Daris Basarab: ”Atelierul de creație”

Daris Basarab alias Boris David

Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Mi-au plăcut, i le-am citit și Margaretei, i-au plăcut și ei. Ce mai?, știam ceva despre el. Mi-a plăcut că mi s-a adresat cu ”dragă Boris”. Liantul Mihai începea să dea roade. Am comunicat cu Puiu, Dumitru  Popescu de la Observatorul din Toronto. Afectat de dispariția prietenului nostru comun, Nea Mihai, cum îi spunea, pe care-l cunoscuse cu mult înaintea mea avându-l colaborator la revistă, unde printre altele a avut o rubrică de Critic de artă. În anul 2010 Cenaclul NicaPetre  a instituit printre premiile anului și cel închinat memoriei lui Mihai. A fost de bun augur. Premiul anulului 2011 i-a fost acordat lui Dimitrie Grama, unul dintre prietenii lui Mihai,  unul dintre cei adunați de Conacul meu. Pleiada de prieteni lăsați moștenire de Mihai a mai cuprins, în trecere, un nume necunoscut pentru mine, Lucian Hetco de la Revista AGERO din Stuttgart. Un schimb de amabilități, o forfecare a Conacului în patru părți cerută și publicată pe jumătate. Și, iată, în sfârșit o nouă prietenă comună, o poetă, creștină, cum se autointitulează, o eseistă, o editoare, apreciată și căutată pentru talentul său deosebit. Prin aprilie 2011 a luat legătura cu mine, după ce mi-a răsfoit siteul, tot ca urmare a apariției Conacului lui Radul. Am început să comunicăm, am început să citesc poezia ei plină de sentiment, de dragoste, de frustrare, de suferință fizică, de credința în izbăvire. Cam multe ne legau, cam multă visare utopică, în felul său, cam multă suferință fizică, cam prea multă speranță, din partea mea. Îi trimiteam poeziile mele de altădată, invitații la proza mea, la setea de prietenie. Se exprima apreciativ, în special la adresa poeziei mele, pe care o considera superioară prozei. Încercam s-o contrazic bazându-mă pe părerile lui Mihai. La un moment dat mi-a sugerat să nu mai postez poezii de prin ”197..”, să scriu. Am ascultat sfatul și am scris, zilnic aș putea spune, mânat de adolescentul care mai zăcea în mine. Comunicarea de pe Chat, Tunelul cum i-am mai spus, atitudinea de înțelegere pe care a manifestat-o față de felul meu de a fi, atragerea mea în cercul celor de la Radio Suflețel, primirea de care m-am bucurat acolo unde ea era un nume consacrat, micile contraziceri care însuflețeau această relație de prietenie, clamarea la unison a ceea ce numeam ”o prietenie unică”, acel ”a tunat și ne-a adunat”, toate au dus la un gest, normal zic eu, de prieten nesperat, apărut din ”neant”, la un volum cu dedicație, ”Postume vii...”, considerat, la acel moment ”un dar deosebit”, la un PDF oferit de Emilia Țuțuianu, buna ei prietenă, buna mea prietenă de azi, și, în final, la un volum editat, cu o sensibilă prefață, de aceeași minunată prietenă, la Editura Mușatinia. A fost cel mai frumos, cel mai productiv capitol de viață al celui care visase din fragedă pruncie, să scrie poezie. O explozie cu efect imprevizibil s-a produs, însă, la apariția cărții. Ce s-a întâmplat nu voi ști niciodată. Presupuneri am făcut, cum era și firesc. Simțeam că n-a pornit de la noi, era ceva infiltrat din afară, probabil dintr-o ”afară” apropiată. Se duceau pe apa sâmbetei zile și luni de colaborare, în, poate, cea mai frumosă aventura scriitoricească, în ceea ce, contrar așteptărilor, s-a adeverit  a fi realizarea în tandem a unei lucrări poetice, într-un ”atelier de creație” sui generis. Chiar dacă scriitura a fost rodul inspirației personale, această inspirație a fost rodul unei susțineri, ca să nu spun, încurajări ce nu putea da roade decât într-o atmosferă de tandem. Unde ești, dragul nostru Mihai , să ne explici ca de la catedră, ce a fost de fapt. Mariana mi-a fost o prietenă unică, înarmată cu talentul ei de scriitoare și puterea de implicare, de îndrumare, de dăruire, care a participat direct la consolidarea statutului meu de scriitor amator. Numai aportul ei la definitivarea proiectului ”Dor de Ducă”, sau părerile exprimate în ”Rezonanța dorului” sau în ”Gânduri vii...” și ar fi de ajuns pentru a înțelege acest rol, ca să nu mai spun de generozitatea găzduirii lucrărilor mele în excelentul ei Blog. Chiar dacă nu am scris cot la cot vreo lucrare, am mers umăr la umăr dând viață, în felul nostru, noțiunii de ”Atelier de Creație”. Place, sau nu, noi am fost un ”tandem de creație” într-o atmosferă de prietenie reală, ”unică”, ceea ce nu este puțin…Poate chiar un exemplu, de ceea ce se poate, dat altora.

  Daris Basarab

30 septembrie 2014

www.darisbasarab.com

Nota mea:

Într-o bună zi, voi explica cum văzusem eu ”Atelierul de Creație” . Așa am fost, prietene, un ”tandem de creație”…Prietenia reală a stat la baza tuturor celor întâmplate…Ne vom vedea într-o zi..

Mariana Gurza

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/01/daris-basarab-%e2%80%9datelierul-de-creatie%e2%80%9d/

Anunțuri

Boris David : Lui Mihai, cu lacrimi…

Mihai Rădulescu

(n. 15 mai 1936 București – d. 19 ianuarie 2009 București)

Au trecut…

                                 Lui Mihai, cu lacrimi…

 

Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.

 

Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!

 

 

Ai fost…

                             În amintirea lui Nea Mihai

 

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…

Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.

Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.

Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost…

 

Se moare…

 

Se moare, cum să spun, pe rupte –
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.

Şi culmea! au fost unul şi-unul,
Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.

Maurul, medic cum puţini există,
Mi-a fost şi partener şi sfetnic –
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.

Şi Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu şi facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.

Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,
Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…

Erau prieteni, nu! erau un sprijin –
Erau mai buni ca mine-n multe cele –
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…

 

Boris David

(n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 septembrie 2015, București)

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/01/19/boris-david-lui-mihai-cu-lacrimi/

Marele crez al omului Mihai Rădulescu

Pe 19 ianuarie 2009,  a plecat în veșnicie Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.

S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.

După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale

A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.

Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.

Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie

Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.

„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: ,,Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

http://ziarullumina.ro/memoriam/marele-crez-al-omului-mihai-radulescu

IN MEMORIAM

Pr. Gheorghe HOLBEA

Mihai Rădulescu: poesis

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Baladă

 

Plecau călări

Spre depărtări,

Mi-au spus;

Spre alte ţări

Scăldate-n mări

De-apus.

 

Plecau pe rând

Uitând, uitând

De noi;

Treceau prin vânt,

Treceau cântând

Prin ploi.

 

I-om aştepta,

Dar s-o-nopta

De veci.

Ler lerui la,

Prin geana ta,

Te treci.

 

4 V 55

 

Negura

 

Trec bătrânii peste

Oasele din creste.

 

Mână-n dimineaţă

Care mari cu ceaţă.

 

Câini de fum şi val

Calcă-n leagăn orb.

 

Zboară lângă-un cal

Umbra unui corb.

 

1967

 

Lacuri

– gravură –

 

Ce lacuri verzi şi pâcle ţii-ntre gene?

Pe fundul lor coloane frânte-n valuri

Şi zei betegi şi urme de portaluri

Găsesc, când te privesc, pustii, perene.

 

În ochii-adânci civilizaţii moarte

Sunt visurile-adolescenţei tale –

Iar eu cutreier prin ruine-agale

Şi îţi citesc trecutul ca-ntr-o carte.

 

Păcatu-şi are temple printre unde,

Dar nu m-opresc. Alerg acolo unde

Pietrarii meşteri n-au strivit nisipul

Cu marmure păgâne şi streine…

Sub salcie, ţii minte, -ai stat cu mine…

La umbra ei cobor să-mi caut chipul.

 

12 XII 60

 

In Memoriam Mihai Rădulescu

Veșnica lui pomenire!