Olguţa Luncaşu Trifan – Destine întretăiate pe o frescă de viaţă fără culori

Abordând o temă socială cu adânci implicaţii psihologice, iată, de mare actualitate chiar şi la patru ani de la apariţia romanului, ( vezi cazurile –Vaslui, Călăraşi, Deva, Prahova etc.) Chemarea destinului se caracterizează prin realismul desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea cu care autorul ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, o vom numi unealta  meandrelor destinului.

Am încercat să-l înţeleg pe autor, să-i înţeleg decizia de a scrie acest roman, dându-mi seama, încă de la prima răsfoire, de complexitatea construcţiei lui. Subiectul necesită o bună cunoaştere a problematicii din mai multe puncte de vedere, din mai multe unghiuri. Autorul dovedeşte, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, de bun poliţist, de jurist, de documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de romane.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment. Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi împlinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali.

Personajele lui Marian MALCIU sunt personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată pe care i-a întins-o destinul.

Un alt aspect, foarte important, sesizat la romanele autorului Marian MALCIU, este acela că domnia sa îşi responsabilizează personajele, dându-le valoare. Personajele domniei sale capătă importanţă. Începând de la personajul principal până la ultimul personaj secundar, acestea au o poveste, spun o poveste. În jurul lor se ţese o intrigă, o pânză întreagă de întâmplări şi fapte ce au rolul de a prinde cititorul, de a-l ţine în priză.

Romanul Chemarea destinului este structurat pe cinci capitole de mare întindere, cinci tablouri descriptive în care imaginile se succed cu rapiditate, tensiunea creşte progresiv în intensitate, iar cititorului nu-i rămâne decât o singură şansă: aceea de a-şi aminti să respire. În acest context, în primul capitol – intitulat cât se poate de sugestiv, Vise spulberate, autorul, ca un bun scriitor de romane poliţiste, îşi pregăteşte strategia cu dibăcie, oferindu-ne date ce ar putea, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să ne inducă o anumită concluzie menită să susţină direcţia dorită de către autor, precum şi cursul narativ al romanului.

Acest capitol începe în vervă, cu scena unui conflict între două personaje, Gabriel şi Amalia, cărora autorul, în mod deliberat, le creionează portretele pe scurt, dar într-o manieră originală, astfel ca cititorul să-şi formeze în mod realist o imagine legată de caracterele celor doi şi care, pe parcursul acţiunii romanului, îşi vor dovedi rolul. Fiecare dintre ei, după cum vom vedea, vor ocupa poziţii importante în subiectul romanului. Ambii au în urma lor experienţa unor trecuturi conjugale, dar de mică întindere, după cum precizează autorul: „doar, câte o experienţă sexuală din căsătorie, şi a câte unui divorţ”.

Lui Gabriel, care, primise o condamnare „în primă instanţă”, fiind acuzat de viol, la recurs i se dovedeşte nevinovăţia, această dovadă distrugându-i căsnicia cu Dana, prima soţie.

Amalia  a fost căsătorită cu iubitul uneia dintre surorile sale, fără a-i cunoaşte acestuia trecutul. La întoarcerea de la examenul de licenţă, aceasta îi surprinde pe cei doi în pat. În acel moment mariajul acestora a luat sfârşit, dar şi relaţia cu familia ei, din nefericire.

Iată cum, încă din primele pagini citite, autorul ne introduce  într-o lume în care, nedreptăţile vieţii nu întârzie să apară iar oameni atinşi de aceeaşi  ,,boală” a dezamăgirii, a eşecului,  îşi unesc destinele aflându-şi alinarea unul lângă altul.

Însă, acolo unde neîncrederea a muşcat odată, nu va ezita să o facă, din nou. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel şi Amalia. Autorul îi pune la grea încercare, complicându-le existenţa cu adevăruri ieşite, subit, la iveală, un real examen de viaţă,  care are rolul de a-i despărţi sau, cine ştie? poate, de a le consolida relaţia.

„Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.” Iată cum se evidenţiază, alăturat altor calităţi, „Simţul detaliului, manifestate pregnant în fiecare roman al domnului Malciu.” Aşa, ne prezintă autorul personajul principal al acestui roman: Iuliana.

Alegerea autorului pentru acest personaj este o fată simplă dintr-o familie normală, cu venituri modeste, „nu mai mult decât le oferea munca cinstită”, ne subliniază domnia sa, tatăl ei fiind cel care aducea singurul salariu în casă, mama fiind casnică.

Iuliana, deşi era deosebit de frumoasă şi inteligentă, era un copil cuminte, fiind plăcută, ba chiar dorită de majoritatea colegilor săi, pe care, însă, îi refuza la orice încercare mai îndrăzneaţă de a se apropia de ea. Îşi dorea o altă viaţă, un viitor, o facultate şi, apoi, o dragoste adevărată, frumoasă, care să o împlinească cu adevărat. În aceeaşi măsură, Iuliana avea să fie şi jignită de unii băieţi pentru înverşunarea ei de a rezista acestui asalt de avansuri, care uneori o scârbeau prin vulgaritate şi insistenţă. Iată cum, domnul Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte romane, un personaj feminin principal plin de calităţi, care, după cum vom afla lecturând romanul, va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii, chiar înainte de a se bucura de ea…

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, prin acest copil aflat în primăvara vieţii şi care se bucură, admirând sosirea şi frumuseţea primăverii, ca anotimp, totul ia o întorsătură grotească. Nori negri ce au a-i cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte…

Autorul o smulge – într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile – pe eroina lui, pe Iuliana, dintr-o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat.

Desfăşurarea acţiunii se mută, undeva, într-o comună, unde o casă nelocuită este transformată în scena ororilor, unde Iuliana este bătută, violată, atât fizic cât şi din punct de vedere psihic, de un individ de o cruzime barbară, ce pare a nu avea nimic uman în el, dispus să meargă până acolo, încât să-şi ameninţe victima cu moartea.

Verosimilitatea cu care autorul surprinde tabloul acelor momente de coşmar, şochează, determinând cititorul să trăiască la intensitate maximă clipele prin care a trecut eroina romanului. Acesta trăieşte, în acelaşi timp cu Iuliana, neputinţa, groaza, durerea, scârba, furia, dorinţa de a ucide acea brută. Sentimente amestecate ce-ţi întorc stomacul pe dos. Te simţi agresat, te simţi murdar, simţi mirosul acelui bărbat ce nu se poate numi om, simţi până şi mirosul de mucegai puternic emanat din faţa de pernă. Această realitate simţită de cititor, este însăşi puterea autorului de a transmite prin naraţiunea sa. După părerea mea, este indicat să lecturezi un astfel de roman, doar aşa ai putea empatiza şi înţelege în totalitate dramele acestor copile, femei ce trec prin situaţii similare în viaţa reală.

Oarecum paralel cu clipele de groază prin care trece Iuliana, autorul ne înfăţişează tabloul din casa acesteia, unde părinţii eroinei  noastre, Silvia şi Tudor, sunt sfâşiaţi de grijă, de teama că fiicei lor i s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Aici, domnul Marian MALCIU evidenţiază cu lejeritate şi naturaleţe trăirile manifestate de părinţi în astfel de momente. Totul este redat, cu sensibilitate, cu un firesc absolut, încât, citind, poţi să-ţi imaginezi manifestarea suferinţei morale, de la lacrimile mamei ce curg fierbinţi pe obraji, până la cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui şi maxilarele încordate cu putere. Autorul, prin stilul său narativ, transmite trăire, imagine şi nu doar cuvinte goale.

În acest context, autorul ne introduce intr-un mediu familiar dumnealui, dar pe care nu ezită a ni-l prezenta, într-un mod totalmente obiectiv, cu plusurile şi minusurile existente în sistem. O pădure vie, falnică, roditoare şi cu umbră deasă, răcoroasă, dar şi cu uscături, ce nu fac decât să încurce, să polueze, să nu permită creşterea tinerelor vlăstare.

Am spus-o şi cu alte ocazii şi mă bucur să remarc faptul că nu m-am înşelat în această privinţă. Anume faptul că,  scriitorul Marian MALCIU nu este, doar, un simplu înşiruitor de idei, de cuvinte ce au să sune bine. Dumnealui este înzestrat cu reale aptitudini de analiză psihologică, pătrunde în miezul faptelor, căutându-le sursa generatoare, se documentează serios, creează scenarii după situaţii şi întâmplări reale, mult apropiate de veridicitatea cauzelor şi împrejurărilor în care se derulează.

Portretistica personajelor lui Marian MALCIU este realizată întocmai cu calităţile, trăsăturile de caracter, temperamentul şi fizionomia specifice acestora,  solicitate de tipologia fiecărui personaj în parte. Iată, de exemplu, cum ne este prezentat violatorul Iulianei, de către autor: „Era  brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit şi, din cauza părului de pe faţă, nu i se putea citi vârsta. De înălţime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mişca greoi, în aparenţă, dar avea gesturi  extrem de rapide în anumite momente , mai ales în mişcarea membrelor. Purta aceeaşi îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunţat de chelie era scos în evidenţă de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele.

Al doilea capitol, intitulat cât se poate de sugestiv, Alertă generală, dovedeşte faptul că autorul este, de asemenea, extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU, se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele – cadre de poliţie, simpli agenţi sau comisari – trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei ( comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel – şeful de post),  în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia  faptul că se pot produce şi greşeli. O astfel de victimă – Gabriel Breazu –  arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă, într-un mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri – penal, de procedură penală şi civil, făcute praf, să transforme violatorii în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente ci din câte ni se lasă a înţelege – printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Noaptea frământărilor – Zbuciumul. Autorul Marian MALCIU nu lasă nimic la voia întâmplării. Primul plan al capitolului trei ne prezintă zbuciumul interior al fiecăruia dintre părinţii Iulianei, dar şi cel în comun manifestat, vis-à-vis de starea ei actuală şi de viitorul acesteia. Frământări ce le ucid sufletele puţin câte puţin, dureri ce-i mistuie şi neputinţe ce nu le dau prea multe posibilităţi de manifestare.

În planul doi, autorul ne prezintă o frântură din viaţa poliţistului de carieră. Acel poliţist a cărui viaţă nu-i aparţine în totalitate şi de care se bucură, între două sonerii de telefon, între două cazuri rezolvate. Cel care stă cu familia la masă, dar gându-i hoinăreşte, fără să vrea, spre cine ştie ce ipoteză de rezolvare a unui caz. Acel poliţist epuizat de tensiunea muncii desfăşurate zi şi noapte, care, uneori, adoarme înainte să-şi sărute copiii de noapte bună sau să-şi strângă soţia în braţe. Ori care nu reuşeşte să adoarmă nopţi întregi, gândindu-se la diferite piste şi soluţii pentru un caz mai greu. Există şi astfel de oameni iar autorul i-a avut în vedere.

Planul trei al capitolului cu acelaşi număr, aş îndrăzni fără teama de a greşi, să-l subintitulez Glasul pământului. Citindu-l mi-a fugit gândul, involuntar, spre romanele lui Liviu Rebreanu. Problematica ţăranului român, a pământului şi legătura sacră dintre cei doi, om – pământ. Dacă Vasile Baciu din romanul Ion lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra pământul, fiind chinuit de gândul împărţirii acestuia odată cu măritişul Anei, Vasile Breazu din romanul de faţă al domnului Marian MALCIU, are acelaşi obiect – pământul, însă, chinul izvorăşte din faptul că, odată cu colectivizarea, familiei ce era considerată a se afla în tagma chiaburilor i s-au confiscat 25 ha de pământ, pe lângă alte bunuri, iar în urma retrocedărilor au recuperat doar, 10 ha…

Acest plan, acest pasaj, prin lupta personajului pentru pământ, pentru recuperarea bunurilor, a moştenirilor strămoşeşti, dă romanului o nuanţă tradiţionalistă real-obiectivă. O noutate, aş putea spune, în seria de romane de lucrări în proză ale autorului, dar impresionantă şi foarte bine abordată. Îmi amintesc cu plăcere, în momentul lecturării romanului, am avut senzaţia de a fi citit două romane în unul singur. (probabil şi datorită faptului că am iubit romanul Ion). Cred, ca o părere strict personală, abordarea unei astfel de tematici, l-ar prinde foarte bine pe autor.

Dincolo de orice zbatere cotidiană, domnul Marian MALCIU ne înfăţişează tabloul unei familii sănătoase care, se dezvoltă după reguli şi principii, unde tatăl este capul familiei, responsabil cu tot ce ţine de întreţinere, iar mama de creşterea şi educaţia copiilor. Nimeni  nu trebuie să facă rabat de la reguli, iar cine face îşi primeşte pedeapsa. Aşa au fost crescuţi cei doi copii ai familiei, Gabriel şi Gavrilă, două caractere diferite, născuţi la diferenţă de şapte ani, atunci când nimeni nu se mai aştepta. De întreaga poveste, căreia autorul îi acordă un spaţiu generos, vă las plăcerea de a vă bucura, pe îndelete, lecturând romanul. Voi sublinia doar atât: Destine întretăiate – pe o frescă de viaţă fără culori.

Acest pasaj constituie de fapt o introspecţie a lui Gabriel, atât asupra sa ca persoană, cât şi asupra vieţii sale de până în acel moment. Declanşarea acestui conflict interior a debutat odată cu momentul în care a trebuit să dea o declaraţie legată de trecutul său, de experienţa neplăcută care-i distrusese odată viaţa.

Iată cum capitolul patru Meandrele destinului, autorul ne conduce într-o lume în care superficialitatea cu care se tratează anumite cazuri, ignorarea intenţionată a unor probe existente şi importante, a muncii unor oameni, din comoditate, din rea voinţă, tratarea cu indiferenţă a omului, a instituţiei pe care o reprezintă pot duce la acuzarea şi chiar condamnarea unui nevinovat. La judecarea propunerii de arestare preventivă, totul a mers ca pe bandă: cu un procuror incompetent, un judecător la fel de incompetent şi la fel de vinovat prin intrarea într-o sală de judecată fără a fi studiat dosarul. O avocată din oficiu la apărarea acuzatului, la fel de nepregătită şi indiferentă. Un întreg sistem în care vieţile oamenilor par a fi teste de menţinere a rutinei. Singurul om vizibil şocat şi care studiase cu atenţie întregul dosar, având o opinie total diferită de ceilalţi, dar neputând şi neavând dreptul legal de a se pronunţa era grefiera de şedinţă.

În consecinţă, sentinţa a fost dată fără rezerve: arest preventiv.

În mijlocul unor acţiuni sau inacţiuni ale noastre, a unor incertitudini, ne trezim zilnic plasaţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin plăcute sau neplăcute, discreţionate de anumite persoane. În aceste condiţii ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci când Chemarea destinului nu întârzie, singura şansă a acuzatului, a nevinovatului în lupta cu sistemul vine de la victimă, de la Iuliana care îşi păstrează verticalitatea şi nu doreşte un vinovat pedepsit, cu orice preţ, ea doreşte pedepsirea adevăratului vinovat. În acest fel, încă odată, dacă mai era nevoie, scriitorul Marian Malciu îşi valorizează personajul feminin principal.

Cum nimic nu este întâmplător în viaţă şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, atât în viaţă cât şi dincolo de ea, aşa s-a gândit autorul că, ceea ce omul nu este în stare să împartă, adică dreptatea, Divinitatea o va face fără părtinire. Finalul răpitorului  şi violatorului Gavrilă, vinovat de toate cele trei violuri cunoscute, ultimul fiind al Amaliei, prietena lui Gabriel, sfârşeşte strivit de propria maşină, dar nu înainte de a-şi afla provenienţa. Ca o ironie a sorţii şi ca o completare a pedepsei –  află că nu este altceva decât produsul unui viol, săvârşit de nimeni altul decât protectorul lui – şeful de post Viorel, asupra Ioanei, mama sa.

Autorul nu va ezita să aprindă lumina speranţei, îndepărtând urma norilor negri, de pe cerul şi din sufletul celei ce ar putea reprezenta stindardul victimelor violului. Ele trebuie să ştie că viaţa trebuie şi poate fi trăită şi după un astfel de episod. Iar noi să milităm pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ei nu sunt „victime traumatizate”, ei sunt agresorii.

Nu pot să închei decât cu un cuvânt de felicitare pentru autor. Un exemplu autodidactic, vajnic cercetător al stării societăţii, caracterizat de o fantastică sete de cunoaştere, autorul Marian MALCIU reprezintă un adevărat reper pentru tinerele condeie. Între scriitorii de astăzi, este unul foarte talentat. Figură reprezentativă în lumea literaţilor contemporani, poate ignorată pe anumite criterii, nicidecum din punctul de vedere al operei.

Însă, este bine ştiut, în România valoarea este apreciată la temperaturi scăzute…

Sper să ne bucuraţi cu multe alte volume, în viitor. Cel puţin 50?

Cu preţuire şi aleasă consideraţie,

Olguţa Luncaşu Trifan

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/08/27/olguta-luncasu-trifan-destine-intretaiate-pe-o-fresca-de-viata-fara-culori/

 

Olguţa Luncaşu Trifan – „Tainicele cărări ale iubirii” sau Incursiune realistă printre vestigii romantice

Iată-mă la finalul lecturării celui de-al doilea roman al scriitorului Marian MALCIU.

Ambele sunt romane care pot fi raliate, fără probleme, prin estetica privitoare la această specie literară, creaţiilor de nivel universal. Atât romanul „Ispita” cât şi „Tainicele cărări ale iubirii”, îţi captează atenţia încă de la primele rânduri, fiindu-ţi imposibil a le mai lăsa din mână până la pagina finală.

Romanele lui Marian MALCIU sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident, educative.

De această dată, vorbind despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii”, aş putea spune că am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Autorul Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, un tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având acel cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism cranio-cerebral. Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total. Iustin Dobrescu îşi pierde vederea şi îi este afectată memoria de scurtă durată. Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea.

Încă de aici se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier. Se creează, în acest fel, condiţii prielnice înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante:

– capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier.

– o metodă des-întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de pasiuni ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului chiar într-o introspecţie a gândurilor, sentimentelor şi a analizei locurilor prin care acesta se perinda, dar şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajul-narator:

„Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii”

În felul acesta reuşeşte autorul să dea viaţă, cu uşurinţă, gândurilor eroului său principal, Iustin, punându-l într-o legătură directă cu cititorul.

În romanul scriitorului Marian MALCIU, legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora. Astfel, viaţa personajului principal, aşa cum este cunoscută şi prezentată până la momentul accidentului, este fracţionată în mod brutal, între trecut şi prezent, de un vid de amintiri, foarte importante de altfel, din preajma accidentului, această fracţiune reprezentând nodul gordian al vieţii sale.

Iuliana, sora lui Iustin, este o tânără deosebită, cultă (profesor universitar), frumoasă, dar necăsătorită, a cărei percepţie faţă de bărbaţi a fost marcată, în mod negativ, de un tânăr din trecut, ce nu avusese o atitudine tocmai potrivită.

Şi în trecutul doctorului Eugen Tomescu se pare că destinul îşi pusese amprenta, deoarece, fiind în pragul admiterii la facultate, având opţiune pentru ASE, moartea violentă a tatălui, cauzată de un accident rutier, precum şi faptul că el avea convingerea că tatăl său ar fi putut fi salvat, l-au determinat să-şi schimbe opţiunea de admitere în învăţământul superior, chiar în ultimul moment, îndreptându-se către Medicină.

Doctor Pavelescu Laura, întâmplător sau nu, este personajul căruia autorul îi construieşte un trecut comun cu al doctorului Eugen Tomescu, fiind, însă, generos (după cum am remarcat şi subliniat şi la romanul „Ispita”, personajele feminine ale autorului, întotdeauna sunt pline de calităţi, astfel că şi anumite defecte sunt îmbrăcate în aşa fel încât, la final, să pară tot calităţi), creionându-i acesteia un caracter deosebit. Se cunosc încă din facultate, ea o fată foarte frumoasă, dar în aceeaşi măsură serioasă, preocupată de studiu, care pune la punct, fără drept la replică, pe tânărul student Tomescu, „îndrăgostit trupeşte” de frumoasa studentă. Tot trecutul îşi pune amprenta în mod definitiv pe viaţa ei, cu trei ani în urmă, atunci când i-a arătat iubirea, dar i-a şi răpit-o, după doar trei zile, lăsându-i-o zălog pe Daniela-Maria, copie fidelă şi mărturie a iubirii sale „pentru dragul ei Tinu”, alias Iustin Dobrescu.

Astfel autorul Marian MALCIU dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează – „Tainicele cărări ale iubirii”, romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturarea acestuia într-o incursiune realistă, printr-un labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urme ale trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final fiind, Iubirea.

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU:

„Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor”

Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”. În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru? Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicate mecanisme ale naraţiunii, cât si un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

 

Cu speranţa sinceră că acest roman va virusa anumite mentalităţi…

Vă mulţumesc şi vă felicit, din suflet, domnule Marian Malciu!

 

Cu preţuire,

Olguţa Luncaşu Trifan

  1. 04.2015 (scris) sau…

23.05.2015 …(publicat)

Iaşi