Monica Ilaș: Poesis

Fotografia de profil a Monicăi Ilas

Marea îndoială

 

Marea îndoială a trecut prin mine

Ochii lumi-albaştri ard şi mă fac scrum.

Ninge peste gânduri stele albe, fine;

Într-un alt deceniu umbra lor de fum.

Ceasuri fără ace numără secunde.

Astăzi cade nordul. Mâine este acum.

Iese din greşeală taina care-ascunde

Lumea în parfumul gerului postum.

Am ales din toate formele rotunde

Şarpele spiralei ca să-mi fac alt drum…

 

Blestem

 

Amiezile care-au pornit din zar

răsună albastru pe înalta mare

aflându-mă arzând imaginar

– tăcere albă a ochiului din zare.

Plecările care-au pornit din gând

mi-au îndreptat din nou marea greşeală

găsindu-mă ca semn mereu răsfrânt

într-un blestem şi-n bezna lui ovală.

Atunci eram corola unui crin,

acum sunt iarăşi punct – din întâmplare,

durerea-albastră desenată fin

greşeala semnului de întrebare…

curcubeul din lacuri

Mă luminează culoarea acestei flori

– o tăcere rotundă

ferecată în semnele inimii.

Adâncimea sufletului însetat de ger

şi de ordine cerească

îmi dezleagă enigma degetelor

care-mi cunosc începutul .

Mă umileşte greşeala beznelor

şi sărbătoarea nervului divin –

mantie de mătase peste ochiul de cenuşă

care aruncă visele abstracte

în setea ceasului.

Mă luminează imaginea perfectă

a icoanelor fermecate şi umbra

curcubeului din lacuri,

desluşind,

aproape de fiecare dată,

miezul de foc al sentimentelor.

 

Înserare absolută

 

Eram atât de solemni

încât se stingeau în cupole zorile

iar îngheţatele icoanele de aer

se prefăceau în stoluri de silabe.

Eram atât de senini

încât respiraţia străvezie a clipei

se prăbuşea peste înserarea albastră

culegându-şi memoria.

Deodată,

ne-am trezit printre templele cu idoli

rătăcind in fiecare greşeală,

ca şi cum ne-am fi-nvelit simţurile

cu toate cele patru zări.

Eram atât de solemni,

încât visând colorat

nu ne-am mai recunoscut, şi poate

că vom purta mereu,

în fiecare oră, în fiecare zi – acelaşi nume

fără să desluşim fantoma spiralei

de înserarea absolută care vine !

 

Dincolo de gând

 

Dincolo de vântul care mă învăluia

este gândul tău.

Te pierd prin ochii care îmi răsfrâng

ceasurile pe rând,

mai mult decât lumina străvezie.

Teama îmi alungă somnul…

Tu eşti liniştea din care îmi culeg

lumina pentru firul fiecărei nopţi.

Sună în gând paşii numelui tău

şi ochii păstrează lumina.

Te aştept să mă cauţi culegând

vorbele tale-cu palmele limpezi.

Pândesc umbra cuvântului

peste chipul meu şi ecoul mâinii oarbe

căutând linia curbă a visului.

Peste pleoape a căzut de mult

perdeaua de ape tulburi.

Sub tâmple şi-au zbătut aripile albe

cocorii care se întorc.

Stâncile îşi pun podoabe străvezii

şi nisipul cenuşiu

se spulberă peste colţurile tocite.

Linia de îndoială a orizontului

se va salva încet de lumina zilei

cântând în adâncuri

leagănul valului domolit.

Acum, dacă întind un an peste timp,

mă regăsesc cu un secol în urmă

pe marginea aceloraşi gânduri,

albă lângă izvorul unde cerbii

îşi leapădă ochii ascuţiţi, fără suflare.

Astfel îmi este în gândul venit

mai din adânc decât lumina, rămas

mai departe decât tăcerile…

Ca apa m-ai cuprins învolburat.

În taina mea m-am rătăcit de tine.

E clipa în care mă pierd.

Voi plânge lângă tine

şi nu voi înţelege de ce mă caut

în clipe şi în cuvinte…

 

Deasupra stelelor

 

S-a întâmplat ca la celălalt capăt

al toamnei portocalii

să găsim norii calzi aplecându-şi

fruntea – peste lanurile de rouă

şi peste focurile mute ale stâncilor.

Înţelepciunea stelelor viscolea

spirala – devenită pentru încă

un sfert de veac – lacrima iubirii

noastre.

Ca o culoare biruitoare – noaptea

răscolea destinul trupului tău

încercând să asculte mirarea

ultimelor semne înţelepte

de dincolo şi de deasupra

înfloririi noastre primăvăratice !

S-a întâmplat ca liniştea punctelor

să ne străbată amiezile

căzute din oglinzi – pentru ţipetele

şi semnele de întrebare

ale muzicii de deasupra stelelor !

Ca o culoare biruitoare

voi răsări de fiecare dată

când furtunile din clepsidre

vor răscoli sunetul înfloririi noastre !

 

Contur

 

Când fluturii sunt doar contur

si curg spre filele veline

se spune ca prin gerul pur

vin magi de seara sa se-nchine…

Când fluturii sunt la apus

si trecem – doi – prin ceata fina,

tu ma întrebi daca ti-am spus

taina ramasa pentru cina…

…si daca-n gerul cel mai pur

vor prinde fluturii contur.

 

Tăcere albă

 

Rasunam albastru pe înalta mare…

mai era durerea desenata fin,

drumul înspre mine, semnul de-ntrebare,

sfera de tacere alba-a unui crin!

Rasunam albastru si înalta mare

îmi spunea pe nume, ma ruga când vin

sa ard în tacere si din întâmplare

sa ramâna-n lume adânc maiputin…

…Eu – durerea albastra desenata fin!

 

Trandafirii galbeni

 

Cad mugurii la margini de religii

când verzile monezi batute-n ape

duc trandafirii galbeni în vestigii

si-nalta mare arde mai aproape…

E rece focul semnelor desprinse

dintr-un ceaslov uitat pe masa…

Trec vastele pustiuri stinse

prin umbra veche-a unei case…

E straja de matase violeta

fara legenda dusa într-o cupa

si armoniile de trioleta

rasuna înainte sa se rupa…!

 

Trist

 

Sa nu fii trista, azi sunt trist;

am cu o frunza mai putin…

Sunt foarte trist fiindca exist

în chiar aroma mea de crin!

Sa fii frumoasa, daca sunt

de trei petale împartit,

daca în gerul din cuvânt

sunt fiul tau dezmostenit!

(Mi-a spus, azi, crinul meu cel sfânt

alb viscolit. Eu nu mai sunt!)

Monica Ilaș, Italia

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/28/monica-ilas-poesis/

Monica Ilaș: Suntem în foşnete

 

Ne vom prăbuşi câte unul
peste peisajele cu leagăne de fum,
sprijiniţi de oasele stelelor palide…
Iar din adânc şi din depărtări
sub cerul sculptat în silabe
vor înflori sonore
cărările vocalelor viitoare !

 

Suntem în foşnete
stoluri de cuvinte rescrise !

 

Vom afla în amiezile argintii
despre valurile viselor
-oglinzile începutului învins
ale sufletelor de lumânare
şi despre pajiştile incolore
ale ultimilor muguri cristalini.

 

Vom cădea tot mai aproape
de ecourile care ne numără
paşii rătăciţi în albastrul sfâşietor
până când, în liniştea sfârşitului,
ne vom regăsi printre foşnete.

 

Monica Ilas

Vol. Ploaie Albastra – Editura Marineasa 2006