Dorina Stoica – O carte ca o candelă aprinsă – Mariana Mihai – “Clipe de lumină” –Editura Genius București 2015

Auzim adeseori spunându-se că Dumnezeu, ne scoate în cale anumiți oameni ce poartă o lumină în ei, special pentru a ne fi călăuze pe drumurile întortocheate, uneori întunecate ale vieții în momente de nehotărâre ori oscilație între a rămâne în cele ce am fost, ori a evolua. Mariana Mihai prin poezia ei este o astfel de călauză. Ea nu face nici un fel de îndemuri, nu impune nimic, nici măcar nu ne sugerează vreo direcție. Ne transmite simplu, în versuri trăirile sale în raport cu Divinitatea, ne împărtășește o dragoste mai presus de orice dragoste, iubirea agape rezultată din transcederea sufletului ei într-o lume plină de iubire și înțelegere.  Viața creștinului este un drum adesori anevoios, plin de obstacole, un drum asumat, fără întoarcere, “Cum să pot să mă opresc,/  când cărarea mă tot duce/ în duiose unduiri/ Spre lumina de la Cruce?”( Psalm). Dar dacă drumul este greu de ce totuși îl parcurgem, de ce plecăm la acest drum? Poeta știe răspunsul, după cum îl cunoaște orice truditor pe calea Crucii. “În azurul necuprins/ o adâncă-nfiorare/ se revarsă din belșug,/ risipind har și culoare./”( Psalm). Crucea duce spre lumină, este dătătoare de har, de pace, de putere dar și de tristețe generată de neputința omenească „Și nu pot să mă opresc/ cărăruia ce mă duce…/ are capătul la Cruce”/ (Psalm).

Întreaga viață a omului este o continuă, neobosită alergare. Timpul ce ne-a fost lăsat pentru a poposi pe Pământ e scurt și foarte prețios. Suntem trimiși aici pe pământ cu o misiune pe care cei mai mulți nu o conștientizăm, ne vindem viața pe nimicuri, o risipim în van,  pierdem clipe de contemplare a creației lui Dumnezeu, ori momente când putem fi făclii ce luminăm ori copaci cu roade spre dăruire tuturor. „Alerg în sus, alerg în jos/ aleg prin tot ce e frumos/”, “Și tot alerg cu pasul blând,/ Nu mă opresc, nici nu mă vând”, „ Eu știu. Tot ce-i înălțător/ Rodește-n colb și crește-n zbor./ Alerg în sus, alerg în jos,/ Alerg prin viața mea frumos./”(Alergare).

Iubesc nespus poezia religioasă, poezia-rugăciune, poezia de dragoste pentru Creatorul divin și socotesc pe acei poeți ce primesc harul unei asfel de poezii binecuvântați. Ei sunt vase în care coboară Duhul Sfânt pentru a le umple cu mamă cerească spre hrana noastră a muritorilor, spre degustare cu nevredncie a unui strop din bunătațile cele neasemuite ale Raiului.

Scriu uneori despre carți ale unor poeți aproape necunoscuți. Nu sunt mânată de acea ambiție de a scrie despre cei consacrați pentru a-mi agăța numele de celebritatea lor. Are cine să o facă profesional, glacial! Bucuria mea este atunci când descoper Lumina și harul în slovele unei carți de poezie, primită prin poștă de la mare distanță, ori dăruită la o lansare. Mi s-a întâmplat să aud spunându-se despre o astfel de poezie primită prin Harul divin că nu este poezie.  Întrebarea mea ar fi, dar ce este poezia? Nu voi da un raspuns, poate nici nu am o definiție corectă dar voi cita din poezia Marianei Mihai, („Gura lumii)://”Să spună lumea cât o vrea/ că nu e poezie/ când sorb minuni din care fac/ poetci spre veșnicie,/ ” Să zică lumea tot ce vrea,/ eu merg pe-a mea cărare/ prin anotimpuri sau tăceri,/ în lumea mea e Soare”//.

Pentru cineva care nu a cunoscut bucuriile pe care le are un om, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ce a gustat (“gustați și vedeți că bun este Domnul”) din potirul din care în fiecare duminică Mântuitorul ni se oferă spre împărtășire, nu poate înțelege o astfel de poezie, și nici nu o va putea scrie vreodată oricât de mult s-ar strădui!  O înțeleg și o iubesc, o scriu și o citesc ori-de-câte-ori am ocazia. O astfel de poezie are iubitorii, cititorii ei. Poate cei mai mulți sunt oameni simpli dar, oricum ar fi sunt acei ce caută mai des spre cer decât spre mizeria cotidiană din jur.

“Când umbli Tu, Doamne prin sufletul meu,/ E Dor. E Iubire. E Cer și Lumină./ Tăcerea-mi surâde cuminte, senină,/ Surâd printre lacrimi, în rugă și eu.”/(Psalm). Poeta este plină de iubire pentru oameni, pentru întreaga Creație și pentru Dumnezeu. Ea nu scrie cu un scop anume, nu caută laudele oamenilor, nici ale criticilor, vrea doar să împartă cu noi preaplinul darului primit – poezia ei. /“Atât cât se mai poate și lângă mine Ești,/ vom scrie împreună cu litere cerești./ Mi-e inima prea plină, iar ceasul e târziu/ Eu nu scriu poezie, ci dorul meu îl scriu.//( Eu nu scriu poezie)

Pentru Mariana Mihai  iubirea omenească e o mirare, o durere căci este om și omul este totuși sclavul materiei, este lut, nu se poate sustrage teluricului , dar are conștiința existenței acelei iubiri nemarginte, infinită în raport cu nimicnicia noastră. Faptul că omul poate ascede la accea iubire absolută este așa cum spune poeta în “Algii” o imensă onoare, “Iubesc avid, dar și iubirea doare / De când îi sorb prădalnica licoare ,/ Dar am făcut cu liniștea prinsoare/ Să port pe umeri cerul- ce onoare!”.

Calea străbătută de poeta M.M. este fără dor și poate anevoioasă ca orice drum în pantă dar, atunci când mergi înainte fără cârtire și piedicile sunt provocări iar depășirea lor înseamnă Har peste Har, ajungi să fii atât de bogat încât toate comorile lumii pălesc și devin inutile. //“Puțina fericire/ ce talpa îmi sărută/ mă poartă către Tine/ duioasă, ca și cum/ Tu ești a mea cărare/ și nu mai știu alt drum./ Și ce să face eu, Doamne din clipele-ți divine?”( Și ce să fac…)

Într-o lume în care se încearcă îndepărtarea copiilor de cuvântul lui Dumnezeu, bagatelizarea învățăturilor scripturistice precum și înlocuirea Divinitații cu omul, ba mai mult, există o tendință de proliferare a răului, a întunericului, a ocultismului în educația copiilor, Mariana Mihai în poezia sa are un îndemn ferm pentru copii (Să crezi copile)//”Să porți cu tine aurul curat/ În vorbe, în surâsuri, în purtare,/ Și brațele le umple cu iertare ,/ Doar toate-aceste, Cerul ți le-a dat// Să crezi copile drag în cel de sus!/ Nu vei găsi mai mare fercire/ Decât să mergi prin viață cu iubire,/ Să te-ntâlnești pe cale cu Iisus”//.

Auzim de multe ori oameni ce se plâng că nu sunt fericiți. Dar oare știu ei ce este fericirea? Poeta noastră creștina stie și ne mărturisește cu inocența unui suflet curat „Pentru mine Fericirea/ are chipul unei flori”,/ Când în rugă-ngenunchez,/ când frumosul mă-nconjoară/ și când binele-l visez/”( Pentru mine, fericirea…). ( Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu / Matei 5-3-12). Și tot fericirea este atunci când scrie deoarece prin scrisul său oferă bucurie oamenilor cunoscuți ori necunoscuți, cititorilor ei. //„Când scriu/ creez o lume/ mai bună, mai frumoasă,/ Mă înalț,/ vă iau cu mine/”,” Când scriu e clipa Învierii”// ( Când scriu).

Dacă veți crede vreodată că Dumnezeu este undeva departe vă înșelați. Mariana M. mărturisește în vesurile ei minunate unde Îl află ea: în “freamătul slovei”, “în lacrima grea” , “în inima mea”, “în oaze de pace”, “liane de grâu”, “în floarea de meri”, “Acolo ești Doamne, cu mine, mereu!”.

Știm, că harul vine să mângăie când este o suferință, o prigoană, o neîplinire în viața omului credincios. Aceasta îi dă puterea să ducă suferința ca pe un dar divin și să se bucure de ea, ceea ce poate părea paradoxal pentru cineva care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu ori refuză să creadă, fiind convins că omul e atotputernic și totul se sfârșește atunci când omul moare. „Dacă n-ar fi fost durerea / n-ar fi fost nici poezie,”/, „ neștiind că se-nfiripă/ zborul meu spre Apa Vie!”.

Cât despre libertate la fel, oamenii spun că nu o cunosc și cu adevart nu au cum să o cunoască atâta timp cât doar un om credincios poate fi liber. Iată ce înseamnă pentru poeta noastră să fii liber. (Sunt liberă) „Să iubesc, să visez, să zbor/ să iert, să plâng să sper/ să cred…și Cred/ dar/ pentru libertatea mea/ a plătit Cineva/  cu Iubirea Sa”./. Cine altcineva putea plăti decât Mântuitorul Iisus Hristos?

Dacă nu-și dorește vreo recunoaștere a talentului ei ori osanale din partea lunii, ce astăzi te laudă iar mâine te răstignește, oare ce-și dorește poeta Mariana Marina și de ce totuși publică, una după alta cărți? Ea se consideră un bolnav incurabil de…cuvânt și-a înțeles, „n-am să mă vindec/ niciodată/ de această foame/ și de sete/ de frumos.// Am să rămân așa/ nevindecată/ de durerile lumii,/ de durerea Ta/ și a mea…// numai să pot iubi/ incurabil/” ( Incurabil)

Lecturarea scrisului acestei poete e un fel de retragere în rugăciune, de meditație asupra  rosturilor existenței pe pământ, poate fi și o împletire înțeleaptă a harului cu darul de a scrie poezie, de ce nu, de înmulțire a talantului pe care l-a primit și pe care îl sporește cu fiecare carte publicată. Citind această carte eu am vazut un suflet frumos, plin de lumină ce se înalță spre cer și chiar nu am înțeles-o de ce se plânge de lipsa aripilor. Dacă cineva ce nu o cunoaște decât prin scrisul său le-a zarit, înseamna că ele există și nu are nici un motiv să nu încerce să zboare sus, sus de tot, /”Doamne, Sus aș mai zbura, Dacă aripi aș avea” Zbori lin Mariana Mihai, aripile tale sunt facute din versuri!

Dorina Stoica 17 februarie 2016

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/02/o-carte-ca-o-candela-aprinsa-mariana.html

Anunțuri