Iuliana Paloda-Popescu : Fecioară Sfântă

 

 

 

 

Fecioară Sfântă, Preacurată,

Icoanei tale mă închin,

Prin Tine, viaţa noastră toată

Să ardă-n cupa unui crin!…

 

Mă rog în taină, Maica noastră

Şi-a Fiului iubit Iisus,

Deschide-a Raiului fereastră,

Să pot privi în Ceruri, sus!…

 

Trimite Îngeri de departe,

Să-mi spună semnul ce-ai ascuns

Întru această simplă carte

Deschisă-n rana Lui Iisus!…

 

Aprinse vorbe de lumină

Să-nalţe gura mea în zori,

Din sufletu-mi făcut grădină

Cu păsări albe şi cu flori!…

 

Să prindă aripi gândul meu

Pe care-l scriu pe pânza zilei,

Să zboare-n Cer, la Dumnezeu,

Să Îi deschidă ochii milei!…

 

Iuliana Paloda-Popescu, Cu privighetoarea pe umăr,

Prefaţă de Radu Cârneci, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, p.17

Anunțuri

Titus Vîjeu : Cultul și cultura icoanei

https://i2.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2015/03/IULIANA-POPESCU......jpg

Identificasem în poezia din ultimii ani a Iulianei Popescu o aplecare spre meditația cristică („Iisus / mai murmură  pe / Crucea de lumină și / poate că ne vom opri o clipă / să Îl ascultăm și să ne oglindim / în lacrima înaltă, în timp ce vom / pluti cu brațele deschise / pe sub Cerurile oarbe…” Trăirea lirică nu se desfășura însă, ca în nenumărate alte cazuri din poezia românească de azi în zona invocației divine ci în aceea a frământărilor interioare: „precum odinioară / stâlpnicii, aștepți singurătatea în / casa înălțată pe trunchiul de mesteacăn / alb și-nvăluit în șuieratul păsării cu / pene roșii, / cauți lumina / dincolo de viață…” Nu avem de-a face deci cu un misticism mai mult sau mai puțin circumstanțial ci cu o experiență gnoseologică determinată de conectarea simbolurilor bimilenare ale creștinismului la existența omului modern, agresat de o civilizație hipertehnologizantă; o coborâre spre izvoarele unei spiritualități remarcabile, aptă să sprijine ființa în încercarea sa  de a-și salva rosturile inițiale, adeseori alterate de un parcurs istoric nelipsit de tragice încercări.

        Apariția recentă a unei noi cărți a autoarei mi-a lămurit complexitatea demersului liric al Iulianei Paloda-Popescu, dezvoltat în temeiul credinței, al cunoașterii prin asumarea unor valori creștine neconvenționale. E vorba de masivul volum intitulat  Istoricul constituirii colecției de icoane a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” București. Metodologia conservării și restaurării icoanelor pe lemn și pe sticlă. Această informație riguroasă de pe coperta cărții ne trimite automat cu gândul la o cercetare științifică incitantă. Într-adevăr, cartea este în fapt teza de doctorat a Iulianei Popescu, redactată sub autoritatea academică a istoricului Ioan Opriș și susținută la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. (De altfel, ea a apărut în tiparnița editurii „Bibliotheca” din același oraș, fostă Cetate de Scaun a Țării Românești și care cunoaște o redeșteptare culturală impresionantă în ultima vreme.)

Rezultat al unor ani de asiduă frecventare nu doar a colecției amintite în titlul lucrării ci și a unor vetre monahale și muzeistice din întreaga țară, cu erudite trimiteri la alcătuiri similare din afara granițelor noastre, lucrarea de doctorat în cauză este una dintre cele mai solide cercetări întreprinse în perimetrul academic al artelor vizuale. O spun în cunoștință de cauză, ca membru (și uneori președinte) al unor comisii de doctorat din domeniul de cercetare a artelor. Într-un moment în care sursele de informare electronice sunt accesate abuziv, în detrimentul studiului aplicat în biblioteci – lucrarea de doctorat a Iulianei Popescu reconfirmă autoritatea sursei primare a documentului scris prin frecventarea asiduă a manuscriselor și cărților ce susțin viabilitatea subiectului.

Miile de pagini parcurse aduc o informație bogată pe care gândirea originală a autoarei, întemeiată pe o cunoaștere directă a temei, o așează într-un sistem propriu de analiză a „universului mirific al icoanelor” ce i se revelează „ochilor sufletului credincios”, „pline de lumină și mister”. E vorba de acele „creații care ne apropie de Dumnezeu și care, adesea, poartă în ele răni adânci, lăsate de trecerea timpului peste materia trecătoare, fie de acțiunile distructive ale diverșilor factori”.

Am retranscris aceste gânduri aflate în „Argument”-ul cercetării pentru a evidenția – măcar în parte – frumusețea expresiei și implicarea afectivă a autoarei în crearea unei axiologii a icoanei în multipla ei ipostaziere. Căci icoana reprezintă un interes teologic (făcând parte din acea „teologie a imaginilor” prin care – după spusele lui Charles Delvoye, aceste „simboluri ale arhetipurilor îngăduiau oamenilor să se apropie de perceperea divinului”), dar și unul artistic, istoric ori științific. În plus, colecția analizată prioritar de doamna Iuliana Popescu, cea de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” prezintă și un eminent caracter etnografic, ea fiind oglinda unei hărți spirituale a națiunii române. Realizate pe lemn, sticlă ori metal (mai nou și pe piatră) „icoanele impresionează în primul rând prin diversitatea tipologică și prin tehnicile artistice folosite de iconari pentru realizarea lor”. Spre deosebire de alte spații ale creștinătății răsăritene, în care identitatea autorilor e cunoscută (cazul colecției de la mănăstirea moscovită Andronikov, consacrată creațiilor lui Andrei Rubliov (1360-1430) și altor discipoli ai vestitului Teofan Grecul ce a impus modelul bizantin în „cea de-a III-a Romă”), la noi a domnit modestia anonimatului unor meșteri populari lipsiți de o cultură specială a imaginii dar cu atât mai surprinzători prin rezultatele artistice remarcabile ale lucrărilor lor.

În cazul icoanelor pe sticlă din Transilvania s-a reținut existența unor ateliere de familie, cum probabil s-au întâmplat lucrurile și cu xilogravurile țărănești (fenomen, se pare, unic) realizate lângă Cluj, la Hășdate. O formă particulară o reprezintă așa numitele „icoane de vatră” aparținând arealului oltenesc, ele „fiind cunoscute pentru funcția lor protectoare împotriva energiilor negative ce puteau pătrunde în casă prin singurul loc deschis – hornul vetrei”. Iată doar câteva realități artistice menite să ne individualizeze și să marcheze contribuția autohtonă la imensul tezaur creștin ce a impus credincioșilor acea venerație (proskynesis) ce avea să susțină credința creștină.

Episoadele iconoclaste din timpul bazileului bizantin Leon al III-lea, cel ce a ordonat incendierea, la 726, a imaginii cristice de deasupra porții Chalke a Constantinopolului, urmate de confruntările sângeroase din timpul lui Constantin al V-lea (741-775) au sfârșit prin restabilirea autorității icoanei care în timp, devine în lumea creștin-orientală legătura spațiului domestic cu divinitatea. Astfel încât „icoanele (…) din Școala românească au fost create fie de zugravii de biserici, fie de iconarii ce au trudit în taină în liniștea casei lor sau pe lângă atelierele mănăstirești, fie de călugării din diverse așezăminte monahale” spre slava Fiului Domnului și a Maicii Sale, a sfinților ce protejează în imaginarul colectiv viețile muritorilor. Cele peste 1200 de icoane aflate în colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” reprezintă un tezaur pe care Iuliana Popescu ni-l înfățișează pe larg, în funcție de structura lor materială, tehnicile în care au fost realizate și tematica iconografică, consemnând „caracteristicile esențiale, specifice diverselor epoci și școli” spre exhaustivă cercetare a unui nucleu artistic fundamental, rezultat al unor achiziții și donații inspirate, aflate astăzi la adăpost de degradări inerente, impuse de trecerea timpului și de bio-agresiuni destul de perfide.

  Specializată în restaurarea și conservarea icoanelor, autoarea cărții atrage atenția asupra „atitudinilor inadecvate ale factorului uman față de bunurile cultural-artistice manifestate prin ignoranță, nepăsare, violență, manevrarea greșită a obiectelor” și a altor forme primejdioase, propunând în schimb soluții moderne de salvare a unui valoros patrimoniu.

Conceptul de Conservare curativă (activă) a icoanelor este asociat principiilor legislative în vigoare, astfel încât dobândim o veritabilă metodologie a conservării și restaurării în care experiența internațională în domeniu și cea indigenă își dau o profitabilă întâlnire.

Realizată în temeiul unei practici profesionale pasionante dar și a unei imense bibliografii [enciclopedii, tratate, albume, cărți de specialitate, surse arhivistice și legislative, publicații românești și străine, site-uri specializate și a unor surse inedite (note de curs, dactilograme ce-și așteaptă editorul etc.)] teza de doctorat a Iulianei Popescu este o dovadă că spiritul științific, susținut cu tenacitate poate conduce la apariția unui studiu de mare interes nu doar pentru specialiștii care lucrează în acest dificil domeniu al restaurării și conservării operelor de artă ci și pentru mai numeroșii iubitori ai acestor mărturii aflate în preajma noastră și care configurează un parcurs spiritual multisecular.

Căci, alături de impresionantele colecții de icoane din această parte de lume, de la Moscova la Salonic, de la Ohrid și Skopje la Rila și Sofia există în inima Bucureștiului acest buchet de imagini ale nevoii sufletești de a concentra însemnele divinității și de a le avea mereu aproape.

Când Iuliana Popescu a scris într-un poem că „voi rosti / cuvinte de lumină, / voi număra stelele albe și / roșii din icoana în care Iisus / Hristos pogoară de pe Crucea / înaltă și trece prin lanurile / vii, cu brațele deschise/ într-un alt veac…” știa fără îndoială că însăși icoana Coborârii de pe Cruce a Mântuitorului îi apără ființa și scrisul.

 

(Titus Vîjeu, Bucureştiul literar şi artistic, nr. 1/2015, p.17)

Iuliana Paloda-Popescu : Poeme

 

Trandafirii sălbatici

 

Doamne,

noaptea se stinge şi însetată

beau roua dimineţii, pe când pasărea

zorilor se roteşte aprinzând Cerul…merg

pe ierburi târzii, iar prin Valea Cireşului trec

amintiri, văluri de ceaţă se-ntind peste apele

Câlniştei dintr-un alt veac…singură ating

apa cu palmele, o strecor printre gene

şi-mi descopăr plutind în adâncuri

chipul suav, încă neatins de

suflarea morţii, iar

dinspre

 

câmpie aud

vocea străbunilor care

vin să asculte clopotul inimii –

biiing-baaang!…Trupuri de humă şi

cer se ridică în vântul de seară, iar Soarele

se topeşte în apa de foc, din care trandafirii

sălbatici beau nemurirea şi se înalţă apoi, peste

spinii de aur, cum doar Tu Te înalţi şi aduni

lacrimile celor răniţi, umiliţi, părăsiţi în

dureri până la uitare, până la iertare,

până la primirea dragostei

Tale !…

 

Cred

 

 

Cred, Doamne,

ajută aşteptării mele!…

Oglinda mă arată cu ochii stinşi

peste noapte, numai zorile îmi aduc

pasărea cu zbor prelung, oprindu-se

pe zidul în care degetele mele

caută rana Ta!…

 

 

Doamne,

în zadar ştim durerea,

nimic nu putem schimba,

chiar dacă am urla, sfâşiindu-ne

hainele şi trăgând cu mâinile

amândouă de baierele

inimii!…

 

Chiar dacă

am întoarce timpul şi am

sângera, acolo, unde este încă

proaspăt locul prin care au voit să-Ţi

smulgă inima, locul de care ne-am

atins şi-am început să credem

veşnicia Ta!…

 

 

Azi, inima-şi întinde

ramurile peste Crucea pe care

singur stai cu braţele deschise şi

suspini, plecându-Ţi fruntea peste

lanurile vii şi luminându-le

cu lacrima de

foc!…

Ca o petală albă

 

 

Acum,

orizontul este departe,

numai dacă întinzi  braţele vei

atinge mătasea Cerului şi-ţi vei afla

numele – spune Îngerul… iar pasărea

apelor te va trece dincolo şi te vei trezi

din somnul adânc, în care ai căzut pradă

vânătorilor, singur, pe câmpiile albe, cu

braţele deschise, purtând sub pleoape

amintirea mărului din care ai muşcat

cândva lumina dulce, azurie,

sperând ca

 

fructul

rumen să te poarte-n

veşnicie!… Biruinţa e a celor

ce-aşteaptă – spune Îngerul şi-ţi

pune-n palme tipsia de argint pe care

stă o carte ferecată, apoi, priveşte Cerul,

amintindu-ţi că-n puterea nopţii piere

întristarea şi intrând în vis cu sufletul

deschis, vei fi mereu mai tânăr

şi mai singur, plutind pe

ţărmurile vii, ca o

petală albă!…

 

 

Îndoiala

 

 

Târziu,

când iar te-ncearcă

îndoiala, îţi aminteşti

că nu e aşteptare fără sens,

nici moarte fără viaţă, nici

semănat fără cules…gândeşte

însingurat Poetul, în timp

ce Îngeru-i pecetluieşte

visul cu sigiliul de

ceară!…

 

IULIANA PALODA-POPESCU

(Din volumul în pregătire, intitulat Semnul Îngerului)

Iuliana Paloda-POPESCU : Semnul Îngerului

 

Când va fi,

nu vreau să ştiu dinainte,

ci doar să lunec precum frunza

de aur, pe apele râului străjuit

de arini – spune bărbatul

îngândurat, în timp

ce priveşte Cerul

înalt!…

 

Când va fi,

vreau să mă înfăşaţi

în vălul de fum al câmpiei,

dar să nu îmi acoperiţi mâinile,

pentru că va veni vremea când

Îngerul va suna din trâmbiţa de

argint şi mă voi închina –

spune femeia!…

Amin! Iar

când veţi adormi, eu

voi veni la puntea dintre lumi

purtând în slavă semnu-acesta –

şopteşte Îngerul şi-apoi dispare

în cireşul înflorit, lăsând în

urmă o mireasmă vie

şi o adiere de

 

petale albe!…

Totul s-a petrecut

prea repede, încât nici nu

am văzut semnul Îngerului –

strigă bărbatul întristat, în

timp ce vântul înfioară

apa şi arinii

tineri!…

Nici eu

n-am înţeles nimic –

suspină-n zori femeia, în

timp ce-şi scutură petalele

din părul nins şi vede vălul

fumuriu cum se scurtează

încet, de la un

capăt!…

  IULIANA PALODA-POPESCU

(Din volumul în pregătire, intitulat Semnul Îngerului)

Iuliana Paloda-Popescu: Sfântă Cruce

Sfântă Cruce

 

Sfântă Cruce luminată,
multe lacrimi Te-au atins,
dar întâia, preacurată,
e a Domnului Iisus!…

 

Răstignit pe-a lumii faţă
Domnul moartea a învins,
înălţând o altă viaţă
întru Raiul cel promis!…

 

Din înalturi, Cruce vie
se deschide în cuvânt,
leagăn pentru inimi fie,
Domnul nostru pe Pământ!…

 

Sfântă Cruce, du-nchinarea
inimilor ce s-au frânt
Domnului, pentru iertarea
celor ce L-au răstignit!…

 

(din volumul Iuliana Paloda-Popescu, “Dincolo de măceșii roşii”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, p. 44)

 

Iuliana Paloda-Popescu: Într-o privire albastră

    Într-o privire albastră



Seara
coboară, lungi pânze de
fum adie pe ziduri, pe străzile
albe, făclii se aprind la răscruci,
iar în pieţe, cei săraci se încălzesc
lângă focuri şi visează nopţile în
care Îngerul trece înveşmântat
în cămaşa lui de mătase
albă, Îngerul ce

ne cunoaşte
şi ne ţine de mână sub
felinarul aprins, şoptind vorbe
de neînţeles, Îngerul ce ne apropie
de vis şi de aura Lunii, fără să ştim
gândul lui, pentru că El este cel
ce veghează, să nu cazi, iar
de se-ntâmplă să
luneci pe

frunzele
reci, lăcrimând uneori,
El întinde o aripă şi te înalţă
încet, lângă inimă, pentru că ştie
cum treci, ca un cântec pe ape sau
pe ţărmul de aur, unde El, numai El
te cuprinde într-o privire albastră
şi te poartă în taină sub
pleoape!…

Iuliana Paloda-Popescu