Gabriela Căluțiu –Sonnenberg: Nichita Stănescu tradus pentru prima dată în limba catalană

O veste tulburătoare pentru românii care trăiesc în afara ţării: Nichita Stănescu a fost tradus pentru prima oară în limba catalană. Editura Lleonard Muntaner-Editor din Mallorca (Spania) a publicat noul volum „Ànima gramatical. Antologia poètica 1960-1984” (în colecţia de poezie La Fosca, nr. 31) al lui Nichita Stănescu, în traducere în limba catalană de Lilica Voicu-Brey şi Xavier Montoliu Pauli, şi cu o prefaţă semnată de criticul catalan de originea americană D. Sam Abrams.

 

Această ediţie bilingvă româno-catalană, care a beneficiat de sprijinul Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român, reuneşte aproximativ o sută de poeme selecţionate de către traducători din volumele: „Sensul iubirii”, „Alfa”,  „Oul şi sfera”,  „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la timp”, „11 Elegii”,  „Necuvintele”, „Un pământ numit România”, „În dulcele stil clasic”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreţia frigului”, „Epica magna”, „Operele imperfecte”, 2Noduri şi semne”, şi din „Album memorial Nichita Stănescu”, acesta din urmă, editat de Gheorghe Tomozei în 1984, fiind singurul volum postum selecţionat.

 

Titlul antologiei de versuri Nichita Stănescu, „Ànima gramatical” [Suflet gramatical], a fost preluat din poemul «Mizerabile pietre» publicat în volumul „Un pamânt numit România” (1969). Este vorba despre cel de-al cincilea volum al unui autor român publicat de către editura mallorquină şi care a fost precedat de un eseu despre Paul Celan semnat de Petre Solomon şi volumele de poeme ale lui Tristan Tzara şi Marin Sorescu şi, deasemenea,  cartea „Per què ens estimem les dones” [De ce iubim femeile] a lui Mircea Cărtărescu.

 

Iată şi un comentariu interesant menţionat pe coperta a IV-a a volumului: „Opera lui Nichita Stănescu, care este în mod intens şi afectuos românească, îşi ia zborul şi merge mult mai încolo de tradiţia strict românească. Tocmai din această cauză a fost tradus în atâtea limbi şi mai mulţi poeţi complet străini României şi tradiţiei româneşti l-au adoptat pe Stănescu drept referent de căpătâi. În definitiv, aşa cum spune un vechi proverb, copacii nu trebuie să ne împiedice să vedem pădurea. În cazul concret al lui Stănescu, copacii înalţi şi îmbelşugaţi ai poeziei româneşti nu trebuie să ne împiedice să vedem abundanta şi exuberanta pădure a poeziei universale. Stănescu continuă să fie unul dintre poeţii fundamentali ai secolului al XX-lea în România şi în lume. Nichita Stănescu este un mare clasic modern pentru că revine mereu, pentru că este şi va fi mereu prezent, indiferent ce-ar spune, în mod punctual, o generaţie sau alta.”

WEB editură: http://www.lleonardmuntanereditor.cat/

 

***

CANÇÓ

 

És una circumstància del meu ésser:

i aleshores, la felicitat de dins meu

és més forta que jo, que els meus ossos,

que me’ls escruixes en una abraçada

sempre dolorosa, meravellosa sempre.

                     

Xerrem, parlem, diguem paraules

llargues, vidrioses, com uns cisells que separen

el riu fred en el delta ardent,

el dia de la nit, el basalt del basalt.

 

Porta’m, felicitat, amunt, i colpeja’m

la templa amb les estrelles, fins que

el meu món allargat en la seva infinitud

es torni columna o una altra cosa

molt més alta i molt més presta.

Quina sort que siguis, quina sorpresa que sigui!

Dues cançons diferents, topant-se, barrejant-se,

dos colors que no s’han vist mai,

un de molt avall, girat cap a terra,

un de molt amunt, gairebé trencat

en la febril, la incomparable lluita

del miracle que siguis, de l’atzar que jo sigui.

 

CÂNTEC

 

E o întâmplare a fiinţei mele:/ şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ mereu dureroasă, minunată mereu.// Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/ fluviul rece în delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt.// Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/ mult mai înalt, şi mult mai curând.// Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

———————————————–

a consemnat

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG

Benissa, Spania

1 iulie 201