Ben Todică: În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022

Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem – cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de sfârșit.
Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii, stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii. Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe, scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa ilustrul George Anca.
În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei, naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici, dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…
Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge în inima mea)
În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne” (1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest pentru viaţă)
Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.
Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de erori.” (Speranţă)
Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie: „Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel. În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată, deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…”
Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.
„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza, a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia Chifu și Dumitru Mnerie.
Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental” (1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric: „Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt)
Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie”.
Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar, sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)
Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet: „Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”. Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor, rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”
Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/ În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea Bucovina” (De unde vin acești îngeri?)
De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe, suferință a vieții – ARTA POETEI.
Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza.

Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

Valentina Teclici: CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ A MARIANEI GURZA ÎNTRU VEŞNICIE

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022

Unele persoane sunt născute să răspândească lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea, atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos, vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului 2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!).
Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special, în revista ei Logos si Agape.
Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și-mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de autentică valoare.
Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele lăsate de virusul care i-a devastat trupul.
În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie” creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic. Sufletul mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi.
Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu ocazia zilelor noastre de naştere.
În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie, cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni, română şi engleză :

Pygmalion
Poetei Mariana Gurza

Ca Pygmalion, am sculptat
Sensul vieţii mele în azurul credinţei.
Cu dalta albastră, de vioară,
Am ajustat sentimentele
Până au devenit tril în flautul lunii.
Cu dalta albă, de aripă,
Am sculptat crucea neagră
A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,
Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.
Cu dalta cenuşie, de clepsidră,
Am cioplit speranţele
Până au doinit verde, în cuibul luminii
Şi-au umplut câmpia de poeme.

Cu dalta neagră, de granit,
Am sculptat ziua de ieri
Când apusul o lua-naintea răsăritului
Şi noaptea domnea ca o regină.
Cu dalta roşie, de flacără
Am sculptat ziua de mâine
În care Galateea prinde viaţă
Şi viaţa-n mine arde torţă
Luminând calea miilor de poeme
Simţite şi nerostite.

Pygmalion
To the poet Mariana Gurza

Like Pygmalion, I carved
The meaning of my life
In the azure of faith.
I adjusted my feelings
With the violin blue chisel
Until they became trill
In the moon’s flute.

With the white wing chisel
I carved the black cross
Of everything I believed was given to me
So, the roses faded peacefully.
With the grey chisel of an hourglass
I carved hopes
Until they sang green songs
In the light’s nest
And poems blossomed on the field.

With the granite black chisel
I carved the day from the past
When the sunset ran before the sunrise
And night reigned like a queen.
With the fire red chisel
I carved the day in the future
When Galatea was born
And my life is a burning torch
Igniting the path of thousands of poems
Felt and unexpressed.

În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor”:

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
de-atâtea Gânduri nocturne
care lasă urme de zbor,
albastru Paradox sentimental
pe marea trecere.
Nevoia de a sfida tăcerea
Dansează Lumini şi umbre
orbitoare şi sumbre.
Din care colţ al Universului se-aude
corul îngerilor ca un răspuns?
Tăcerea devine biblie,
rugăciune fără de apus.

Şoapte gândite, Ultimul strigăt
venite hăt din Univers,
deschid căile credinţei
cu umilinţă de vers.
Gânduri nocturne celest luminate,
Dumnezeu şi umbră.
Dumnezeu şi lumina de început,
iertătoare de păcate.

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor,
Ultimul strigăt și şoaptele gândite.
Simplu, curat, vindecător
Lacrima iubirii-i cade mănoasă
pe sufletele arse de dorul de-acasă.

Îmi place să cred că momentul în care Mariana a citit această poezie, a fost un moment spiritual care a picurat balsam vindecător pe aripile ei îngereşti. Mariana a publicat poezia în revista ei şi, apoi alte reviste au preluat-o şi publicat-o. Legăturile spirituale trăiesc veşnic, menţinând în eternitate câte ceva din esenţa celor care le-au creat. Mariana Gurza a plecat la ceruri, dar nu şi din sufletele celor pe care i-a atins cu aripile spiritului ei. Călătoria ei este provizorie, așa cum afirma ea în tulburătoarea poezie de dragoste, pe care a publicat-o în revista Melidonium, în prima zi a anului 2014:

Iubitule, voi fi umbra ta

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
şi să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ţi spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te las
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar şaradă.

Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le-au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat-o, admirat-o… sunt VEŞNICE.
Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile Raiului.

Vasilica Grigoraș: MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022
*
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE: IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!

Vasilica Grigoraș: MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

Astăzi, 26 martie 2022 se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste : in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022!
Ar putea fi o imagine cu 1 persoană
CLOPOTUL MUT
Limbajul incifrat
al clopotului personal
înfiorează necontenit
arborele vieții
transformându-l
într-o enigmă.
El este mut
dar îl ascultăm
cu atenție.
Ne spune mai multe
decât cineva cu grai.
Când vibrația se pierde
în bătaia vântului
și n-o să-l mai simțim
să știți că mutul
nu mai avea nimic
să ne spună.

MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!

In memoriam, Mariana Gurza

Ar putea fi o imagine cu foc şi text care spune „Dumnezeu să o odihnească în pace!”
IN MEMORIAM
Mariana Gurza, un suflet iubitor de semeni și neam, cu har primit de la Dumnezeu a scris despre „Destine umbrite”. Acum, Mariana – iubita noastră prietenă este doar un destin curmat mult prea devreme. Dumnezeu să o binecuvânteze cu aură de lumină și să o călăuzească spre raiul poeților și scriitorilor!
Despre Mariana Gurza „poeta cu suflet de înger” și despre „Destine umbrite”
Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea „Destine umbrite”, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008.
Citind cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”
De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv – Destine umbrite. Întâlnim aici mărturisiri despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne transmite bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.
Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire.
Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.
Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.
Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual. Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperindu-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini. Mariana Gurza realizează o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său.
Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.
În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”.
Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale.
Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul). Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină. În carte este vizibilă armonia sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu.
Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.
Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi. Ea poate deschide drumuri noi, poate îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, poate aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.
Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet cald şi blând, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.
Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.
Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite. Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire.
Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.
Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.
Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate, îi ajută.
Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.
Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.
“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.
(Din vol. Vasilica Grigoraș – Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți, Iași, PIM, 2016)

Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras, text
Începând cu titlu și coperta, volumul care poartă semnătura Vasilicăi Grigoraş ,,Simple Adorații: Impresii de călătorii; Haibun-uri”, Editura PIM, Iași, 2020 invită cititorul la un popas agreabil spre lectură, îl captivează de la primele pagini și-l îmbie să tot zăbovească răsfoind pagină cu pagină. Acest lucru ni-l confirmă și poeta, scriitoarea, eseista Florica Pățan: „Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile”.
Cartea de adnotări despre călătorii în timp și în spațiu este o mărturisire a autoarei, venită din ,,tolba inimii”, cu acea gingășie lirică, ca și cum însuși un trimis celest îi îmbracă în haină de sărbătoare cuvântul, ce ne poartă spre anii inocenței, ai mirosului de ,,mamă”, ai dorului de Dumnezeu.
Proza volumului este ,,presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”. Astfel descrierile de călătorie spuzite, pigmentate cu fragmente, ipostaze poetice dau plusvaloare volumului și îl fac mai captivant.
Prefațată de trei personalități literare, Florica Pățan, Pr. Marcel Miron și Georgeta Petre, cu o rigurozitate de apreciat, volumul se bucură de o reală încărcătură emoțională a lectorului. „Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.” (Ana Urma)
Vasilica Grigoraș, o scriitoare complexă, abordează diferite genuri și specii literare, ceea ce o situează printre penele ascuțite ale vremii.
Revenind la volum, autoarea iubitoare de călătorii, mai ales a pelerinajelor, ne-a împărtășit stările și sfințenia locurilor. ,,O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă”.
Amintiri ce se revarsă tumultos peste ani și ani: ,,val de amintiri –/ foşnetul proaspăt de vânt/ zburdând pe alei. Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc familia, oamenii și satul în care creşteam. Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA”.
Scriitoarea Vasilica Grigoraș, cu duioșie își descrie copilăria alături de cei dragi. Mama fiind cea care i-a sădit sămânța bună pentru un rod bogat. Mama, prin exemplul său a învățat-o hărnicia, învăţătura şi credinţa. Autoarea mărturisește că a citit undeva că „un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. Este convinsă că mama ei a știut acest lucru şi a avut grijă să-și crească drepţi copiii. Pentru acest lucru, cu pioșenie și adorație autoarea îi spune: „îţi mulţumesc MAMĂ!” și aievea: Chipul mamei -/ sfântul talisman pentru/ întreaga viaţă”. (Te port în suflet mamă dragă)
Credința i-a fost mereu reazăm Vasilicăi Grigoraș. Filonul creștin, bine înfipt încă din pruncie, și-a păstrat puritatea. Cartea parcurge etape existențiale, de la naștere la maturitate. Timpul i-a arătat frumusețea, curățenia și profunzimea satului românesc, graiul și portul țăranilor noștri. (Satul, sufletul românului)
Descoperim în carte descrierea unor locuri unice în felul lor, atât prin peisajele naturale cât și prin adâncimea credinței ortodoxe strămoșești din toate colțurile binecuvântate ale țării noastre. Dobrogea, Vrancea, la mănăstirile nemțene, la cele din Bucovina, Moldova, până în Maramureș. Nu a lipsit Tara Făgărașului, cu Șinca Veche, Sâmbăta de Sus, Prislop de unde a primit binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, numit și Sfântul Ardealului. Fiecare cu tainicul său, Vasilica prin aceste drumeții/pelerinaje a atins norii cu mâna bucuriei și luminii printr-un lung șir de rugăciuni necontenite.
„Autoarea reușește să dea sens de vacanță peregrinărilor sale, atentă să capteze, să absoarbă şi să interiorizeze tot ceea ce ochiul pământeanului ar putea insera pe retina sufletului… Astfel, obiectivele trecute în revistă sunt descrise în așa fel încât să te simți într-o stare ubicuă, purtând, cum altfel, statutul asumat la începutul lecturii: turist, vizitator, pelerin. Toate cele relatate primesc o atenție distribuită în mod egal, din punct de vedere descriptiv… Ele stârnesc dorința de a nu-ți afla liniștea până nu atingi, nu doar cu spiritul, acele artefacte, ca nevoie a plinătății persoanei umane. Dacă nu ai această împlinire, ai bucuria de a te găsi în fața unor adevărate lecții de istorie sau de geografie, și, spre bucuria mea ca duhovnic, de adâncă spiritualitate și trăire creștină autentică.” (Pr. Mircea Istrătucă)
Fișa sa de autor de la sfârșitul volumului, autoare a peste 15 volume și peste 20 de volume colective şi antologii, precum și referințele critice aparținând unor nume sonore ale literaturii, culturii și spiritualității române, completează profilul scriitoarei Vasilica Grigoraș.
Vasilica Grigoraș o prezență necesară în istoria literară! În Grădina Maicii Domnului, autoarea își ridică ruga spre Maica Sfântă, pentru normalitate, iubire și iertare, ca o mărturisitoare a credinței ortodoxe. Acum, avem nevoie mai mult ca niciodată de întărirea în credință, ca împreună să fim mărturisitorii lui Hristos.
——————————–
Mariana GURZA
Timișoara
7 decembrie, 2020
http://armoniiculturale.ro/…/mariana-gurza-proza…/
http://www.logossiagape.ro/…/mariana-gurza-proza…/

FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ

Sincere și calde mulțumiri prietenelor dragi, poetele Mariana Gurza, Valentina Teclici, Ana Anton și prietenului drag, scriitorul Ben Todică pentru minunata surpriză cu ocazia aniversării mele, pe 30 mai 2020!

Un clip oferit in dar poetului/scriitor Vasilica Grigoras cu ocazia zilei de nastere de catre patru prieteni din diferite colturi ale lumii: Mariana Gurza, Ana Anton, Valentina Teclici si realizatorul Ben Todica. LA MULTI ANI !

Floare de Mai
                                               (Vasilicăi Grigoraș)

Flori de mai, flori de mai,
albul se ridică-n vânt
încununat cu nimb de Înviere
Lumină din Cuvânt.

Și tu si eu și ei
suntem prinși în hora vieții
nu ne oprim,
avem cerul,
mantia tinereții.
Ce dulce-i dorul de dumnezeire
când îngrădit ești doar tu și El
cerșind cu-aceeași îndurare
drumul spre veșnicie…

Flori de mai, flori de mai
încântă-ne în zi de sărbătoare
să mai uităm de ce-a fost rău
să primim sfânta împărtășanie
Doamne, știu că ne auzi
cerul se revarsă-n dar
fă Doamne încă o minune…
Pentru o ,,floare de mai”.

Mariana Gurza

Timișoara

30 mai 2020

***

Cuvintele tale
                             Vasilicăi Grigoraş, prietena mea de-o viaţă

Cuvintele tale răspândesc aromă de verde crud,
purifică pământul cu albul lăcrămioarelor,
leagănă iubirea nesperată în braţele curcubeului,
spală înălţimea brazilor seculari cu apă sfinţită
de iertarea de sine şi-a semenilor.

Cuvintele tale, credincioase călugăriţe,
se roagă pentru cei rătăciţi în jungla planetei,
pentru cei care călăuzesc fără să ştie calea,
pentru cei care au intemniţat dragostea
în inimile lor împietrite.
Cuvintele tale topesc cu aura lor gheţarii urii
transformă pietrele-n ţărână
ca dragostea să crească adânci rădăcini
şi să devină crâng înflorit.

Cuvintele tale, din ce în ce mai cizelate,
mai încărcate de sensuri profunde, curg cascadă
în biblioteca inimii din ce în ce mai spatioasă
şi mai plină de cititori.
Cuvintele tale, oglinda perfectă
a minţii şi inimii tale îşi revarsă cu generozitate
lumina peste tot ce atingi
cu vibrarea degetelor,
strălucirea ochilor, traiectoria gândurilor.
De 49 de ani, cuvintele tale sunt fundaţia
şi hrana spirituală a prieteniei noastre.
Cuvintele tale ating mereu
sufletul Domnului, care-ţi dăruieşte
energia florilor de mai în tot ce-nfăptuiesti
te apără şi te binecuvintează.

 Valentina Teclici

Noua Zeelandă

30 mai 2020

 ***

 PORTRET
                                  Dedicație poetei Vasilica Grigoraș

 De când cugetul tău
sapă sub furtuna cuvintelor,
te-am văzut emigrând
printre spații celeste,
dialogând cu îngerii
și zburând laolaltă cu șoimii
peste înaltele turle celebre…

 Sufletul tău,
într-o evadare eternă,
prinde doruri de zbor
dintr-o tainică hibernare…

 Te-am văzut
dăltuindu-ți viori
din cele mai simple cuvinte
și ascunzând pe sub pleope
durerea ta nerostită
pentru durerea altora…

 Slobozindu-te de tăceri,
ai rostit în culori de lumină
concertul rugăciunilor noastre
duse în larg
de corăbiile tale,
la timpul potrivit !

 Ana Anton

Sfântu Gheorghe

17 mai 2020

Mariana GURZA: La aniversară

La aniversară

                                     (Cu drag, Vasilicăi Grigoraș)

Nu mă întreba de ce

destinele s-au împletit ca lianele în zile toride

şi primii muguri ai prietenei

au înflorit într-o zi de florar…

Clepsidra timpului am ascuns-o într-un poem

care îmi aminteşte de tine

de ziua de ieri

de cea care ai fost…

Acum, neschimbată,

ai pătruns în miezul cuvântului

ca un cântec nipon

ce descifrează matematic

esenţa lumii.

Surprizătoare ca un catren

ce îşi aşteaptă rândul

la poarta cerului

pentru a primi binecuvântarea…

Ofranda adusă Tatălui

este ceea ce tu

laşi aici printre noi

ca semn a trecerii tale

prin lanurile de flori

ce înnobilează…

Şi-n rugă ne-am regăsit

în același zbor

pentru trăinicia neamului

a noastră, a tuturor…

Izvor de lumină

într-o lume debusolată

har și înțelepciune

prietenă dragă…

———————————–

La multi ani! Mariana Gurza, Romania

30 mai, 2018

Foto: Doina Constanța SPILCA

MARIANA GURZA – TAINA SCRISULUI (51) – PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Mariana GURZA - TAINA SCRISULUI (51) - PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Motto:
„Nu trebuie să permitem ceasului şi calendarului
să ne împiedice să vedem că fiecare clipă
a vieţii este un miracol şi o taină”.
(H. G. Wells)
Dacă omul este o taină pentru sine însuşi, putem vorbi şi despre o „taină a scrisului”. Scrisul ce a venit ca o apă vie pentru cel însetat, dornic de a prinde lumina din cuvânt, impunându-se cu taina sa de indestructibilitate. Această permanenţă a omului până la veşnicie este însăşi taina omului, care este văzută de unii înțelepți la scriitori, ca ceva profetic.
Scrisul este lumina lina ce mi-a inundat sufletul din clasele primare. Stihuri, dedicații nevinovate care au atras atenția dascălilor. În clasele primare, profesorul Axente Staicu văzuse în mine acea sclipire și m-a încurajat prin diverse concursuri literare, apoi olimpiade de limba română. Publica-sem pentru prima dată în revista „Semenicul”. A fost o pauză lungă, poate prea lungă. Eu scriam… scriam pentru mine, mereu aveam un carnețel unde îmi așterneam gândurile.
Am considerat întotdeauna că scrisul este o terapie a sufletului. Nu eram pregătită să-l împărtășesc cu ceilalți. Soțul, copiii au fost cei care m-au încurajat să scot primul volum de versuri. Scriitorul și criticul Adrian Dinu Rachieru a fost cel care mi-a editat primul volum și majoritatea celor care au apărut. La primul volum au fost cele mai mari emoții. Trăiri adânci, greu de descris, chiar contradictorii, între bucuria dăruirii cititorilor a ceea ce scriam şi îngrijo-rarea receptării de către aceştia.
După ce predasem manuscrisul începusem să plâng. Exista o lipsă de încredere de care mă mai lovesc și acum. Probabil nu vroiam să dezamăgesc aşteptările publicului, iar pe de altă parte, fiecare dintre noi își dorește să fie tot mai bun în creație…
Volumul s-a bucurat de succes din partea celor care l-au citit. Evenimentele din Iugoslavia m-au afectat și atunci a mai apărut un volum dedicat fraților sârbi. Se confirmă faptul că şi suferinţa, durerea perso-nală, a semenilor, a popoarelor inspiră. Grotescul, urâtul sunt categorii estetice întâlnite în artă, film, muzică, dar şi în literatură. Astfel, fiecare se manife-stă în forma care-i este la îndemână. Este strigătul, care doreşti să-ţi fie auzit. E o formă de empatie, cae ajunge mai uşor la sufletul semenilor, dar şi plăcută Domnului.
Poate şi originea mea bucovineană, conjunctura istorică a copilăriei mele, plecarea familiei din locul de baştină să fi fost motorul inspiraţiei. Recunosc, tot familia a fost cea care m-a determinat să mai public. Îmi amintesc cu plăcere cum Vlad, fiul meu mergea în complexul studențesc și le citea amicilor versuri spre desfătarea acestora. O tânără liceeană, Andra pictase mai multe tablouri pe spatele fiecăruia fiind scrise caligrafic versurile care i-au inspirat imaginile. Am reușit să le expunem la una dintre lansări.
Au urmat mai multe volume de versuri, un volum de eseuri, două volume de memorialistică, și un volum de referințe critice. Antologii, volume colective, apariții în mai multe reviste din țară și diaspora.
Sunt emoții care nu pot să fie descrise. Crezi că scrii doar pentru tine, dar pe de altă parte descoperi că poți transmite și dărui iubire, poţi înlătura griji, angoase, poţi semăna speranţă şi întări în credinţă. Ce poate să fie mai frumos decât iubirea, decât împărtăşania din acelaşi pocal? Şi pentru că tot ce dăruieşti se întoarce mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, m-au bucurat semnele de apreciere primite. Invitată la o școală generală, am fost așteptată cu un tort care avea coperta ultimului volum și după recitările elevilor din creațiile mele, am fost înconjurată pentru a mă atinge, pentru a vedea dacă sunt vie.
Viața este surprinzătoare. Uneori mai primim câte o șansă de a merge mai departe… Credința mi-a fost reazăm. Am depășit boala secolului, apoi un infarct și totuși… taina omului este una sacră. Mai aveam ceva de făcut, mă întrebam între două vise? Cu siguranță… Am avut și am alături oameni extraordinari. Cărturarul Artur Silvestri a fost unul dintre cei care a lăsat în urmă o filă de Pateric…
Nina Ceranu, Ilie Chelaru, doi editori și scriitori care la vremea potrivită mi-au întins mâna. Omul de radio George Balica împreună cu compozitorul Gheorghe Iovu au fost mereu prezenți cu poezia mea pe unde, pe un CD împreună cu Lacrima iubirii.
Scriitoarea și omul de radio Veronica Balaj, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, Fundația Ioan Slavici, Emilia Țuțuianu, Ștefan Doru Dăncuș, George Roca, s-au dovedit de-a lungul timpului promotori corecți și parteneri ideali.
Da, putem vorbi despre această taină a scrisului cu un sentiment al lucrului bine făcut din iubire și prin iubire. Harul este ceva tainic. Suntem datori de a lăsa în urma noastră ca o mărturisire câteva gânduri despre truda prin cuvânt. Sunt conștientă că o parte din sufletul meu se regăsește printre filele cărților mele. Trăiri unice, personale dar și manifestările de zi cu zi ale celor apropiați sau nu, care mi-au indus dorința de a striga…
Uneori, un scriitor poate lăsa un jurnal mai veridic decât un istoric. Scriitorul trăiește fiecare secundă arzând ca o torță. Nu suferă de indiferență… Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Acum, privind în urmă, nu am altă dorință decât a promova și a încuraja pe alți tineri în taina scrisului. O fac cu dragoste și atât cât Cel de Sus îmi îngăduie. Ce am învățat până acum? Să cred în miracolul vieții, prețuind fiecare clipă, dăruind iubire în lumina blândă a cuvântului.
–––––––-
Mariana GURZA
Timișoara, România
Aprilie 2018

 Mariana Gurza – Vasilica Grigoraş în „Croazieră lirică”

 ,,Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.

G. Călinescu

          Se spune că doar un poet îşi poate înţelege poezia timpului său. Iată că pentru Vasilica Grigoraş, prin volumul de faţă, ,,O corabie la timp potrivit”, Iaşi, Editura PIM, 2018, regăsim poezia ca mod de a fi, ca strigăt între tăceri.

Prolifică în creaţii, abordând genuri diferite, scriitoarea Vasilica Grigoraş ne surprinde din nou cu o poezie modernă, bine ancorată în realitate. Poeta, parafrazând un clasic, nu se teme de furtuni, învăţând să-şi conducă corabia. De data aceasta, prin titlul deosebit de sugestiv al cărţii, am remarcat dragostea poetei pentru vers. ,,Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT. Concluzionând, poezia este însăşi viaţa!

George Călinescu afirma că prin poezie, există o nevoie fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Încă din atichitate, menirea poetică a fost descifrată şi pusă la loc de cinste. Poezia modernă a Vasilicăi Grigoraş tinde  spre o  textură conotativ-denotativă, în care  limbajul direct, univoc, precis, se împleteşte cu cel indirect,  încifrat,  plurivoc, intuitiv, tendinţa fiind ca poezia să fie filozofie, putând constata o filozofie a poeziei. Aşa cum se cunoaşte, primii filozofi greci au fost poeţi. ,,Diferenţa dintre istorici şi poeţi nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalţi versuri. Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalţi faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filozofică şi mai importantă decât istoria, întrucât afirmaţiile ei sunt de o natură mai curând universală, faţă de cele predilect singulare ale istoriei.” (Aristotel)

Versurile poetei Vasilica Grigoraş au o profunzime aparte. Ele pornesc din inimă şi trebuie să descifrezi dincolo de cuvinte înţelesul tainic al trăirii. Putem vorbi de o poezie existenţială, de simboluri metafizice, făcându-ne trimitere la Kant, versurile reprezentând un mod particular de cunoaştere a omului şi a lumii în deschiderea suprasensibilului, care, în esenţă, substituie conceptual prin imaginea simbolică.

De ce scrie Vasilica Grigoraş? ,,Scriu/ să mă iau la/ trântă cu timpul…// Scriu/ gesturi de mirare…/ Scriu/ dorinţe de expansiune/ dincolo de spaţiu şi timp…//  Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu?)

Nevoia de a sfida singurătatea, banalul,  de a  simţi libertatea într-o odă a bucuriei şi mai presus de toate, scrie  ,,dintr-un nou răsărit/ al credinţei/ în El…”// ,,Slovă, stih, carte/ deopotrivă-mi sunteţi/ lumină, iubire, credinţă”.

O măturisire de credinţă a poetei, simţind nevoia acută a înţelepciunii, ştiind unde poate să găsească pocalul cu Apă Vie ,,…cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci. (Nevoia de înţelepciune). ,,O corabie la timp potrivit” ancorează în inima autoarei cu o dragoste inedită „Întâmplare fericită/ a unei noi revărsări/ de fluturi neastâmpăraţi/ în simfonia timpului.” (Fluturi în simfonia timpului)  Pe arcuşul timpului, paşii o preumblă pe autoare „în catedrala/ inimii îndrăgostite”.

Amintirea mamei este dureroasă şi filonul credinţei abundă în vers ca o litanie: „…Înţelegem prea târziu/ că toate rătăcirile de moment,/ ezitările de circumstanţă,/ amânările fără motiv/ ne-au împiedicat  să-i spunem/ simplu şi la timp:/ MAMĂ, te iubesc./ Te rog, iartă-mă!” (Prea târziu, Mamă!)

Surprinzătoare poezia militantă, pentru un popor în bătaia vântului; Nu ne mai regăsim/ nici ca oameni şi nici ca naţie/ cu adânci rădăcini în istoria milenară”, suntem ,,Văduvi de ţară”. O analiză lucidă a unei naţii bolnave de politichie şi globalism, ,,…Nu putem mânca liniştiţi din pâinea pământului!/ Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi/ ale căror memorii e vuiet continuu./ Nu putem săruta mâna străină/ şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor.Poeta Vasilica Grigoraş  speră într-un miracol divin: ,,Mâine ne vom privi ochi în ochi/  şi vom simţi mâna Maicii Domnului/ sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui în grădina inimilor”. Un mesaj edificator pentru toţi, unirea în credinţă.

Pentru autoare, ,,Nu există timp”, doar veşnicie şi ,,În viscolul de foc/ al luminii albastre/ mă văd pasărea Phoenix/ şi încep să sporovăiesc/ cu ramurile copacilor/ ce se mlădie uşor/ în ritmul trilurilor…/ care-mi ating/ creştetul inimii/ răscolindu-mi/ întreaga fiinţă.”

Cu sufletul doldora de optimism, zglobie, jucăuşă, autoarea  brodează  pe canavaua vieţii o „Dorinţă târzie”: „aş vrea/ ca toamna/ să-mi fie/ primăvară/ şi pletele-mi aurii/ să se deşarte/ în vii vlăstare/ lacome de vâlvătaia/ sevei graţioase/ ce se înalţă/ până în creştet/ de tresaltă şi stelele/ ca focul/ în căpiţele de fân.”

Izvorul liric al autoarei se află în puterea credinţei, nevoia de rugăciune, dorul de Dumnezeu, Treime Sfântă; întâia dragoste  ,,eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă! (Întâia-mi dragoste).

Prietenii sunt omagiaţi în vers, nimic mai frumos ca prietenia necondiţionată.  Nu degeaba poeţii sunt numiţi ,,inima umanităţii”. Fiecare poem este o lumină cu ajutorul căreia putem vedea viaţa. Prin poeziile sale, Vasilica Grigoraş atinge culmi nebănuite şi în special măreţia cerului. Versurile sale rămân o creaţie a omenescului care în timp, profetică şi enigmatică îşi vor găsi locul. Forţa cuvântului creator inundă paginile în contact cu celestul. Personaje mitologice prind viaţă şi ne traspun să descifrăm tainele lumii. Succesiunea rezonanţei eului reflectă raportul dintre poetă şi lume. Să fie vorba de un produs artistic expresionist, autoarea venind dintr-un „tradiţionalism metafizic autohton”? Putem vorbi de o oarecare asemănare de concept între autoare şi Blaga.  „De câte ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist” (Lucian Blaga). Eul liric diversificat, plin de vitalitate, uneori este înlocuit de întrebări fireşti asupra sensurilor existenţei. Avem o poezie în imagini, o temere de singurătate, tristeţi, iubiri,  nelinişti ce duc la vegheri în noapte. O suferinţă mută ce-şi ascultă ecoul preocupată de ziua de mâine şi temătoare pentru cei slabi. Reconcilierea cu sine însăşi vine totuşi prin credinţa cea adevărată. Esenţa rugăciunii ,,înzilită/ norocită/ de ani trăiesc / şi m-adăpostesc/ în absida rugăciunii/ aprinzând tăciunii/ iar cu scântei/ aţâţ focul torţei/ spre-albastru cer/ încercând să sper/ dulce mântuire / din a Lui voire”.

Dacă poezia este muzica sufletului, vă invit să ascultaţi muzicalitatea versurilor. Poeta Vasilica Grigoraş, un nume de care vom mai auzi. ,,Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”. (N.Stănescu)

 Mariana Gurza