Sandu Todor – Adevărul lui Nastratin Hogea

În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trântească singur o serie de palme măreţe, strigându-şi în plinul feţei: “Sfârşeşte cu naivitatea prostănacule, nu mai crede în oameni politici. Minciuna lor nu te poate salva. Pătrunde-te odată de acest adevăr.”

Drept încheiere, o ploaie de noi palme ar fi nimerită, fiindcă românul e copilăros şi memoria o are scurtă.

În fiecare dimineaţă aşa ar fi să facă. Poate înţelepciunea aceasta practică, de Nastratin Hoge, îl va tămădui de ceea ce atâtea desamăgiri şi trădări nu l-au putut lecui.

Poate ne vom convinge într-o zi, după un astfel de regim solid, că lipsa de tărie, de curaj moral, în timp de pace, este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război. Să tot repetăm şi să învăţăm bine gîndul acesta.

Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieţii noastre publice, dacă a reuşit şi încă va reuşi să conducă destinul ţării acesteia se datoreşte siguranţei nesdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită şi naivă a poporului, sau mai tehnic spus, a masselor electorale, care pot fi oricând ameţite cu puţină făgăduială şi vorbă sunătoare “democratică”.

Această caragelească stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori.

Cetăţeanul român nu mai reacţionează faţă de nicio nedreptate, nu se mai apără, lasă să se întindă abuzurile cu o indiferenţă criminală. Totul rămâne în seama anchetelor parlamentare.

Buna-credinţă şi avântul neinteresat al poporului e la îndemâna şi placul oricărui descreierat cu ifos de club sau culoare politică.

Din pricina aceasta, profanatorii generozităţii româneşti, a entuziasmului popular, s-au înmulţit în chip înspăimântător. În fiecare zi, ei fac câte un partid, născocesc un program sau un ideal.

Câte iniţiative şi avânturi nu au fost trezite, câte nădejdi nu au fost aţâţate, câte năzuinţe nu au fost aprinse, în lung şi lat de ţară, de la vlădică şi pînă la opincă, numai pentru douăzeci şi patru de ore?

Vremuri noi, lumi noi sunt propovăduite azi în chip idealist, înflăcărat, ca a doua zi o glumă de cafenea sau o intrigă să descopere că totul nu a fost înscenat decât pentru a servi de trambulină la un post de onoare sau venirea la “putere” a maiestosului orator.

Din pricina acestei lipse totale de simţ critic popular, din pricina acestei credulităţi condamnabile, toate adevărurile mari, toate problemele vitale ale acestui neam sunt numai nişte sărmane văluri de paradă bune pentru ca toţi aventurierii să poată să-şi ascundă propriile lor pofte, pasiuni, interese, trădări sau crime.

Nu ne mai putem prin urmare mira de lipsa de răsunet şi sobstanţă pe care o idee sau o iniţiativă sănătoasă şi serioasă o poate avea. Lucruri de acestea sunt sortite să nu reuşească niciodată la noi.

Atâtea ticuri rele avem, atâta dezamăgire am încercat, atâta minciună trăim, atăţia nori de mârşevie şi bădărănie au acoperit cerul nostru spiritual, îcât e aproape o neruşinare să îndrăzneşti să cauţi să afli sau să arăţi altora faţa cea adevărată a Adevărului.

Şi chiar de ai lua această iniţiativă nesăbuită, ai plictisi repede pe toată lumea, fiind socotit drept flaşnetar moralist şi nesuferit. Şi vei pica repede-în laţul celor pe care îi ţinteşti fără voie.

Trebuie totuşi să ne încăpăţânăm şi să stăruim în acest adevăr simplu, care să pătrundă obsedant, peste tot, aşa cum o reclamă banală de ciorapi sau de pastă de dinţi pătrunde: Lipsa de tărie civică, de curaj moral, în timp de pace este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război.

Încă o dată, de mii de ori.

Repetînd acest adevăr în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, aplicând lecţia lui Nastratin Hogea, care de câte ori îşi trimitea copilul cu ulciorul la apă îi trăgea mai nainte o palmă pentru ca să-şi aducă aminte să nu-l spargă, tot aşa şi bietul român poate se va învăţa să fie cetăţean treaz. Pînă atunci nimic nu se va schimba în ţara aceasta care trăieşte şi se învîrteşte într-un cerc viţios de moarte.

Şi dacă rândurile aceste sunt scrise ca o parabolă de Nastratin şi nu pomenesc niciun nume, nu înseamnă că nu sunt potrivite zilei, prietene.

(Editorial publicat în Credinţa, An III, nr. 396 – 26 martie 1935.)

 

Anunțuri