Mariana GURZA: La aniversară

La aniversară

                                     (Cu drag, Vasilicăi Grigoraș)

Nu mă întreba de ce

destinele s-au împletit ca lianele în zile toride

şi primii muguri ai prietenei

au înflorit într-o zi de florar…

Clepsidra timpului am ascuns-o într-un poem

care îmi aminteşte de tine

de ziua de ieri

de cea care ai fost…

Acum, neschimbată,

ai pătruns în miezul cuvântului

ca un cântec nipon

ce descifrează matematic

esenţa lumii.

Surprizătoare ca un catren

ce îşi aşteaptă rândul

la poarta cerului

pentru a primi binecuvântarea…

Ofranda adusă Tatălui

este ceea ce tu

laşi aici printre noi

ca semn a trecerii tale

prin lanurile de flori

ce înnobilează…

Şi-n rugă ne-am regăsit

în același zbor

pentru trăinicia neamului

a noastră, a tuturor…

Izvor de lumină

într-o lume debusolată

har și înțelepciune

prietenă dragă…

———————————–

La multi ani! Mariana Gurza, Romania

30 mai, 2018

Foto: Doina Constanța SPILCA

Reclame

MARIANA GURZA – TAINA SCRISULUI (51) – PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Mariana GURZA - TAINA SCRISULUI (51) - PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Motto:
„Nu trebuie să permitem ceasului şi calendarului
să ne împiedice să vedem că fiecare clipă
a vieţii este un miracol şi o taină”.
(H. G. Wells)
Dacă omul este o taină pentru sine însuşi, putem vorbi şi despre o „taină a scrisului”. Scrisul ce a venit ca o apă vie pentru cel însetat, dornic de a prinde lumina din cuvânt, impunându-se cu taina sa de indestructibilitate. Această permanenţă a omului până la veşnicie este însăşi taina omului, care este văzută de unii înțelepți la scriitori, ca ceva profetic.
Scrisul este lumina lina ce mi-a inundat sufletul din clasele primare. Stihuri, dedicații nevinovate care au atras atenția dascălilor. În clasele primare, profesorul Axente Staicu văzuse în mine acea sclipire și m-a încurajat prin diverse concursuri literare, apoi olimpiade de limba română. Publica-sem pentru prima dată în revista „Semenicul”. A fost o pauză lungă, poate prea lungă. Eu scriam… scriam pentru mine, mereu aveam un carnețel unde îmi așterneam gândurile.
Am considerat întotdeauna că scrisul este o terapie a sufletului. Nu eram pregătită să-l împărtășesc cu ceilalți. Soțul, copiii au fost cei care m-au încurajat să scot primul volum de versuri. Scriitorul și criticul Adrian Dinu Rachieru a fost cel care mi-a editat primul volum și majoritatea celor care au apărut. La primul volum au fost cele mai mari emoții. Trăiri adânci, greu de descris, chiar contradictorii, între bucuria dăruirii cititorilor a ceea ce scriam şi îngrijo-rarea receptării de către aceştia.
După ce predasem manuscrisul începusem să plâng. Exista o lipsă de încredere de care mă mai lovesc și acum. Probabil nu vroiam să dezamăgesc aşteptările publicului, iar pe de altă parte, fiecare dintre noi își dorește să fie tot mai bun în creație…
Volumul s-a bucurat de succes din partea celor care l-au citit. Evenimentele din Iugoslavia m-au afectat și atunci a mai apărut un volum dedicat fraților sârbi. Se confirmă faptul că şi suferinţa, durerea perso-nală, a semenilor, a popoarelor inspiră. Grotescul, urâtul sunt categorii estetice întâlnite în artă, film, muzică, dar şi în literatură. Astfel, fiecare se manife-stă în forma care-i este la îndemână. Este strigătul, care doreşti să-ţi fie auzit. E o formă de empatie, cae ajunge mai uşor la sufletul semenilor, dar şi plăcută Domnului.
Poate şi originea mea bucovineană, conjunctura istorică a copilăriei mele, plecarea familiei din locul de baştină să fi fost motorul inspiraţiei. Recunosc, tot familia a fost cea care m-a determinat să mai public. Îmi amintesc cu plăcere cum Vlad, fiul meu mergea în complexul studențesc și le citea amicilor versuri spre desfătarea acestora. O tânără liceeană, Andra pictase mai multe tablouri pe spatele fiecăruia fiind scrise caligrafic versurile care i-au inspirat imaginile. Am reușit să le expunem la una dintre lansări.
Au urmat mai multe volume de versuri, un volum de eseuri, două volume de memorialistică, și un volum de referințe critice. Antologii, volume colective, apariții în mai multe reviste din țară și diaspora.
Sunt emoții care nu pot să fie descrise. Crezi că scrii doar pentru tine, dar pe de altă parte descoperi că poți transmite și dărui iubire, poţi înlătura griji, angoase, poţi semăna speranţă şi întări în credinţă. Ce poate să fie mai frumos decât iubirea, decât împărtăşania din acelaşi pocal? Şi pentru că tot ce dăruieşti se întoarce mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, m-au bucurat semnele de apreciere primite. Invitată la o școală generală, am fost așteptată cu un tort care avea coperta ultimului volum și după recitările elevilor din creațiile mele, am fost înconjurată pentru a mă atinge, pentru a vedea dacă sunt vie.
Viața este surprinzătoare. Uneori mai primim câte o șansă de a merge mai departe… Credința mi-a fost reazăm. Am depășit boala secolului, apoi un infarct și totuși… taina omului este una sacră. Mai aveam ceva de făcut, mă întrebam între două vise? Cu siguranță… Am avut și am alături oameni extraordinari. Cărturarul Artur Silvestri a fost unul dintre cei care a lăsat în urmă o filă de Pateric…
Nina Ceranu, Ilie Chelaru, doi editori și scriitori care la vremea potrivită mi-au întins mâna. Omul de radio George Balica împreună cu compozitorul Gheorghe Iovu au fost mereu prezenți cu poezia mea pe unde, pe un CD împreună cu Lacrima iubirii.
Scriitoarea și omul de radio Veronica Balaj, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, Fundația Ioan Slavici, Emilia Țuțuianu, Ștefan Doru Dăncuș, George Roca, s-au dovedit de-a lungul timpului promotori corecți și parteneri ideali.
Da, putem vorbi despre această taină a scrisului cu un sentiment al lucrului bine făcut din iubire și prin iubire. Harul este ceva tainic. Suntem datori de a lăsa în urma noastră ca o mărturisire câteva gânduri despre truda prin cuvânt. Sunt conștientă că o parte din sufletul meu se regăsește printre filele cărților mele. Trăiri unice, personale dar și manifestările de zi cu zi ale celor apropiați sau nu, care mi-au indus dorința de a striga…
Uneori, un scriitor poate lăsa un jurnal mai veridic decât un istoric. Scriitorul trăiește fiecare secundă arzând ca o torță. Nu suferă de indiferență… Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Acum, privind în urmă, nu am altă dorință decât a promova și a încuraja pe alți tineri în taina scrisului. O fac cu dragoste și atât cât Cel de Sus îmi îngăduie. Ce am învățat până acum? Să cred în miracolul vieții, prețuind fiecare clipă, dăruind iubire în lumina blândă a cuvântului.
–––––––-
Mariana GURZA
Timișoara, România
Aprilie 2018

 Mariana Gurza – Vasilica Grigoraş în „Croazieră lirică”

 ,,Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.

G. Călinescu

          Se spune că doar un poet îşi poate înţelege poezia timpului său. Iată că pentru Vasilica Grigoraş, prin volumul de faţă, ,,O corabie la timp potrivit”, Iaşi, Editura PIM, 2018, regăsim poezia ca mod de a fi, ca strigăt între tăceri.

Prolifică în creaţii, abordând genuri diferite, scriitoarea Vasilica Grigoraş ne surprinde din nou cu o poezie modernă, bine ancorată în realitate. Poeta, parafrazând un clasic, nu se teme de furtuni, învăţând să-şi conducă corabia. De data aceasta, prin titlul deosebit de sugestiv al cărţii, am remarcat dragostea poetei pentru vers. ,,Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT. Concluzionând, poezia este însăşi viaţa!

George Călinescu afirma că prin poezie, există o nevoie fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Încă din atichitate, menirea poetică a fost descifrată şi pusă la loc de cinste. Poezia modernă a Vasilicăi Grigoraş tinde  spre o  textură conotativ-denotativă, în care  limbajul direct, univoc, precis, se împleteşte cu cel indirect,  încifrat,  plurivoc, intuitiv, tendinţa fiind ca poezia să fie filozofie, putând constata o filozofie a poeziei. Aşa cum se cunoaşte, primii filozofi greci au fost poeţi. ,,Diferenţa dintre istorici şi poeţi nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalţi versuri. Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalţi faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filozofică şi mai importantă decât istoria, întrucât afirmaţiile ei sunt de o natură mai curând universală, faţă de cele predilect singulare ale istoriei.” (Aristotel)

Versurile poetei Vasilica Grigoraş au o profunzime aparte. Ele pornesc din inimă şi trebuie să descifrezi dincolo de cuvinte înţelesul tainic al trăirii. Putem vorbi de o poezie existenţială, de simboluri metafizice, făcându-ne trimitere la Kant, versurile reprezentând un mod particular de cunoaştere a omului şi a lumii în deschiderea suprasensibilului, care, în esenţă, substituie conceptual prin imaginea simbolică.

De ce scrie Vasilica Grigoraş? ,,Scriu/ să mă iau la/ trântă cu timpul…// Scriu/ gesturi de mirare…/ Scriu/ dorinţe de expansiune/ dincolo de spaţiu şi timp…//  Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu?)

Nevoia de a sfida singurătatea, banalul,  de a  simţi libertatea într-o odă a bucuriei şi mai presus de toate, scrie  ,,dintr-un nou răsărit/ al credinţei/ în El…”// ,,Slovă, stih, carte/ deopotrivă-mi sunteţi/ lumină, iubire, credinţă”.

O măturisire de credinţă a poetei, simţind nevoia acută a înţelepciunii, ştiind unde poate să găsească pocalul cu Apă Vie ,,…cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci. (Nevoia de înţelepciune). ,,O corabie la timp potrivit” ancorează în inima autoarei cu o dragoste inedită „Întâmplare fericită/ a unei noi revărsări/ de fluturi neastâmpăraţi/ în simfonia timpului.” (Fluturi în simfonia timpului)  Pe arcuşul timpului, paşii o preumblă pe autoare „în catedrala/ inimii îndrăgostite”.

Amintirea mamei este dureroasă şi filonul credinţei abundă în vers ca o litanie: „…Înţelegem prea târziu/ că toate rătăcirile de moment,/ ezitările de circumstanţă,/ amânările fără motiv/ ne-au împiedicat  să-i spunem/ simplu şi la timp:/ MAMĂ, te iubesc./ Te rog, iartă-mă!” (Prea târziu, Mamă!)

Surprinzătoare poezia militantă, pentru un popor în bătaia vântului; Nu ne mai regăsim/ nici ca oameni şi nici ca naţie/ cu adânci rădăcini în istoria milenară”, suntem ,,Văduvi de ţară”. O analiză lucidă a unei naţii bolnave de politichie şi globalism, ,,…Nu putem mânca liniştiţi din pâinea pământului!/ Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi/ ale căror memorii e vuiet continuu./ Nu putem săruta mâna străină/ şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor.Poeta Vasilica Grigoraş  speră într-un miracol divin: ,,Mâine ne vom privi ochi în ochi/  şi vom simţi mâna Maicii Domnului/ sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui în grădina inimilor”. Un mesaj edificator pentru toţi, unirea în credinţă.

Pentru autoare, ,,Nu există timp”, doar veşnicie şi ,,În viscolul de foc/ al luminii albastre/ mă văd pasărea Phoenix/ şi încep să sporovăiesc/ cu ramurile copacilor/ ce se mlădie uşor/ în ritmul trilurilor…/ care-mi ating/ creştetul inimii/ răscolindu-mi/ întreaga fiinţă.”

Cu sufletul doldora de optimism, zglobie, jucăuşă, autoarea  brodează  pe canavaua vieţii o „Dorinţă târzie”: „aş vrea/ ca toamna/ să-mi fie/ primăvară/ şi pletele-mi aurii/ să se deşarte/ în vii vlăstare/ lacome de vâlvătaia/ sevei graţioase/ ce se înalţă/ până în creştet/ de tresaltă şi stelele/ ca focul/ în căpiţele de fân.”

Izvorul liric al autoarei se află în puterea credinţei, nevoia de rugăciune, dorul de Dumnezeu, Treime Sfântă; întâia dragoste  ,,eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă! (Întâia-mi dragoste).

Prietenii sunt omagiaţi în vers, nimic mai frumos ca prietenia necondiţionată.  Nu degeaba poeţii sunt numiţi ,,inima umanităţii”. Fiecare poem este o lumină cu ajutorul căreia putem vedea viaţa. Prin poeziile sale, Vasilica Grigoraş atinge culmi nebănuite şi în special măreţia cerului. Versurile sale rămân o creaţie a omenescului care în timp, profetică şi enigmatică îşi vor găsi locul. Forţa cuvântului creator inundă paginile în contact cu celestul. Personaje mitologice prind viaţă şi ne traspun să descifrăm tainele lumii. Succesiunea rezonanţei eului reflectă raportul dintre poetă şi lume. Să fie vorba de un produs artistic expresionist, autoarea venind dintr-un „tradiţionalism metafizic autohton”? Putem vorbi de o oarecare asemănare de concept între autoare şi Blaga.  „De câte ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist” (Lucian Blaga). Eul liric diversificat, plin de vitalitate, uneori este înlocuit de întrebări fireşti asupra sensurilor existenţei. Avem o poezie în imagini, o temere de singurătate, tristeţi, iubiri,  nelinişti ce duc la vegheri în noapte. O suferinţă mută ce-şi ascultă ecoul preocupată de ziua de mâine şi temătoare pentru cei slabi. Reconcilierea cu sine însăşi vine totuşi prin credinţa cea adevărată. Esenţa rugăciunii ,,înzilită/ norocită/ de ani trăiesc / şi m-adăpostesc/ în absida rugăciunii/ aprinzând tăciunii/ iar cu scântei/ aţâţ focul torţei/ spre-albastru cer/ încercând să sper/ dulce mântuire / din a Lui voire”.

Dacă poezia este muzica sufletului, vă invit să ascultaţi muzicalitatea versurilor. Poeta Vasilica Grigoraş, un nume de care vom mai auzi. ,,Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”. (N.Stănescu)

 Mariana Gurza

Mariana GURZA: Nicolae Bălțescu în căutarea ,,Primăverii”

,,Numai în simplitate şi smerenie se manifestă tăria adevărată, noblețea autentică și grația. O lume ar fi cunoscut, ar cunoaște fericirea, dacă… ar fi putut, ar putea atinge măreția simplității în gândire, în cuvânt și faptă. În scenariul existent (al Lumii) acest lucru este dificil de atins, dacă nu și imposibil. Ar fi cu putință numai dacă oamenii și-ar iubi curat, din suflet semenii. Creatorul ne-a permis să peregrinăm prin Creații, dar să nu producem suferință altora în schimbul satisfacerii dorințelor personale. Cât de actuale sunt cuvintele Lui Iisus: ,,Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă!” (Nicolae Bălțescu)

Crezul literar al poetului Nicolae Bălțescu, este edificator în ceea ce privește parcursul său scriitoricesc. Trebuie să recunosc că, primirea volumului  ,,Să mă ierți, Primăvară” apărut la Chișinău-Pontos, 2017 a fost o adevărată bucurie, descoperind un frate de dincolo de Prut ce mânuiește cu măestrie cuvântul.

Volumul este structurat în cinci capitol: Din istoria lumii, O lume azi, Psalmi, Să mă ierți, primăvară, Gânduri pentru Neamul Meu, Picături din roua lirei.

Poetul Nicolae Bălțescu este un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Totul este iluzoriu, poetul visând la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidii. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjeste după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… ,,Între acei pământeni care nu acceptau Primăvara, nici Înviere. Probabil, calitățile conglomeratului meu nu erau pentru momentul acestei lumi. În ea, în această lume rătăcită și văduvită de Primăvară, realizările vor aștepta încă mult”.

Poetul Nicolae Bălțescu este prins în ,,labirintul timpului”, dorindu-și veșnicia.  Căutarea de sine este tot mai pregnantă. Plutind pe Necuprins, nu învinovățește timpul. Ca și pentru Kant sau Eminescu, timpul este intuiție… ,,în fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu ele sunt numai în sufletul nostru. Nu e adevărat că există un trecut, consecutivitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. (M. Eminescu)

Timpul este legat de sentimentul propriei noastre existențe. Ne schimbăm noi înșine, și suntem martori la tot ce ne înconjoară. Mergând pe această idee, Heraclit din Efes spuneacă nu ne putem scufunda de două ori în același râu, fiindcă între cele două momente râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment. Dar toate aceste schimbări își pun amprenta pe sensibilitatea poetului. Îl doare neputința lumii, răutatea, indiferența și nepăsarea. O poezie profundă cu multe reflexii filozofice.

Între tăceri și zbateri, tematica existențială ambundă paginile cu tristeți și neputințe pentru o lume în derivă. Așa cum se știe, literatura română prin esența ei este  de sorginte religioasă, poezia fiind considerată una dintre formele concrete de comunicare a omului cu Dumnezeu dar și un reazăm pentru cei care lecturează aceste versuri, venind în comuniune cu mesajul poetic. Prin această transfigurare sufletească, prin poezia religioasă, poetul Nicolae Bălțescu se ridică la rangul de lucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Ce poate fi mai minunat și mai frumos?

O poezie în care poetul este ca o ardere de tot. Își dorește Iubire și Dreptate. Poezia de dragoste este și ea prezentă. Viorica fiind muza care îi animă versul. Poezia avangardistă este tenace. Mândria și demnitatea de basarabean sunt unice. ,,Trezește-ți spiritul străbun de demnitate/ Rufică-te la luptă pentru sfânt Neamul tău,/ Că cel ce luptă pentru libertate,/ Acela luptă pentru Dumnezeu!

Putem vorbi de un iubitor de neam și de loc. Speră ,,cu adevărat că Frumusețea va salva Universul! Frumusețea va salva Lumea numai prin Iubire…”. Credința fiind temelia unui nou încept. ,,Primăvară, te rog să mă ierți…/ O lume străină, grăbită/ Nu te-a văzut înflorind… 

Poetul Nicolae Bălțescu un nume care s-a remarcat prin scrierile sale. ,,La hotarul Vremii și Nevremii surprinzător/ Se vor schimba în tihnă, splendid anii./ O lume Nouă în toate patru zări binevoitor/ Va lumina, va copleși Pământul cu iubire,/ Iar Cerul coborî-Va, nouă, darnic, epifanii…

Lirica poetului Nicolae Bălțescu merită o analiză mai atentă. Un univers tainic al eului copleșit de măreția lumii.

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

30 martie 2018

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta  Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l pe N. Crainic ,, harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.

Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității ci zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.

Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar durerea prezentuluiun timp carnivor, fără timp”.

Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.

Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului,  nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”.(N. Crainic)

Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.

,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.

——————————–

Mariana Gurza

Timișoara

3 februarie 2018

Mariana GURZA: Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul


Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul. Prin pictură, și-a creionat veșnicia.  Volumul  de poezie și culoare ,,Ut pictura poesis”, reprezintă un moment de maturitate în  creația autoarei, îngemănând versul cu pictura. Un titlu sugestiv, chiar provocator, ce obligă la meditație, la tratarea cu atenție a unui volum complex.

Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente ,,așa cum este pictura așa este poezia”, o declarație ce o întâlnim în Ars Poetica de la Horace. Poezia seamănă cu pictura. Cele 38 picturi pe pânză și cele 12 picturi pe piatră, ale Annei Nora Rotaru, vă vor captiva. Așa cum poezia autoarei într-un sens mai larg, ,,textele imaginative”, merită toată atenția.

Chiar și cu o explicație parțială, comparația de la Horațiu a picturii cu poezia a fost la fel de tentantă ca și augustul pe care și-l dorea să fie. Afirmaţia că poezia și pictura sunt deopotrivă, a avut o anumită rezonanță chiar înainte de Horace, cercetătorii fiind de acord că el ar fi știut lucrarea lui Plutarh, De gloria Atheniensium, 3.347a, mai mult de un secol după Ars Poetica: ,,Poema pictura rătăcește, pictura poema tăcește” (poezia este o poză vorbind, pictează o poezie silențioasă).

O reprezentare mimetică a vieții în pictură și poezie este esențială pentru Poetica lui Aristotel care vede reprezentări poetice și artistice ale lumii ca parte a naturii umane. Pentru el, aceste arte oferă o cale de a ajunge la adevăr. Mai mult, așa cum remarcă Rensselaer W. Lee în analiza iluminată a teoriei umaniste sau a doctrinei picturii afirma că, ,,scriitorii artei se așteptau să citească” sau, ,,așa cum este poezia așa este pictura”. Argumentele lui Aristotel cu privire la structura elementelor structurale în tragedie și pictură au oferit o rampă de lansare pentru discuția renascentistă a poeziei Ut pictura. Leonardo da Vinci a recunoscut imitația naturii în ambele arte, dar, fără să fie surprinzător, a afirmat că pictura este o artă mai nobilă.

În perioada iluminismului, omul de cultură Lessing, susținea că pictura este un ,,fenomen sincronic, vizual, unul de spațiu care este imediat în întregul său înțeles și apreciat, în timp ce poezia este o artă diacronică a urechii, care depinde de timp să se dezvăluie pentru aprecierea cititorului”. El a recomandat ca poezia și pictura să nu fie confundate ci să fie privite și apreciate ,,ca doi vecini echitabili și prietenoși”.

Poemul lui Charles-Alphonse du Fresnoy, “De arte grafica” (1668), s-a dovedit a fi important în extinderea dezbaterii despre ut pictura poesis dincolo de Italia. O paralelă între pictură și poezie a avut loc în toate țările civilizate, iar o audiență mai largă pentru discutarea ideologiei horatice a însemnat și mai multă critică a conceptului. Ut pictura poesis a preluat un nou înțeles în secolul al XIX-lea, când John Ruskin și romanicii i-au aplicat concepției lor despre artă, bazată nu pe imitație, ci pe exprimare. Dintre pictorii moderni, Ruskin a făcut distincția între pictură și poezie: ,,Atât pictura cât și vorbirea sunt moduri de exprimare. Poezia este ocuparea forței de muncă fie pentru scopurile cele mai nobile”. În eseul său din 1940, ”Spre un nou Laocoon”, Clement Greenberg schimbă termenii dialogului, investigând arta abstractă ca reacție la o confuzie a artelor și cum ar putea face față confuziei. ,,A fost, este și va fi, un lucru ca o confuzie a artelor”. El studiază istoria artei ca artist care încearcă să imite prototipul dominant al artei, care servește la unirea sau combinarea artelor. Greenberg  mai argumentează că valoarea artei constă în evidențierea și posibilitatea de a suprasolicita mediul.

Lucrările mai recente în domeniul Ut pictura poesis au explorat permutările variabile ale relației originale de pictură / poezie. Publicată în 1983, „Ut Pictura Biographia: Biografie și pictura portretului ca artă sora” a lui Richard Wendorf încearcă să extindă relația generală a picturii și poeziei cu o definiție mai specializată a portretelor și a biografiilor. El extinde afirmația lui Aristotel că un portret poate să creeze dintr-odată un ideal de frumusețe și o asemănare reală și să îl unească cu scriitori mai târziu, cum ar fi Socrates și Dryden. Recunoscând diferența strictă a lui Lessing între timp și spațiu în forme literare și artistice, Wendorf susține că un portret se angajează în mișcarea temporală. Factori precum „un timp de contemplare” … ,,timp intrinsec”, sunt inerenți texturii în sine a unei imagini, a compoziției sale sau a aranjamentului său estetic” .

Zece ani mai târziu, W.J.T. Mitul lui „Ut Pictura Theoria: Pictura abstractă și limba” se ocupă de întrebarea dacă arta abstractă a scăpat, de fapt, toate urmele formei verbale și ce înseamnă ea dacă are. Criticând lectura superficială a artei abstracte a lui Tom Wolfe, Mitchell se bazează pe recunoașterea că arta abstractă depinde de un fel de „contaminare verbală” sub forma teoriei. Ideea că arta se bazează pe teorie nu este una nouă, iar Mitchell  urmărește acest lucru la artiștii timpurii (precum Turner, Blake și Hogarth) şi în arta abstracă din Europa, iar mai târziu în cea a americanilor. El răspunde cu îndemânare unor posibile obiecții că teoria este în afara sferei pictorului, prezentând două răspunsuri; chiar arta figurativă depinde de spectatori cunoscând o narațiune care există în afara picturii, iar arta abstractă are în continuare conținut și subiect, deși reprezentările pot fi absente.

Similaritatea horatiană, oricât de interpretată, a afirmat asemănarea, dacă nu identitatea picturii și a poeziei; și dintr-un nucleu atât de mic a venit un corp amplu de speculații estetice și, în special, o teorie impresionantă a artei care a predominat în secolele 16, 17 și cea mai mare parte din secolul al XVIII-lea. În timp ce câțiva poeți au acceptat propunerea că pictura depășește poezia în imitarea naturii umane în acțiune, precum și în a arăta o frumusețe ideală neoplatonică deasupra naturii, mulți dintre ei au percheziționat provincia picturii pentru o mai mare glorie a poeziei și au anunțat că pictorii preeminenți sunt poeții. Printre poeții descriși ca pictori-maeștri se numără Theocritus, Virgil, Tasso, Ariosto, Spenser, Shakespeare și Milton, fără a menționa numeroși peisagiști ulteriori în poezia descriptivă, prerafaeliții și parasienii. Pictorul și criticul, Reynolds a făcut ca Michelangelo să fie martorul primului „aspect poetic al artei noastre” de pictură (Discurs 15, 1790). Astfel, un poet „poetic” sau foarte imaginativ ar putea fi comparat cu poeții ,,picturali”.

Ut pictura poesis a oferit o formulă – a cărei reușită ,,cu greu neagă”, a remarcat Rene Wellek – pentru analizarea relației dintre poezie și pictură (și alte arte). Oricât de reușită, formula Horațiană s-a dovedit a fi utilă – cel puțin a fost folosită – în multe ocazii ca o precepție de a ghida efortul artistic, ca o incitare la argumentele estetice și ca un concept de bază în mai multe teorii ale poeziei și ale artelor. Singur și cu multe modificări și transformări, ut pictura poesis a inspirat o serie de comentarii semnificative despre artă și poezie și chiar a contribuit la lucrarea și teoria mai multor pictori, mai ales „învățat Poussin”. Mai mult decât atât, ca și alte locuri comune de critică, formula Horatiană a stimulat și a atras o varietate de opinii despre poezie și pictură, care sunt greu de legat de declarația originală.

Pe de altă parte, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, rudenia poeziei și picturii a apărut într-o lumină mai favorabilă în legătură cu artele din Est – în generalizări despre „sentimentul poetic” al picturii orientale și caracteristicile pictoriale ale chinezilor și poezia japoneză și, odată cu cunoașterea din ce în ce mai mare a artei orientale, în studii istorice și critice care stabilesc relațiile strânse dintre poezia orientală și pictura. În China, poeții erau adesea pictori; și critici, în special în secolele 11 și 12, au declarat paralelismul poeziei și picturii în limbaj apropiat de cel al lui Simonides și Horace. Potrivit lui Chou Sun, ,,Pictura și scrisul sunt una și aceeași artă”. Scrierea caligrafiei implicite, care lega pictura cu poezia. Astfel, un poet ar putea ,,picta poezie”, iar un pictor scria ,,poeme fără sunet”.

Aceste viziuni orientale au determinat o serie de poeți din Europa și America să urmeze regulile japoneze pentru poezii și canoanele chineze de pictura și chiar să scrie vopsele ,,orientale” – „imagini” direct prezentate în ochi, „impresii” câteva lovituri de silabe și linii, evocări ale dispoziției, epigrame iratice și reprezentări, mai degrabă decât reproduceri ale naturii. Cu toate acestea, poeziile care reflectă tendința estică de a considera poezia și pictura drept „două părți ale aceluiași lucru” erau lucrări experimentale și specializate care includau doar câteva dintre resursele celor două arte. Mai mult decât atât, analiza critică a „aceluiași lucru”, cu „cele două părți” ale picturii și poeziei, rămâne cel puțin la fel de dificilă ca și explicația observației horatiene „așa cum pictura este și poezia”.

Astăzi, pictorii și poeții studiază rareori similitatea horatiană și textele extinse ale tratatelor italiene, franceze și engleze asupra teoriei umaniste a picturii și câțiva artiști se interesează dacă pictura avea vreodată un superior, un bătrân sau o altă soră. Dacă pictura pare prea variată pentru a permite oricui să o definească exact, același lucru este valabil și pentru poezie. Relația dintre poezie și pictură a fost reafirmată cu repeziciune în perioada 1910-1930 de către poeții Futurismului, Dada și Suprarealismului (de exemplu, Marinetti, Tzara, Schwitters, Breton) și de poeții lui De Stijl (de ex. Theo van Doesberg). În New York, o afinitate strânsă s-a dezvoltat între pictori (de exemplu, William Marsden, Marcel Duchamp) și poeți, precum Mina Loy, William Carlos Williams și Wallace Stevens. Orice pictură este, poezia este aceeași! De vreme ce propoziția Horațiană poate fi folosită din nou, pictorul poet, a biruit. Poeta Anna Nora Rotaru demonsrează prin acest volum de excepție relația dintre cele două surori: poezia și pictura

Dialectica dintre pictură și poezie evidențiată în lucrările Annei Nora Rotaru, dezvăluie ceea ce văd ca o incapacitate pentru oameni de a crea folosind doar un singur sens. Întrebarea în ce sens este mai ,,naturală” și mai puțin arbitrară este una nesfârșită, dând rezultate adesea previzibile. O problemă mai presantă și mai provocatoare este aceea a vibrațiilor dintre poezie și pictură, chiar între simțurile noastre înseși. Pentru poetul român, pictura și poezia au în comun experiența estetică, plăcerea pe care un privitor o are  în fața lucrării sublime și creative.  Privind tablourile poetei Anna Nora Rotaru auzi poezia, citindu-i versurile ai în față imaginea trăirilor. Pictura și poezia, considerate contexte imitative sunt diferite: vopseaua este potrivită pentru afișarea de calități senzoriale, tactile, pot aminti numai elemente argumentative; Cu toate acestea, poezia face procesul invers. ,,Ut pictura poesis” (“ca pictura e poezia”) maxima lui Horatio.

,,După cum, prin culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri…, poeții reprezintă arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate.” (Aristotel, Poetica). Anna Nora Rotaru, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația. ,,Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,Ut pictura poesis” ne arată, complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete, și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. Anna Nora Rotaru o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul creației. Poezia Annei Nora Rotaru se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită. Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul. Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realități de viață dureroase. Poeta Anna Nora Rotaru scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Anna Nora Rotaru este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum presărat cu imaginile tablourilor care te învăluie mirific. Versul transformat în pictură are același strigăt într-o lume a culorilor la lumina farului. Singurătatea, marea, furtuni și epavă în flăcările asfințitului, sunt doar câteva tematici a picturilor ce însoțesc versurile. Tablouri care vorbesc și versuri care te încântă prin culoare: ,,Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…/ Roșul e însă și-al zorilor, apusurilor ce sângerează…/. Inclusiv gândurile  au prins culoare. Are un stil clasic al picturilor, folosind tehnica uleiului,  predomină florile, frumusețea naturii dar și neastâmpărul poetei-pictor frământată de mersul vremurilor…În preajma ei, pietrele prind viață. Chipuri angelice, elemente stilizate, multe cu teme religioase. Cele 50 de lucrări care însoțesc versurile, reprezintă doar o parte din opera poetei-pictor.

Mesajul Annei Nora Rotaru, este unul edificator: un îndemn pentru pregătirea raiului nostru…

De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut, / De crezi c-orbecaiești prin întuneric, în zadar, / Nu dispera, să-ți faci un drum al tău de străbătut, / O lume-a ta, grădină, o casă, un pat, un așternut, / În care, noroc să simți, de parc-ai câștigat la zar, / Neașteptatul vieții dar…// Și vei vedea că necazul ce-l purtai în subsuoară, / Crezând că pe lume-ai fost adus de crudă soartă, / Că erai un om pitic sau fărâmițat în grămăjoară, / Va dispărea și-n tine vei găsi ascunsă o comoară…/ Să-i descifrezi inscripția, cheia pentru noua poartă : /  ”Visează, iubește și… iartă ”… ( Pictează-ți raiul tău…)

 

––––––––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

24 ianuarie 2018

(,,Cuvânt și imagine” – prefață la volumul ,,Ut pictura poesis” de Anna-Nora Rotaru, Editura Singur 2018, Colecția ,,Scrisul de azi”)

 

 

 

 

 

Mariana Gurza: Dar

Imagini pentru valentina teclici

„Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”

Valentina Teclici

 

Dar

                (Valentinei Teclici, la ceas aniversar)

 

Tu ai pătruns în sufletul meu

prin poeme albastre

pictate în culorile Universului.

Uneori mă trezesc glasuri de copii

ce te strigă de dor,

din țara unde nu există bătrânețe

 

Aripile mele te înfășoară mistic

zburând peste poduri bine create

în timpul nostru.

 

Este ceea ce noi numim

dar împărătesc

prin iubirea dintre noi

prin ctitorii ce se vor neterminate…

Suntem încorsetate în timp

cu reflecțiile și problematica lumii

dar ne păstrăm respirația

prin rugă…

Aparținem celor dragi

credința fiindu-ne reazăm…

Dar candela aprinsă de tine,

arde pentru scump pământ românesc.

Omul, ca taină,

nu-și poate explica

cum Apa Vie,

smerește și binecuvintează…

 

Da, pe mine aripile uneori mă dor

dorind ca-n zborul meu

s-ajung în casa ta

și sfioasă

să-ți aduc din pacea lumii…

——————————–

Mariana Gurza

21 ianuarie 2018

Timișoara