Dorina Stoica – O poezie cu „îngeri mirosind a brânduşe târzii” ce surâd printre lacrimi –Mihaela Aionesei „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura„Eurostampa”, Timişoara, 2015.

„nu ştiu nici de ce scriu,/ mă las purtată de o entitate crescută de ceva timp în mine. /nu o văd, dar o simt/ în fiecare dimineaţă îşi scaldă faţa/ cu lumina din ferestrele mele veşnic închise. /ea e cea flămândă de lumină, /de tandreţe, (melancolie albă)”

Am pătruns oare în universul fermecat al poeziei, ori am intrat într-o biserică unde eram doar eu cu sufletul ei şi cu noi era Dumnezeu?

M-am transpus între paginile cărţii „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timişoara 2015, despre o altă lume din lumea Mihaelei Aionesei de parcă aş fi păşit direct într-o lacrimă căzută din cer. Acolo, în acea lacrimă m-am întâlnit cu sufletul de cristal al poetei cu nume de înger, copil orfan de mamă ori poate de Maică a lui Dumnezeu.

Am fost atât de copleşită de tăria cuvântului, de talentul ei, dar mai ales de tristeţea pe care nu a ascuns-o, dar pe care puţini au simţit-o, încât am făcut un pas înapoi şi mi-am spus că nu voi avea niciodată curajul să compun un eseu despre acest volum de poezie. I-am scris câteva rânduri: „Îţi citesc poeziile. E atâta tristeţe… Nu cred că voi putea să mă ridic la înălţimea scrisului tău. E o lume în care eu nu încap. Am încercat să intru în universul poetic al acestei cărţi. Până acum n-am reuşit… Eşti mult prea complexă. Simplitatea mea se revoltă. Mă înclin cu respect şi fac un pas înapoi pentru moment, ori pentru totdeauna. Încă nu ştiu.

Dar, „mi-am luat stelele în cap” aşa cum spune poeta şi am îndrăznit, ca de fiecare dată să citesc mai depare, până la capăt şi să ajung la Dumnezeul din miezul acestor poeme religioase atipice. Am parcurs pagină cu pagină de parcă aş fi urcat nişte trepte de lumină spre sufletul poetei zăvorât în lacrima tristeţii.

Nu m-am putut opri nici măcar pentru a aprinde o lacrimă pe care s-o adaug plânsului ei, căutând acel surâs promis în titlul cărţii. Nu l-am găsit. Poate era doar o scurtă înseninare stârnită de o boare de amintire a vremurilor copilăriei când, prin („livada copilăriei”) „mă cutreieră vara cu alaiul de cireşe/ amintirile sar din răni/ precum sâmburii despuiaţi de fructele prea coapte/ prin livadă umblă desculţ un dor nebun pe care doar tu îl poţi alina cu a ta mireasmă”, ori în vreme ce, „pribeagăînalţă o „rugă”: o, Doamne, sunt atât de mică/ fără Tine umbra mea n-ar încăpea/ nici într-o talpă de furnică.”,cerându-I Creatorului puterea „să-mi port crucea ca pe zbor/ şi când te-oi simţi aproape să-mi vând sufletul la flori”. O fi oare surâsul aflat în„ vara cu suflet cireşiu” ce seamănă cu-n Rai“ o, Doamne, ce dor îmi este de vara / cu palmele transpirate de teamă/ şisufletul cireşiu în grădina de peste drum/ vis a vis cu uliţa unde fructele/ erau interzise mai ceva ca-n rai/ darbune”?

O tristeţe ancestrală ce seamănă cu a Îngerilor păzitori alungaţi de păcate prin colţuri de Univers, sau cu o ceaţă deasă în spatele căreia ştiu sigur că stă să ne bucure un soare blând, m-au făcut să-mi acopăr sufletul cu tăceri pentru a simţi vibraţia unui vers ce curge ca o apă ce vine şi tot vine, ca o teamă.

O poezie asemenea unui plâns de copil lăsat singur în casă, aşa curge versul Mihaelei Aionesei în volumul „Surâsul dintr-o lacrimă”. „Dumnezeu este omniprezent şi omnipotent în poezia ei şi „…umblă cu traista plină/ să ai la îndemână mila şi bunătăţile cereşti/ trebuie doar să întinzi mâna” („stăruinţă”), sau este durere ori poate „zbatere” ca o rană ce nu se vindecă i nu se uită. Dumnezeu mi-a lăsat în viaţă o zbatere –/ decembrie tâlhărit/ pentru a nu uita niciodată /dar din dar se face dor şi rai de mamă / când n-o ai („puterea numelor”).

Durerea pierderii mamei şi dorul sfâşietor de ea, o vom întâlni în mai multe poeme iar dacă le vom citi până la sfârşitul cărţii va fi sidurerea noastră, de a fi pierdut pe cineva drag. Dispariţia mamei (căci cine n-are mamă?), gândul că o vom pierde ori am pierdut-o deja, ne va lăsa „plânsul” şi „cerul gurii amar”. „la colţul casei iasomia plânge/ şi cerul gurii mi-e amar/ căci ştiu că-n poarta vremii n-o să mai fie/ măicuţa ce mă aştepta în an”(„răscruce de suflete”).

„Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”, aşa ne spune David într-un Psalm. Despre o altfel de teamă ne vorbeşte poeta în poezia „lumină vie” şi „când te vei apropia de mine/ fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă/ de a Ta lumină vie”.

Nu este un Dumnezeu teamă, ci un Dumnezeu lumină greu accesibil, dar preferabil unei prăbuşiri, unei clacări ce s-ar putea produce atunci când acesta lipseşte din viaţa omului/ „şi în loc să-L încerce cu sufletul înmuiat/ în lacrimă pe Dumnezeu/ se prăbuşeşte şi clachează / lăsând să treacă peste el /şirul de zmei care ar fi putut fi / în locul pietrei sub care umbra nu poate exersa/ saltul în propria fiinţă / şi-un puf de lumină se stinge de la sine/ fără să fi încercat să fie / doar atât să fie…”,( „puf de lumină sau de păpădie”).

Cele cerute sunt simple, omeneşti, strigăte ale neputinţei, când singura speranţă în suferinţa fizică şi în singurătate este Dumnezeu, aşa cum tragic ne spune în poemulspitalul unde moartea spune rugăciuni în şoaptă” poeta: Doamne fii bun şi prelungeşte-mi minutul de singurătate cu Tine/ astăzi aş vrea să stau dacă nu ai treabă în alt loc/ să-mi alini sufletul răstignit pe patul unde / moartea îmi spune rugăciuni în şoaptă / îngerii stau în genunchi la colţuri şi plâng/ a singurătate”.

Acest volum trebuie citit în întregine de la un capăt la altul pentru ca apoi să o iei de la capăt şi să reciteşti fiecare poem. E un fel de rugăciune continuă, spusă cu propriile cuvinte nu din cărţi cu scoarţe negre, ci din suflet. O strigare la cer a neputinţei de a atinge starea aceia de sfinţeie spre care tânjeşte orice suflet care l-a desoperit pe Dumnezeu şi îşi pune toată nădejdea în El.

În poemul „umbra sihastră” conştientizarea nimicniciei fiinţei umane, a posibilităţii reduse de a ascede spre cele înalte datorită duhului acestei lumi în raport cu aspiraţia omului, este sfâşietoare. Până şi îngerii se dovedesc neputincioşi în demersul lor adeseori imposibil. „e frig şi în frigul meu/ îngerii n-au loc de aripi/ sunt ca şi mine speriaţi/ de stăpâna neputinţă / şi se roagă şi mă rog / să-mi scadă fierbinţeal/ şi-un păstor bun/ să-mi adune miei rătăciţi / pe pajiştea nebună care fuge/ fără să ştie de cine unde/ şi lasă în mine mereu un loc gol / mereu mi-e gol fără tine…”

O carte de poezie cu îngeri mirosind a brânduşe târzii” ce surâd printre lacrimi, aşa am numit cartea Mihaelei Aionesei pe care am citit-o cu evlavie şi cu uimirea de a descoperi un suflet frumos, dar trist, un copil din stele rătăcit aici pe pâmânt, poate pentru a ne învăţa lecţia iubirii şi a răbdării în suferinţe.

Mă înclin până la pâmânt în faţa lui Dumnezeu ce l-a făcut pe om atât de frumos: “ Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el”( Ps. 8).

Acest volum de poeme a fost încununat cu marele premiu al juriului la concursul „Credo” de poezie religioasă de la Mănăstirea Lăpuşna 2015.

 Dorina Stoica.

Anunțuri