Mandy Pentecost: Poduri lirice – Poetical bridges (poeme bilingve)

    • s

Mandy Pentecost se prezintă: „Eu locuiesc pe plaja Waipatiki, o aşezare foarte mică pe coastă, lângă Napier, unde poţi auzi întotdeauna marea şi cântecul păsărilor native. Chiar şi-n timpul nopţii strigătele lui ruru (bufniţa Noii Zeelande) primesc ecou prin valea noastră. Familia mea este în Noua Zeelandă din anii 1850 şi eu am locuit în ţara aceasta toată viaţa mea. Am venit în Hawke’s Bay în urmă cu treizeci de ani cu un loc de muncă pentru un an şi m-am simţit aici atât de acasă, încât am rămas.

Lucrez ca educator şi consilier şi folosesc poezia în ambele roluri, pentru a promova schimbarea şi o înțelegere mai profundă a propriei vieţi şi a vieţii altora. Am două fiice adulte, ambele sunt scriitoare. Am reînceput să scriu poezie după mulţi ani de pauză, atunci când fiica mea studia scrierea creativă. Mi-am stabilit un obiectiv să merg la şedinţele lunare ale Poeţilor în viaţă din Hawke’s Bay, de fiecare dată cu un poem nou şi să îl citesc în faţa celorlalţi.

Sunt atrasă de poezie pentru că sunt atrasă de ambiguitate, de juxtapunerea lucrurilor surprinzătoare şi de modul în care cuvintele şicanează şi încântă. Îmi place să surprind momente din viaţa de zi cu zi, care m-au surprins şi m-au transportat din viaţa cotidiană într-un loc mai puţin obişnuit.”

***

Mandy Pentecost introduces herself: ‘I live at Waipatiki Beach, a very small coastal settlement near Napier, where you can always hear the sea and the song of native birds. Even through the night the calls of the ruru (New Zealand owl) echo through our valley. My family has been in New Zealand since the 1850s, and I have lived in this land all my life. I came to Hawke’s Bay for a one year job over thirty years ago, and felt so at home here that I have stayed.

‘I work as a counsellor and educator, and use poetry in both these roles, to promote change and increased understanding of the lives of self and other. ‘I have two adult daughters, both of whom are writers. I began writing poetry again, after many years of not doing so, when my daughter was studying creative writing. I set myself a goal to go to the monthly meetings of the Hawke’s Bay Live poets with a new poem each time, and to read it in front of others.

‘I am drawn to poetry because I am drawn to ambiguity, to the juxtaposition of surprising things, and the way words tease and enchant. I like to capture moments of everyday life that have surprised me, and transported me from the everyday to somewhere less ordinary.’

***

PRACTICILE DE CREŞTERE A ANIMALELOR

 

De cealaltă parte a pârâului calul protestează evadarea.

La cea mai mare distanţă de ţăruş

el merge în cerc de jur împrejur.

Înspăimântător, zic eu

Mie-mi spui, spune Bruce.

În zori, săptămâna trecută,

un grup de Maori, privind marea, făceau incantaţii.

Şi, spune Bruce, delfini se jucau în valuri.

Nu-i întâlneşti aici în această perioadă a anului.

Ochii lui strălucesc.

Ei (maorii) au chemat afurisiţii de delfini.

Câinele lui este agitat,

ţopăie, scânceşte cu fiecare pitire,

nu poate fi „băiat tăcut”.

 

Tot weekendul nechezatul disperat a umplut valea.

 

Atunci când epuizarea a învins calul,

el stă în jgheabul făcut de copitele lui

cu capul aplecat,

redus la tăcere.

 

ANIMAL HUSBANDRY

 

Across the creek the horse protests his breaking in.

Stretched away from the pole

he goes round and round and round.

Unnerving, I say.

Talk about unnerving, Bruce says.

Dawn, last week,

a group of Maori, facing the sea, chanting.

And, Bruce says, dolphins were playing on the waves.

You don’t get them here this time of year.

His eyes shine.

They called in the bloody dolphins.

His dog is agitated,

prances, whines with each bellow,

will not “quiet boy”.

 

All weekend frantic neighs have filled the valley.

 

When exhaustion claims the horse,

he stands in the trough his hooves have made

head bowed,

silenced.

 

EXISTÃ UN CUVÂNT PENTRU ASTA

 

Cuvintele aşteptau

 

zăboveau aşa ca tu să poţi culege unul din aer,

să îl plasezi, aşa

să îl învârteşti în gură

să îl scuipi, îl mârâi, îl cânţi, îl zâmbeşti.

 

Trebuie să fie un cuvânt pentru asta

pentru zborul învolburat

ca al graurilor care nu se vor linişti.

Un nume pentru acel spaţiu liber

atunci când te-ai strecurat în el,

a fost chiar acolo

şi acum a dispărut.

 

Totul are un nume.

Afazia este absenţa temporară a cuvântului.

Nu mai ştiu cum se cheamă

când un cuvânt a dispărut complet.

 

THERE’S A WORD FOR IT

 

The words used to be waiting

 

hanging about so you could pluck one from the air,

place it, just so,

roll it round your mouth

spit it, snarl it, sing it, smile it.

 

There’s got to be a word for it,

for the whirling flight like starlings that won’t settle.

A name for that blank

when you’ve snuck up on it,

right there it was

and now, gone.

 

Everything has a name.

Lethologica is a word’s temporary absence.

I can’t find what you call it

when a word is gone for good.

 

 

NIMENI NU STÃPÂNEŞTE MAREA

 

Nimeni nu stăpâneşte marea, dar

ea ar putea încerca să te ia pentru sine

muşchiul care se agită nevăzut sub pielea ei te trage înăuntru.

 

Asta s-a întâmplat când mi-am privit fiica

mişcându-se rapid într-o direcţie total greşită

până când mi-am dat seama că

ea neîntorcând pluta către mal

n-a avut nimic de-a face cu a fi neascultătoare.

 

N-a contat cum i-am făcut semne să vină

ambreiajul adânc al mării, n-ar fi lăsat-o să plece.

Asta a necăjit-o cel mai mult

cum predica mea insistentă de mamă nu a ţinut cont de mareea

aşezând frumos pericolul ei într-o poveste

de nechibzuite scufundări dincolo de adâncimea ei.

 

La fel se întâmplă în dragoste: doar te îndrăgosteşti.

Cazi de bună voie, înrobit de apă adâncă, puternică.

Un element de precauţie este un lucru bun

Nu ştii niciodată când ceea ce iubeşti poate că

nu-ţi dă drumul înapoi.

 

NO ONE OWNS THE SEA

 

No one owns the sea, but

it might try to take you for its own,

the muscle that roils unseen beneath its skin pulling you  in.

 

There was that time I watched my daughter

moving swiftly in the wrong direction entirely,

until it dawned on me that her not

turning her board to shore

was nothing to do with disobedience at all.

 

No matter how I gestured at her to come in,

the deep clutch of the sea would not let her go.

That’s what annoyed her most,

how my insistent mothering took no account of the tide,

siting her peril neatly in a storyline

of headlong immersions beyond her depth.

 

That’s how it is with love: you just fall.

You fall willingly, thrall to deep, powerful water.

An element of caution is a good thing

You never know when what you love might not

give you back

Anunțuri