Irina Staver: Poeme

(Ne)prietenos

 

Dar cine mi-e prieten?

Să-mpart cu el durere

Când viscolul tăcerii

Pe inima mea geme.

 

Acel prieten care

Îmi face drum spre soare,

Plătind cu nenorocul

Invidiei umane.

 

Dar cine mi-e prieten,

Doamne?

În loc de iarbă verde

Am spini pe sub picioare,

În loc de bunătate-clepsidră cu venin

Și tot mai mulți mă lasă

Și prea puțini mai vin.

 

Sub “Marele Imperii”

Al micilor relații

Mă uită acest secol,

Îi uit și eu pe alții.

 

 

 “Grăbiți în secol de granit”

 

Suntem grăbiți în secol de granit

Ne-au ruginit și oasele de pe la tâmple,

Și nu deoarece am fost bătrâni

Dar pentru c-am uitat a mai fi simpli.

 

Pe verdele naturii-mamă

Am ridicat case de piatră

Și niciodată, niciodată

Pe acolo viața nu mai calcă.

 

Suntem grăbiți în secol de aramă

Ne spunem iubirea pe-o bucată de aur..

Ușor ne despărțim și prea se duce timpul

Și-am înteles nimic când spre trecut se-ntoarce chipul.

 

Granit, acesta e cuvântul!

Oare n-ați vrut să fiți tulpini spre cer?

Ah, oameni, niște strigoi din piatră

Cu tâmple ruginite laolaltă.

 

Suntem grăbiți dar unde alergăm?

Când ușile închise ni se-arată.

Te mai oprește mamă și mai deschide-mi tată

O poartă.

 

 

Şi dacă?


Şi dacă n-ar fi toamna
În frunze să mă-mbrace,
Eu cum să calc pământul
Rodit de spini şi ace?

 

Şi dacă n-ar fi iarna
În zale de mărgele,
Eu cum să fiu frumoasă
Când frigu’n mine geme?

 

Şi dacă primăvara
Ar dispărea de tot,
Eu cum să chem cocorii
La moarte şi potop?

 

Şi dacă n-ar fi vara
Cu iarba-i pe câmpii,
M-aş duce-n altă vară
Unde mai sunt copii!

——————

Irina Staver

Chișinău

25 noiembrie, 2017

Anunțuri

Irina STAVER: Mai poetic

 

(NE)LOCUIBIL

 

Ne locuim casele, nu şi sufletele,

Uităm drumul către mama.

Nimic mai trist decât un cer de noiembrie.

Vine iarna.

 

Am rătăcit prin Univers 1000 de ani,

Adică, în mine.

Am căutat luceferi, am căutat luna, am căutat soare,

N-am găsit decât resturi

de lumină.

 

Mâine voi ajunge la destinaţie.

Azi se întunecă şi devine mâine.

Aşa şi viaţa se trece printre noi

Ca un strigoi,

În noi şi dincolo de noi.

 

 

MAMA, ÎNAINTE DE IERI ŞI DINCOLO DE MÂINE

 

Şi mai întâi a fost Mama.

Din inima ei, Dumnezeu a făcut cetate pentru sfinţi

şi sălaş pentru prunci.

Şi a văzut Dumnezeu că lucrarea aceasta este bună

Şi a făcut-o suverană peste întinderi…

Pământul a înnobilat-o cu naturaleţe şi prospeţime

Marea i-a oferit curăţenie şi adâncime.

Florile primăverii au ţesut pentru ea veşmânt mai frumos

decât o ploaie străpunsă de curcubeu.

Iar păsările i-au dat glas.

Glasul cu care mi-a cântat copilăria.

Mama. Înainte de ieri s-a născut

şi dincolo de mâine va păşi printre luceferi.

 

 

POEM ÎN LIMBA ROMÂNĂ

 

La un colţ de masă plânge-o lumânare,

Peste-o ţară-ntreagă luminează un soare.

Pe pământul negru, iarba-şi ţese urma,

De tine, Românie, mi-e dor întotdeauna!

 

Iubim în limba noastră, sperăm, iertăm, trăim…

Mai plângem câteodată, dar tot mai mult zâmbim.

Ne cresc din urmă paşii prin lanele de grâu,

Pe limba cea română, de-a pururi o slăvim!

 

Pe braţele bunicii, atâtea primăveri…

Şi copilării atâtea prin mâinile ei…

Buneii mă aşteaptă şi azi să le strâng mâna,

Mi-e dor de România şi ieri şi azi şi-ntruna!

 

De când te-am cunoscut, îţi tot admir făptura,

Te-au zămislit zeiţe, ori te-a creat natura?

Căci ochii ţi-s de nimfă parcă

Dar trupul florile ţi-l îmbracă.

 

Atât de înţeleaptă şi-atât de răbdătoare,

Şi-n ceas de rătăcire, şi-n ceas de regăsire,

De parcă  viaţa toată ţi-a fost înseninată,

De curcubeu şi soare şi nu de-a lacrimilor ploaie.

 

Aş vrea să stăm de vorbă şi vorbele să curgă,

Uşoare, mlădioase, ca roua-n spic de grâu

Şi-n urma noastră alţii, s-asculte de povaţă,

O limbă am prin veacuri, pe ea o cânt, pe ea o ştiu.

 

Nu ţi-am cerut să-mi laşi averi,

Căci poate n-am fost vrednic eu,

Eu numai vreau să-ţi mulţumesc,

Că mi-l laşi viu pe Dumnezeu.

 

Şi-apoi, să-ţi cer ce-aş mai putea?

Când lumea la picioare-mi laşi

Iar lumea mea e chiar aici,

Acasă, lângă-ai mei părinţi.

 

Cum te-au blamat unii, au încercat să mi te fure,

Cu forţa, trup de suflet au desprins,

Bolnavă lume, păcatu-ţi e de neiertat

Că-n două, Basarabia de România ai dezbinat!

 

Şi-acum, mai merg în vizite, câteodată

Românii de aici, la cei de peste Prut,

Să-ntrebe de sunt bine, de au pe mese pâine,

Să-şi spună cordialul şi veşnicul, salut!.

 

Ce te mai doare, spune-mi,

Tu, limbă-nfloritoare pe acest pamânt difuz…

Vorbită, tălmăcită, trădată, gângurită,

Tot dreaptă mi te-nalţi, un astru, colo sus…

Şi nuştiu cum trăieşti, ori de eşti fericită,

Când plec de lângă tine, te simt dezamăgită

Şi mi te-arăţi în vis cum te ştiam de mică

O Românie mare, de-ai săi copii iubită.

————————————-

Irina STAVER

mai 2016

Chişinău

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/02/irina-staver-mai-poetic/