Mircea Dorin Istrate: Mângâiata clipă (poeme)

 

NU TE LĂCOMI

 

Te vrei satrap pe neamuri, să-ţi faci împărăţie

Şi a ta vorbă fie poruncă de-mplinit,

Bogăt să ai din toate şi la un semn să-ţi vie

Tot ce pofteşti pe tavă, cu tot ce ţi-ai dorit.

 

Şi-a ta împărăţie să fie lumea toată,

Din zare-n altă zare să fie tot al tău,

Dar ţine bine minte, când viaţa ţi se gată

Te-or judeca urmaşii, şi-atunci o fi de rău.

 

Că le-ai schimbat viaţa trăită sub noroc,

Că au pierdut averea cu greu ce-i adunată,

Că vei plăti mai toate la vreme de soroc

Când ţi s-o face parte şi dreaptă judecată.

 

Aşa că e mai bine rămâi doar cu acele

Ce-s rodul muncii tale, de mâna ta trudite,

Atunci răspunzi de-a tale şi nu dai de belele,

Că ai şi-aşa destule ce încă nu-s plătite.

 

Îmi lasă soarta lumii la cei setoşi de glorii,

De fală şi mărire cu lauri şi statui,

Tu lucră-ţi cea moşie ce-i până-n dunga zării

Şi vei vedea că pofta ţi-i pune toată-n cui.

 

Trăieşte-ţi dară viaţa, cu bune şi cu rele

Şi lasă-te de dânsa mereu îmbrăţişat,

Ţi-ajungă cât ai astăzi, iar visele-ţi rebele

O clipă doară ţină, le uită, că-i păcat.

 

Tu om eşti şi-n credinţă îmi trebuie să creşti

Cu multă bunătate, smerit şi în iubire,

Nu îţi clădi în vise palate-mpărătăşti

Frângând cărarea vieţii, la cei ce-s în robie.

 

Că visul e-o himeră ce-ncet ademeneşte

Să faci din dânsul faptă, cărare de urmat,

Să-ncerci prin toate cele ce sufletu-ţi pofteşte,

S-ajungi în astă viaţă, un vajnic împărat.

 

 

IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

 

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

Fă-ne-nceput

Citindu-ţi gândurile,

Iubindu-ţi cânturile,

Simţindu-ţi dorurile

Ce le-ai avut

Şi ţi-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Şi toate mările,

Să le păzeşti,

Să le-mblânzeşti,

Să le-ndulceşti,

Cu dragostea ta.

 

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat.

 

 

EMINESCU E CU NOI

(După sfinţirea bustului Eminescului de la Mănăstirea din Sărmaş)

 

Acum, că suntem singuri, veniţi puţin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toţii împreună

Şi cântece cânta-am ţinându-ne de mână.

Şi îmbiat de gazde, aşa cum e firesc

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-şi cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Şi cu-n pahar în faţă din vinul bun, popesc

I-am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în şoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumi de necuprins

S-aprindă cu lucirea-i, al nostru dulce vis.

 

 

POET DE VORBE SECI, NE-NFIORATE

 

  Motto: ,,Poeţilor de vorbe ce scriu, dar n-au a spune

Nimic ce să-nfioare un suflet omenesc,

Ei nu trăiesc ce spus-au şi n-au cum să adune

Smerit şi frumuseţe din tot ce e-n lumesc”

 

Citit-am poezie la viaţa mea cu carul

De la poeţi ce-avut-au grămadă de volume,

Dar slova lor e seacă, cum sec le este harul

Şi n-o să te-nfioare cât vei trăi pe lume.

 

În strofa lor cuvântul de altele se leagă

Şi astfel poezia e scrisă, ne-ndoios,

Dar ea şi toată cartea, la suflet n-o să-ţi meargă

Că n-are-n dânsa viaţă, trăire şi frumos.

 

Ea nu vine din suflet, din dor, din suferinţă,

Din bucurii trăite, minciună şi trădări,

Nu are-n ea smeritul, iubire, pocăinţă,

Jertfelnicia clipei, regrete, renunţări,

 

Ea nu ascunde taine ce încă nu-s de spus

Şi care cu-a lor farmec te urcă în ceresc,

Nu ţine pentru sine, în gândul ei ascuns

Plăcerea si divinul păcatului lumesc.

 

Iubirea o aruncă în spurcăciunea lumii,

Şi oda ei o cântă stâlcit şi răguşit,

Durerea nu o simte amară-n cerul gurii

Că ea din vis e scrisă şi nu din ce-l trăit.

 

Atuncea doar cea vorbă e-o spus-adevărată

Şi-o simte cititorul de parcă-i gândul său,

Când toate le-nţelege, bucată cu bucată

Le -ndură, le trăieşte, de-i bine ori de-i rău.

*

De nu e leac la suflet cea slovă rostitoare

Şi tremurata pleoapă n-o fi înlăcrimată,

Cel stih e vorbă goală, nu nalţă şi nu doare,

Iar cel poet de vorbe, cu vorbe seci te poartă.

 

 

SCĂPA-VOM DE PĂCATE

 

Eu n-am cădere-a spune, că ştiu ce-i rostul lumii

Şi nici ce fi-va mâine, sau cum ne-o fi trăitul,

Eu sunt cum e oricine, un biet copil al mumii

Ce pe lumescul ăsta îşi duce-ncet, sortitul.

 

Dar simt când răul arde şi dulcea bucurie,

Ce-a vorbă ce te minte şi mult o să te doară,

Necazul şi amarul, fiorul din iubire,

Speranţa ce te urcă, trădări ce te coboară.

 

Văzutu-le-am pe toate şi gustul lor îl simt

De la-nceputul lumii când eu eram nimic,

De-atunci tot învăţat-am să tac, să spun, să mint,

Să fiu cu două feţe, duşmanul tău şi-amic.

 

M-a învăţat viaţa cu rău, puţine bune,

Să fiu în astă lume mlădiu şi-alunecos,

Cu setea de avere, sărac ce-ar vrea s-adune

Ajungă-i vieţi de-a rândul să-l sature vârtos.

 

Aşa că am în mine păcate multe, grele,

Ce-n fiecare viaţă le înfrânez pe rând,

Un pic de bunătate îmi pun în loc la rele,

Dar alte vin pe lume să-mbie al meu gând.

 

Aşa că de o vreme îmi tot întreb gândirea

Cum să mă-ndrept în toate, să schimb a lumii soartă?

Şi tot aud o şoaptă din ceruri, că iubirea

Îmi poate-ntoarce lumea, dacă ţi-o pui în faptă.

 

Dac-a putut Măritul pe crucea blestemată

Călăii să şi-i ierte, putem apoi şi noi,

Că suntem, cum ne spus-a, cu El ca fraţi de tată

Şi de avem voinţă ca El, învingem noi.

 

 

LA POARTA TA

 

Când trec şi-acum prin faţa casei tale,

Mă-nfiorez şi pasu-ncetineşte

În dreptul porţii, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ţi cum zâmbeşte.

 

Şi-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Şi gândul mi se umple de tristeţe

Şi nu ştiu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost în tinereţe.

 

Ferestra ta nu-i plină de muşcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiţă,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Şi casa e cuprinsă-n deasă viţă.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aştepţi înfiorată la portiţă

Şi cu peceţi de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire şi credinţă.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrăţişare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Şi-n universuri fi-vom doar noi doi.

*

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n poarta casei, îngropate

Ca să le ai când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îţi las în taină lacrimile mele,

Să veşnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta s-o ţintuiesc cu stele.

 

 

MĂRITE DĂ-MI PE MÂNĂ SOARTA LUMII

 

Mărite, dă-mi pe mână soarta lumii

Şi lasă-mă o zi în locul Tău,

Să curăţ răul, să rămână bunii,

Iar ce s-o cerne-o fi, cum vrut-am eu.

 

Din câţi am fost îţi las, nici jumătate,

Pe restu-n iad i-oi pune la smolit,

Să fac în lume sfânta cea dreptate,

Aşa cum şi robitul a gândit.

 

La cei rămaşi le-oi da o grea poruncă

S-o ştie şi copiii de copii,

Nimica nu se poate fără muncă,

Oricine-ai fi şi oricum te-ai numi.

 

Iar gura ta doar adevăr grăiască,

Şi-n gândul tău iubire doar să fie,

În greul muncii toţi să se spetească

Iar ce-a rămas din zi, în veselie.

 

Că raiul nu-i o lene veşnicită,

Ci muncă e şi-acolo şi sudoare,

Dar nu sunt griji şi lumea-i fericită

Că rodul munci-l are fiecare.

 

S-ar fi putut pe-acest picior de plai

Ce Domnul n-i l-a dat spre folosinţă,

Să fi făcut pe-aicea colţ de rai

De n-am avea păcate , necredinţă.

 

Dar nu-i târziu să fie cum ni-i vrerea,

Să spargem pe vecie nenorocul,

Să nu mai ştim nicicând ce e durerea

Şi-n ăsta cuib de rai ne fie locul.

 

 

ÎN BERCUL MEU

 

Icoană fac din ce-am iubit odată

În vremea ceea dusă, de demult,

Din chipul tău smerit de dulce fată

Ce l-am iubit şi cât m-a mai durut.

 

Din Bercul nostru plin de lăcrămioare

Amirosin a rai dumnezeiesc,

Când te-am cuprins de mijloc pe cărare

Şi cu-n sărut urcat-am în ceresc.

 

Am fost atunci, în vremea miruită,

Copii nebuni sub umbră de noroc,

Simţirea noastră toată, neminţită,

Ne-a ars în para dragostei de foc.

 

Am zis atunci că lumea e a noastră,

Că piedici nu-s ca să ne ţină-n loc,

C-avem cu toţi-n frunte câte-o astră

Ce ne va face viaţa cu noroc.

 

Noi am uitat că lumea-i îm schimbare,

Că cei luceferi mi se sting în zori,

Că două feţe cel bănuţ îmi are,

Că soarele-i umbrit de negri nori.

*

Azi Bercul meu şi-a înierbat cărarea

De câtă vreme m-aşteptat să vin,

S-a ofilit sub stele lăcrămioara

Şi mi-a murit norocul, sub melin.

 

Din viaţă Doamne, lasă-mă să iau

O clipă doar, ca să mi-o fac icoană,

Ce mai rămâne înapoi îţi dau,

Dar uită-mă în Berc, cu-a mea codană.

 

 

SPERANŢĂ

 

Nu mai am şi n-am de unde

să mai iau înţelepciune

şi din timpul meu răbdare,

să vă dau la fiecare

s-aşteptaţi, că poate soarta

îşi va-ntoarcă iarăşi roata,

sau cea grijă a Domnului,

facă voia omului.

 

Rău suntem, cum nu se poate

c-am avut cândva de toate,

plai ca-n raiuri, ca să fie,

aur, grâne, bogăţie.

De-asta şi-au dorit mai toţi

ce-i duşmani, vecinii hoţi,

fie-aicea ca stăpâni

ei, nemernicii păgâni

ce de veacuri multe-ncoace

fac pe-aici cum lor le place.

 

Noi, prea blânzi şi prea smeriţi

stăm închinători la sfinţi

şi în rugi cerem iertare

şi cerească apărare,

ca în loc să fim ca unul,

să-ntărim braţul şi pumnul,

să fim frate lângă frate

şi să facem cea dreptate.

 

Că de Domnul o să vadă

că-i dăm faptă şi dovadă

ne-ajuta şi El, că paote

şi ne-o da din nou de toate

c-o vedea că ne-am trezit

şi ce-a fost am ispăşit,

iară ceea ce-o să vie

ne va fi ÎMPĂRĂŢIE

pentru noi, prntru copii

Cât români pe lume-om fi.

 

 

CUGETÂND ÎN MIEZ DE NOAPTE

 

Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,

Mai mult dor şi îndrăzneală de cât frică temătoare,

Şi iubire căt să umplem nesfârşite universuri,

Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.

 

Noi suntem de-odat cu lumea şi-ale sale începuturi,

Suntem fraţi cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,

Doar atât că ei şi alţii ne sunt poate înainte

În trăirea lor deşteaptă, belicoasă, ori cuminte.

 

Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,

Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,

Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse

Făr’ să şim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.

 

Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare

Şi-ntr-o ţandără de minte dăm oclol la câte are,

Îl străpungem cu gândirea mai iuţit ca cea lumină

Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.

 

Mai că ştim ce se petrece prin adânc de infinituri,

Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,

Urmele din alte vremuri, ne-nţelese, ce-nfioară

Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.

*

Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,

Până pune-vom troiţe la răspântie de stele,

Pân-om bate la cea poartă unde zeii vieţuiesc

Şi de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.

*

Pân-atunci închideţi ochii şi vă pierdeţi în visare

Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,

Că nu ştim ce ne aşteaptă în aceea mare mută

Unde scânteiesc luceferi, ce simţirea ne-o încântă.

 

 

FALŞI ÎNCHINĂTORI

 

Te-am căutat cu gându-mi prin cerul înstelat

Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,

Când pentru-ai mei şi mine cerut-am sănătate

Şi pace, fericire, să faci le fie-n toate.

 

Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toţi pomeni

De nu-ţi suntem supusă armată de oşteni,

Nu farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,

Cu gândul la păcate şi firi alunecoase.

 

Lor dă-le cît pot duce necaz şi suferinţă

Să vadă de la sine, că doar cea pocăinţă

Va merita iertarea la cele câte-s toate

În tine, om nevolnic, de-o viaţă adunate.

 

Aşa că la icoană să vii cu gând curat,

Să vrei şă mi te lepezi de dulcele păcat

Şi-n locul lui de-acuma n-atale toate fapte

Iubire cât cuprinde să pui, până la moarte.

 

Aşa doar Iertătorul ţi-ascultă a ta rugă,

Îţi cântăreşte fapta şi-n aşteptarea lungă

Adânc El chibzuieşte de bine-i merita

Iertat să fii în parte de toată vina ta.

 

*

Bisericile-s pline de falşi închinători

Ce n-au în ei smeritul şi ce de-atâtea ori

Tot Ţi-au promis, în vorbe, că de le dai iertare

De mâine a lor viaţă va merge spre-ndreptare.

 

Aşa zic mulţi de-acuma în faţă la icoane

Şi ca şi-n a lor viaţă tot mint Mărite Doamne,

Creştini sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă

Îmi uită ce promis-au şi nici că le mai pasă.

 

 

AAAAAAAAAAAA

 

S-a dus şi Bunu, şi-apoi Buna

pe neîntoarsa lor cărare,

Urmat-au tatăl meu şi muma

La cer să urce fiecare.

———————–

Mircea Dorin ISTRATE

5 iulie 2017

Târgu-Mureş

 

Mircea Dorin Istrate: Ale tale versuri toate

Mugurel Pușcaș

Catarge peste timp

Editura Nico, 2016

De  câte  ori  citesc  câte  o  poezie  în  ziare,  reviste,  pe internet, ori pe unde mai publică  talentatul  poet  Mugurel Puşcaş, o recitesc de mai multe ori pentru ca sufletul meu să se încarce cu frumos şi bucurie, să se înfioreze şi să se înalţe în trăiri,  să vibreze cu cel al autorului, să-l simt aproape de mine, să mă vrăjească şi să mă cucerească cu versul său, spunându- mi: iată un adevărat poet cu har şi dar de la Dumnezeu.

Când  scrie  poezie,  Mugurel  Puşcaş  îşi  înmoaie  pana creaţiei    în  lacrima  sufletului  său  atât  de  simţitor  şi  curat, aşternând pe hârtie, pentru a rămâne veşniciei, acea vibraţie care naşte  în sufletul cititorului  nostalgie, iubire, veneraţie, dragoste,  gingăşie,  toate  aceste  sentimente  înmănunchiate aprinzând, fără îndoială,  focul viu care încălzeşte, luminează, mângâie  inimile  noastre  trăitoare  de  prea  mult  timp    în suferinţă, ură, minciună, trădări şi laşităţi de tot felul.

În această spurcată şi mincinoasă vreme în care vieţuim  şi care parcă nu se mai termină, vreme  care ne înglodează  şi ne afundă cu toate păcatele ei tot mai mult  în nemernicie,  dezumanizându-ne profund, poezia lui Mugurel Puşcaş  e ca un ghiocel alb, pur, adevărat, sfielnic, care se vrea a fi vestitorul schimbării, cel care după atâta amar de suferinţe şi necazuri ne bucură  ochiul,  inima  şi  sufletul  încărcându-le  cu  o  lumină Dumnezeiască  şi  care  renaşte  în  noi  speranţa  că  binele  va învinge răul, că frumosul va spăla urâţenia sufletelor noastre, că vom fi iarăşi cum am fost odată, drepţi, curaţi şi simţitori la frumos şi adevăr.

Cred cu toată convingerea că aceasta este esenţa creaţiei lui Mugurel Puşcaş, acesta este gândul şi crezul lui atunci cînd scrie  acea  poezie  atât  de  frumoasă  de  dragoste,  atât  de simţitoare, de discretă, de tandră, care te cucereşte, te învăluie şimţindu-i parcă parfumul iubiri celei de multe ori pierdute, uitate, trădate, ori rămasă în ţandăra unul gând  curat pentru a înfiora vremea clipelor din urmă ce vor să vină la fiecare.

Am simţit acelaşi lucru atunci când poetul se reîntoarce în colbul ţărânei părinteşti, pe urma  neştearsă a unui car cu boi din inima lui, în raiul copilăriei, în satul cel păstrător încă de frumos, de curat, de sfânt, de tradiţii şi obiceiuri  milenare, acolo unde, în cuibarul veşniciei pământeşti părinţii, bunii şi străbunii lui adormiţi în ţintirimul de la biserică sau poalele dealului Bursucău , vegheaţi în eternitate de Scaunul Domnului (ce  domină  pitoreasca  Vale  a  Mureşului  –  râul  sfânt),  l-au învăţat toate câte i-au fost de folos mai apoi în viaţă: cinstea, vrednicia, smerenia, răbdarea, adevărul, dragostea de neam şi ţară şi mai presus de toate credinţa, evlavia, smerenia în faţa lui Dumnezeu, toate cele fără de care nu putem a fi oameni.

Aici îşi are locul binemeritat poezia religioasă, de atâtea ori invocată când poetul îşi aduce aminte de sfintele sărbători trăite  de  el  cu  mintea,  inima  şi  toată  fiinţa  sa  pe  vremea copilăriei, dar şi simţămintele sale în raport cu divinitatea de care suntem încă atât de îndepărtaţi prin păcatele noastre cele zilnice.

De la iubiţii lui dascăli a învăţat ceea ce spune atât de convingător în poezia lui patriotică, că ţara nu este o noţiune abstractă de care să facem caz atunci când ni se cere a ne dovedi patriotismul, că ea este crez, simţire, convingere, trăire, dăruire,  toate venind din sfânta moştenirea lăsată de străbuni urmaşilor de urmaşi până la el. Această poezie este adevărată, pornită  dinăuntrul  fiinţei  sale,  simţită,  este  crez  şi  durere, neputinţă uneori, dar şi speranţă. Ea convinge, îmbărbătează, dă curaj, aşa cum numai marea poezie poate să o facă.

Când scrie despre natură, pastelurile sale sunt picturi cu tonuri  abia  simţite,  întrepătrunse,  dar  şi  cu  tuşe  groase, accentuate,  care  scot  în  evidenţă,  prin  meşteşugite  cuvinte, atâtea noi înţelesuri, atâtea stări sufleteşti care se contopesc cu tabloul    dându-i  valoare,  aură,  dăinuire,  substanţă.  Aici,  în  aceste poezii întrezărim sufletul poetului cel cuprins de tristeţe, nostalgie, durere, compasiune, dar şi de speranţă, bucurie  de copil nedisimulată, pură venită din adâncul sufletului său, şi revărsată în sufletul nostru cu dărnicie. Aceste poezii, alături de cele de dragoste sunt poeme adevărate la care un suflet simţitor lăcrimează în taină încărcându-se de ceea ce îi lipseşte: iubire, simţire, mângâiere, taină, preacurat.

Multe din poeziile acestui volum le-am ascultat, recitate fiind, sau montate în secvenţe de clipuri. Sub această formă ele te transpun în ireal, te înalţă în beatitudine spre divin, făcându- te să pluteşti într-o lume din care n-ai vrea să te mai întorci vreodată. Aici este esenţă pură de poezie, cea care îţi încântă simţurile, care te farmecă, făcându-te să te simţi că trăieşti o clipă de dumnezeire.

Poate vi se pare că am spus lucruri mari, prea mari pentru a lăuda un poet de provincie neînzorzonat cu zeci şi zeci de diplome, premii, recunoaşteri internaţionale (deşi nici acestea nu lipsesc distinsului poet, acesta fiind laureat al mai multor festivaluri  naţionale  sau  internaţionale  de  poezie).  Am cunoscut, ca fiecare dintre dumneavoastră dragi cititori şi din aceştia, dar poezia lor nu m-a mişcat, nu m-a-nfiorat, nu i-am găsit frumuseţe, gingăşie, bun simţ, căldură, sinceritate, ca în poeziile lui Mugurel Puşcaş, cel care va rămâne cu siguranţă în inimile noastre şi pe care am vrea să-l citim şi să-l recitim mereu.

În  cuvântul  meu  nu  am  citat  nici  măcar  un  vers  din creaţia autorului, pentru a vă lăsa dumneavoastră plăcerea de a- l savura şi a vă îndulci cu mierea cuvintelor lui, pentru a-l cântări , judeca şi aprecia singuri şi a-l pune mai apoi în inima voastră spre neuitare.

Tocmai de aceea şi cu atât mai mult, vă recomand acest volum  de  versuri  în  care  autorul  a  adunat,  a  revăzut  şi  a adăugat noi frumuseţi la cele mai frumoase poezii ale sale şi pe care cu generozitatea binecunoscută vi le dăruieşte odată cu inima şi sufletul lui.

Eu,  simţitorul  muritor,  măruntul  acestei  lumi,  trăitor vremelnic  a  unei  clipe  din  veşnicie,  în  lăcrimarea  unei tremurate pleoape şi-n taina unui sincer gând, mă rog smerit la Măritul, să-l ţină pe Mugural Puşcaş mult timp viu în cuibarul poeziei, pentru ca el să ne poată dărui încă multe poezii ce să ne bucure inima şi sufletul nostru.

 

MIRCEA DORIN ISTRATE

Preşedintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureş