INTERVIU CU MAGDA FOTESCU-CIOBOTĂRAŞU, GERMANIA

INTERVIU CU MAGDA FOTESCU-CIOBOTĂRAŞU,

GERMANIA

În anul 2008, am avut onoarea de a o cunoşte pe Magda Fotescu Ciobotăraşu, unica fiică a strălucitului actor Ştefan Ciobotăraşu. La aniversarea Centenariului acestuia (2010) am rugat-o să-mi acorde un interviu despre actorul, scriitorul, omul, soţul şi, nu în ultimul rând, TATĂL domniei sale.

Vasilica Grigoraş: Care sunt primele amintiri păstrate în suflet în legătură cu tatăl dumneavoastră?

Magda Fotescu Ciobotăraşu: Iaşi… nu ştiu anul. M-a luat mama la teatru, nu înainte de a mă fi dăscălit bine ce să fac, cum să stau, să nu vorbesc tare. Oi fi stat eu ce-oi fi stat, până când, în liniştea şi întunericul sălii a tâşnit o voce care striga din rărunchi: „iote-l pi tata!”. Cred că asta a fost prima întâlnire cu teatrul şi tata pe scenă, după care a urmat o foarte lungă pauză… „culturală”. Era război, vremuri grele, a venit refugiul, fuga din calea ruşilor. Îmi amintesc de scene pe care, copilă fiind, le vedeam ca pe-o joacă. Trenul de refugiaţi se oprea din când în când şi cu toţii ne băgam sub vagoane la adăpost de raidurile aeriene. Strânsă între ei doi, nu înţelegeam ce se petrece, dar mă întreb acum, oare ce era în sufletele lor?

V.G.: Mergeaţi des la Lipovăţ, Deleni? Ce-i plăcea cel mai mult acolo?

M.F.C.: Nu, pentru că după refugiu, ne aflam undeva în vestul ţării (Jimbolia?), iar mai apoi am venit la Bucureşti, la sora mamei mele. Vremurile erau grele, tata avea angajamente sporadice, trăiam mai mult din leafa de contabilă a mamei. Apoi a venit detaşarea tatei la Arad, şi iar am pornit-o la drum. Nu era greu, că multe nu prea aveam!

Mama şi tata s-au reîntors la Lipovăţ după mulţi ani, când tata fusese invitat la un spectacol de gală la Iaşi. Ştiu că ajunşi la Lipovăţ s-au dus la cimitirul unde erau înmormântaţi părinţii lui, bunica Anica, pe care n-am cunoscut-o, căci a murit în anul în care m-am născut eu, şi bunicul Vasile, pe care l-am ştiut. Povesteau la întoarcere cât de frumos au fost primiţi de oamenii de-acolo, câte amintiri au depănat. Tata era vădit emoţionat ori de câte ori vorbea de Lipovăţ, Vaslui sau Iaşi! Eu n-am fost niciodată acolo. Iaşul l-am văzut întâia oară când aveam 15 ani, dar locurile le ştiam din povestirile lor şi aşa mi-au devenit dragi şi mie.

V.G.: lua la repetiţii, spectacole?

M.F.C.: Nu, la repetiţii nu mă lua niciodată, s-ar fi simţit stingherit de prezenţa mea (probabil). Noi „repetam” acasă, unde după nenumărate zile şi nopţi de învăţăre a rolului, venea faza „de uitare” a textului, cum zicea el. „Textul nu trebuie recitat, vorbele trebuie să curgă firesc, natural, fără încârligături şi artificii”, obişnuia să spună, şi pe drept, era un maestru al naturaleţii. Cine ştie însă câtă muncă se ascundea în spatele acestui firesc? Firescul său proverbial avea în spate o muncă de cizelare filigranată a nuanţelor. Îţi întregea rolul cu schiţe de portret (avea mare talent la desen!), personajele prindeau contur într-un întreg în care nimic nu era întâmplător: vorbă, aspect, gestică.

V.G.: Ce însemnau premierele, spectacolele pentru mama şi pentru dumneavoastră? Amintiri legate de unele dintre ele.

M.F.C.: Premiere? N-am scăpat niciuna! Spectacole? Le vedeam de zeci de ori! Îmi amintesc de piesa lui Hasdeu „Răzvan şi Vidra”, la Bulandra unde tata juca rolul jupânului Zbierea. Erau două distribuţii, tata juca cu amândouă. Mă postam undeva în faţă şi actorii mă ştiau undeva acolo, aşa încât dacă lipseam odată, se-ntrebau „ce-o fi oare?” mărturise Fory Eterle. Ştiam piesa (în versuri!) şi după spectacol mă duceam în culise, încât după o vreme făceam parte din inventar! Mă fascina mirosul de mastic cu care se lipeau bărbile, cutiile mari de vopsele cu care se machiau actorii, toată atmosfera din spatele scenei. Îmi erau dragi şi mă simţeam cumva mândră să văd cu cât respect îl înconjurau pe „meşter”, „maestru” sau simplu „nea Fănică”!

V.G.: Cum v-aţi decis să studiaţi filologie, limba engleză? În familie erau cu totul alte preocupări, nu au încercat să vă influenţeze?

M.F.C.: Da, tata, dar n-a reuşit! Prea eram ancorată în lumea teatrului ca să mă gândesc că aş putea face altceva! Eram decisă să dau la Institutul de Teatru! El a fost împotrivă argumentându-mi că-i o meserie grea, în care dacă nu eşti foarte bun, nu prea eşti nimic, că… N-a fost chip. În vara lui ’57, am profitat de faptul că era plecat la filmări, m-am prezentat la examen şi…am intrat! Am fost repartizată la clasa Maestrului Finteşteanu, Sanda Manu, Dem Rădulescu! Uimit de reuşita mea, m-a lăsat „să-mi fac mendrele”, dar nu m-a încurajat în niciun fel. Un an am fost colegă cu Ştefan Tapalaga, Dinică şi Moraru erau la clase paralele, Dorina Lazăr – ca să menţionez câţiva din cei care aveau să ajungă în fruntea scenei româneşti. Am gustat din „otrava” teatrului şi am priceput destul de repede că tata avusese dreptate: nu aveam suficient talent! Văzând cât suf’ăr, tata m-a încurajat (de data asta!): „tu ai alte talente, fata tatii, ai cap bun, învaţă o limbă străină, ce n-a făcut neam de neamul nostru!”. Şi aşa m-am transferat la Filologie, secţia de germanistică, engleză. Mi-a plăcut, am terminat facultatea cu brio şi am ajuns profesoară de engleză, meserie care mi-a dat mari satisfacţii. Teatrul şi filmul au rămas pasiunea mea, dar ca spectator cu un „simţ critic, un ochi şi auz bine formate” (ca să mă „dau mare” cu vorbele tatei, care nu prea obişnuia să mă copleşească cu laude!).

V.G:. Faptul ca eraţi fiica marelui actor, a fost un privilegiu sau, o dulce povară?

M.F.C.: E câte ceva din amândouă. Tata era extrem de iubit de public, foarte cunoscut în întreaga ţară, mai ales datorită filmelor. Nu era chip să mergem împreună undeva, fără să fim imediat înconjuraţi de oameni care doreau autografe şi poze. Mama şi cu mine treceam rapid în „planul doi” lăsându-l în mijlocul admiratorilor. Avea răbdare pentru toţi, căci pe atunci fanii nu erau (parcă) aşa de insistenţi ca acum, aveau o anume decenţă şi respect faţă de cei pe care-i admirau. Dragostea şi respectul actorului Ştefan Ciobotăraşu faţă de publicul său s-au bucucrat de reciprocitate.

Cu toată popularitatea de care s-a bucurat, n-a încercat niciodată să obţină vreun profit de pe urma acesteia. Eu, ca fiică a lui, profitam, vă mărturisesc, când era vorba să obţin mai uşor bilete la câte un spectacol care se juca cu casa-nchisă, sau la câte o premieră de film unde lumea se bătea pentru un bilet. Aşa au „profitat” şi colegii şi prietenii mei de faptul că mă chema Ciobotăraşu. Dacă tata ar fi aflat de „faptele” mele… bine nu mi-ar fi fost; dar el nu mai era ca să mă poată muştrului, iar setea mea de tot ce însemnase viaţa lui, a noastră – teatru, film, spectacole – era neostoită, aşa că, de data aceasta, scopul a scuzat mijloacele!

Dulce povară? Poate, uneori. Nu e uşor să creşti în umbra unei asemenea personalităţi total dedicate meseriei. Viaţa de familie a fost deseori sacrificată în favoarea vieţii lui de actor. Zilele de sărbătoare, vacanţele erau pline de spectacole, filmări, sau de amândouă! Nu putea să refuze niciun rol, sau vreun regizor tânăr pe care considera că trebuie să-l ajute cu prezenţa lui. Şi asta însemna timp luat din vacanţele lui când ar fi trebuit să se odihnească. Poate tocmai de aceea, timpul împuţinat petrecut împreună era mai intens, mai dedicat unul altuia. L-am simţit întotdeauna ocrotitor şi îl acaparam cu totul, voind parcă să spun că omul ăsta bun şi mărinimos, cu privirea plină de căldură era tatăl meu, şi numai al meu! Egoismul meu de copilă nu voia să împartă cu nimeni dragostea lui. Singura excepţie a fost Răducu, fiul meu, care însă nu s-a bucurat de bunelul decât până la patru anişori… când, într-o zi de august, a plecat la Piteşti unde se turna filmul „Aşteptarea” şi nu s-a mai intors…

V.G : Maestru Ciobotăraşu avea mulţi prieteni, colaboratori apropiaţi din lumea artistică, literară şi nu numai. Familia Ciobotăraşu avea o casă deschisă unde veneau oameni de cultură ai vremii. Pe cine aţi cunoscut şi ce vă impresiona la ei?

M.F.V.: Toţi colegii tatălui meu, actori. Maestrul Calboreanu îmi impunea respect, cu glasul lui impunător, iar soţia dumisale era prietenă cu mama; Octavian Cotescu, proaspăt angajat la Bulandra, moldovean şi el, apoi pleiada de film cu „cei care miroseau a brazdă” cum zicea Ernest Maftei: Ilarion Ciobanu, Mihai Mereuţă cărora părinţii mei le-au botezat copiii sau i-au cununat. Amza Pellea şi Vasilca Tastaman cu care am fost în diverse turnee…. Gh. Novac şi Neculae Botez de care-l lega o veche prietenie de-o viaţă. Nu „mărimea” unui actor ci „omul” l-au legat de ei. Pictorul Costache Agafiţei cu care împărţise sărăcia studenţiei ieşene şi care i-a făcut un portret de tinereţe şi alte câteva tablouri pictate de el, care îmi încântă ochii aici, în Germania. Asta am luat cu mine la plecarea din ţară. Asta şi amintirile! Scriitorii nu-i prea ştiu, că nu eram de faţă. Bănuiesc Fănuş Neagu, Corneliu Leu, Alexandru Andriţoiu. Deci, de cunoscut am cunoscut în general actori, dar nu personal şi îndeaproape pe toţi, ci ca un avid consumator de artă care am fost dintotdeauna.

V.G.: Marele actor avea harul scriiturii. A publicat în periodicele vremii. Vă arăta ce scria? Citeaţi din slovele aşternute pe hârtie?

M.F.C.: Mărturisesc că nu. Pentru un om care-şi petrecea mare parte din viaţă în văzul lumii, la lumina reflectoarelor, public, scrisul reprezenta ceva intim. Era el, cu simţirile lui, cu vorbele lui, fără public, fără „martori”. Era nevoie de acest echilibru, cred, căci firea extrovertită a actorului ascundea de fapt un mare şi sentimental timid. Nu era omul marilor mărturisiri sau declaraţii; acestea şi le exprima în scris.Multe din poeziile sale le-am cunoscut abia acum, cu ocazia alcătuirii acestei cărţi. N-a avut vremea necesară să şi le publice într-o culegere. Poate şi proverbiala sa modestie l-a făcut să nu dea răspuns afirmativ la diferite solicitări. Oricum, râvna dumneavoastră, doamna Grigoraş, face să pot afla de unele versuri risipite, altele crezute pierdute, măcar acum cât mai sunt în viaţă. E şi asta o mângâiere!

V.G.: Pe lângă profesia de actor şi înclinaţia pentru scris, ce alte pasiuni avea?

M.F.C.: Desenul, mai exct schiţe de portret şi decor. Făcute din câteva trăsături de condei pe marginea textelor; ce păcat că s-au pierdut! Era extrem de muzical, cu o ureche perfectă , de unde şi sesizarea oricăror nuanţe „false” la el, sau la cei din jur, în viaţă ca şi pe scenă.

Lectura! Era un cititor însetat şi adesea venea acasă cu braţele pline de cărţi de la nu ştiu eu ce anticar pentru care devenise o grubă de aur! Voia parcă să-şi astâmpere setea din tinereţe când nu avusese mijloacele necesare să-şi cumpere cărţi după pofta inimii!

Şi, ca o glumă, dansul! Era uşor ca un fulg, lucru remarcat mai în glumă, mai în serios de Doamna Bulandra, la o sărbătoare a teatrului, unde, proaspăt angajat şi extrem de timid stătea mai retras, cu noi, familia şi Marea Doamnă l-a poftit la dans. Cred că de frică a rotit-o la un vals după care Doamna Bulandra i-a zis : „Nu bănuiam că la volumul tău eşti uşor ca un fulg, Ciobotăraşule”, la care tata i-a răspuns „iar Dumneavoastră aşa sprinţară, stimată Doamnă!” Încremenire, dar, Doamna Bulandra s-a amuzat mai de milă, mai de silă…După ani tata avea să repete ceea ce zisese cândva în tinereţe: „timidul sare întotdeauna peste cal!”. Căci, da, era extrem de timid!

V.G.: S-au scris foarte multe cronici, articole despe ilustrul actor Ştefan Ciobotăraşu. Însă în anul 1973, Aurel Leon îi dedică prietenului şi colaboratorului său cartea „Destinul unui artist – Ştefan Ciobotăraşu”. Vă rog, povesţi-ne câte ceva despre autorul cărţii!

M.F.C.: Din păcate nu l-am cunoscut pe Aurel Leon. Tot ce ştiu este că după moartea tatei, a fost singurul care s-a adresat mamei pentru a alcătui cartea despre tata. Eu nu m-am implicat în niciun fel, mama a fost cea care i-a dat toate materialele necesare, atât de mare-i era dorinţa de a vedea împlinită această carte. Şi măcar acum, postum, îi mulţumesc lui Aurel Leon, pentru că a scris „Destinul unui artist”.

V.G.: Din paginile sale de jurnal se ştie că actorul avea puţin timp pentru viaţa de familie. Acest lucru era compensat de intensitatea cu care se exprimau sentimentele. Am găsit o poză „Tandreţe… culinară acasă” din 1953. Minunată! Vă rog, câteva cuvinte despre relaţia părinţilor.

M.F.C.: – Se spune că în spatele unui bărbat celebru, stă întotdeauna o femeie puternică. Aşa este! Mama fost întotdeauna „omul din umbră” care s-a pus în întregime în slujba tatălui meu, scutindu-l de grijile cotidiene, de orice ar fi putut să-l abată de la meseria lui! Era o gospodină desăvârşită, la masa noastră s-au ospătat mulţi din bunătăţile ei. Era omul care aducea echilibru într-o familie cu o viaţă cam dezordonată din pricina meseriei tatălui meu.

Ştia să-l îmbune când era supărat, să-l mângâie când era trist şi să-l oţărască când o cam lua „prin păpuşoi”. Viaţa alături de un artist, nu e uşoară, spunea ea. Trebuie să ştii să-i suporţi capriciile, excesele de melancolie sau exploziile de bucurie care se manifestă altfel decât la „muritorii de rând”. Actorii, aceşti „copii de duminică” ai unei societăţi, se manifestă uneori într-un mod aparte. Se consumă până la epuizare pe scenă, îşi umplu memoria cu sute de pagini scrise de alţii, au o viaţă care arareori se conduce după reguli şi tipicuri fixe. Mama este cea care a creat o atmosferă de linişte într-o viaţă plină de tumulte. Au trecut împreună peste multe greutăţi şi neajunsuri, s-au bucurat împreună de succesele şi gloria de mai apoi. Dragilor mei părinţi le port cea mai frumoasă amintire şi caldă recunoştinţă. Regret că fiul meu, Radu, avea doar patru ani când s-a stins bunelul, n-a apucat mai mult timp împreună cu el! Toate greşelile mele care erau prompt sancţionate, îi erau permise lui Radu care mă întrecuse în „gravitatea” poznelor! De exemlu. camera tatei era tabu pentru noi, muritorii de rând! Dezordinea din hârtiile răspândite pretutindeni era pentru mama veşnic prilej de nemulţumire, căci, vai de îndrăznea careva să-i facă ordine! El le ştia exact locul şi rostul. Doar că Răducu a scăpat odată la bunelu în cameră şi până să ne lamurim ce şi cum, a „făcut ordine” în stilul lui în hârtiile tatei. Am înlemnit! Cum să-i spunem tatei catastrofa? Ei bine: doar o fugară încruntătură din sprâncene, şi un „ia te uită, dragul bunicului, s-ar zice c-o să se facă scriitor!” De atunci, când se mai rătăcea câte-o foaie, cine era „vinovatul”? Răducu.

V.G.: În însemnările sale, tatăl dvs povesteşte cu mult drag şi mândria de a fi bunic despre fiul d-vs, Răducu, nepotul mult iubit al bunicuţului. Îşi aminteşte ceva nepoţelul despre bunic? Dacă da, ce anume?

M.F.C.: În principiu îşi aminteşte de el din povestirile mele. Era prea mic când s-a stins bunelul. Viaţa ne-a dus departe, în altă lume la care, Radu s-a acomodat perfect şi doar eu ce mai pomenesc de trecut. La rândul lui, fiul meu e tătic de trei feciori, care nu vorbesc româneşte, dar în ce-l priveşte pe Răducu, ce mândru ar fi fost tata de el văzând tot ce a realizat profesional aici, în Germania.

V.G.: Un mic portret al tatălui, asa cum l-aţi văzut d-vs.

M.F.C.: Greu, foarte greu în câteva cuvinte. A fost un monument de modestie. Un munte de bunătate, altruist până la uitarea de sine: dăruia în dreapta şi în stânga (uneori spre disperarea mamei) lucruri şi bani celor pe care-i vedea în suferinţă. Era aprig la supărare, avea un nemaipomenit simţ al dreptăţii şi dacă pentru el nu era în stare să revendice sau să negocieze mai nimic, o făcea pentru alţii şi încă aprig şi răspicat. Era de o căldură sufletească ce i se putea citi în priviri (şi acum când revăd câte un film, îi privesc ochii aceia din care răzbate frumuseţea sufletului!) Pauza de şters ochii şi abureala ochelarilor!

Îi plăcea să zăbovească cu prietenii la un pahar cu vin, spre necazul mamei, care tot necăjindu-se odată că venea târzior acasă, s-a decis să mergem şi să-l luăm de la teatru. Bun şi făcut! Locuiam pe atunci pe lângă Foişurul-de-Foc şi era iarnă grea. De la Izvor şi până acasă, drum greu. Mama tot zicea: „Hai, Ştefane, să luăm un taxi!” El, „Ba, deloc! Iaca, Aurico, să vezi şi tu cât îi de greu drumul către-acasă!” Zicerea asta a circulat ca banc multă vreme!

Era hâtru, cum zic moldovenii. Dar cu adevărat se manifesta în compania prietenilor, unde arăta altă faţetă a personalităţii lui. Eu nu-l ştiu să fi avut efuziuni sentimentale faţă de noi, ci doar gesturi şi priviri care emanau o tandreţe pe care-i era greu s-o rostească!

Nu am crescut alintată şi răsfăţată, ci oarecum spartan, lucru pe care l-am apreciat cum se cuvine mai târziu în viaţă, când a trebuit să mă descurc în diferite împrejurări dând singură din coate. În preajma lui m-am simţit protejată de personalitatea lui puternică.

V.G.: Ce vă impresiona cel mai mult la tatăl d-vs?

M.F.C.: Cum să aleg? E tare greu! Sinceritatea, simţul dreptăţii, căldura sufletului, modestia, altruismul… Doamne, lista e lungă şi, mă tem, incompletă, dar peste tot şi toate a stat harul său dăruit de bunul Dumnezeu şi pe care l-a cultivat întreaga viaţă!

V.G.: De obicei, fetele sunt „febleţea” taţilor. Povestiţi-ne câteva ceva despre relaţia specială tată-fiică. Povestiţi-ne o întâmplare plăcută petrecută cu tată-l d-vs.

M.F.C.: La întrebarea asta am răspuns prin tot ce-am scris până acum. Noi doi ne-am înţeles adeseori fără cuvinte multe. Era deajuns o privire şi stiam ce vrea să zică: dojană ori laudă, încurajare ori semnal de frână. Oricum, orice ar fi însemnat, totul era grijă părintească şi ocrotire. Nu cu vorbe ci prin tot ceea ce făcea. E drept că-i dădeam destul de des prilejul să mă „urechească”, că nu la cuminţenie eram cea mai bună, dar până la urmă se arăta îngăduitor exact acolo unde mama n-avea iertare şi se arăta mult mai severă! Acum realizez că adesea mă străduiam să ies cu câte ceva bine, pentru că asta îl făcea să fie oarecum mândru de mine. Îmi amintesc de o întâmplare, oarecum hazlie: Părinţii mei primiseră o invitaţie la nu mai ştiu ce sărbătoare, la Ambasada engleză. Tata a declarat sus şi tare: „o iau pe Magda că ea ştie vorbi englezeşte. Aurico, asta e!” Zis şi făcut. Acolo, totul a decurs, să zicem normal, şi singurele care am putut vorbi cu amfitrionul englez au fost Dana Beligan şi subsemnata. Îşi umflase pieptul de mai că-i săreau bumbii de la cămaşă de fudul ce era! Ambasada nu era foarte departe de locuinţa noastră din Arghezi, aşa că am venit pe jos, în toiul nopţii, eu agăţată de braţul lui, amândoi în ţinute de gală. Era fericit şi de data asta el era mândru de mine şi nu invers, ca de obicei!

A doua zi, zvonurile începuseră a circula (prin viu grai, că nu exista încă presă de scandal!): Ciobotaraşu are o iubită tânără! Chiar foarte tânără! A trecut ceva vreme până lucrurile s-au lămurit, tata a tăcut mâlc. Mama a fost cea care a făcut lumină! „Lasă-i să creadă ce vor, că mie-mi convine! Tot chiabur, boier sau secretar de partid, şi june prim nu?! zicea, încercând s-o dea în glumă, că mama îşi cam pierduse „humorul”.

Îmi amintesc cu plăcere de episod.

V.G.: În timpul filmărilor la „Amintiri din copilărie”, actorii au fost găzduiţi la Mănăstirea Agapia. Am aflat că, în muzeul mănăstirii există şi acum o poezie semnată Ştefan Ciobotăraşu. Se întelege că era apropiat de sfântul lăcaş, de obştea monahală, de   locurile moldave. Mergeaţi în vacanţe acolo?

M.F.C.: Nu numai cu ocazia „Amintirilor din copilărie”. La Agapia îşi petreceau verile o serie de actori fie de la Naţionalul din Iaşi, fie doar de sorginte moldovană. Maica Stareţă de atunci îi lua sub aripa ei bonomă şi ocrotitoare şi multe seri bine stropite cu vinuri duhovniceşti mai petreceau ei acolo (toate sub oblăduirea sfinţită şi binecuvântată de Stareţă!). În schimb, câte unul din actori, făcea câte o muncuşoară la mănăstire. De exemplu, Paul Sava, coleg de-al tatei de la Municipalul bucureştean, „repara” câte o vară întreagă (ba chiar două-trei la rând!) clopotul bisericii mănăstirii. Mama uda daliile uriaşe de pe pridvorul maicuţei Macrina, unde eram găzduiţi, Răducu o urmărea ca o umbră pe măicuţă să vadă ce are pe cap şi când bătea toaca pentru rugăciunea de seară, era primul care oriunde s-ar fi aflat, bătea mătănii, de ne prăpădeam de râs cu toţii. Iar tata…tata „gândea” pierdut în reverii numai de el ştiute şi aştepta răbdător „şedinţele” de seară cu prietenii. Dacă avea o relaţie aparte cu obştea monahală, n-aş îndrăzni să afirm. Era un om cu credinţă în Dumnezeu dar fără manifestări deosebite. Doar puţini ştiu că, de pildă, acasă fiind cu ai lui, înaintea câte unei mese, îşi făcea o cruce mare, ţărănească.

V.G.: Ce a însemnat pentru d-vs plecarea soţului în Germania?      

M.F.C.: După plecarea din ţară a soţului meu, când am avut de îndurat multe, tata s-a pus zid în apărarea mea şi a lui Radu, spunându-le tuturor celor care mă hărţuiau cu „interogatorii”: „Cu mine să staţi de vorbă, iar pe copiii mei să-i lăsaţi în pace!” La doar opt luni de la plecarea soţului, s-a stins şi tata şi, odată cu el, tot sprijinul şi ocrotirea ce mi le dăduse. Am rămas pradă hărţuielilor doar pentru motivul că eram soţia doctorului Fotescu rămas în străinătate! Timp de 12 ani, am simţit permanent sabia lui Damocles asupra capetelor noastre. Şicane, înjosiri nenumărate, dată afară din învăţământ, toate astea m-au scârbit într-aşa măsură, că deşi legată de ţară şi de tot ce trăisem acolo până atunci, am pierdut orice umbră de regret, am lăsat în urmă tot ce-mi fusese drag cândva şi adio, România! M-am decis să părăsesc ţara, asumându-mi toate consecinţele din acea vreme! Am vrut ca măcar fiul meu să nu cunoască discriminarea de care am avut eu parte în multe împrejurări, în special după ce-mi depusesem actele de emigrare. În toţi aceşti ani, cei care m-au susţinut moraliceşte au fost elevii mei dragi, deşi ei nu ştiau prin ce treceam. Mi-am iubit meseria şi – se pare – că şi ea pe mine. Mărturie stau legăturile pe care le mai am şi acum cu foşti elevi răspândiţi prin lume şi cu care ţin permanent contact. Concetăţenii mei nemţi, nu pot pricepe cum e posibil aşa ceva, aici nu se obişnuieşte!

V.G.: După rămânerea soţului d-vs în Germania, au fost repercursiuni în ceea ce priveşte viaţa artistică a tatălui d-vs?

M.F.C.: Soţul rămăsese în Germania în ianuarie 1970 şi doar la 8 luni, în august 1970, tata s-a stins din viaţă tata. În martie 1970, la doar 60 de ani,a trebuit să se pensioneze. M-am tot întrebat de-a lungul vremii, dacă a voit sau a trebuit s-o facă! Sigur că hărţuiala la care eram supusă eu n-a trecut pe lângă el, şi oboseala de care dădea dovadă în ultimul timp era şi o consecinţă a acestei stări de lucruri.Pe de altă parte, tata a fost toată viaţa ca o lumânare care a ars la ambele capete. Nu s-a cruţat deloc, niciodată. De la o vreme simţea că se făcuse „gol” în jurul lui, o linişte pe care şi-a dorit-o mereu (casă cu cerdac şi flori undeva în Moldova lui dragă…), dar care concretizându-se, îi dădea frisoane. O mărturiseşte într-un interviu la împlinirea a 60 de ani. Îl neliniştea gândul că ar deveni inutil, el, care nu mai prididea să dea curs solicitărilor. Lucra doar la filmul „Aşteptarea” scris anume pentru el. La filmări, a plecat dintre noi, în somn, cu o carte deschisă pe piept şi ochelarii pe nas… Lovitura a fost fulgerătoare şi cum nu l-am văzut vreodată bolnav sau zăcând, având în minte imaginea ultimei plecări de-acasă, n-am putut accepta până azi faptul că tata a murit. Pentru mine el a plecat undeva numai de el ştiut, şi nu s-a mai întors. Faptul că-l mai pot vedea şi azi în filme transmise de televiziunea română, mă face să-l simt mereu aproape. Măcar atâta avantaj au actorii: ei nu mor ca orice „civil”, cum ar spune scriitorul Al. D Lungu, căci pelicula îi ţine vii în memoria noastră.

V.G.: De ce tratament s-a „bucurat”  mama d-vs, după ce-aţi plecat din România?

M.F.C.: Mama, a fost ”atinsă” la partea materială, cu o pensie de urmaş din care nu putea să trăiască. O mizerabilă pensie de urmaş pentru cea fără de care cariera de succes a tatei, cu care s-au împăunat atâta cât a trăit, n-ar fi fost posibilă! Peste tot rulau filmele cu Ştefan Ciobotăraşu, artist al poporului, ştiut şi iubit de o ţară întreagă, iar văduva lui n-avea din ce trăi! Asta ar fi fost soarta ei, dacă rămânea în ţară! Am adus-o la mine un an mai târziu, în 1983, şi în 2000 s-a stis din viaţă cu dorul de ţară pe care a vizitat-o doar o singură dată în acest răstimp.

V.G.:Poate nu e lipsit de importanţă, să ne spuneţi, ce s-a întâmlat cu toate lucrurile pe care le-au avut familiile Ciobotăraşu şi Fotescu după ce aţi luat-o pe mama în Germania?

M.F.C.: – Risipite-n patru vânturi! Praful s-a ales de tot şi toate! Eu a trebuit să vând tot din casă pentru a ne putea întreţine după ce fusesem dată afară din învăţământ iar măicuţa … cine le-o fi luat, Dumnezeu ştie! Sau mai corect zis, se cam ştie cine-şi făcea parte din bunurile celor plecaţi!!

G.V.: Ce s-a întâmplat cu manuscrisele tatălui dv?

M.F.C.: – Iarăşi un capitol cu care n-am avut de-a face, grijile mele de-atunci nu mi-au permis iar mama, inimoasă şi dorind să împlinească visul tatei, a adunat laolaltă (parte erau deja sistematizate de tata!) versuri şi o piesă de teatru (în versuri şi dacă nu greşesc, pentru copii). Nu exista posibilitatea copierii textelor şi nici maşină de scris n-aveam, aşa că de bună credinţă volumul a fost dat la Editura Cartea Românească. A venit cutremurul din ’77 şi… după ce rănile provocate de această catastrofă s-au mai vindecat, la întrebările repetate ale mamei privind manuscrisul, i s-a răspuns că a pierit la cutremur. Asta e!

V.G.: În cercetarea noastră cu privire la viaţa marelui actor Ciobotaraşu, nu am aflat unde este înmormântat. Avea o dorinţă anume unde să-şi doarmă somnul veşniciei şi nemuririi?

M.F.C.: E înmormântat la cimitirul Bellu, parcela actorilor.Mormântul are la căpătâi o piatră funerară cu un basorelief din bronz al chipului său şi o inscripţie cu patru versuri de-ale lui. El odihneşte însă în sufletul meu pentru totdeauna alături de cea care i-a fost soţie credincioasă şi ocrotitoare, mama mea. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe dragii mei părinţi.

V.G.: Îmi aduc aminte cu mare bucurie că, în martie 2008 am primit un mail de la d-vs, în urma lansării unui APEL de către Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui către românii din diaspora, cu rădăcini valsuiene pentru alcătuirea unui dicţionar. Unde aţi citit apelul nostru şi ce v-a motivat să ne contactaţi?

M.F.C.:Apelul l-am primit de la una din asociaţiile româneşti din diaspora (AGERO). Iniţiativa mi s-a părut lăudabilă şi faptul că numele tatălui meu era trecut în rândul personalităţilor cu rădăcini vasluiene, m-a facut să vă adresez o scrisoare de mulţumire. Şi uite-aşa legatura a fost stabilită, o legătură de suflet care continuă, iată, de peste doi ani. De atunci sunt la curent cu diversele activităţi iniţiate de Biblioteca Judeţeană din Vaslui, de Centrul Cultural „Ştefan Ciobotăraşu” şi de Şcoala Generală „Ştefan Ciobotăraşu”, ambele din Lipovăţ, Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui, Liceul „Mihail Kogălniceanu” Vaslui. Pe această cale doresc să aduc mulţumiri unor vasluieni inimoşi, oameni de cultură şi din învăţământ: prof. Voicu Gelu Bichineţ, Maricel Rusu, prof. Daniel Gheronte, prof. Elena Anuşca-Doglan, prof. dr. Nicolae Ionescu care, alături de dumneavoastră, doamna Grigoras, au iniţiat şi desfăşurat manifestări dedicate actorului Ştefan Ciobotăraşu.

V.G.:Am aflat lucruri interesante, multe inedite, pe care cititorii le vor lectura cu deosebit interes. Stimată doamnă Magda Fotescu Ciobotăraşu vă mulţumesc din suflet pentru gândurile despre ilustrul dumneavoastră tată, maestrul Ştefan Ciobotăraşu, transmise cu căldură românilor care-i vor păstra spiritul veşnic viu.

Anunțuri