătrân ce greu îşi târşi anii mulţi,

privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, elfugi…

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur,

cu privirea rătăcită. Vag gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc!

Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel,

între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse…

…. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur,

a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde,

cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

Irina Lucia Mihalca

http://bentodica.blogspot.ro/2016/06/ceasornicarul.html

Irina Lucia Mihalca – Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie

Parlamentul European

Trăim în lumi paralele,
presărate ici-colo cu oglinzi
din care rar se reflectă imagini-tablou,
labirinturi prin care intrăm inconştient.

Şoaptele timpului, exorcizarea viselor
în timpul unei prohibiţii la zâmbet,
Un înger damnat vinde

şi cumpără lumea în numele echilibrului.

Lacrimi se preling prin cioburi,
raze de lumină reflectă

scântei deformate de tăişul sticlei,
Nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil.

„A whiter shade of pale…
She said there is no reason and the truth is plain to see.”
– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,
cărarea râdea, ochii-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau,
te iubeam dincolo de viaţă şi moarte.

Nu se auzeau nici măcar şoapte,
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.

Mâna mea îţi contura chipul învăluit în ceaţa timpului,
zefir de primăvară îţi adia lumina din visul tău
reconstruit în secvenţe-fragmente repetitive,
încă nedesluşit, doar mâna o ştiai,
zâmbet fugar al unei clipe, subtil parfum de iasomie.

Simţea nevoia să-ţi mângâie obrazul

ca şi cum ţi-ar fi alinat sufletul.

Cercuri noi se deschid…

Irina Lucia Mihalca

 

http://bentodica.blogspot.ro/2016/06/soaptele-timpului.html

Irina Lucia Mihalca – Fata din vis

“Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”

Shakespeare


„Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,

visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.”

din scripturile antice tibetane

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis.

Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.

Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.

Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină.

Încet, un glas suav îl chema: „Vino, hai vino! ”.

Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, „Vino, hai vino!”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.

La vederea lui schiţă un zâmbet:

 – Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti!
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde.

O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii.

Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.

Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse:

De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!

Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului!

Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!

Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi o tainică lumină îi scânteia. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară o lacrimă pe obrazul timpului, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare.

Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse.

Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori.

Intrară în templu, aprinseră okoro, acele beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioarele de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână.

Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor.

Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză.

În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.

[Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.]

Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare.

Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea.

– Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista! Hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga!

Ştii doar că ţi-am văzut frica, te-am înţeles şi te-am iertat. Trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber. Va trebui să descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi, o vei parcurge şi repeta până o vei înţelege. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, când şi cum, se trezi în camera sa, la masa de lucru.

Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar un vis?

Pe masă găsi o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie pe care era pictat, caligrafic, asemeni unei ideograme, în tuşe de cerneală sumi, captând imaginea unor picături de apă, dincolo de linii:

Ne trezim amândoi

dintr-o altă realitate

încercând să oprim clipa,

continuarea unui alt timp,

în acest timp.
iar dedesubt el completase:

Oare ne vom întoarce?

Oare ne vom regăsi, mai tineri

decât moartea ce ne-a chemat,

despărţindu-ne,

mai curaţi decât cerul primăverii?

Copil plutind în lacrima timpului,

ţipând după mireasma gândului tău!

Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine

cu surâs de mărgele,

cu privirea ta caldă,

întinzând mâna să-mi prindă suflarea,

să-mi alunge întristarea…

Oare vom mai fi NOI?

Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele?

Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot!

O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci să le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut, necesară unui suflet.

Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată, prin întâmplare, de un lucru de nimic care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti.

Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în sufletul tău, proiectând lumini, ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate-n ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat.

Culori, arome, sunete şi forme; văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea care a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.

 

(povestea, poate, va continua)

http://bentodica.blogspot.ro/2016/01/fata-din-vis.html