Mariana Gurza – Când timpul îți cuprinde în brațe rădăcinile

Mugurel Pușcaș

Catarge peste timp

Editura Nico, 2016

 

Dacă o parte din timpul nostru ne este răpit, altul ne este sustras,  altul  se  scurge  în  versul  poetului  Mugurel  Puşcaş, timpul devenind avid – nu mai este acea părticică extrem de mică a unei clipe –  un remediu suveran al tuturor lucrurilor din jurul său.

Poesisul  lui  Mugurel  Pușcaș  devine  o  mărturisire  de credință literară, versul său reface ceea ce timpul se străduie să şteargă. ,,Elegiac cu măsură, nostalgic fără ostentație, patetic cu evlavie, versul lui Mugurel Pușcaș vine din retorica poetică a lui Goga, în poemele sale religioase coborând ,,în dimineața poeților” (Eugen Simion), „într-un elan lipsit de complexe și detașat de mode poetice” ( Nicolae Băciuț ).

Este greu pentru un iubitor de poezie, de a nu răspunde prin gânduri răzlețe după citirea atentă a poemelor sale.   Sensibilitatea  poetului,  vizibilă,  cu  o  retorică  poetică clasică, amprentată de lirismul scriitorilor clasici este proiectată în  lumina  blândă  a  existenţei  cotidiene  în  care  simbolul statorniciei şi sacrificiului este împlinit cu firească simplitate.   Filonul religios abundă paginile într-un dialog personal cu divinitatea. ,,Nihil Sine Deo”. Structura volumului: Credo, Cabana iubirii, Vârste – anotimpuri, Poemele cetăţii interesant  patrulater,  bine  structurat,    îmbinând    mărturie  de  credinţă, iubire şi vis,  prin poemele ce se desfăşoară calm, învăluitor pentru cititor,  îndreptându-se spre un final pilduitor, pe alocuri surprinzător,  bine  “ticluit“  folosind  metafore  şi  cuvinte meşteşugite.

Iubitor de neam și de loc, simte nevoia aprigă de a clădi un  trecut  îndepărtat,  evocând  acest  trecut  prin  fapte  reale subliniate de imaginar, ca un reper, o mărturie poetică dedicată Reghinului sau localității natale ( Somnul oraşului, La Ruşii-Munţi).

 Impresionantă dragostea sa față de satul său, Rușii Munți, un loc binecuvântat. “La Ruşii-Munţi se toarce veşnicia / Stă Bursucău-n mâini cu-n fus de timp,/Dumnezeiescul Scaun stă de veghe,/La firul vieţii-n fiece-anotimp./La Ruşii-Munţi e mai albastru cerul/  Strălucitoare stele-n  nopţi de  jar,/Par licurici împrăştiind lumină/Clipe de vară-n vremuri de cleştar./Pe drum de care, mai aproape-i visul…/Când ostenit se-ntoarce de la câmp,/Ţăranul, adormit, cu biciu-n mână,/Visează holde mari pe-al său pământ./Curgând încet, purificând prin apă,/De la- nceput spre mâine, vii si morţi…/E Mureşul, eternă acoladă!/Ruseni au fost, vor fi, suntem cu toţi!“ (La Rușii Munți).

Pentru  el,  copacul  vieţii  are  doar  două  fructe  dulci: nectarul  poeziei  şi  relaţia  cu  Dumnezeu.  Preocupat  de existențial/existenţă,  fericit se bucură de fiecare clipă pe care timpul o aşterne cu lumină în calea sa. În dialogul pe care autorul îl are cu Dumnezeu, răzbate o sinceră şi curată strigare: ,,Clipe dragi adu-mi Doamne…/ Clipe dragi ce vei arde/Pe-al iubirii  blestem/Sunt  tăciuni  ce-or  rămâne,/când  la  mine  te chem”. Tema dragostei, dar şi nostalgia, inundă paginile, într-o suferință tăcută. (Dialog). Poetul se’nalță cu ,, aripi largi de fluturi…, mângâiat în lumină, /…modelat de humă,/ Din apă vers și stele ”, implorând cerul la o întoarcere “Când nu Te simt  în  mine,/Îndepărtează  răul…/Întoarce-te,  SUBLIME“ (Înălţare).

Poezia  religioasă  îl  situează  pe  autor  printre  cei  care rămân să-și găsească calea: ,,Dă-mi, Doamne , putere/Să treacă prin  mine/  A  vieții  vâltoare…Necazuri,  suspine…/Să  pot împărți fericire și pâine…/A mea roată a vieții/Să fie curată,/ A Ta suferință, Divin, nepătată,/ S-o merit, Stăpâne,/Căci grea este  crucea/  Ce-mi  pus-ai  pe  umeri./Bizară  răscrucea/Și  nu găsesc CALEA/Să vin către TINE, /Dar TU ești pe cruce,/Mă-ndrumă, SUBLIME…“( Rugă).

Mugurel  Pușcaș,  un  poet  ce-și  lasă  ideile,  trăirile  și meditația  să  inunde  paginile.  O  filozofie  subtilă  în  care reflexivitatea,  frământarea,  neliniștea  metafizică  devin dominante. Este critic cu el însuși, căutând perfecțiunea.

În  subcapitolul  “Cabana  iubirii“  poetul  aduce  ofrandă pasiunii arzătoare, prin vers. Mugurel Pușcaș scrie dintr-un plin sufletesc ce se revarsă cu generozitate într-un roșu tril, ,,mereu pribeag,  drumeț  spre  alte  zori”,  adumbrind  cu  nonşalanţă, uimire, plăcere şi dor  popasul  inimilor  noastre, aducând un omagiu etern şi nedisimulat femeii, iubirii ca cea mai înaltă şi minunată  trăire  umană,  pătrunzând  cu  alese  cuvinte  în intimitatea cititorului, răscolindu-l…

Poetul  trăiește  profund  clipa,  fiind  într-o  permanent căutare și împăcare cu sine.   Mereu tânăr, poetul Mugurel Pușcaș, vrea “… aripi să zbor peste timp, / Să fiu iarăși prim-anotimp./Pe veci, tânăr să fiu aș vrea, /Cu ochi de granit și de stea,/Pe umeri cu mantii de flori/Să gust ale vieții culori,/Să gust din pocalul cu vin,/Mereu tânăr,mereu  senin…Te-ntoarce,  tu  vreme’napoi,/Și  uită  de CLIPA DE-APOI,/Nu vreau bătrânețe și ger,/Nu vreau să devin efemer…” (Veşnic tânăr).

Mugurel  Pușcaș  iubește  rădăcinile  timpului,  soarele, imensă întoarcere spre începuturi.

Preocupat de viața CETĂȚII, semnalând  prin cuvânt tot ce  frământă  de  veacuri  istoria  neamului  (Alaiul  domnesc, Gândiţi-vă, români, la Eminescu, Pământul vechii Dacii vrem, Ţăranul), poetul e  bolnav de românism, îndrăznesc a spune, acum,  când  ar  putea  să  pară  desuetă  afirmația.

Am convingerea, că în şi prin poezia sa, distinsul scriitor mai are multe  de  spus,  de  transmis,  beneficiind  de  două  atuuri importante: talentul incontestabil şi dorinţa de perfecţiune.

Un autor ce merită a păși spre alte noi, nebănuite trepte.

MARIANA GURZA  

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/19/cand-timpul-iti-cuprinde-in-brate-radacinile-2/

Mircea Dorin Istrate: Ale tale versuri toate

Mugurel Pușcaș

Catarge peste timp

Editura Nico, 2016

De  câte  ori  citesc  câte  o  poezie  în  ziare,  reviste,  pe internet, ori pe unde mai publică  talentatul  poet  Mugurel Puşcaş, o recitesc de mai multe ori pentru ca sufletul meu să se încarce cu frumos şi bucurie, să se înfioreze şi să se înalţe în trăiri,  să vibreze cu cel al autorului, să-l simt aproape de mine, să mă vrăjească şi să mă cucerească cu versul său, spunându- mi: iată un adevărat poet cu har şi dar de la Dumnezeu.

Când  scrie  poezie,  Mugurel  Puşcaş  îşi  înmoaie  pana creaţiei    în  lacrima  sufletului  său  atât  de  simţitor  şi  curat, aşternând pe hârtie, pentru a rămâne veşniciei, acea vibraţie care naşte  în sufletul cititorului  nostalgie, iubire, veneraţie, dragoste,  gingăşie,  toate  aceste  sentimente  înmănunchiate aprinzând, fără îndoială,  focul viu care încălzeşte, luminează, mângâie  inimile  noastre  trăitoare  de  prea  mult  timp    în suferinţă, ură, minciună, trădări şi laşităţi de tot felul.

În această spurcată şi mincinoasă vreme în care vieţuim  şi care parcă nu se mai termină, vreme  care ne înglodează  şi ne afundă cu toate păcatele ei tot mai mult  în nemernicie,  dezumanizându-ne profund, poezia lui Mugurel Puşcaş  e ca un ghiocel alb, pur, adevărat, sfielnic, care se vrea a fi vestitorul schimbării, cel care după atâta amar de suferinţe şi necazuri ne bucură  ochiul,  inima  şi  sufletul  încărcându-le  cu  o  lumină Dumnezeiască  şi  care  renaşte  în  noi  speranţa  că  binele  va învinge răul, că frumosul va spăla urâţenia sufletelor noastre, că vom fi iarăşi cum am fost odată, drepţi, curaţi şi simţitori la frumos şi adevăr.

Cred cu toată convingerea că aceasta este esenţa creaţiei lui Mugurel Puşcaş, acesta este gândul şi crezul lui atunci cînd scrie  acea  poezie  atât  de  frumoasă  de  dragoste,  atât  de simţitoare, de discretă, de tandră, care te cucereşte, te învăluie şimţindu-i parcă parfumul iubiri celei de multe ori pierdute, uitate, trădate, ori rămasă în ţandăra unul gând  curat pentru a înfiora vremea clipelor din urmă ce vor să vină la fiecare.

Am simţit acelaşi lucru atunci când poetul se reîntoarce în colbul ţărânei părinteşti, pe urma  neştearsă a unui car cu boi din inima lui, în raiul copilăriei, în satul cel păstrător încă de frumos, de curat, de sfânt, de tradiţii şi obiceiuri  milenare, acolo unde, în cuibarul veşniciei pământeşti părinţii, bunii şi străbunii lui adormiţi în ţintirimul de la biserică sau poalele dealului Bursucău , vegheaţi în eternitate de Scaunul Domnului (ce  domină  pitoreasca  Vale  a  Mureşului  –  râul  sfânt),  l-au învăţat toate câte i-au fost de folos mai apoi în viaţă: cinstea, vrednicia, smerenia, răbdarea, adevărul, dragostea de neam şi ţară şi mai presus de toate credinţa, evlavia, smerenia în faţa lui Dumnezeu, toate cele fără de care nu putem a fi oameni.

Aici îşi are locul binemeritat poezia religioasă, de atâtea ori invocată când poetul îşi aduce aminte de sfintele sărbători trăite  de  el  cu  mintea,  inima  şi  toată  fiinţa  sa  pe  vremea copilăriei, dar şi simţămintele sale în raport cu divinitatea de care suntem încă atât de îndepărtaţi prin păcatele noastre cele zilnice.

De la iubiţii lui dascăli a învăţat ceea ce spune atât de convingător în poezia lui patriotică, că ţara nu este o noţiune abstractă de care să facem caz atunci când ni se cere a ne dovedi patriotismul, că ea este crez, simţire, convingere, trăire, dăruire,  toate venind din sfânta moştenirea lăsată de străbuni urmaşilor de urmaşi până la el. Această poezie este adevărată, pornită  dinăuntrul  fiinţei  sale,  simţită,  este  crez  şi  durere, neputinţă uneori, dar şi speranţă. Ea convinge, îmbărbătează, dă curaj, aşa cum numai marea poezie poate să o facă.

Când scrie despre natură, pastelurile sale sunt picturi cu tonuri  abia  simţite,  întrepătrunse,  dar  şi  cu  tuşe  groase, accentuate,  care  scot  în  evidenţă,  prin  meşteşugite  cuvinte, atâtea noi înţelesuri, atâtea stări sufleteşti care se contopesc cu tabloul    dându-i  valoare,  aură,  dăinuire,  substanţă.  Aici,  în  aceste poezii întrezărim sufletul poetului cel cuprins de tristeţe, nostalgie, durere, compasiune, dar şi de speranţă, bucurie  de copil nedisimulată, pură venită din adâncul sufletului său, şi revărsată în sufletul nostru cu dărnicie. Aceste poezii, alături de cele de dragoste sunt poeme adevărate la care un suflet simţitor lăcrimează în taină încărcându-se de ceea ce îi lipseşte: iubire, simţire, mângâiere, taină, preacurat.

Multe din poeziile acestui volum le-am ascultat, recitate fiind, sau montate în secvenţe de clipuri. Sub această formă ele te transpun în ireal, te înalţă în beatitudine spre divin, făcându- te să pluteşti într-o lume din care n-ai vrea să te mai întorci vreodată. Aici este esenţă pură de poezie, cea care îţi încântă simţurile, care te farmecă, făcându-te să te simţi că trăieşti o clipă de dumnezeire.

Poate vi se pare că am spus lucruri mari, prea mari pentru a lăuda un poet de provincie neînzorzonat cu zeci şi zeci de diplome, premii, recunoaşteri internaţionale (deşi nici acestea nu lipsesc distinsului poet, acesta fiind laureat al mai multor festivaluri  naţionale  sau  internaţionale  de  poezie).  Am cunoscut, ca fiecare dintre dumneavoastră dragi cititori şi din aceştia, dar poezia lor nu m-a mişcat, nu m-a-nfiorat, nu i-am găsit frumuseţe, gingăşie, bun simţ, căldură, sinceritate, ca în poeziile lui Mugurel Puşcaş, cel care va rămâne cu siguranţă în inimile noastre şi pe care am vrea să-l citim şi să-l recitim mereu.

În  cuvântul  meu  nu  am  citat  nici  măcar  un  vers  din creaţia autorului, pentru a vă lăsa dumneavoastră plăcerea de a- l savura şi a vă îndulci cu mierea cuvintelor lui, pentru a-l cântări , judeca şi aprecia singuri şi a-l pune mai apoi în inima voastră spre neuitare.

Tocmai de aceea şi cu atât mai mult, vă recomand acest volum  de  versuri  în  care  autorul  a  adunat,  a  revăzut  şi  a adăugat noi frumuseţi la cele mai frumoase poezii ale sale şi pe care cu generozitatea binecunoscută vi le dăruieşte odată cu inima şi sufletul lui.

Eu,  simţitorul  muritor,  măruntul  acestei  lumi,  trăitor vremelnic  a  unei  clipe  din  veşnicie,  în  lăcrimarea  unei tremurate pleoape şi-n taina unui sincer gând, mă rog smerit la Măritul, să-l ţină pe Mugural Puşcaş mult timp viu în cuibarul poeziei, pentru ca el să ne poată dărui încă multe poezii ce să ne bucure inima şi sufletul nostru.

 

MIRCEA DORIN ISTRATE

Preşedintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureş

Mugurel Pușcaș – Poeme

IUBITO, VINE TOAMNA

 

Soseşte toamna vie a munţilor sihaştri,
Cobor, încet, cărarea ce duce spre uitare…
Am zăbovit la buza izvorului albastru,
Sorbind tristeţea dulce-a iubirilor fugare.

 

Mă învelesc în frunze uscate ( fost verale )
Iubito, vine toamna, ceţoasă şi străină –
Ai fost mereu adepta ideilor impare
(Dând de-nţeles că, faptic, doar timpul e de vină…)

 

Femeie ruginie, a buzelor-vioară…
Am coborât cărarea ce duce spre uitare,
Mişcările trufaşe, intimităţi furate
Le-am contopit în mine, le-am adumbrit în zare.

 

Iubito, vine toamna…Ţi-am pregătit eşarfe
Din frunze seci, uscate… Sub cerul gol şi mut,
Pe ramurile-n salbe, pustii şi scuturate,
Stau sufletele noastre, strict modelate-n lut.

 

Privesc înspre-nceputuri…Trecutul dă năvală…
Portiţa ce-am închis-o se redeschide iar ?…
Rememorez în minte trăirea ancestrală,
Mă reîntorc în vară, romantic…Vis bizar….

 

TRISTEŢE DE TOAMNĂ

 

Nu te-ntrista!… Cad frunze pe alei,
Copacii plâng cu lacrimi clorofile…
Se-aşează nostalgia peste tei,
Lin, vara se transformă-n amintire.

 

Nu te-ntrista!… Voi fi mereu aici…
Cu tine mi-s în toamna ce-mi răsfaţă
În minte o iubire-licurici,
Să-mi lumineze episodul viaţă.

 

Nu te-ntrista!… Castane aburind
Ne-mbie-n toamnă… Calde, dulci arome,
Mere şi struguri, amintiri sau vin
Se împletesc în ale tale forme.

 

Voi fi mereu aici şi mai apoi…
Nu te-ntrista!… Sub lacrimi clorofile,
Vor trece mii de toamne… Noi vom fi
Pereni, duali, din veci în veşnicie.

 

FECIOARA

Frumoasă fată cu miros de pâine,
De fân cosit, în păr mărgăritare…
Curg licurici în cale-ţi pe cărare,
Lud optimism imaculat spre mâine.

 

Te văd arzând sub valuri de lumină,
Viu, râul îţi păstrează nepătată
A tălpii urmă, ancestral săpată,
În lut, pentru-anotimpul ce-o să vină.

 

Curg mii de stropi gemând pe pielea-ţi rece,
Lumina lunii mângâind, lin, visul…
În tine se ascunde necuprinsul
A tot ce-i bun din vara care trece.

 

Copil cu tentă de-a spori misterul
Vei fi femeia inimilor toate,
În ere adumbrite de păcate,
Eu nu te uit!… În tine-i adevărul.

 

Mugurel Puşcaş
(Liga Scriitorilor din România)

 

Mugurel Puşcaş: Vino

 Iubito… Vino iar înspre-nceputuri…
Să retrăim ai netrăirii zori –
Imaculate orizonturi albe
Să-mprăştie ai neputinţei nori.

 

Iubito… Să-ncolţim din nou sub ploaie…
Doi ghiocei albi, firavi, exilaţi
Pe-o insulă a nemuririi noastre,
Îndrăgostiţi, pereni, necugetaţi.

 

Renaşte-vom feriţi, sorbind lumină
Din cupe pline cu amor nestins
Trăind dual, frumos, gustând din tihnă…
Doi Zei în al iubirii paradis.

 

Iubito… Vino iar înspre-nceputuri….
Amorul nostru fără de sfârşit
Întoarce-va mereu clepsidra vieţii –
Noi?… Doi iubiţi plutind în infinit.

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)

Mugurel Pușcaș – Întoarcere…

Motto:  ” Toate fluviile curg în mare dar marea nu se va umple căci ele se întorc din nou la locul de unde au plecat… “ ( Ecclesiastul cap. 1:7)

 

MĂ ‘NALŢ… Înspre-nceputuri,
TE VĂD PE TINE, DOAMNE,
Nu-mi amintesc de chipuri
Să-ţi semene-n icoane…

 

MĂ ‘NALŢ… Dinspre adâncuri,
Tristeţea TA divină,
Cu aripi largi de fluturi
Mă mângâie-n lumină.

 

M-ai modelat din humă
Din apă, vers şi stele,
Să-ţi calc, mereu, pe urmă,
În timpul vieţii mele.

 

Mi-ai dat a TA suflare
Să pot râde şi plânge,
Să-mi izbăvesc păcatul
Gustându-ţi trup şi sânge.

 

Dar vai… Eu, păcătosul,
Ţi-am încălcat porunca,
Nu ţi-am făcut prinosul,
Nu ţi-am meritat munca…

 

M-am depărtat de TINE
Prin necurat şi ură,
Mă-ntorc din pribegie…
Iartă-mă!…Te îndură!…

 

Îndepărtează timpul
Trecut, din a mea viaţă,
Când nu am fost ca TINE,
Când nu mi-ai fost speranţă…

 

TU… Iartă-mă, Părinte,
Când nu TE simt în mine,
Îndepărtează răul!…
Întoarce-te, SUBLIME…

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)

Mugurel Pușcaș – Poezii

Mugurel Puscas

IRONIE…

Prevăzător am fost întotdeauna…
Pariuri n-am făcut la hipodrom,
Nu mi-am riscat la jocuri, casa, banii,
Am scris o carte, am sădit un pom.

 

Obişnuitul ins de societate,
Plăcut în toate, vizitat de toţi,
Am risipit clipe nenumărate
Sub monotone, temporale roţi.

 

Nu am talent în fizici nucleare,
Nu ştiu să navighez sau a picta,
Dar pot cuvântul să-l îmbrac în fapte
Sau fapte, în cuvânt a îmbrăca.

 

S-or duce toate, chiar şi eu m-oi duce,
Serialul ” Viaţă ” veşnic va urma,
În amintirea mea vor face-o cruce,
Din versuri, din idei, din rima mea.

 

EU

Eu sunt Puterea! Eu sunt Gândul!
Eu sunt poetul altei ere.
Eu?… Sunt ideea remuşcării
În ale minţii emisfere.
Poate sunt toamnă ori amurgul
Răsfrânt din florile de şoapte…
Eu?… Sunt pocalul cu iubire,
Stea adumbrind în miez de noapte.
Eu sunt poetul remuşcării,
Eu sunt şi Gândul şi Puterea!
Uneori toamnă… Multă toamnă…
Sunt melodramă, sunt Ideea!

 

Mugurel Puşcaş
Liga Scriitorilor din România
( vol. ” Rug de stele “)

Mugurel Pușcaș: Somnul orașului (III)

Orașele Reghin, Tg.Mureș, văzute noaptea de pe Scaunul Domnului

SOMNUL ORAŞULUI ( III )

 

Privesc cum doarme ” Oraşul de pe deal ”
Iar focul din cămin, încet, se stinge…
Un ultim vers mocneşte, ireal,
Cerneala pe hârtie se prelinge.

 

Mesteceni dalbi se răţoiesc spre cer,
Îşi împletesc cununi din praf de soare…
Un menestrel, aed cuprins de ger
Nu are somn…Tăcerea ta îl doare.

 

Prăpăstii şi genuni, în abisal…
Telurice… Vremuri autumnale
Ne-nlănţuie şi ne cuprind veral,
Împărăţind amoruri ancestrale.

 

Sunt treaz…Privesc la luna ca un scai,
Ce poposeşte peste toţi şi toate,
Te-aştept la ceas de ziuă la un ceai,
Să ne întoarcem în singurătate.

 

La geamul meu eşti unic felinar,
Peste păcate, idealuri, dogme…
Mai ard în sobă urme, vagi, de jar…
Se împletesc în ale tale forme.

 

Tomnatec, anodin… În cartier,
Placid şi elegiac, privesc în noapte,
Oraşu-nconjurat e de mister…
Mi-e dor de tine, de-ale tale şoapte.

 

Privesc cum doarme ” Oraşul de pe deal “,
Ştiu c-o să vii… În asta penurie
De dragoste, de vis, de ideal…
Cerneala se aşterne pe hârtie.

 Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)