Vasilica Grigoraș – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

Ar putea fi o imagine cu Vasilica Grigoras

În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.
Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!
A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?
În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.
Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.
Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“
Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!
Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.
La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.
Trăind fericirea de ACASĂ, în nararea faptelor ne atrage atenţia o comparaţie inteligent alcătuită, o similitudine între pământ şi cer: „constelația care ne reprezintă pe bolta cerului, atunci Ursa Mare cu steluța aia mică în coadă ar face cel mai sigur descrierea noastră ca familie”. Cu gingăşie, mărturiseşte câte ceva şi despre prima dragoste, de pe la 17 ani „când mai degrabă eram îndrăgostită de dascălul bisericii decât de Dumnezeu”. E adevărat, că astăzi îl iubeşte „definitiv și pe Dumnezeu”.
La prima vedere, poate că nu e nimic spectaculos, însă totul este profund, şi acest lucru nu prin noutatea faptelor, ci prin modul de prezentare a acestora. Scriitura are expresivitate prin lumina, căldura şi sunetul, clinchet de clopoţel al copilului, puritatea şi tandreţea contemplării, prin tonul diafan şi mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „seminţe de fericire”, prin adierea intermitentă a seninului şi a umbrelor.
Prin scris, Maria Cernegura retrăieşte clipe minunate din copilăriei. Generoasă ni le împărtăşeşte şi nouă.
Atenţie, pericol de contaminare cu „Seminţele fericirii“!

“Doamne/ o să-mi crească aripi?” “Pasăre în devenire” – Maria Cernegura- Editura Semne 2015


Cu Maria Cernegura am interacționat în mediul virtual, acum ceva timp, când a lansat un apel către autorii de poezie de a-i trimite cărți pentru o activitate ce vizează domeniul său de activitate, psihologia. Pe lângă faptul că mi-a plătit cărțile trimise, am primit în dar și cartea sa de debut “Pasăre în devenire” apărută în 2015 la Editura SemnE având un „Cuvânt de întâmpinare” scris de Florentin Popescu, redactor șef al revistei „Bucureștiul literar și artistic”,  intitulat „Călătorind pe o libelulă albastră”. Poeta a debutat în prestigioasa revistă, Bucureștiul Literar si Artistic.  Volumul mai sus amintit s-a bucurat de cronici scrise de Ion Roșioru, Mihai Merticaru, Florin Costinescu, Florentin Popescu și a obținut câteva premii la concursuri de poezie.

Pe lângă truda scrierii poemelor, Maria Cernegura s-a ocupat meticulous de aspectul cărții făcând-o să fie deosebită, să pară veche, prețioasă, rezultând un adevărat obiect de lux. Caracterele folosite la scris, coperțile cartonate, învelitoarea personalizată, hârtia de foarte bună calitate parfumată, toate acestea te îndeamnă la lectură și desigur te face să devii prieten al acestei cărți.

“Maria Cernegura,/  născută și crescută/  în zarea muntelui Cernegura,/  la poalele dealului Cârloman,/ pe strada Florilor din cartiereul Țărăncuța,/ la o aruncătură de băț de pârâul Borzoghean, dincolo de cimitirul Eternitatea,/ fica lui Maria și a lui Vasile,/ oameni adesea prea cuminți și la locul lor./ De profesie doctor de suflete./’- așa se prezintă autoarea acestui volum de versuri ce prin aspect dar și prin conținut, promite!

Poemul ce dă titlul cărții m-a dus cu gândul la locul copilăriei mele, la nucul patriarhal pe care l-am asemănat atunci, cu o casă. Se pare că acest arbore, simbolizând masculinitarea și rezistență la intemperiile vieții i-au fost izvor de inspirație poetei, „Și-au curs cuvintele sub nuc/ pe lângă izvoare/ pe firul de iarbă înrourat/ sub luna stinsă/ pe colinele dealului/ pe străzile copilăriei”, ( Pasăre în devenire).

În poemele acestui volum vom întâlni referiri la arborele nuc, simbol al axei lumii. Având forma creerului, miezul de nucă poate fi asemănat cu miezul creației. Este copacul pe care îl întâlnim în toate grădinile mai mari, el nefiind plantat de om de cele mai multe ori, ci răsărit dintr-un fruct scăpat din ciocul unei păsări. Cele mai puternice simboluri pe care nucul ni le oferă sunt sexualitatea și masculinitatea.

În poezia din acest volum este o permanentă căutare de sine, într-un „stejar bătrân”, în „seva lui”,  în „miresmele”, “esențe”, în “brumele toamnei”. Între poetă și elementele naturi este o relație strânsă aproape idilică. “Pădure așteaptă-mă mâine/ n-o să mai întârzii, ai să vezi/ mâine va fi reântâlnirea/” (Așteaptă-mă).

În inima sa există un spațiu liber pe care l-ar oferi unei inimi pereche, dar „cer seriozitate maximă/ și fără risc seismic”(Anunț). Maria Cernegura, ca orice poet aspiră spre o iubire ancestrală, ea și el,  „spre miezul nopții/ am devenit lumini pe cer”(Eu și el), ridicând-o până la cer și apoi scufundând-o în adâncul oceanului, pentru a umple întreg universul cu ei, deveniți un singur trup , “doi lujeri de liană înlănțuiți”.

În spatele acestei poezii ce curge ca o apă limpede și molcomă e o abandonare de sine, o lăsare în voia lui Dumnezeu, “facă-se voia Ta”, (așa cum spunem noi creștinii în rugăciunea „Tatăl nostru”), o primire a toate natural, aproape fără nici o tulburare.

Și iarăși iubitul este chemat sub nuc, acolo unde „plouă” și „nimic nu se-ntâmplă/ se simte/ iubite/”( Sub nuc plouă, iubite). Cuminte,  ca un copil ascultător poeta se învinovățește emoționându-și cititorul pentru “deranjul” pe care o ploaie de vară o face în cer, „Eu am făcut deranjul?”

După ce ne viersuiește despre cumințenia adolescentină face o mărturisire oarecum șocantă: „Aș vrea să mă trateze ca pe o piți de Dorobanți/ să-mi cumpere șirag de perle”, ori “Ah! Ce dor îmi e să fiu altcineva” (Din jurnalul unei adolescente), asemănându-se astfel cu oricare femeie ce se vrea frivolă, dar care adeseori rămâne în corsetul unor principii morale autoimpuse sau dobândite prin educație ori prin religie.

Este o poezie de iubire izvorâtă din preaplinul unui suflet sensibil, adolescentin, ce curge firesc, muzical, frumos. “Iubite”sau “Rugăciune” sunt poeme ce ar suna foarte bine pe muzica, versurile având o muzicalitate remarcabilă: “Te porți ca și cum n-am muri niciodată/ ca și cum… noaptea n-ar fi pe pamânt/ ca și cum clipa n-ar trece îndată/ și iubirea/ n-ar fi/ dar sfânt/”(Iubite).

Maria Cernegura crede că în fiecare om exista ceva frumos de la naștere, iar zborul reprezintă curajul de a se manifesta conform aspirațiilor sale. „E o pasăre în zbatere/ lovindu-se de gratiile coliviei/ din îmbrățișarea coastelor se luptă să iasă/ lovind cu aripile frânte/ lovind/ dac-aș fi putut să deschid sternul/ i-aș fi dat drumul/ să-și ia zborul./”( Puls).

Legată de locurile copilăriei, petrecute frumos în simbioză cu natura generoasă, această poetă acum urbană își trage izvoarele limpezi ale inspirației, din câmpiile înverzite ori din nopțile cu “lună luniță/ ca o aluniță”, “lună lunișoară/ ca o tămâioară/”, din mirosul frunzelor de nuc ori din freamătul mestecenilor, dar mai ales din codru! „M-aș ascunde în desișul pădurii,/ printre crengi uscate,/ m-aș aciui/ ca o ciută fugărită de glonț/ încolăcindu-mă în juru-mi/ mi-aș acoperi fața cu părul/ m-aș face una cu frunzele,/ una cu viețuitoarele speriate/ una cu lutul reavăn/ cu zăpada căzută/ cu liniștea…/una cu pădurea/”.  (Una cu pădurea).

Volumul se încheie cu un frumos colind: “Colindă-ne Doamne/ fă bolta senină/ pătrunde-ne-n suflet/ adu-ne lumină/ Maria cea sfântă la noapte te-o naște/ în staul de vite pământul renaște/ la steaua cea sfântă cu toți ne-om petrece/ închină-ne Doamne/ în sfânta noapte rece/ ca mâine devreme creștini să ne naștem/ și raiul cu totul/ cu toți să-l cunoaștem/ cu lerui/ cu steaua/ cu crai/ și cu cerul/ prin neaua cea sfântă/ vestind adevărul/”. (Naște-mă Doamne)

Fară doar și poate, Maria Cernegura este o poetă, “Pasăre în devenire” așa cum se autointitulează, un spirit ales, discret dar convingător în acest volum de debut, ce te cucerește prin grija pentru cele mai mici detalii tehnice dar mai ales prin talentul cert pe care îl are.

“Doamne/ o să-mi crească aripi?”  Dacă răspunsul va fi da, îi urez încântată de viersul frumos, zbor lin spre cerul senin al împlinirii poetice.

Dorina Stoica / 2 mai 2016