,,Mafia și Camorra” MIHAI EMINESCU

MIHAI  EMINESCU

,,Daca in timpul cand ni se promitea domnia virtutii, cineva ar fi prezis ceea ce are sa se intample peste cativa ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Sa fi zis cineva ca cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; ca cei ce combat functionarismul vor spori numarul posturilor cu sutele; ca cei ce sunt pentru independenta alegatorilor vor face pe functionar sa atarne atat de mult de autoritatile supreme incat aceste mii de oameni sa voteze conform comandei din Bucuresti; ca se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda-Chiustenge (Constanta n.r.), care nu face nici cinci, si ca patru milioane din pretul de cumparatura se va imparti intre membrii Adunarilor; ca se va constata cumca o seama de judecatori si de administratori in Romania sunt tovarasi de castig ca banditii de codru.

Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi ras de dansul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au intamplat si se intampla zilnic, fara ca opiniunea publica sa se mai poata irita macar.

Nu exista alt izvor de avutie decat munca, fie actuala, fie capitalizata, sau sustragerea, furtul. Cand vedem milionari facand avere fara munca si fara capital nu mai e indoiala ca ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare sa patrunza orisiunde in tara aceasta, pentru mita capetele cele mai de sus ale administratiei vand sangele si averea unei generatii… Oameni care au comis crime grave se plimba pe strade, ocupa functiuni inalte, in loc de a-si petrece viata la puscarie…

Functiunile publice sunt, adesea, in mainile unor oameni stricati, loviti de sentinte judecatoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toata mana, care, in schimbul foloaselor lor individuale, dau conducatorilor lor o supunere mai mult decat oarba.

Justitia, subordonata politicii, a devenit o fictiune.

Spre exemplu: un om e implicat intr-o mare afacere pe cat se poate de scandaloasa, care se denunta. Acest om este mentinut in functie, dirijaza insusi cercetarile facute contra sa; partidul tine mortis a-l reabilita, alegandu-l in Senat.

Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calca fagaduielile facute natiei in ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanti ai vointei legale si sincere a tarii… Cauza acestei organizari stricte e interesul banesc, nu comunitatea de idei, organizare egala cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscarie.”

AUREL V. BURICEA

Ieșirea din spirit 

 

din ceruri astrale ninge cu idei
înzăpezit de vremea celor ce-au fost
mi-am zidit din amintiri alt adăpost
imagini divine traduc ochii mei

 

 

duhul e-n vis doar zborul i se vede
privirea mea dincolo stol de îngeri
cum stai , mama , în nevăzut şi sângeri
şi-mi viscoleşti gândul dar cine mă crede

 

 

în sângele meu bat clopote de-amurg
umbra toamnei putrezeste-n cuvinte
roadele luminii se fac morminte

 

 

în sufletul meu nechează un cal murg
gata pentru calea fără de sfârşit
stă universu-n mine trist şi spăsit

 

 

 

ADRIAN  BOTEZ

 

Sinucigașul

 

“toţi m-au trădat – şi lumea e murdară…

dar ce taxi s-aleg – când plec din urbe

spre lumea cu o nouă primăvară?”

sinucigaşul se întreabă – ars de zurbe…

 

 

…întâi – că – sfânt episcop – Liliacul

a înflorit la poarta dinspre-ogradă

au explodat toţi Merii din livadă

să-i facă-n ciudă – albi – lui negru – dracul…

 

 

asurzitor – Sticleţii şi Hulubii

ţi-au smuls sumbri-epoleţii de paradă

ţi-au şters chiar banda radio cu…”dubii

 

 

te-au degradat la…OM – deci ieşi pe stradă!

…şi-apoi – taxiul morţii e în grevă:

Rozele-nalţă fulgere de sevă!

LUIZA-

sotia lui MIHAI SORA
Un  fel de a implini 100 de  ani

Text publicat pe  Facebook de Luiza, sotia lui Mihai Sora la implinirea de  catre acesta a varstei de 100 de ani ,,Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl întâlnesc pe Mihai Șora, care îl vizitează, îi solicită interviuri, vor să se  fotografieze cu el (după cum, în alte vremuri, strămoșii lor se fotografiau cu ursul), așadar: majoritatea aceasta – în mod sistematic și destul de obositor – îl întreabă mereu despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco și alții.

În loc să-l întrebe despre el însuși. Nu am nici astăzi o dezlegare perfectă a acestui mister. Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg: a fost bun prieten cu Cioran și cu Eliade, s-a zbenguit pe străzile Parisului cu Ionesco, a fost studentul lui Mircea Vulcănescu, a pus de-o mămăligă  în atelierul lui Brâncuși, a  luat zece la cel mai teribil examen din timpul studenției lui bucureștene, la profesorul Nae Ionescu, – și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare: „Dați-mi carnetul!“, a fost singura propoziție rostită în ziua examinării; a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili; a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada doctoratului, – și unde, fără îndoială, ar fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni acasă, în  1948, după zece ani de absență, într-o excursie organizată de Frontul Național Român (niște comuniști  mai spilcuiți, cu fluturi în cap și idealuri „neîntinate“), – excursie  în urma căreia a fost sechestrat și obligat să rămână în România totalitară, din ordinul Anei Pauker.

Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu; i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii, amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan, profesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă greșea o notă; a stat cu sufletul la  gură când, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940; a intrat în Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima lui soție, îl credea la bibliotecă, studiind cu sârg opera  lui Pascal); a publicat, în 1947, la editura Gallimard, cartea ‘Du dialogue intérieur.  Fragment d’une anthropologie métaphysique’, carte despre care cele mai strălucite minți  ale vremii aceleia au spus și scris numai de bine [Étienne  Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“]; a refuzat cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după apariția  cărții la Gallimard), și a refuzat-o dintr-un fel de  patriotism naiv, atașament față de originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș, – bunicul  patern; a făcut trei copii (în care nu se regăsește)  și NU !, nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți), nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu,  a fost urmărit de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmărit), a citit multe cărți, a scris (mai puține decât a citit), a revărsat peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor – în înțelesul deplin și autentic al cuvântului – era un act de curaj: „Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60, toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia să  publici așa ceva?“, iar „ăia“ l-au lăsat, și așa a apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci de mii sută șaptezeci și cinci) de exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și cenzurau tot ce se publica; a fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade, primul și singurul demnitar care s-a  ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa în Ministerul Învățământului, și a coborât până jos, până jos de tot, la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați inuman; a fost singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a  retras definitiv din politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii vremii, nici nu putea fi cumpărat de  unii sau de alții. Mihai Șora a fost  bărbatul care, la 98 de ani, a avut  tăria, în fața lumii  întregi (neauzitor de vorbe nedrepte), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită, iar ea a spus „da“ de fapt, ea a spus „DAAAAA“). Mihai Șora a iubit, a iubit, a iubit. Mihai Șora iubește. Și nu a urât niciodată pe nimeni. Nu urăște.

Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au  călcat în picioare, i-au  scufundat  corăbiile și i-au spulberat proiectele. Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele, în cei o sută de ani ai săi; a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi, mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței. Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât. Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu brațele deschise, – când nu sunt sparte țevile de la baie sau de  la bucătărie și nu este inundat tot apartamentul 19 de la etajul 3 al  blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17,  în care locuiește din anii  ’50. Mihai Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată  de atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele are să-i spună  despre el, despre sărăcia și nevoile și neamul lui. Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți  sau mai timizi, mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten, a unui sfat, a  unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.

Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și „să-i cadă apa-n cap.“ (Și unde nu a ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici dolari pentru avion). Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite. (…)

Mihai Șora este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a visat să ajungă în Țara Sfântă; iar bunul Dumnezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este culoarea vieții și pentru că  Roșia Montană. Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din cauza tragediei de la Colectiv. Mihai Șora este omul care, atunci când primește o decorație la Palatul  Cotroceni, rămâne așezat în timp ce se cântă imnului  național: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara, coetaneul său. Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul“.

Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“. Mihai Șora este o cumințenie a Pământului. O cumințenie în carne  și oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai Șora este de neprețuit. Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu.

COMUNICAT

Presedintele Traian Basescu i-a decorat joi, in cadrul unei ceremonii desfasurate la Palatul Cotroceni, pe membrii din Romania ai Comisiei pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, in semn de apreciere deosebita pentru meritele avute in cercetarea stiintifica desfasurata in cadrul Comisiei.

Presedintele Traian Basescu a acordat Ordinul National “Pentru Merit” in grad de Comandor rabinului Andrew Baker, lui Radu Ioanid, Daniel Mariaschin, Paul Shapiro si rabinului Menachem Hakohen.

De asemenea, seful statului a conferit Ordinul “Meritul Cultural” in grad de Comandor profesorului universitar doctor Randolph L. Braham si Ordinul “Meritul Cultural” in grad de Ofiter doctorului Hildrun Glass si lui William Totok.

In cadrul ceremoniei, presedintele a acordat Ordinul “Meritul Cultural” in grad de Cavaler doctorilor Viorel Achim, Lya Benjamin, lui Adrian Mihai Cioflanca, profesorului universitar doctor Ioan Ciuperca, locotenet-colonelului in retragere Alexandru Elias, conferentiarului universitar Alexandru Florian, doctorului Mihai Dinu Gheorghiu, generalului-maior in retragere profesorului universitar doctor Mihail E. Ionescu, lui Vasile Ionescu, profesorului universitar doctor Corneliu Mihail Lungu, Irinei Sanda Marin-Cajal, lui Victor Opaschi, profesorului universitar doctor Ioan Scurtu si profesorului universitar doctor George Voicu.

Cu prilejul inaugurarii, la Bucuresti, a Memorialului Holocaustului, in semn de apreciere deosebita a activitatii profesionale, precum si a eforturilor depuse pentru pastrarea vie a memoriei victimelor Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, presedintele a conferit Ordinul National “Steaua Romaniei” in grad de Cavaler deputatului Aurel Vainer; Ordinul “Meritul Agricol” in grad de Cavaler lui Nilu Aronovici si doctorului inginer Jose Blum, precum si Ordinul “Meritul Cultural” in grad de Mare Ofiter avocatului Iulian H. Sorin.

Seful statului a decorat cu Ordinul “Meritul Cultural” in grad de Cavaler pe doctorul Zvi Feine, pe Sharli Israel Sabag, pe doctorul Culer Haim (Kuller Hary), pe profesorul universitar doctor arhitect Tiboriu Benedek. Totodata, presedintele Traian Basescu a acordat Ordinul “Meritul Industrial si Comercial” in grad de Cavaler: lui Alexandru Ausch, inginerilor Jose Iacobescu, Pincu Kaiserman, Felix Koppelman, Albert Kupferberg, Tiberiu Roth, Ionel Schlesinger, Paul Schwartz si Haineric Solomon; Ordinul “Meritul pentru Invatamant” in grad de Cavaler profesorului Isidor Iancu; Ordinul “Meritul Sanitar” in grad de Cavaler doctorului Paul-Sandu Costin; Ordinul “Meritul Sportiv”, Clasa a III-a lui David Iosef si Ordinul “Virtutea Militara” in grad de Cavaler, cu insemn pentru civili, lui Iancu Segal David.

“Pentru a cinsti memoria victimelor si in semn de profund respect pentru supravietuitorii Holocaustului, membri ai comunitatii roma”, presedintele Traian Basescu a conferit Crucea Nationala “Serviciul Credincios” clasa a III-a: lui Justinian Badea, Marchidan Berescu, Mihai Bratu, Mariei Dumitru, Ion Hangalet, Ion Iancu, Mihai Iorga, Melaniei Marian, lui Marin Porogeanu, Alexandrinei Radu, lui Ion Stoica si Paulinei Vasile.

In incheiere, seful statului a subliniat faptul ca ceremonia are caracter comemorativ, multumindu-le celor prezenti “pentru ca pot ierta”.

COMMENT

1. Herta Muller, nu apartine Germaniei si nici Romaniei, a devenit cetatean al tarii numita Clubul marilor creatori ai cunoasterii.
2. creatorul si fabricantul tunurilor, ardeleanul Orban Valahul, nefiind finantat de cavalerii crestinatatii a produs pe banda rulanta tunuri pentru cucerirea Bizantului si apoi tarii sale de bastina.
3. Hanri Coanda a furnizat Angliei inventii pentru construirea avionelor care au contribuit, in cursul celui de al doilea razboi mondial, la bombardarea tarii sale.
4. romanul Nikola Tesla, parintele curentului alternativ, wireles, roboticii si a altor unelte de lucru devenite uzuale in debutul societatii bazate pe cunoastere a favorizat dezvoltarea USA.
5. Generalul George Pomut, unul dintre parintii USA, declarat astfel oficial, a contribuit la extenderea teritoriului patriei adoptive cu circa un sfert.
6. exemplele pot continua cu Brancusi, Enescu, Palade.
7. creatorul nu apartine, in sens ingust poporului sau, el apartine creierului umanitatii, omului in general si se dedica, oriunde ar fi, idealului universal de scurtare a asteptarii alocata intampinarii semenilor de pe alte areale ale universului.
8. Herta Muller ar fi cucerit marele premiu neplecand din Timisoara sau mutandu-se in orice alta tara. Herta a refacut drumul stramosilor sai care, candva, pentru conditii mai bune de existenta au emigrat in Romania. Herta tot pentru conditii mai bune a reemigrat in Germania.
9. Sa fi crescut in partea comunista a Germaniei ar fi prezentata efectele laboratului comunist standardizat de Marx si Engles. Nascandu-se si traind in Romania, in partea mai putin oprimata a tarii, a descris efectele aplicatiei marilor teoriticieni germani instrumentate, prin via ruseasca,de dictatori romani.
10. Practic Herta Muller descrie, in opera sa spiritul doctrinar al comunismului marxist implantat si in Romania de sovietici. Transferul sau de pe terenul aplicatiei teoriei de factura marxista in locatia elaborarii acesteia prin sinea sa constituie o drama similara cu intoarcerea unui cetatean japonez de etnie americana, locuitor al Hirosimei, in USA.
11.s-a instapanit pacea, de 2 decenii tarile exmarxiste pot gandi, oarecum libere, desi oamenii inca se autocenzureaza.
12. in cadrul adevaratei libertati europene drumul model Herta Muller, model cetateanului japonez de etnie americana, care se intorc in patriile de origine a parintilor in care au trait elaboratorii sistemelor de distrugere a elitei, creatorilor de componente de capital intelectual nu vor mai fi posibile.
13.asteptam de la autoarea marelui premiu o opera in care sa prezinte efectele mediului in care producatorii de constrangeri a evolutiei umanitatii au uzinficat cele mai antiumane sisteme.
14. a venit timpul sa cercetam nazismul si marxismul, ambele bine teoritizate si standardizate cu rigore in Germania, patria istorica a stramasilor laureatei pentru literatura si prin dreapta judecata sa vedem ce tip de opresiune a fost mai violent si mai inuman.
15. Herta, si sute de milioane de oameni au trait zi de zi in lagarul comunist, denumit astfel de concretizatori. In redarea maiestrita a crampeilor de laborator se regasesc cobaii marxismului. Lucrarile Hertei nu apartin numai literaturii ci si istoriei, sociologiei, psihologiei si filosofiei.
16. A nu se intelege ca opinia este indreptata impotriva euroconcetatenilor germani dimpotriva Germania este una dintre cele mai democrate tari de pe planeta care a permis coexistenta sistemelor opuse. Faptul ca la un moment dat, in decursul istoriei s-au exircita extremele dovedeste ca sunt necesare, in debutul erei cunoasterii si inovarii, noi institutii de gestionare a elementelor de capital intelectual in folosul intensificarii dezvoltarii umanismului si confortului economic.

http://georgeanca.blogspot.ro/2017/06/mafia-si-camora.html

Valentina Lupu – Zilele Eminescu sărbătorite de membrii ABR – Filiala Vaslui

  

Asociaţia Bibliotecarilor din România-Filiala Vaslui a organizat în ziua de 15 ianuarie 2016 simpozionul judeţean “Eminescu şi mirifica lume a cărţii” în parteneriat cu Primăria Municipiului Vaslui, ISJ Vaslui, CCD Vaslui, Colegiul “Anghel Rugină” Vaslui şi AJSPT Vaslui.

La activitate au participat cadre didactice, bibliotecari, elevi şi alte categorii profesionale.

Dupa salutul gazdelor au prezentat lucrări în plen dr. Valeriu Lupu – Eminescu şi cartea, prof. Gheorghe Alupoaiei – Monumente comemorative în județul Vaslui.

Primarul Municipiului Vaslui, ing. Vasile Pavăl a apreciat preocuparea pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale româneşti şi a transmis participanţilor deschiderea sa pentru susţinerea permanentă a acestora.

Pe parcursul activităţii s-au făcut referiri şi la imaginile din expoziţia fotografică “Album Eminescu”, existentă în sala multimedia.

In toate şcolile vasluiene au avut loc acţiuni dedicate marelui poet al neamului românesc, Mihai Eminescu, organizate de bibliotecari şi cadre didactice.

La Colegiul Naţional “Cuza Vodă” Huşi, bibliotecarii din filiala Vaslui au participat la o dezbatere, urmată de un recital de poezie şi muzică pe versurile poetului nepereche.

Ca în fiecare an pe 15 ianuarie Centrul Mihai Eminescu Bârlad l-a sărbătorit pe Luceafărul Poeziei Româneşti printr-o serie de activităţi, iniţiate şi moderate de Geta Modiga, derulate pe parcursul mai multor zile.

Ceremonialul omagial la Statuia Poetului s-a deschis cu expunerea profesorului Petruş Andrei – Eminescu 150 de ani de la debutul poetic, a continuat cu expoziţia de grafică “Eminescu nestins”, autor Mihai Cotruna, prezentată de prof. Dionisie Gradu şi s-a încheiat cu momentul muzical-poetic eminescian susţinut de elevii liceului “Mihai Eminescu” Bârlad.

Intre 13-15 ianuarie sub genericul “Univers Eminescian deschis către elevi”, Centrul Eminescu şi-a etalat patrimoniul cultural-ştiinţific oferit cu generozitate de regretatul dr. Constantin Teodorescu.

Eminescu va rămâne veşnic în conştiinţa neamului românesc ca un reper moral, ca un jalon al simţirii şi trăirii româneşti, ca cel care ne-a dat cea mai frumoasă bijuterie culturală “Limba ce-o vorbim”.

Astăzi cand cultura românească şi europeană trece prin momente grele de aceea noi care îl avem pe Eminescu îi cerem de data aceasta nu numai să ne judece ci mai mult ca oricând să ne apere.

Prof. Valentina Lupu,

Presedinte, ABR-Filiala Vaslui,

Pavel Rătundeanu-Ferghete – Eminescu e dreptul nostru de a fi (poem)

 

Motto: „Nici un proroc în țara lui, nu-i bine primit”

(proverb biblic)

Eminescu e dreptul de a fi, deptul de dulce Romanie, Duh de adevăr zi de zi de zi și viață întru armonie cu profund

și”falnic viitor”ce mi-a pătruns în casă și-n gând

cu lac albastru și codru,

cu plopi fără soț și flori albastre cu modru

pe alei cu tei înfloriți din batistă scoțând dalbi porumbei

și nealcoși Harapi albi

cu rost, orânduială, de popor, cum Dumnezeu ni l-a dat răsărit de soare cu cer înstelat,

veșnicie, care s-a născut la sat

cu preaplin de caracter,

că-n buză de oraș a dat

din iesle dobitocească

ca Luceafărul să strălucească pe cer,

prin geniu,lumea să mântuiască,

de spiritual păcat, de iz național,

de patriotismul de epigoni demonetizat,

că-i la modă, în vogă și se mai uzează și poartă

și astăzi în artă

de vine vorba: celui care are,

i se va mai da, iar celui ce n-are,

că n-are ce vinde,

i se va lua și cât are

(și nu-s logăre bla-bla inutil joc de copil cu ala bala abacadrabra nenutil,

că: cine minte n-are,

n-are nici ce vinde,

că n-are nici cum a înmulți talanții, „dacă esti prost stai acasă”, cum zice Revnic Ioan „Burdea”? că, decât prost mai bine orb, corb alb!? își bagă nasul unde nu-i fierbe oala și Vica Ludovica „Păstaie”?!)

ca-n veci de veci omenirea să nu se prăpădească,

căci craii de la răsărit

care după stea au venit

lui au dăruit luminat și curat, ordonat și disciplinat,

cum scrie cartea,

c-are mult de suferit,

lumea de salvat,

de mântuit,

după cum prorocii au prorocit…

și după cum zice și David:

ce poți face azi nu lăsa pe mâini

nu lași neânmulțit în pace și pâini,

că steaua i-a răsărit în răsărit

cu pace să ne aliluiască și miluiască,

că cine-ș dă lui își dă

și cine-ș face lui își face slujba boabelor, liturghie și vecernie-n spice

cu sferic practic ca o mare unduind holdele pe pământ corabie cu prora-n vânt

bunăcuvință, abundență-conștiință să ne alduiască, ca să fie omenesc cum cele tri ursitoare i-a ursit firesc,

cum cele tri ursitoare bine i-a vestit

pentru a fi cel mai cunoscut, cel mai iubit,

cel în veci de veci primenit om de pomină, om-lumină,

om potrivit la timp potrivit,

la locul potrivit născut, primenit,botezat,sfințit,

miruit,

dar tot cu rău să fie primit deși-n casa ospitalieră, cu omenie,

e iubire, e drept la fericire,

fir-ar să fie!

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Plagiat După „Acuarelă de Ion Minulescu” (Poem)

Prim-ministrului Victor Viorel Ponta

Mi-a ieșit personajul plin de curaj fără penaj, golaș,golănaș,

din scenă, din decor-piesaj, ca o nelumină a ieșit huligan,

cu trăire neartistică,

cu trăire-n van,

a ieșit în gol din spectacol, din folosul și rostul social-uman rostuit pentru popor dumnezeiesc,

dezinteresat anume și firesc,

destinat cu nume

și cu pronume ca cel botezat

pentru culme

având sau neavând savant mireasa balț, țol,

fotoghin-făcător de lumină pentru roadă cu față de grădină

cu doldora de abundență,

de știință-conștiință,

cu ziua care înhămată la bine

se cunoaște artă

prin ce ni se cuvine

de diminață

(se traduce fotoghin,

în: „făcător de lumină,”

îmi explică profesorul director de muzeu Emil Lazăr-Dejanul,

ca provenind din limba elină)

adică: petrol, gaz în lămpaș,

în candelă, pentru omul cinaș și pentru mire, naș,

mirele având din zece fecioare

doar cinci pregătite,

în așteptare de mire,

că duh sunt și viață sunt-

chivot sunt pe pământ

candidând pentru fericire,

cu drept și preț de înviere

(având în spectacol,

un ieftin Poanta,

un tandru și blajin rol cu racheta, cu parapanta,

prăpăstios destin de pace,

de senin înteres meschin, peșin,

că-n vecernie de globalizare

boabele din vârf de pai,

în spice liturgice, hrănitoare, sunt răsărite ca soare

pe veșminte

și crescute hăbăuce dar din dar, pâine fierbinte,

sfințenia bucuriei înmulțite-n har

pe picior de plai,

pe gură de Rai,

gata-n pârgă, gata de secerat,

să se dea cu lopata

de lopătat,

de aerisit, de uscat,

aur strecurat de adunat,

de treierat, de spălat,

de măcinat,

că dulcele semănător e lăudat

cum mirabilei sămințe

prin moară alt nume de tandrețe a dat,

ca izvorul în drumul călătorului anume așezat sub mărul de lângă drum

pentru omul ostenit

de teroarea

și globalizarea cădurii,

„laudator temporis acti”

să aibă unde a se adăposti de nepăsarea mării care distruge fără milă țărmul

(dar la ce vorbesc în tri peri? cine din nenăscuții născuți vor a pieri?!).

Ară mai mult decât grăpează

(Nu ară cât grăpează)

dar oare ce planuri are Ion Minulescu în romanță?

cui face respectosul,

bine crescutul, revereanță?

cui zice bună ziua

de dimineață cu tandreață? cinstit să fie cine pe cine învață?

pentru cine bate Victor-Viorel Poanta apa-n piuă?

pentru Daciana ori pentru socru-su Sârbu, ca advocat nebăgat? pentru cine justițiaru copotele bate (face dreptate,face ziuă)?!

pentru cine se face că plouă ca bobița să se ouă

din două nouă

pe lună plină și nouă,

pe lumină divină?

că scriind o romanță Ion Minulescu,acuarelă de urgență,

în orașu care plouă,

plouă masterate și doctorate (doctoranzi,

leoparzi,

care mușcă pe cei săraci nefăcând nici lui Dumnezeu pe plac,

că nu plouă în coșu zilnc cu frac pentru bal,

dar de trei ori pe săptămână cazi din cofă-n ciubăr,

din puț în lac și tot un drac

în orașu lumină unde plouă cu smântână,

ca cei doi, Victor și Daciana, bătrân și bătrână prinși de mână cu îndemână

să mănânce pâine

cu margarină la micul dejun

și se bea ceai

ca să geamă de foame poporul, vai,vai!

iar la ameazăzi adidași

în sos cu macarone

de până seara mori de foame

în orașu unde plouă de trei ori pe săptămână cu lumină, cu smântână Patrie Limba Română

avându-și la figurat și la propriu înaltul,

că ne sâcâie ruginite deznodământ membrele negresate

de realitate

că pe vânt și ploaie se îndoie

moș și babă, doi roboți pe trotinete

scăzuți din înălțime,

fără profunzime,

două jucării care se bâțâie și bâlbâie prin ploaie

Ion Minulescu fleceros

clop de paie larg ca la Făt-Frumos

foe verde leru-i ler,

om de caracter,

cugetător liber,

acrobat pe drod, în echilibru fără egal ca un pom supraâncărcat de rod,

romantic sub cer

deși în orașu lumină două jucării stricate,

Victor și Daciana, mașinării uzate,

ba chiar stresate, ruginite, scârție din încheieturi ploate,

fără îndemână cu iz de aventuri

în Patria Limba Romană,

căzute în vergea umblând desculț, pisicuț,

cu hainele cam ude,

că uscate n-aveau de unde

picurând ca două lumânări de ceară aprinse, în țărână, cu neputința în cădere liberă,

râsu și plânsu, ocară,

pentru neam și țară,

două păpuși ramolite robokok trase de sfoară,

că s-dat romanță,

lege de urgență,

că hurducă, scârție,

merg ținându-se de mână

două nevoi prin orașul Bucur-lumină,

în orașu unde plouă cu motorină

de tri ori pe săptămână, plouă dragoste și dor,

raliu

roz Patrie Limba Română

pe cont propriu

ascunzând goz și lux sub preș,

„piscuț” încălțat sau desculț, roz ascultând pe Băsi,

că iarna nu-i ca vara,

că iarna faci carul și vara sania cu foe de parcurs: Turcia, Italia, Spania…

ascunzând șmecheria de stres,

menisc operat în Turcia

pe sub mână și peste mână-aur strecurat,

bandit contra umanității,

ca mafia

să rezolve operația,

găsind barosan cea mai propice soluție, la ecuație,

în orașu unde plouă de trei ori pe săptămână lumină, romanță de urgență,

ca pisicuț să se înfrupte

din oala cu smântână

pe săturate,

însă nesătul,fudul,

tot să nu fie dștept destul.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Bună Ziua Ieșanule,

Mama dracului ști ce bazaconii au în cap acele buruieni înveninate fără Hristos și Dumnezeu,care-s niște catrastofe socio-demențiale, că ăia au cenușă în loc de creeri ori tărâță pe care le mâncă porcii dacă nu-s amestecate cu diamante ca să-și spargă dinții și măselele. Ei sunt niște bombe anume să explodeze, deși nimeni nu le-a cășunat, făcut vre-un rău, deși nu așa vădit sunt „camelio”, ața, nu cămila cum se crede c-ar intra prin urechile acului, însă ce-i cert au devenit o povoară pentru semenii lor pe mapomondul evadat înteresat de ei. oare cine li-s semenii? nu-s alții, decât cei cu care ajunși la oază indiferent de ce culoare or fi politic, însă beu din aceeaș vas, burduf ori cocoașă, apă tulbure, apa dromaderilor fără ca să-și scoată corb la corb ochii, cum nici ciumații noștri coioți nu-s lupii sanitari a pădurii să curețe hoiturile dintre ei, pentru’ca oamenii cinstiți, oamenii de rând (unii batjocoresc limba încercând să ne deruteze înțelesul vorbelor, să le denatureze valoarea social-umană de comoară, de cazanie care o cântă cazanie și odă de laudă, să se poată bucura de bine în pace și bunăcredință cu bună cuvință, ca să se cunoască sporul, rostul, folosul și nu ponosul prin ziuă de dimineață cum zicea Eminescu stând la un pahar de vorbă în bojdeuca din Țicău așteptând să le aducă Irinuca acele plăcinte-poale-n brâu după care gura pofticos cântă în Patra Limba Romană. Unde nu-i omenie nici Alah nu binecuvântă, ca să nu zic ce-i unde nu-i minte, că explodează bombe și arme kașnikov latră și-i dezastru, prăpăd,dezechilibru și omor fără o orânduială, fără o dragoste, fără un folos, o dragoste care dragoste cere cu pasiune cu stăruință de a face cu răbdare binele ca bonus de viață paine de toate zilele în culori si arome de Rai al binelui și bucuriei care-n bunătate și sfințenie își îmulțesc talanții pentru a motiva, dovedi, că nu fac degeaba umbră pământului cum face câinele inutil umbră blocului. Tu hrănești s-ar putea alte ideei cu firimiturile pâinii și osciarele rezultate de la peștii înmulțiți de Isus pentru a ne hrănii pe calea cu adevăr și viață. Tu ești ca răsăritul soarelui un om cu bun simț și sentimente grăitor umane, dar la câți vor trebui o vorbă și va fi suficient ca la Stan-Pățitul fară a mai fi nevoie de o sută de bâte ca să se scotă din scorbura capului gărgăunii, bolunzănia, de a face altora rău. Noi ne risipim în pilde, în vorbe de duh, dar câți vor lua aminte și vor învăța aducând pacea și tihna pe pământ ca pe o mană cerescă ce-a dat-o Dumnezeu pentru poporul lui Moise în pustie în drum spre Canan, țara Făgăduinței (oare emigranțilori li s-a promis o asemena țară sau li s-a urât cu binele din țara lor și au pornit în acest exod al deranjului, a tulburării, stricând armonia existentă ca ordine mondială? că duh al adevărului, al vieții, zău nu sunt, chiar dacă creștinii noștri le ies în cale omenește cu pâine, pace și sare și cu-n bine ospitalier posibil, ca bănuții văduvei în cutia milei, dar ei vor înțelege efortul social-uman al semenilor lor, vor înțelege oare acest fapt ca să nu ne tragă-n piept? (eu mă îndoiesc ca să cuget și cugetând să exist,vorba lui Decartes), dar dumneavoastră ce înțelegeți din acest fenomen talmeș-balmeș, o problemă majoară a omenirii? Doamne ajută! Servus, dragule și numai bine cu mult soare și cu multă caldură la casa omului! Emigranții au casa cucului și odihna vântului dacă-s a drumului cu pustiul sufletului lor. Nu m-aș dori în penele lor. Cu ce-s mai buni.

IM MEMORIAM MIHAI EMINESCU

Mă lovesc de Pisicuț, de rentoarcerea lui Băsi-n ringul politic și de grozavul mut ca o lebădă (nemurit de baladă,Iohannis) și mă întreb în mare veselie, sorcova vesela: nu cumva-s premiați cei care scriu în operele lor mai orbitor, absurd, defăimător, stil Mircea Cărtărescu, deși nu tot ce se naște din pisică mănâncă șoareci chipurile, c-ar scrie real, regal, despre România din anii de război și de după, comuniștii fiind niște aberanți vampiri cum și-i închipuise absurd acel scriitor american pe Vlad Țepeș-Dracula, un diamant al cinstei și a păstrării ordinei și disciplinei, dar din fantezia sriitorului american e luată de bună de ai noștri voinicoși și fac cu Elena Udrea înfrunte, brend turistic de țară, luând în râs propriul popor, care suferă din cauza că-i prost condus, că-i veșnic amăgit, mințit, deși-i recunoscut în lume poporul român, ca muncitor, brav, inventiv, creativ, intuitiv, spiritual, cu-n folclor național, cu o tradiție, deși e prost gospodărit și după revoluția din decembrie 1989, că nu se ști nici acuma, ba că a fost revoluție, ba că-i lovitură de stat și după un sfert de veac nu se ști, ci doar se vorbește de-a pomana (moaca,în vânt), dar nimic precis: cine-i vinovat de sângele vărsat, de aducerea minerilor în București eccetera,eccetera, că n-am la mine cetera, deși pe mine m-ar înteresa mai mult traiul omenesc („Să trăiți bine!”) traiul mai bun al poporului și să se rentoarcă acasă tineretul plecat la muncă pretutindeni, să se rentoarcă cei care mai cred într-o Românie Mare, prosperă, că dracul care și-o băgat coada a „șperso”, s-a dus naibii și alt trai e pe la noi, aici trebuind să servești, slujești, doar pe Dumnezeu și doar „dulce”România cu „falnic viitor”, la care a visat cu mult curaj, cutezător, și genialul Mihai Eminescu, „Eminovici de la Ipotești”. Dumnezeu să ne dea doar bine, pace și o viață mai bună cu sănătate și bună învoire!

Pavel Rătundeanu-Ferghete

PRIN EMINESCU (Poem)

Im Memoriam Mihai Eminescu

Prin Eminescu sunt un larg, logos-Cuvânt Dumnezeu, Făt-Frumos din lacrimi

întru Duh de adevăr,

de viață-n templu sfânt, Luceafăr de România sunt,

Luceafăr-curcubeu răsfrânt în culori pe-ntins de catarg cu raze-n omenesc pământ și mare luminat curat, veșnicie născută la sat

cu drept de a fi,

răsărit de drag să răsar deși încă n-am apus vreodată-conștiința celui mai mare om care a trăit vreodată,

despărțind apă de uscat

cu deschisă paletă-n divers și unitate de pace și belșug de univers și larg

de bunăcuvință

să-și desfășoare val după val

ca s-adape și hrănească lanul de grâu și pomul răsădit,cocoțat ca un far iubit,pe mal,

pentru a despărți întunericul de ziuă

ca omul să fie om

pomul-pom și porcul-fript

în buzunarul cerului,

pe Altarul Soarelui,

omul să fie mai deocheat,

să fie mai de poveste,

mai bună veste,

mai fără pereche,

ca vinul vechi

și cerceii roșii de cireșe de mai,

după ureche.

Prin Eminescu scriu cu lumină,

cu poame de grădină

și înaintez spre ziuă

și ziorel de ziuă

pâine de toată ziua

bună ziua

și lumina mă lumină

cu lumină din lumină,

cu roadă deplină, divină,

de grădină și stupină…

pace și bună învoire între oamenii iarbă verde de-acasă și de pretutindeni,

culmi de Dumnezeu

și logos în culori curcubeu,

că-n dragoste rănit și eu

am dor ușor și greu

și oblăduirea mi la EL.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

CU ÎNDEMÂNĂ ORI PESTE MÂNĂ (POEM)

Ca un superman nu trăim prin nobil și sublim în van,

nu trăim neutil, ca-n alabala…, joc teribil de copil,

tuTrandafir Simpetru, având o viziune socio-cosmică,

cu o mare încărcătură metaforică

de pe un tărâm de basm,

de altruism.

Totul e supra saturat de imagini aerate, detailate, dantelate,

peste margini,

că mare bucătăreasă e foamea asta poetică

cu multul liric ascuns parcă de soare,

de „misterul nopții”

în binecuvântare.

Dincolo de metaforă

este realitatea cotidiană năzdrăvană,

barosană de neam și țară,

ca un templu

pur și simplu

(pântece fertil ori steril

de femeie

aprigă ca o scânteie)

din care ne-am elibera

în soarele care ne dă privirilor vitraliile colorate

de realitatea cu „oful!”

în care trăim poetic

cu propriul noastru aparte

de responsabilitate

și de prometeic,

că-n dragoste și dor,

suntem cu trepte la curți

cu multe trepte spre mare trecere,

deși nu-i tocmai ușor printre spini și colți de piatră

cu durere

și printre câini care te latră ori te înhață de picior să te tragă de fapt în piept aproapele pe propria vatră Patrie

Duh De Adevăr, Viață și Simetrie

cu îndemână ori peste mână,

Patrie Limba Română.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Al Florin Ţene – Eminescu, ca veșnicia cerului

DOR DE EMINESCU

 Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

 

De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

 

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

 

 

EMINESCU

 Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

 

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

 

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

 

 

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

 

 

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

 Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

 

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

 

 

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

 

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

 

 

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

 

 

DOR

 Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

————————-

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/01/15/al-florin-tene-eminescu-ca-vesnicia-cerului/

Ben Todică – Apărarea lui Eminescu

Apărarea lui Eminescu

Ben Todică

Guvernanţii noştri râd când le vorbesc de canonizarea lui Eminescu care a fost crucificat mai oribil decât Isus pentru dragostea lui pentru aproapele, pentru semenii săi şi neam. Nimeni nu a materializat mai bine mesajul Domnului în lucrările şi acţiunile sale decât Eminescu. Eu îl iubesc, îl respect şi îl apăr pentru că prin asta fac ce m-a învăţat Isus: îl mărturisesc pe Dumnezeu şi viaţa dăruită de El nouă, am încredere în El şi în dragostea Sa, nădăjduiesc întru El. În Australia, în 1980 când am sosit, am aflat respectul pe care îl au românii pentru marele poet, ţinându-l înrămat lângă cartea sfântă. Acest fapt poate fi auzit şi în filmul meu Sunetul Ţării Mele, realizat cu ocazia întâlniri scriitorului Vasile Andru cu elevii şcolii de limba română din Dandenong, Melbourne, în care o voce din clasă spune că românii îl ţin ca pe un sfânt lângă Biblie. Eu, cu puţinele mele instrumente, vorba lui Petre Ţutea “scule teologice” îl simt şi îmi apăr identitatea, identitatea mea şi a neamului meu, prin a-l cinsti pe poet ca pe un sfânt protector, prin întruparea iubirii lui pentru limbă şi neam, citindu-i versurile şi rugându-mă lui să ne ierte. Versurile sale îmi dau vigoare şi mă conduc tainic spre frumuseţea divină a creaţiei. Sunt aici ca să mă desăvârşesc precum Tatăl meu din ceruri. Nu-L mai pot trăda încă o dată – nu mă voi lepăda de El. Cum să renunţ la cel ce mi-a dat strălucire?

Iisus s-a cutremurat

(Să calci pe urmele Lui)

Suntem la casa de nebuni în România unde un vechi prieten e în vizită la Eminescu. În curte răsfiraţi ca păsările care scormonesc prin gunoaie după viermişori câţiva pacienţi confirmă atmosfera suferinţei poetului care în spiritul bucuriei aduse de prezenţa vizitatorului gesticulează şi râde la bucuria veştilor din afară. Se îmbrăţişează şi apoi dansând în ritmul versurilor cântecului Deşteaptă-te Române, se învârt în jurul curţii atrăgând în entuziasmul lor pe ceilalţi nebuni din jur:

„Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte“, ei cântau râzând, iar nebunul de lângă ei se agita supărat scâncind: „Ţi-am spus să nu-ţi mai pierzi vremea că n-ai pentru cine. Omul, o specie oarbă şi suferindă de nepăsare şi uitare“ şi plin de spume se uită împrejur. Dând cu ochii de o cărămidă, o ia în mână şi spre şocul vizitatorului îl trăzneşte în cap pe Eminescu. Acesta se prăbuşeşte în braţele lui Iisus care, până atunci, stătea pe o lespede şi privea admirând dragostea pentru aproapele din bucuria poetului, acum împietrită pe chip în poalele Lui. Uimit, Iisus îl mângâie şi ţintindu-l în ochi pe nebun se întoarce spre ceruri strigând: „Iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac“! Nebunul îngheaţă cu ochii holbaţi spre cărămida cu care lovise pe Cel fără de vină, în timp ce corul de îngeri care se alăturaseră lui Eminescu începe să se dizolve în vocea îndurerată a lui Hristos: „Întruchiparea învăţăturilor mele! Oare câţi fii tată, oare câte lacrimi!“

Şi apoi se aude vocea lui Eminescu: „Nu am crezut să învăţ a muri vreodată!“Însuşi Hristos s-a cutremurat la pedeapsa adevărului.Omul continuă în nepăsarea lui. Stă ascuns în carapacea dorinţelor sale deşarte, dorinţa viermelui de a se înfrupta cu lăcomie din frunza de lângă el. O specie oarbă şi surdă care iubeşte şi trăieşte din minciună.

Ce imagine cutremurătoare pe muzica corului Deşteaptă-te române, să fii lovit în cap până îţi ies creierii, zbătându-te în agonie, o durere care îşi poate găsi liniştea doar în braţele lui Iisus.

Măcar la crucificarea mea“, a suspinat Iisus „norodul a fost prezent“.

Ce a urmat este zguduitor.

Eminescu, stropul de iubire pentru neamul omului, creaţia lui Dumnezeu. Stropii sunt sunete de clopot, bătăi de inimă din Tatăl. Iisus, Eminescu…, şi câte vor mai fi, o Doamne, pentru a-i trezi?

Alexandru Macedon, Genghis Khan, Mihai Eminescu sunt forţe eliberatoare care nu s-au conformat canoanelor impuse de orânduirile vremii. Cei trei au folosit tehnici diferite de eliberare, însă cea a lui Eminescu a fost calea iubirii libere, fără constrângere, violenţă, fără sabie sau înrobire, eliberare prin cultură şi cunoaştere a potenţialului infinit al adevărului absolut, prin creşterea şi cunoaşterea de sine. Un război e drumul scurt spre o ţintă, însă ţinta e sfârsitul, ori cultura duce spre nemurire spre adevărul infinit, ne-o spune Eminescu. Lăcomia distruge infinitul posibilităţilor din jur. Devenim dependenţi, o plasă întinsă de cei de la putere, care în loc să ne fie loaiali, deoarece pentru asta le-am încredinţat soarta, ei au creat o capcană în care am căzut cu toţi pradă trădării lor. Au creat sisteme prin care ei se aleg între ei şi, mai nou, sistemul s-a mutat la cei cu bani, la lăcomie. Au investit de frică toţi banii în armament şi acum vor trebui să facă ceva cu el.

Oliver Stone a lucrat zece ani la scenariul filmului „Alexandru Macedon“ şi chiar atâţia nu au fost suficienţi ca să-l prezinte cu adevărat pe erou. Tuturor le este frică de măreţia acestui mit „Alexander the Great”, care de mii de ani răscoleşte imaginaţia istoriei. La fel, Sergei Bodrov a studiat eroul mongolian Genghis Khan care a fost interzis timp de 70 de ani în URSS, (chiar şi pronunţarea numelui lui) de către regimul sovietic în care a fost prezentat ca monstru al istoriei pentru actele comise de-a lungul vieţii sale pentru a găsi adevăratul motiv care l-a condus şi construit ca mit. Serghei a trebuit să meargă în Mongolia ca să ceară permisiunea să realizeze acest film. Pentru mongoli, Genghis Khan este un fel de dumnezeu.

Lui Genghis Khan i s-a furat tot ce a iubit înainte de a porni în crearea mitului său, pe când lui Eminescu i s-a luat totul când a fost trădat, închis şi omorât. Să realizezi un film despre Eminescu e de sute de ori mai greu decât despre Iisus pentru că e necunoscut pe plan internaţional. Trebuie să fii un bun cunoscător al limbii române ca să-l poţi aprecia la adevărata sa valoare, iar ca să-l înţelegi ca mit trebuie să aparţii culturii neamului lui. Scriitorul Vasile Andru spunea într-un interviu dat mie, în Australia, că Anita Bose, profesor de origine indiană din Germania a învăţat limba română doar din dorinţa de a-l putea citi şi înţelege pe Eminescu. Mitul există, însă nu e conturat pentru necunoscători. Eminescologul Nae Georgescu a propus şi lucrează la prezentarea lui.Mel Gibson a realizat un film frumos despre Iisus, însă nu cred că ar avea curajul să creeze unul despre Eminescu. Singurii, după părerea mea care ar fi capabili de acest rol ar fi fost David Lean şi Stanley Kubric, însă ei nu mai sunt printre cei vii, iar unul care e încă printre noi, ar fi Milos Forman, însă nu ştiu dacă el nu s-a pensionat. Eu am primit un scenariu despre Eminescu de la scriitorul Ştefan Dumitrescu, însă mi-e frică să-l deschid datorită măreţiei şi complexităţii eroului. Ca şi Alexandru Macedon şi Genghis Khan, Eminescu a înspăimântat mai multe imperii, o spaimă care există şi azi în arhivele ori în imaginaţia lor, că nu erau puţine şi nici azi nu sunt, cele care vor să acapareze România şi să deposedeze naţiunea de drepturile ei. Dacă Oliver Stone şi Sergei Bodrov au avut obstacole politice şi de ordin financiar ca să-şi realizeze filmele lor, cu atât mai greu va fi oricui ar încerca să realizeze viaţa marelui poet care a fost distrus la o vârstă tânără şi omorât ca urmare a forţelor dirijate din afară. Imperiul austro-ungar, Germania, Rusia, Turcia, oameni de seamă politici din guvernul României de atunci şi unii mai spun azi, că şi evreii, lucru care nu se poate dovedi exact cum nu se poate dovedi că Eminescu ar fi fost un necredincios, un ateu sau un personaj lefter, lucru pe care cineva se chinuia să-l demonstreze la televiziunea română, citind dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle. Ce nu face un bărbat ca să fie pe placul iubitei, exclam eu şi să nu uităm că Eminescu era încă tânăr şi se spune că dacă nu-ţi trăieşti viaţa în libertate deplină până la vârsta de 40 de ani nu eşti om. Bărbatul găteşte şi împleteşte şi ciorapi ca să ajungă la inima celei dragi dacă o pasionează aceste lucruri şi cunosc mulţi preoţi şi pastori care nu au devenit şi vorbit de credinţă până la vârsta maturităţii. Dar asta nu înseamnă că Eminescu nu a crezut în Dumnezeu. Dacă citim sincer, Dumnezeu e în toate textele sale şi numai un trădător sau manipulator din opoziţie poate susţine astfel de murdării.

Eminescu a fost un tânăr revoltat împotriva nedreptăţilor făcute poporului român. El a studiat în vest, a cutreierat România în lung şi-n lat, chiar şi pe jos pentru a o cunoaşte şi împărtăşi. I-a studiat legendele şi obiceiurile, portul şi limba şi a încercat să le apere împotriva Împeriului austro-ungar şi a guvernanţilor de atunci. Eminescu înspăimânta nu numai politicienii ci şi pe istoricii şi literaţii români prin adevărul operei lui. „Mihai Eminescu a fost victima unui asasinat politic ordonat de Imperiul austro-ungar și Germania și executat de trădătorii din România. El a fost sacrificat pentru că forțele externe doreau să impună României o alianță cu Imperiul austro-ungar și renunţarea definitivă la Transilvania, un lucru căruia Eminescu i se opunea cu toată ființa“, declară George Roncea într-un interviu.

Sunt cu toţii invidioşi. Au fost atunci şi sunt şi azi. De ce? Pentru că el prezintă un pericol pentru planurile celor din conducerea Europei. Operele lui Eminescu trezesc. Sunt ferestre spre realitate, spre stele întru iluminare şi îmbogăţire a conştiinţei naţionale, pentru a te înţelege pe tine însuţi. Ce îl deosebeşte pe om de restul vieţuitoarelor este cultura sa şi gradul de evoluţie atins. Cultura, ca şi credinţa, e eternă şi infinită. Adică e în creştere continuă şi asta ne ţine distanţaţi de celelalte vieţuitoare.

Shakespeare a creat personaje pentru dramele sale din adâncul sufletului său, iar Anglia e de neconceput fără lucrările sale. Eminescu ne înobilează sufletele şi ne învaţă să iubim şi să ne apărăm cu demnitate comoara. Dacă noi dispărem şi rămâne doar o carte scrisă de Eminescu, omenirea va şti cine suntem, spunea Dan Puric într-un seminar. Chiar şi închis de Titu Maiorescu, el a continuat să lupte pentru frumuseţea şi dăinuirea neamului său. „Ne vindem cu uşurinţă aproapele. L-a închis la unu, că la patru avea tren să plece în concediu la Paris”, spunea George Roncea.

Povestea lui Eminescu e cea mai extraordinară din istoria universală a omului. El a cucerit şi înfricoşat duşmanii României de atunci. A fost incorigibil şi neînfricat şi mai ales nu s-a lăsat cumpărat de nimeni. A stat în compania reginei la un ceai cu aceeaşi mândrie cu care a stat în piaţă cu târgoveţii, plugarii sau politicienii ţării. Avea putere de reflecţie, era meditativ, era românul absolut! Spunea Cioran CĂ DACĂ EMINESCU NU ERA, ROMÂNIA ERA O GLUMĂ şi că fiecare vers al lui este aproape intraductibil, „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Este un vers profund creştin! „Fii tu desăvârşit precum a fost Tatăl meu”. I.C. „Europenilor! Luaţi sufletele copiilor şi faceţi roboţi din ei, cetăţeni aşa aiurea, sclavi, viermi de mătase”, zic.

Eminescu era profund contemplativ. „Misterul şi taina sufletească le lipseşte celor de azi”, spune Dan Puric. Petre Ţuţea spunea că în biserică afli că eşti om. Mai bine treaz şi viu decât treaz şi mort, continuă Dan Puric. Adică vierme rozător de Frunze, zic eu. Vă place aşa?

Eminescu a continuat să lupte şi după ce a fost închis şi continuă să lupte şi azi prin lucrările sale, de aceea se caută să fie scos din literatura română. Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă etc, toţi au prelungit duhul gândirii Bisericii Române, însă niciunul nu a fost precum Iisus pe jos, prin praf, pietre şi scaieţi la izvorul durerii naşterii ei.

Biserica Ortodoxă Română are marea obligaţie de a-l apăra pe acest mare iubitor şi luptător al neamului, „suma lirică de mari voievozi”, cum îi spunea Ţuţea. Niciunul din sfinţii creştinătăţii nu a făcut mai mult pentru naţiune decât a făcut Eminescu. Uitaţi-vă în fiecare vers şi cuvânt al lui şi veţi vedea credinţă, adevăr şi lumină. El a fost jertfit ca şi Iisus Hristos, o jertfă care a cutremurat cerul.

Eu ştiu că se pot ţine predici şi în alte limbi, însă vindecarea ne vine de la origine, de la geneză, de la începutul cuvântului, care a fost al părintelui nostru, Tatăl.

Ţara nu sunt politicienii, ci naţiunea! Naţiunea cu toate sacrificiile ei de-a lungul vremurilor.

Ben Todică

“Să renunţ la Eminescu înseamnă a-mi fi ruşine că sunt român.” Benoni Todică

http://bentodica.blogspot.ro/2015/12/iisus-s-cutremurat.html

Gheorghe Constantin Nistoroiu – Profetismul lui Mihai Eminescu (partea a IV-a)

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Profetismul lui Mihai Eminescu (partea a IV-a)

„Eminescu ne-a învăţat un grai al minunii, limba Eminescu!”

(+ANTONIE PLĂMĂDEALĂ-Mitropolitul Ardealului)

 

   „Acum ştiu de ce sunt cum sunt…

    Pentru că am fost îndrăgostită cândva de o stea.

   Şi-n fiecare zi mi-e dor de ea.

   Acum ştiu de ce sunt cum sunt… Nu, nu mai poţi fi

   niciodată a ta dacă într-o noapte, cândva,

   în odaia ta a coborât un luceafăr.

   Nu, nu mai poţi fi niciodată a altuia,

   când un luceafăr ţi-a şoptit să vii.

   Nu, nu mai poţi fi niciodată pe pământ,

   când un luceafăr te-a chemat cu el.

   Nu, nu mai uiţi niciodată de cer,

  chiar dacă atunci nu ai avut curajul să te duci

   după el. Acum ştiu de ce sunt cum sunt…

   Pentru că am iubit cândva un luceafăr.

   Şi în fiecare zi mi-e dor de el.”             

                            ( Românca ALEXANDRA SVET)

 

<<Eminescu e alfabetul literaturii române

      (căreia cronicarii îi sunt ideogramele>>

                                                 (MIRCEA PLATON)

 

   Pe măsură ce caleaşca anilor mei zboară tot mai departe, spre azurul serafic al Naţiei, devin tot mai recunoscător marilor noştri Înaintaşi, pe umerii cărora s-a aşezat destinul ortodox al Neamului nostru creştin, în inimile cărora a odrăslit mireasma cântării de Dumnezeu şi de Plai dacoromân, în sufletele cărora s-au înălţat atâtea imne şi poeme de dor, de dragoste şi de mulţumire pentru viaţa primită, întru taina şi jertfa ei, întru iubirea şi mărturisirea mai presus de sine.

Poezia, cântarea, trăirea, asceza, suferinţa, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului spre împlinire duhovnicească peste care se revarsă harul lui Dumnezeu pentru a le întregi arhetipal, căpătând astfel, mireasmă, culoare, expresie, misiune, vocaţie, mărturisire, închinare, atribute spirituale unei culturi creştine autentice şi înălţătoare spre transcendent, spre unire deplină cu Inefabilul.

Prin constituţia ei teandrică, divino-umană, Biserica lui Hristos trăieşte existenţa şi misiunea ei în bipolaritatea dimensiunii: cea revelată, dumnezeiescă, circumscrisă Sfintei Treimi, Cerului, dar şi cea umană, centrată pe spiritul Culturii, ca expresie naturală, harismatică a Omului inspirat, a Neamului, a pământului sacralizat.

Aşadar, Omul ales, religios este o dimensiune preponderent-culturală, iar prin conlucrare cu harul divin tinde spre desăvârşire, spre geniu, spre cealaltă dimensiune dumnezeiască.

Omul ales, slujitorul, profetul hărăzit de Dumnezeu îşi aşează temelia existenţială pe Adevărul revelat de Duhul Sfânt, iar stâlpul, coroana spirituală, pe Iubirea întru Atotcreator şi Neamul său.

Cultura religioasă, cea ortodoxă devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist, profet, etc., o împreună lucrare, o lucrare harică a celui inspirat şi Creator, pentru desăvârşirea creştină a Neamului ortodox.

Cel ales îşi pune în trăire, în jertfire cea mai profundă simţire mistică a raţiunii sufletului său, cea de zămislire a culturii, cea de continuator al Creaţiei divine.

Acesta este geniul ori sacerdotul cerului de pe pământul Patriei sale.

Toate însuşirile spiritului său sunt luminate, inspirate, îndrumate de harul dumnezeiesc, care-i dau  totală strălucire aristocraţiei sale traco-dace.

Cel ales, Geniul, aristocratul spiritului este aşadar, Sacerdotul mistic, slujitorul Cultului ortodox, ca viaţă şi misiune a Bisericii lui Hristos, care se cuminecă culturii noastre creştine, împărtăşindu-se apoi tuturor, aflaţi în pantheonul spiritual universal.

Graţie Bisericii Ortodoxe naţionale se împleteşte o legătură indestructibilă, aproape consubstanţială între Revelaţia evanghelică şi cultura spirituală a poporului nostru geto-daco creştin.

Evanghelia lui Hristos trăieşte în realităţile spirituale, sociale şi naturale prin cultura fiecărui veac, ca un prezent continuu.

Creaţia Tatălui ceresc prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt şi Sensul Întrupării Fiului lui Dumnezeu-Mântuitorul lumii în Om, au fost şi sunt dovezile faptei de a sfinţi şi transfigura firea omului prin asceză, mistică, jertfă şi cultură spirituală spre îndumnezeire.

Creaţia a fost înfăptuită prin Logosul-Fiul, prin Cuvânt, deci, iar Omul a primit drept chip al său, dumnezeirea Cuvântului strălucitor, în gând, cuvânt şi faptă.

Evanghelia lui Iisus Hristos acelaşi rol divin îl are: de a transfigura cultura prin Biserică, desăvârşind-o apoi în Cultura Duhului.

Biserica Ortodoxă este şi rămâne temelia şi Sânul Culturii duhovniceşti, izvorul continuării Creaţiei lui Dumnezeu, iar ce este în afară de Biserică este iluzie,vânare de vânt, amăgire, închipuire.

Până la venirea Dumnezeului-Hristos pe pământ, omenirea, excepţie făcând Neamul pelasgo-traco-daco-get, curgea doar în vatra panteismului, fără esenţa trăirii în mistica libertăţii, adevărului, iubirii.

Numai prin har, prin credinţă, prin dăruire Omul ales este capabil să devină cu adevărat făuritor de cultură sub autoritatea Duhului Sfânt.

Biserica lui Hristos şi Cultura creştină ortodoxă nu se confundă şi nu se substituie una alteia, ci sunt împreună lucrare, împreună slujire.

Prin urmare, genialitatea mistică spiritual-creştină, fie a ţăranului dreptmăritor creştin, a poetului, a dascălului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului, a preotului, a monahului rămâne veşnic-testamentară, a tezaurului naţional-universal.

Cultura unui neam creştin trebuie să aibă totdeauna trăirea unui sens profund al trăirii sale mistic-ortodoxe, o neîncetată prezenţă a lui Dumnezeu în Creaţie astfel încât omul artist-creator să aibă emergenţa numai spre transcendentul divin al nemuririi.

Cultura unei naţiuni care dezertează din Sânul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultură autonomă, grea de sine, plină de ifose.

Niciodată un stat, care nu este naţional-creştin nu va sprijini Cultura şi implicit Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetător, social-democrat, vasal intereselor străine, stăpân propriilor interese, nu va avea aplecare spre Cultură, graţie neputinţei sale spirituale.

Şi tocmai de aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobânzi, crize, imixtiuni, împrumuturi, contracte, ordonanţe, suspiciuni, tergiversări, legiferări, propagandă, compromisuri, trădări, laşităţi, liberalităţi, burghezii, inutilităţi, îngrădiri, interziceri, persecuţii, prigoane, mistificări, dezinformări, subversiuni, demagogii, falsităţi, înşelăciuni, ascultări, supravegheri, interogări, proscripţii, etc.

Convinşi fiind, că adevărata cultură ortodoxă izvorăşte doar din şi prin credinţa creştină, putem afirma cu certitudine că Mihail Eminescu este geniul nostru religios, creştin prin excelenţă, adică Profetul Naţiunii Dacoromâne, profetice, pilduitoare.

Toată preocuparea sa culturală a căpătat strădania unui sens religios al cunoaşterii, al viziunii cosmice care, sinergic fiind înfăptuită prin credinţă şi har trebuie să se reflecte în Elita spirituală a unui Neam spre a-i da sau reda, demnitatea aristocrat-naţionalistă, conştiinţa sensului divin, continuitatea mesianică, vocaţia şi dimensiunea sa mistică, înnoitoare, mântuitoare.

Aşa cum credinţa zugrăveşte icoana sufletului creştin, la fel cultura spirituală a unui Neam, zugrăveşte sufletul unui geniu religios, ales, surprins în aura rugăciunii, în nimbul frumuseţii angelice, în candela adevărului revelat, în amvonul binelui dăruit al azurului serafic, declanşând sublimul divin, în încercarea de a idealiza şi de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigmă a imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.

Nu există geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aură religioasă, primesc doar confirmarea imanentului) să nu fie sacerdot al rugăciunii, al Adevărului şi să nu cânte, să nu se închine, să nu se încline, să nu îngenuncheze, slujind cu dăruire sfântă, jertfelnică lui Dumnezeu, Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii, Pământului…

Mihail Eminescu, fiind un geniu religios aduce adorare Atotcreatorului-Tată, în viziunea sa cosmogonică: „… Pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns… Dar deodat un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl”…, Atotcreatorului-Fiu, ca sens al Întrupării: << La steaua care-a răsărit/ e-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>…, supravenerării Fecioarei Maria, ca Maică atotmilosârdă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină!” , Neamului ori Patriei atât de dragi: „… Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” sau iubirii unei pământence: „… Cum ea pe coate-şi răzima/ Visând ale ei tâmple,/ De dorul lui şi inima/ şi sufletu-i se împle” , precum şi naturii în splendoarea răsfăţării sale miraculoase: „ Tresărind scânteie lacul/ Şi se leagănă sub soare;/ Eu privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă fure/ Şi ascult de la răcoare/ Pitpalacul. … Cucul cântă, mierle, presuri-/ Cine ştie să le-asculte?/ Ale păsărilor neamuri/ ciripesc pitite-n ramuri/ Şi vorbesc cu-atât de multe/ Înţelesuri.”  (Eminescu, Poezii. Ed. pentru Literatură, Buc. 1965)

 

   „Un om de geniu, spunea alt mare geniu, poet-filosof-teolog, Nichifor Crainic,  îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare. Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face să-şi vadă întreaga măreţie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa cerului şi a veşniciei, simţi că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această smerenie e şi mai intensificată de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală, cutremurătoare între el şi neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte…, priveliştea sufletului său, absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală.

 El o cutează, fiindcă ştie că deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare. (Gândirea, anul XVII, nr.1, Ianuarie, 1938)

Prin toată creaţia sa genială, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineşte sensul spiritual al Culturii ortodoxe naţional-universale.

Profetul nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gândirea, cugetarea, cosmologia, credinţa, libertatea, adevărul, numai în concordanţă cu mărturisirea Evangheliei Hristice.

Geniul său religios-creştin ni s-a descoperit în toată amploarea şi splendoarea sufletului său, în intensitatea trăirii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte, întemeiată pe o sinteză originară a Tradiţiei precreştine şi creştine, liantul de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoromân:

„Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, mărturiseşte marele teolog genial şi duhovnic ales Părintele Galeriu, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentantivă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator.” (Studii Teologice…, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, Ianuarie-Februarie, 1991)

 

Seva excepţionalei noastre culturi populare şi harul hristic au odrăslit şi s-au concretizat în Profetul Neamului prin subtilitatea şi bogăţia spiritului, prin covârşitoarea forţă de creativitate, prin demnitatea aristocraţiei sale dace, prin rafinamentul gândirii,al erudiţiei sale creştin-ortodoxe enciclopedice.

Mihail Eminescu rămâne pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu sfinţenie întreaga sa viaţă: trecutul, prezentul şi viitorul spiritualităţii dacoromâne, aşa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arăpaşu despre relaţia Biserică-Cultură: „ tot trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru se concentrează într-un singur cuvânt: DUMNEZEU.”

   Crezul său naţionalist, rugul aprins al poeziei, împlinirea şi strălucirea lirică, mistica sufletului său aristocrat, l-au încununat ca misiune şi vocaţie profetică a Neamului dacoromân creştin-ortodox.

Elementul lui genial, specific eminescian, cel de autoritate profetică este certitudinea fenomenului de taină, atitudinea, sinteza de rămânere permanentă, definitivă şi nicidecum impresia de mister, de trecere prin timp: „…stiliceşte Eminescu avea sunetul lui specific, remarca filosoful genial al culturii Artur Gabriel Silvestri, compoziţia, publicistica eminesciană e memorabilă prin atitudini. Sintezele lui sunt ale unui polemist de forţă, cu gânduri învâlvorate, pornind uriaşe roţi sufleteşti din te miri ce sugestie exterioară, văzând mereu generalitatea în incidental, durabilul în clipă,… această publicistică masivă, care e de fapt filosofie, istorie şi eseu de cel mai înalt nivel, e atingătoare de alte domenii şi scapă de sub imperiul ruinător al momentului.” (Artur Silvestri, Critica Prozei, vol. I [1973-1989], Prozatori (A-G),Ed. Carpathia, 2015, p. 200-202)

Conştient de harul primit de la Dumnezeu, de forţa sa creatoare şi împreună lucrare cu divinul ca autoritate genială: <<Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar>>, profetul rămâne în simplitatea sa aristocrată, încântătoare, care-l însoţea permanent alături de cei mari sau de cei mici, situaţi pe scara socială, păstrându-şi aura sa regală. De această stare a sa, firească şi suprafirească, profită conservatorul Titu Maiorescu, când oferă premiul academic pretendentului la mâna Veronicăi, Iuliu Roşca, justificându-se ca o compensaţie prin portretul abstract pe care il construieşte, cel al geniului neînţeles.

Desigur că geniul nu poate fi deloc uşor de înţeles nici de capetele pretins luminate, el trăindu-şi oprera prin conştiinţa religiozităţii sale creştin ortodoxe şi misiunea sa mistică purcesă din Adevărul revelat.

De aceea antinomiile sale creştin-creatoare, par pentru foarte mulţi iniţiaţi doar paradoxuri, necunoaşteri, neînţelegeri, rele voinţe.

Sunt chiar voci grele, creştine, ca nişte dangăte de clopot poate, care neagă creştinismul lui Mihail Eminescu.

Dar creştinismul ortodox este o stare înaltă, spirituală, mistică, divină a sufletului religios, nu o abordare ştiinţificistă. Sunt oameni procupaţi de o cercetare religioasă profundă, pot fi chiar teologi remarcaţi, dar asta nu înseamnă că sunt şi credincioşi autentici, trăitori, jertfitori întru Neam şi Dumnezeu, întru Creaţie şi Atotcreator.

Creştinismul autentic este sinonim cu Milostenia. Sunt oameni donatori care împart cu regularitate în anumite perioade, daruri de orice fel, dar asta nu înseamnă că sunt şi milostivi. Milostenia trăieşte permanent în viaţa celui darnic, în sufletul său plin de lumină.

Aşa şi creştinismul ortodox, nu este o manifestare în diferite ocazii, de sărbători, în gătiri ale campaniilor electorale sau la alegeri de domni ori de ierarhi, ci o atitudine jertfelnică continuă, o comuniune permanentă întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi aproapele, întru Cultură Duhului în Sânul sfânt al Ortodoxiei.

A scrie profund, elevat, elitist despre creştinism, despre valorile Ortodoxiei, ale Tradiţiei, nu te defineşte ca şi creştin mistic, slujitor al esenţelor teologice: Adevărul, Libertatea, Mărturisirea, Crucea, Suferinţa, Jertfa, Iertarea, Învierea, Iubirea, Îndumnezeirea.

Aşadar, să luăm aminte!

   „Eminescu şi creştinismul” Răzvanului Codrescu, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, arată profesorul Nicolae Georgescu,  posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel:

<<Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul-în resorturile intime ale personalităţii sale-acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă a modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul-aceasta stă în „căderea” şi-n „libertatea” lui noetică şi creatoare.>> ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009)

În inadvertenţa grăbită a intervenţiei sale mişcătoare…, Răzvan Codrescu se contrazice cu brio: „…acuitate metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare…”, chiar dacă s-a raportat: << pe bază de texte şi de surse autorizate>>(ibid, p. 8), ştiindu-se de altfel şi de fapt că textul nu are doar literă, ci şi har. Mai ales Har!

Păi, dacă iubeşti Neamul tău aşa cum l-a iubit Profetul nostru dac, cu toată fiinţa sa, cu toată inima sa şi cu tot cugetul său, oare pe Dumnezeu: „Din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ ”(Sf. Ap. Pavel, Epist. către Efeseni 3,15), Care este  Părintele ceresc şi al neamului nostru, oare nu L-a iubit mai presus de toate?

  Creştinul nu este cel care doar crede şi contabilizează păcatele celorlalţi faţă de ale sale, privind împrejurările istorice, ci acela care mărturiseşte credinţa prin jertfa faptelor sale permanente.

Creştinismul trăit şi mărturisit ortodox, constituie în persoana credinciosului milostiv şi iubitor, modul şi sensul esenţei sale existenţiale, iar pentru geniul creator de supravalori naţional-universale, dincolo de acestea, pogoară peste crezul său intuiţia harică a plenitudinii sale serafice, nicidecum „intuiţia organicului” ca garnitură la „acuitatea metafizică”.

Apoi, „reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare”, nu exprimă aşadar, relaţia-referinţă a Geniului cu Sfânta Tradiţie?

Păi această „reverenţă”, nu arată deplin veneraţia Luceafărului faţă Tradiţia Creaţiei dumnezeieşti? Nu, defineşte atitudinea, existenţa sa creştină, dimensiunea spirituală absolută a alterităţii sale geniale ca vocaţie ortodoxă mărturisitoare?!?

Geniul creştin nu este unul abstract, nu se mişcă doar în sine, ci prin lumina harului divin se răspândeşte înmulţind talanţii, se dăruieşte prin prisosul de iubire Neamului, lui Dumnezeu, întregii lumi.

Mărturisirea iubirii sale de Neam, care devine implicit şi dragostea sa întru Dumnezeu este în egală măsură o dimensiune dumnezeiască atât ca misiune cât şi ca vocaţie, ca asumare în transcendentul divin.

În Cultura noastră ortodoxă n-a prea existat răsfrângeri metafizice, fiindcă filosoful, gânditorul, poetul, artistul, pedagogul, teologul le-au inserat misticii creştine, ortodoxo-hristice.

Profetului nostru Mihail Eminescu, nu trebuie să i se repartizeze doar <<evanghelia politică a românismului>>, cum definea Goga, inegalabila Doină, ca simţire naţionalistă sau cum vor unii bine intenţionaţi să-l încoroneze numai ca referinţă eminesciană…

   Mihail Eminescu este un geniu creştin-ortodox care se însumă prin creaţia sa întru trăirea arhetipală Hristico-evanghelică.

Fiind cel mai devotat şi mai însufleţit partizan al adevărului, Eminescu ştia că Hristos este Adevărul absolut prin excelenţă.

 

Când urci spre Amvonul cunoaşterii lui Eminescu, trebuie să te înalţi cu sufletul doldora de iubire sau măcar să te situezi pe prima treaptă a urcuşului tău, altfel calci pe urma hulitorilor sau te agăţi de remorca  detractorilor condusă de un Horia Roman Patapievici.

E drept „că Eminescu era <<piatra de poticnire>> a tuturor, repet a tuturor politicienilor zilei”(de ieri şi de azi, aş zice, n.a.), afirmă genialul Virgil Maxim, dar tot el înalţă Imnul divin: „Rugăciune”, Preacuratei Maria, cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Eminescu, adaugă acelaşi mare poet şi mărturisitor Virgil Maxim.

Pietatea creştină universală s-ar înnobila haric şi serafic dacă Psalmul (Rugăciune) închinat cu supraveneraţie Fecioarei Maria-Crăiasa Cerului şi a Pământului, al nemuritorului geniu, ar fi alăturat ceremonialului liturgic al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos.

Învierea, Rugăciunea unui Dac, Răsai asupra mea, La steaua, Luceafărul, Colinde, Împărat şi proletar, Scrisoarea I ş.a., ne descoperă fiorul său sacru contemplativ, care este caracteristica de taină a sufletului Marelui Emin.

Reputatul sociolog creştin Ilie Bădescu l-a numit pe Eminescu al nostru şi al lumii: eroul eponim al culturii româneşti, arată eminescologul Theodor Codreanu, la care subscrie că: Eminescu are statura unui mit naţional. ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009, p. 18)

„Că autorul Luceafărului, spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, cunoştea bine Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă.”(ibid. p. 10)

Într-o altă parte, Maica Benedicta, academician Buşulenga spune: „Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchiile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De aici i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar înprumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi, şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.”( Veghea, an II, nr. 1, 2009,p. 21)

   Privilegiului admiraţiei geniului-profet Mihail Eminescu se adaugă şi marele preot, profesor teolog şi duhovnic Părintele Ilie Moldovan, care mi-a făcut onoarea să-l am ca profesor de taină la Facultatea de Teologie-Sibiu şi să-l cinstesc ca pe un mare Dascăl al Ortodoxiei. Contemplând geografia noastră spirituală, transfigurată de Hristos, spunea: „…unul dintre fiii acestui neam s-a apropiat de acest paradis, i-a însuşit graiul şi i-a descoperit minunile frumuseţii lui divine. Iar acesta a fost marele nostru poet, Mihai Eminescu. Poezia lui are darul să ne integreze în noua rânduială divină a lumii, în ordinea care ne conferă accesul la o cunoaştere din interior a peisajului ţării noastre, o cunoaştere în adâncul şi esenţa existenţei pe pământ străbun. Căci paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice, unde au loc nunţile cele de taină şi de unde curg izvoarele vieţii neamului… Când poetul se apropie de sufletul său ancestral din care izvorăsc harurile poeziei pure cu intenţia de a ne descoperi frumuseţile paradisului etnic românesc, se depăşeşte pe sine, trece dincolo de arta poetică şi cântă cu îngerii pământul în care se oglindeşte cerul desfăcut în focşi aur.”(ibid. p.26)

Părintele Constantin Voicescu, fost deţinut politic şi mărturisitor, mărturisea că Imnul „Rugăciune” , poeziile Eminului pentru cei din temniţele regalo-comuniste erau considerate <<adevărate file de acatist>>, iar o altă demnitate a Neamului nostru dac, la rându-i deţinut plitic, eseist creştin de înaltă spiritualitate ortodoxă, Aspazia Oţel-Petrescu, indignată de mişelia laşilor denigratori întreabă: „… ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit să audă! (ibid. p. 36)

Un alt mare artist român, creştin ortodox, Dan Puric, care-şi cerne Dorul de Poetul genial, subliniind imperativul poporului român de a rămâne în hotarul cu cetăţi al demnităţii sale, subliniază: „Pesemne, de aceea Eminescu spunea că poporul român trebuie să se întoarcă la un proces de dacizare. Simţea nevoia să ne reîntărim cu această neînfricare, cu această tărie sufletească incomparabilă şi unică pe care am avut-o. Tot timpul Mihai Eminescu mergea către aceste esenţe tari şi inalterabile din dorinţa lui de a reface condiţia superioară a poporului român. <<Înapoi la Muşatini>>, spunea, vrând să reînvie în noi dimensiunea voievodală, partea cea mai curată şi eroică cu care am înfruntat vitregiile sorţii.” (Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 135)

Un model de medic, de deţinut politic, de creştin şi de român, Doctorul Teofil Mija, evocândul pe Luceafărul Daciei spunea: „Eminescu este expresia supremă a neamului românesc”(ibid. p. 37)

Miron Scorobete se înclină smerit şi fascinat Eminiului: „…Nici un alt scriitor român, nici înainte şi nici după el,nu a aparţinut într-o atât de mare măsură, prin sentiment şi prin operă tuturor românilor.” (Gândirea, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p. 35)

Pesimismul ca stare sufletească are două naturi: una lumească, naturală, filosofică, alta harică, cerească, creştină. Cea creştină are genă religioasă, biblică, un pesimism-optimist sau un pesimism-eminescian, ce urcă întru: <<Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!>> şi „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici.

„Geniu după chipul lui Dumnezeu, mărturiseşte Nichifor Crainic, gânditor, poet, teolog, deţinut politic, mărturisitor, român, creştin-ortodox, academician de aur, admirându-l pe Eminescu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină al Luceafărului.” (Gândirea, anul IX, nr. 1-3/ 2000,p. 72)

Mihail Eminescu este pentru noi dacoromânii de pretutindeni, Pâinea noastră literară cea de toate zilele.

„Din creaţia aşa zisă <<cultă>>a poporului român, noi i-am zice cărturărească, pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură, relevă cel mai mare teolog al Ortodoxiei secolului XX, academicianul-teolog Dumitru Stăniloae, numit de academicianul (şi nu numai…) Răzvan Teodorescu, socotim ca un element specific ortodox reflectat în ea, viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta iese puternic în relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu şi al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul că acest element apare atât de pregnant mai ales în creaţia a doi scriitori moldoveni crescuţi în ambianţa spiritului mânăstirilor în a căror gândire filocalică transfiguratoare cosmosului prin lumina învierii a început de pe acum, dar se va desăvârşi în viaţa viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a mărturisit că într-o filă a unuia dintre ele, a descoperit semnătura lui Eminescu.” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism. Ed. Elion, Bucureşti,2004, p. 279)

Peste aura Luceafărului străluceşte şi dragostea Mitropolitului şi cărturarului ales al Ardealului, al spiritualităţii naţional-universale, basarabeanul Antonie Plămădeală: „Eminescu cel trimis din zonele inefabile de sălăşluire a Fiinţei, şi-a ales limba română ca să poată spune lumii ceva despre frumuseţea originară. Aştrii, aşezaţi în poziţie de onor, îl salută seară de seară când apare iară şi iară pecerul românesc.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia. Sibiu, 1997, p. 16)

   „Te-au slăvit în cărţi şi în poeme/ şi te-au înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ şi fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger./ Şi-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri de cer…// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/ şi-nsetat pe drumurile Ţării/ dibui urma ta de blând Iisus./ Caut picurii de sânge, neşterşi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/ şi-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subţiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşe de venin…// Nu, tu nu eşti meşterul, nici câneazul,/ nu eşti înstelatul împărat./ Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,/ tu eşti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur…/ Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de aur,-/ în genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.” (Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu, în Balade, Ed.Lucman, Bucureşti, 2006)

Poem apărut în revista <<Convorbiri literare>>, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihai Eminescu.

   Ne-eminescolog, dar iubitor de Luceafăr

 

                                    Gheorghe Constantin Nistoroiu

                         

Brusturi-Neamţ, +14 Ianuarie, 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/01/14/gheorghe-constantin-nistoroiu-profetismul-lui-mihai-eminescu-partea-a-iv-a/

 

Virgil Ene, medic, dr. prof. univ., Timișoara – Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii

Virgil Ene, medic, dr. prof. univ., Timișoara

Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii

Încă din secolul trecut, patru mari academicieni, eminescologi de marcă, anticipau că în opera lui Eminescu există lucruri de o deosebită valoare pentru cultura noastră. Primul a fost Mihai Beniuc,

care în prefaţa unui volum, Eminescu poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, apărută în anul 1963, scria: „Dar trebuie să spunem despre Eminescu că, încă nici până astăzi nu s-a spus tot şi că încă vor veni, după noi generaţii, care vor descoperi în opera şi în viaţa lui, lucruri noi, de o deosebită semnificaţie pentru cultura noastră, pentru literatura şi poezia noastră”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, singurul profesor cu titlul de eminescolog, spunea studenţilor: „cercetarea eminescologică pe măsura mileniului III, abia acum începe, pe toate laturile unei mirabile creaţii”.

Academicienii Gavril Istrati şi Edgar Papu, mai pragmatici, susţineau că „previziunile ştiinţifice odată descoperite în opera sa, vor fi atât de valoroase, încât noi vom fi mai contemporani cu Eminescu, decât contemporanii lui de leat”.

Anticipaţiile acestor patru exegeţi ai operei eminesciene, au fost puternic întărite de autobiografia ştiinţifică a poetului descoperită de noi în Scrisoarea I:

„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”

Din această autobiografie ştiinţifică înţelegem că, însuşi Eminescu se considera un om de ştiinţă cu multiple pregătiri, dacă ar fi ajuns la vârsta avansată a dascălului. El ar fi devenit astfel un om de ştiinţă capabil să îndeplinească următoarele profesiuni: de matematician, care socoteşte continuu, după cum reiese din primele două versuri; de fizician, care ţine universul în degetul mic; de astrofizician care, chiar în Scrisoarea I, formulează teoriile genezei şi apocalipsei lumii, şi ultima este de mare astrofizician, care va descopri numărul, ce sprijină lumea şi vecia. Acest număr ar putea fi ecuaţia lui Einstein, E = mc2, pe care putea să-l descopere el, dacă ar fi trăit cât Einstein. Acest fapt reiese din evoluţia lui spre ştiinţă, încă de la Viena, unde lua lecţii de calcul diferenţial şi spera să pună în ecuaţie formula universală a cosmosului, aşa cum se găsea el într-un timp al primordialităţii.

În ceea ce priveşte previziunile autorilor de mai sus, ele au fost decriptate de subsemnatul, sub formă de previziuni ştiinţifice, ce au fost studiate şi expuse în cele trei volume publicate, Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu (2010), Eminescu versus Einstein (2012), şi Mihai Eminescu, nebănuitele enigme ale nuvelei „Sărmanul Dionis (2014), toate tipărite la editura Brumar Timișoara.

Dar cum cercetarea noastră nu s-a terminat, după cum însuşi spunea Eminescu, „în prezent, cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri  înainte”, am descoperit două noi preocupări în opera lui Eminescu, una istorică şi alta cosmologică, de care ne vom ocupa în cele ce urmează

Mihai Eminescu e promotorul dacopatiei

            Acest nou titlu istorico-literar-ştiinţific, l-am descoperit punând în valoare aserţiunea că „limba română este limba cea mai veche din lume, fiindcă se trage din limba traco-dacă”.

Această idee halucinantă pentru unii, de un adevăr indubitabil pentru alţii, reţinută de dr. Obersteiner dintr-o convorbire cu Eminescu, în timpul deselor plimbări prin Viena, în momentele de autentică revenire la normal a sănătăţii lui, fiind spusă însă în „noaptea nebuniei”, după Noica, şi deci, neprezentând o garanţie a veridicităţii ca fond a acesteia, a rămas necercetată de eminescologi, şi mai ales, de critici emeriţi ai operei eminesciene.

Deşi părea un paradox, faţă de teza mai veche, expusă de Nicolaus Olahus, încă din anul 1550, în lucrarea sa, Hungaria, „că noi de la Râm ne tragem”, idee împărtăşită cu entuziasm de curentul latinist, şi care a fost utilizată ca un fel de slogan politico-istoric, cu dedicaţie obligatorie, că poporul român se trage numai din romani, iar limba latină este mama limbii române. În această confruntare, între teza lui Olahus şi sinteza lui Eminescu, ne lipseşte antiteza, ca triada să fie logică. De fapt, această aserţiune eminesciană, m-a preocupat încă din lucrarea Eminescu versus Einstein,

dar neavând antiteza, adică lucrarea de unde s-a inspirat Eminescu, a trebuit s-o înlocuiesc cu ce am găsit în mai multe cărţi, care confirmau adevărul acestei aserţiuni. Aşa de exemplu, în cartea, De la Tărtăria la ţara Luanei, de Toncilescu, prin cele trei tăbliţe ce conţineau cea mai veche scriere din lume, datând de cinci mii de ani î.e.n., considerată a fi a protosumerienilor, a demonstrat fără echivoc, că în Transilvania s-a născut cea mai veche civilzaţie din lume. De altfel, W. Schiller, un arheolog american, citat de Daniel Roxin pe internet, se exprima: „civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc”. După plecarea protosumerienilor pe calea arătată de cultura rămasă în urmă, de la Tărtăria-Turdas-Vincea-Sitagroi (Bulgaria)-Antiohia – aceştia stabilindu-se în anul 4000 între Tigru şi Eufrat. Din cei rămaşi, s-a născut poporul trac, care  în decurs de 3000 de ani, între 5000-2000 de ani î.e.n. a devenit cel mai numeros popor din lume, după indieni. Acesta ajunsese la peste o sută de triburi cunoscute, al căror epicentru a rămas în Transilvania. Interesant, că toponimia protosumeriană ce poartă numele zeului Saue, este prezentă şi astăzi, cu nume de localităţi sau râuri, ca Seulia, Seusa, Sieu, Simeria etc., pe văile apelor din toată Transilvania. Deci, triburile dacice care au moştenit aceste denumiri, vechi de 5000 de ani î.e.n., dovedesc că noi suntem urmaşii direcţi, nu numai ai tracilor, ci chiar şi ai protosumerienilor, vechime ce depăşeşte 7000 de ani.

În ceea ce priveşte limba, e destul să-i pomenim pe Dio Cassius pe Herodot, pe Ovidiu, şi chiar pe Traian, în De bello dacico, toţi afirmând că tracii şi dacii vorbeau o limbă latină vulgară. Tot Daniel Roxin, pune cireaşa pe tort, în privinţa diferendului istoric, privind prioritatea vechimii limbii române faţă de cea latină, când îl citează pe Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, un savant de renume, ce a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, care într-un interviu video la Cluj, din anul 2012, scoate la iveală unul din marile secrete ale Vaticanului, că „nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească”.

Cu această ocazie se descoperă şi antiteza, necesară veridicităţii sintezei emisă de M. Eminescu, când îl citează pe Petru Maior,

membru al Şcolii Ardelene, care, studiind la Roma, la De Propaganda Fide, a cunoscut aceste secrete ale Vaticanului, şi ca urmare, a scris Istoria pentru începutul românilor în Dacia, în anul 1812. În această carte, la pag. 316, scrie „De aceea măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adică mai corectă, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii latineşti”.

Dacă adăugăm la aceste mărturii istorice elocvente, în ceea ce priveşte formarea limbii române, spusele lui Traian din „De bello dacico”, sper că-l vor convinge despre acest adevăr chiar şi pe Dan Alexe, care în cartea sa, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, dovedeşte cât de rătăcit este el, în această privinţă.

Căci, iată cât de bine glăsuieşte Traian în această carte: „limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări, şi după spusele unor cunoscători, s-ar apropia de vechea noastră latină, cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică, adică în ţinuturile dacilor, aflaţi mai demult sub stăpânirea noastră, căci dacii, tot seminţie de traci sunt (…) De limba latină o despart mai mult înglobarea unor vocale aspre, necunoscute în latină, şi pe care un roman numai cu greu poate să le reproducă”.

În altă parte, tot Traian arată că dacii şi-au păstrat tradiţiile. „Am înţeles că numai lăsând popoarele să-şi continue traiul lor străvechi, lăsându-i conducătorii loiali, putem aspira la însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii”.

Deci, e clar că Traian n-a dorit şi n-a făcut romanizarea dacilor. Interesul lui era jaful şi cotropirea a 14% din teritoriu, atât cât să ajungă la Roşia Montană. Aşadar, Traian recunoaşte că dacii vorbeau limba latină veche, pe care şi ei au vorbit-o, şi că n-a avut nici un interes să forţeze romanizarea noastră, fiindcă numai lăsându-le limba şi tradiţiile lor, puteau aspira în linişte la jefuirea aurului, bogăţiilor şi recrutarea de tineret pentru legiunile lor.

Şi atunci, de ce s-a supărat Eminescu pe Traian? Iată de ce. Tot în „De bello Dacico”, Traian însuşi mărturiseşte că a venit ca un cotropitor, şi s-a purtat ca un barbar. „Atunci când am intrat în cetatea dacilor, am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus zidurile cu berbecii, am dat pradă focului satul aflat în faţa columnei, şi altor aşezări, destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor, unde am dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile”. Sau în altă parte scrie: „N-am cruţat femeile, am ucis pe copii şi strangulat pe bătrâni, am nimicit pe ţărani şi am distrus poporul dac”. Şi dacă a distrus poporul dac, pe cine a mai năşit Traian? Poate răspunde cineva!

Războiul daco-roman s-a terminat odată cu tăierea capului şi a mâinii drepte ale lui Decebal, de către Tiberius Claudius Maximus, care au fost duse la Roma ca trofeu, împreună cu 165000 kg de aur şi 320000 kg de argint, plus 50000 de prizonieri, toate acestea au încununat victoria lui Traian? Rămânea în urmă Dacia Romana, pe timp de 165 de ani, timp în care s-a mai jefuit cm tot atâta aur şi argint de la Roşia Montană. Depopularea Daciei de bărbaţi a continuat prin întreţinerea cu soldaţi a celor 9 legiuni auxiliare şi a două legiuni de luptă. Distrugerea cetăţilor şi mai ales a şirului de regi, cum bine glăsuia Coşbuc în poezia Regina ostrogoţilor, când scria: „n-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi”, aserţiune ce se potriveşte foarte bine, extrapolată la cazul Decebal. Fiindcă o dată cu moartea lui, s-a sfârşit un şir de 26 de regi daci, socotiţi de la Antyras, din 514 î.e.n., cel care s-a luptat cu Darius. Acest dezastru ce a cuprins întreaga Dacie, a avut repercusiuni nu numai imediate, dar mai ales tardive, fiindcă au favorizat năvălirile barbare ce au urmat, care neîntâlnind nicio rezistenţă, au jefuit Transilvania, iar cei din urmă, ungurii, profitând de această situaţie, au ocupat-o până în anul 1918.

Iată de ce Eminescu, cunoscând această epocă tristă prin care a trecut poporul daco-român, ca urmare a războiului purtat împotriva Daciei, urmat de cotropire, de jaf, de depopulare de bărbaţi, de distrugere a cetăţilor şi satelor, şi mai ales de întreruperea şirului de regi, prin tăierea capului lui Decebal, l-a găsit vinovat în faţa istoriei pe împăratul Traian. De aceea prin blestemul lui Decebal, a fost exonerat de toate drepturile acordate servil de către istoricii noştri, şi în mod special, de la titlul de străbun al poporului român. Iată blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori, scrisă în anul 1872:

Vai vouă romani puternici!… Umbră, pulbere şi spuză

Din mărire-vă s-alege! Limba va muri pe buză

Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi

Cât de naltă-vi-i mărirea tot aşa de-adânc căderea

Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,

Îmbăta-se-vor nebunii, dispera-vor cei cuminţi”

Acest blestem avea să fie răzbunat peste câteva sute de ani, când în anul 395, împăratul Teodosius I, înainte să moară, avea să împartă Imperiul roman, în cel de Răsărit şi cel de Apus, şi ambele aveau să dispară după nici o sută de ani, odată cu limba latină. Deci, marele Imperiu roman a dispărut din istorie, şi limba latină creată să-l susţină, a dispărut de pe buze, devenind o limbă moartă.

Eminescu, în anul 1872 avea să-l viziteze pe Alexandru Ioan Cuza, la Dobling, în Austria, când a susţinut întemeierea Regatului Dacia.

În sfârşit, în 1881, în Scrisoarea III-a, îl reaminteşte pe Traian în versurile următoare, din care reiese clar răzbunarea blestemului lui Decebal:

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,

De-au trecut în spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă

Şi nu voi ca să mă laud, nici  nu voi  să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ

Deci, e clar, pământ şi apă înseamnă război; apă şi pământ, înseamnă moarte sau aclimatizare.

Ţinem să subliniem că în blestemul lui Decebal, am descoperit o nouă previziune ştiinţifică, care reiese din versul: „Vremi veni-vor când nepoţii, n-or pricepe pe părinţi”, în care nepoţii, suntem noi, dacopaţii, cei de astăzi, iar părinţii sunt generaţiile trecute de istorici şi eminescologi, ce au „furat istoria”, când au susţinut că „de la Râm ne tragem”, adică împăratul Traian cu romanii lui, sunt singurii străbuni ai noştri, şi că limba lor latină e mama  limbii române.

Cu această succintă expunere, consider că este motivat noul titlu, descoperit de noi, că Eminescu este promotorul dacopatiei, fiindcă, blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori sau Panorama deşertăciunilor, apărută în 1872 şi reluat în Scrisoarea I, în anul 1881, depăşeşte cu 42 de ani, aceeaşi teorie expusă de N. Densuşeanu, post mortem, în Dacia Preistorică, apărută în anul 1913, deşi era finisată de autor încă din 1886.

Trecem acum la următorul titlu

Mihai Eminescu primul cosmonaut al lumii

Această categorie ştiinţifică extraordinară, se întinde dincolo de graniţele obişnuite ale lumii terestre, ea depăşind orice închipuire, pentru vremea aceea,  şi face parte din cosmologia literar, filozofică şi ştiinţifică iniţiată de Eminescu. Ea are rădăcini încă din copilărie, când colinda singur câmpiile şi pădurile de pe dealurile Ipoteştilor. Gândurile existenţiale încep să-l chinuiască, de la vârsta de 16 ani, când la Blaj, în compania lui Filimon Ilie, făcând dese plimbări prin împrejurimi, îi va dedica versurile:

Ţii minte oare când mă întrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai?

Trei ani mai târziu, în poezia intitulată, Amicului F.I, continuând parcă acelaşi gânduri celeste, le va aprofunda în versurile:

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Şi dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele;

Vai, când mi-or duce îngerii săi

Pălindu-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe a mea frunte,

Şi să-mi pui lira de căpătâi”.

Şi dacă completăm cele de mai sus, cu caracterizarea sinceră şi la obiect a lui G. Călinescu, că Mihai Eminescu este un „lunatic”, cred că terenul e pregătit pentru a înţelege sintagma de lunatic-cosmonaut.

Tema de mai sus am găsit-o dezvoltată în trei lucrări distincte, nuvela Sărmanul Dionis şi Povestea magului călător în stele, ambele scrise în acelaşi an, 1872, şi Luceafărul, scris în 1882.

Această temă îndeplineşte condiţia de cosmonaut, findcă pentru prima dată, planeta Pământ este văzută de sus, în toată frumuseţea ei, generată de culoarea albastră.

Întrucât pare o continuitate între primele două, deşi acţiunea se petrece în mod diferit, vom începe cu Sărmanul Dionis, când „de o mână nevăzută”, el era tras înapoi (…) Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit, ca şerpii pe jeratec.

  • – Unde să stau? Auzi el un glas din centrul de jeratec al cărţii
  • – Alexandru cel Bun! Putu el şopti cu glasul apăsat (…)

Se trezi lungit pe o câmpie cosită, fânul cosit mirosea, cerul de înserare deasupra-i albastru şi limpede (…), tremurătorul glas al clopotului umplea sara, chemând la vecernie, şi el? – el – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac un comanac negru – în mână cartea astrologică şi ce cunoscute-i păreau toate. Dar el, nu mai era el. Ciudat. Călugărul Dan se visa mirean”!

Întrucât enigmele din Sărmanul Dionis au fost decriptate în volumul „Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul Dionis”, aş dori să le amintesc pe scurt, acolo unde, apar ascunse ca nişte momente mirabile. Aşa de exemplu, în citatul de mai sus, alegoria „de o mână nevăzută el era tras înapoi”, face parte din previziunea ştiinţifică „timpul imaginar”, care a fost formulat ca un concept matematic de Stephen Hawking, în anul 1985, şi este utilizat când se încearcă unificarea gravitaţiei cu mecanica cuantică. Schematic, acest timp, se reprezintă printr-o absciză perpendiculară pe o ordonată, care reprezintă timpul real. În timpul imaginar, însă dacă cineva merge spre nord, se poate întoarce spre ce direcţie doreşte, fiindcă nu e o difernţă importantă între direcţiile înainte şi înapoi.

Cartea astrologică este cartea sacră mazdeistă al lui Ahura Mazda, care se numeşte Avesta. Reluând acţiunea, Dan merse şi-l întâlni pe Ruben, prof. de filozofie şi matematică la Socola, un evreu chemat de Alexandru cel Bun din Polonia.

Dascăle, zise Dan, dacă în această seară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea?

Vei putea-o … căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor. În cartea ce ţi-am împrumutat-o, cea astrologică, pe fila a şaptea stau toate formulele ce-ţi trebuie. Tot la a şaptea filă de oriunde vei începe să numeri, vei avea o limpezime dumnezeiască în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că niciunui om cu teamă de Dumnezeu, nu-i poate veni în minte să încerce.

Cifra 7 este un cifru din codul biblic.

Dan îşi lua rămas bun de la bătrânul tată căci se grăbea să ajungă acasă, să studieze cartea. Mergând, el dorea să-i facă o surpriză iubitei sale Maria, fata spătarului Tudor Mesteacăn. Acasă aprinse o lampă mare şi umbra lui începu a prinde viaţă şi parcă şoptea ceea ce dorea el să-i răspundă.

Tu ştii, cugetă umbra, şi el îi auzi cugetarea (e vorba de telepatie), că sufletul tău din începutul lumii şi până acum a făcut lungă călătorie prin mii de corpuri (metempsihoză), din care azi n-a mai rămas decât praful. Deci sufletul tău a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc. Taina cărţii tale numai eu pot s-o dezleg, fiindcă eu, umbra ta, vorbeam cu Zoroastru, cum vorbesc cu tine acum.

Deci, apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea, şi dăruindu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând trecutul meu, iar tu, vei deveni ca mine, etern, atotştiutor, şi cu ajutorul vrăjii puternic că, poţi lua şi pământul, prefăcându-l în mărgăritar, pe care să-l agăţi la gâtul iubitei”.

Vraja a mers ca la carte. Umbra a adormit pe veci, iar el a mers la Maria, şi-a dus-o în lună, unde vor trăi fericiţi, fiindcă o oră acolo va fi cât o sută de ani pe pământ. (Relativitatea). „Călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă (fenomenul de teleportare). După ce o puse pe marginea unui lac albastru, se întoarse, şi de pe un nor, întinzând mâna asupra pământului, îl contrase într-un mărgăritar albastru. Introducând o lunetă prin cerul pământului, văzu oamenii mici cât nişte infuzorii, care n-au simţit schimbarea”. (Neil Amstrong va ajunge pe lună în anul 1969).

În excursiile lor solare, au întâlnit numeroase stele albastre, (astăzi observatorul Kepler a descoperit 13 astfel de stele), dar abia în anul 1986 s-a descoperit prima planetă (astăzi sunt 200 de miliarde numai în galaxia noastră). Au descoperit şi doma lui Dumnezeu –  o poartă cu un ochi magic, deasupra cu un proverb din patru litere (camera de luat vederi). Îngerii cântau imediat ceea ce gândea (telepatia). Atunci i-a venit în gând că el este Dumne…

Şi deodată „roiuri de fulgere, de tunete bătrâne, şi se auzea vuirea nemărginirii, ce tremura mişcată”. „Ţinea strâns în mână, cartea lui Zoroastru, smulse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei, iar pe aceasta  o lasă să cadă liberă, strigând disperată:

„Dane! Ce m-ai făcut pe mine?”

Un glas răsună în urmă:

„Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă” (…)

„În cădere dădu drumul mărgelei pământ pe care o smulsese de la gâtul Mariei, care cădea ca fulgerul şi se desfăşura încet, până o văzu departe, asemenea unei lune. El cobora cu cartea în mână, apropiindu-se de pământ. Deschise ochii în aerul răcoros şi mirositor al unei  grădini cu flori”.

„Fusese vis, visul lui cel dat de aievea, sau fusese realitate de soiul vizionar, a toată realitatea dumnezeiască”?

Da, fusese un vis halucinant, cât o previziune ştiinţifică reală, care se va întâmpla peste o sută de ani cu Apollo 11, şi cosmonautul Neil Amstrong, când a pus piciorul pe lună a rostit celebrele cuvinte: „Un pas mic pe lună, un pas mare pentru omenire”.

***

În poezia, Povestea magului călător în stele, circumstanţa în care apare ipostaza de cosmonaut este cu totul paradoxală.

În fond, este vorba de un împărat „bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea” / Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort / Rog cerul să-nmulţească a vieţii mele clipe / Pe-a fiului meu umeri voi pune pân-trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc”/

Dar cum viaţa are multe alunecuşuri rele”, s-a gândit că „Nainte de-a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc”, să-l trimită la şcoala „unui bătrân mag / care / când încă eram tânăr, el tot bătrân era / În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune / Viaţa lumii toate în minte-a-i a-ncăput / Trecutul – viitorul, el poate-a ţi le spune”.

Copilul ascultă glasul părintelui său şi-i promite că se supune măsurei ce i-o destină. Şi zice: „Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare / Atunci eu mă voi duce, pe calul pârg călare, / M-oi duce pân la poala muntelui Pion / Ş-apoi, pe jos de-acolo eu muntele-am să sui / Ca gândurilor mele aripe să pui

În legătură cu muntele Pion, din cartea Rădăcinile neamului românesc, de Gh. Voina, se pare că este vorba de muntele Kogaionon-Kogaion, sau Cozia de astăzi, care era ocolit de râul cu acelaşi nume, cu apă termală. Pe vremea dacilor era un centru energetic al pământului, şi aici, armata lui Traian se trata de reumatism. Nu întâmplător, tot aici au trăit marii preoţi Zamolxis, Deceneu, Vezina etc., într-o peşteră săpată în munte, ce conţine două camere şi un tunel.

Feciorul de împărat urcă muntele şi-l găseşte pe mag, „retras într-o sală de marmură tradafirie, „încins în strălucitul şi negrul lui talar”, vorbind de unul singur „că orice om în lume când se naşte – un înger, o stea din cer s-aprinde / şi pe pământ coboară în corpul lui de lut / a gândurilor aripi în om el le întinde / Şi pune graiul dulce în pieptul lui de lut”.

– „Părinte – el zice – şi-adânc, se-nchină / Bătrânul meu tată aici m-a trimis”

– Venit-ai? – bătrânul răspunde – şi c-o mână el cartea cea veche a-nchis / Văzut-am din carte ca viaţa bătrână curând se sfârşeşte” /

– Copile, îi zise – De-ai fi ca alţi oameni, atuncea se poate / Ca soarta ta-n bine din rău aş schimba, / Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată, / A sorţilor stele de mine-s purtate / Dar tu în tot cerul nu ai nici o stea /

Aici este momentul mirabilis, ce conţine paradoxul acţiunii. Faptul că acest copil nu are o stea, înseamnă  că nu s-a născut încă, şi acest fenomen l-am explicat în tema din Sărmanul Dionis. Sufletul acestui copil, este încă, conform  metempsihozei  – la pieptul lui Zoroastru. Deci, n-a fost încarnat în nici un trup, n-a avut nicio stea. Înseamnă  că toată această poezie, a fost scrisă din amintirea acelei trăiri, când era numai  suflet, la pieptul lui Zoroastru, fenomen care se cheamă déja vu.

Şi fiindcă el nu se putea deplasa singur, magul – care-l întruchipează pe Zoroastru –  îl va adormi şi va pleca cu el, întruchipat ca o umbră, să-i arate lumea din cer. Şi fiindcă prima stea ce-i ieşi în cale, este pământul, înseamnă că şi pământul este în cer, lucru ce-l va întări în călătoria lui printre stele, când o va defini ca pe o stea albastră.

Şi iată cum descrie el panorama pământului, în timp ce se îndepărtează de el, la o distanţă relativ egală cu cea a cosmonauţilor, Iuri Ggarin (1961) şi Prunaru, care au ocolit pământul la aproximativ 300 km.

– „Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale / Pământul cu munţii-i ce fumegă stins,  / Cu mări adormite ce murmură-n jale; / Dorm populii, ţări şi cetăţile sale. / Deasupra-ţi oceanul de stele întins / Pământul departe-n-tr-un punct s-a contrage / Căci lumi de departe în puncte se schimb, / Dispar a pământului viziune vagă”.

Că pământul de departe într-un punct s-a contrage, este după noi o previziune ştiinţifică, ce s-a împlinit în fotografia pământului, făcută de sonda Cassini-Huygens, de la 1.300.000.000 km, când a trecut printre inelele lui Saturn.

Iar imaginea pământului dispare, când soarele e un punct văzut de la distanţa de 1000 de ani lumină, de la Antares, care e de şapte milioane de ori mai mare ca soarele nostru.

O altă plimbare mai lungă o face când „magul se suie-n vârf de munte, o  stea din cer coboară, Pe ea mergând călare în infinit el zboară / Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit, / În sus, în dreapta-n, stânga, lanurile de stele / Dispar – El cade-un astru în caos azvârlit / Căci la un punct albastru privirea-i aţintită, / L-a haosului margini un astru blând, uşor, / Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită, / Zboară ca gândul care l-aruncă-n viitor, / Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său, / Ce liniştită-i dânsa, în pace ea păşeşte / O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu”!

În ceea ce priveşte ipostaza de cosmonaut din poezia Luceafărul, ea întâmpină oarecare dificultăţi, din cauza cuplului, Luceafăr-Hyperion, ce par a fi ca nişte fraţi siamezi, dar în realitate sunt două personaje astrale total deosebite. Pentru a le indentifica personalităţile, va trebui să apelăm atât la folclor, cât şi la cartea lui Jaques Brosse, Maeştri spirituali. Din folclor, îl vom identifica pe Luceafăr, care în realitate e planeta Venus, cunoscută în popor ca Luceafărul dimineţii, având o lumină puternică cotată imediat după lună. Din Maeştrii spirituali vom cunoaşte gnosticismul, un curent precreştin, care susţine că sufletul este încătuşat în trup. În 1945, la Nag Hammadi, în sudul Egiptului, s-au descoperit noi colecţii de scrieri gnostice. Unul din cei mai vechi maeştri gnostici ar fi Simon Magul din Samalia, care apare în Faptele Apostolilor. Un dicipol al său, Basilide, susţine că, sunt trei lumi suprapuse, prima în care sălăsluieşte  Dumnezeu Tatăl, a doua formată din 365 de ceruri populate de eoni, şi cea de a treia, de jos, este lumea noastră, creată de Demiurg, care nu este altul decât Iahve. Un alt discipol, Valentin, susţine că Dumnezeu Tatăl, se uneşte cu Gândirea (Ennoia), dând naştere la 15 perechi de supereoni, care pot fi consideraţi hiperioni, deci fii ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt arhonii, care conduc fiecare un număr din cele 365 de ceruri. Se pare că Hiperion este arhonul care răspunde de cerurile de jos, şi deci, el ar fi într-un fel, daimonul care se întrupează în Luceafăr, şi beneficiază de popularitatea acestuia în a se îndrăgosti de „fata din rude împărăteşti” pe care o vede în fiecare seară într-un palat de pe pământ. Aceasta este prima ipostază de cosmonaut, care datorită privirilor lui idilice, fata îi va răspunde că „de dorul lui şi inima – şi sufletu-i se umple”.

A doua ipostază este când, Luceafărul apare metamorfozat de două ori, fie în tânăr voievod, fie a doua oară într-un prinţ, care îi oferă cum s-ar spune în popor, luna de pe cer, adică o cere în căsătorie cu promisiunile următoare: „O, vin în părul tău bălai – s-anin cununi de stele –/ pe-a mele ceruri să răsai / mai mândră decât ele”. Reiese de aici că, acordându-i nemurirea, o coroană de stele şi un loc în cerurile lui, el este în adevăr fiul lui Dumnezeu. Cum fata îi promite că acceptă căsătoria, cu condiţia ca el să vină pe pământ, „fii muritor ca mine”, Luceafărul îndrăgostit consimte sacrificiul. Dar cum nemurirea e un apanaj dumnezeiesc, el trebuie să ia consimţământul tatălui ceresc. Pentru aceasta,

Porni Luceafărul, / Creşteau în cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.

Aceasta este a treia ipostază, când zboară în cosmos, ca un cosmonaut adevărat. Într-un singur vers, sunt două previziuni ştiinţifice, prima, faptul că aripile îi creşteau în cer, corespunde astăzi cu panourile solare ale sondelor spaţiale, care se desfăşoară în zbor şi sunt cu atât mai mari cu cât vor avea de străbătut distanţe mai îndepărtate de soare. Exemplu, ultimele sonde ca Rozeta, care a întâlnit o cometă după 10 ani de zbor la 6 miliarde de km, sau New Orizont, care a cercetat planeta Pluton, situată tot la miliarde de km de soare. A doua previziune din versul respectiv este din domeniul relativităţii.

Ajuns la Dumnezeu, acesta îl recunoaşte imediat şi-i spune pe nume, dar îi respinge cererea de a renunţa la nemurire, cu următoarele cuvinte:

Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.

Mai târziu, îi va repeta iarăşi numele întărindu-i identitatea, când spune:

Iar tu Hyperion rămâi / Ori unde ai apune. / Tu eşti de forma cea di-ntîi / Eşti veşnică minune”.

În sfârşit a patra ipostază de cosmonaut din această poezie, se defineşte când:

În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarce”.

Deci se întoarce acum ca Hiperion, şi revărsându-şi lumina ca un luceafăr, descoperă că:

Pe cărările din crânguri / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”.

Cum aceşti tineri în viaţa cea aievea, erau Veronica şi Caragiale, la apelul ei de a reveni: „Cobori în jos Luceafăr blînd”! el recunoscând-o, răspunde mânios: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dacă-oi fi eu sau altul. / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în sfera mea mă simt, / Nemuritor şi rece”.

Faptul că el rămâne în cer şi nu se mai întoarce pe pământ, îl putem asemăna cu viitorii cosmonauţi pe care NASA îi va trimite pe Marte, în anul 2030, şi care vor rămâne acolo definitiv. Iată deci, o nouă previziune ştiinţifică ce reiese din aceste ultime versuri ale Luceafărului, ce se vor realiza în viitorul apropiat.

În încheierea lucrării noastre, ca răspuns la decizia Luceafărului de a rămâne acolo sus, ca un „nemuritor” după cum merită, cred că cel mai bine se potriveşte salutul gladiatorilor din Roma, adresat împăratului înainte de a începe lupta în arenă, răspus extrapolat la situaţia noastră,

Ave Hyperion, „morituri” te salutant!

(Din volumul în pregătire „Dincolo…Dincoace-Respectul”, de Ion N. Oprea, antologie, cu participarea membrilor cenaclului literar la distanță)

http://bentodica.blogspot.ro/2016/01/virgil-ene-medic-dr-prof-univ-timisoara.html