Vasilica Grigoraș – NICOLAE MĂTCAȘ – ROMÂNUL CU CHIP DE VIRTUTE

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane

27 aprilie, zi aniversară. LA MULȚI ANI binecuvântați domnului prof. univ. dr. docent, lingvist, filolog, scriitor, poet, publicist, demnitar
NICOLAE MĂTCAȘ – ROMÂNUL CU CHIP DE VIRTUTE
„Îndemnul înaintașilor de a munci în miezul limbii mi-a insuflat tărie și elan. Dacă de la sublim la grotesc și de la sacru la profan nu e decât un singur pas, de la grotesc până la sublim și de la profan până la sacru trebuie să facem sute, mii de pași. Și să-i facem împreună, cu răbdare, zi de zi. Pentru că limba română fără noi a existat și există, noi fără limba română – niciodată!” (Nicolae Mătcaș, „Numai în miezul limbii”, 1994)
Am început acest demers literar cu un citat, devenit celebru prin formulare, dar mai ales prin substanța sa ideatică și mesaj. Un adevăr de netăgăduit cu privire la soarta și măreția „limbii ce-o vorbim”. Limba grăită de veacuri pe acest pământ este polenul din corola plantelor melifere care ne-a îndulcit viața, dar a fost și cârja strașnică menită să ne ajute în parcurgerea drumului hărăzit de Dumnezeu. Ne-a sprijinit chiar și atunci când am căzut, ne-a ajutat să ne ridicăm, să ne regăsim pe noi înșine, dar și calea de a merge mai departe împreună, frate lângă frate, indiferent în ce colț de țară ori de lume ne-am aflat.
Personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile au slujit cu devotament limba română (Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Mihai Eminescu, Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, Ovid Densusianu, Ion Coteanu…), străduindu-se s-o cunoască în toată profunzimea și evoluția sa pentru a împărtăși tuturor românilor necesitatea și importanța acesteia în menținerea unității de neam. Însușirea și grăirea lucidă și curată îi asigură trăinicie și vigoare. În perimetrul lumii academice în care a studiat și cercetat fenomenul lingvistic în filonul său cel mai adânc se află la loc de cinste lingvistul, filologul și profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaș.
Multilateralitatea, rigoarea și însemnătatea covârșitoare a preocupărilor sale pentru societatea în care trăim i-au fost recunoscute și recompensate de românii adevărați și de instituții de prestigiu din România și Republica Moldova. Un exemplu în acest sens este și evenimentul din 28 decembrie 2020, organizat la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, când a fost lansat volumul omagial „NICOLAE MĂTCAȘ: RISIPĂ ȘI MĂSURĂ: BIOBIBLIOGRAFIE”. Un amplu volum dedicat distinsului pedagog, profesor universitar doctor, docent, cercetător, lingvist, publicist, redactor, poet, traducător, om de stat, militant înflăcărat pentru renașterea națională a românilor basarabeni – cu prilejul împlinirii minunatei vârste de 80 de ani.
Au participat reprezentanți ai 70 de biblioteci publice, scriitori, jurnaliști, oameni de cultură și artă, cadre didactice, discipoli, colegi de breaslă și prieteni ai renumitului profesor. Nu au lipsit nici reprezentații Ministerului Educației, Culturii și Cercetării și ai Direcției de Cultură din cadrul Primăriei Chișinău. Invitat de onoare și protagonistul evenimentului, distinsul profesor Nicolae Mătcaș a participat virtual de la București. „Principalul e că am revăzut multă lume, de care îmi era dor, și numeroși foști studenți, azi oameni mari și cu părul nins la tâmple, cu feciori și fiice căsătorite, unii deja bunici (!), pe care nu-i mai văzusem de-un car de ani. Plăcerea și emoția mea asta a fost, laudele lor, desigur, m-au mâhnit peste măsură nu pentru că nu erau la locul lor, ci pentru că, în modestia și timiditatea mea exagerate, nu le pot suporta”, mărturisește profesorul octogenar care duce dorul celor pe care i-a îndrăgit, i-a păstorit pe ogorul învățăturii și i-au fost colaboratori.
Volumul realizat și lansat la Biblioteca Municipală din Chișinău are o alcătuire specială și se bucură de o realizare profesionistă. Cuprinde patru documente: 1. versiunea tipărită (carte); 2. versiunea electronică (postată pe platforma Zenodo.org); 3. fiecare exemplar din cele 100 este însoțit de un DVD, pe care sunt înregistrate 25 de documente audio-video (emisiuni radiofonice, discursuri în parlament, discursuri omagiale etc.) și 4. versiunea electronică a DVD-ului, postată pe aceeași platformă. Materialele au fost editate cu susținerea financiară a Primăriei municipiului Chișinău.
Cartea pe suport hârtie a apărut în Colecţia „Bibliographica” și a fost elaborată în cadrul Secției Studii și Cercetări a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” cu următoarele responsabilități intelectuale: Elena Ungureanu, Maria Cudlenco (autori-alcătuitori); Lidia Kulikovski (coordonator); Mariana Harjevschi (ediție îngrijită); Claudia Tricolici (redactare bibliografică); Vlad Pohilă, Genoveva Scobioală (lectori); Valeriu Herța (coperta); Ion Vârlan (tehnoredactare). Structurată cu acribie de un grup select de intelectuali care știu să aprecieze valorile autentice și au deschidererea să mărturisească acest lucru într-o carte admirabilă. Și-au îmbrăcat haina de sărbătoare a inimii și a minții și au interpretat o simfonie despre viață, învățătură, muncă, iubire și dăruire.
Volumul este consacrat unor decenii de acumulări și evoluție profesională a unui intelectual de marcă, ceea ce ne îndreptățește să credem că este mai curând un bilanț al vieții și activității domnului Nicolae Mătcaș decât o încercare de a expune cronologic evenimentele din viața domniei sale. Este o enciclopedie personală, o carte COMPLETĂ despre un OM TOTAL care și-a adunat prin muncă asiduă un palmares impresionant de adevărate VIRTUȚI.
Titlul lucrării, „NICOLAE MĂTCAȘ: RISIPĂ ȘI MĂSURĂ: BIOBIBLIOGRAFIE”, exprimă un postulat; conform DEX, postulatul este un adevăr fundamental care apare evident și care nu are nevoie să fie demonstrat, dar și un principiu de bază, o normă sau un enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv și principiu recunoscut ca adevărat, de la care se pleacă într-o demonstrație.
Volumul omagial, într-un număr generos de pagini (400), este precedat de o „NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI”. Prin lectura acesteia se poate afla structura cărții dedicată profesorului Nicolae Mătcaș, „personalitate marcantă în lumea universitară și științifică și în viața social-politică și culturală din Republica Moldova și din România”.
Primul capitol, „NICOLAE MĂTCAȘ – TRIBUN ȘI ESTET”, cuprinde două studii biografice și un interviu intitulat: „În sec Bugeac mi-i dor de România, la București de setea din Bugeac îmi este dor”, realizat de Alina Chiriac-Ivașcu și Elena Ungureanu. Însă . Acesta cuprinde articole și studii despre limbă, despre legislația lingvistică și identitatea națională a basarabenilor. Capitolul intitulat „MICROFONUL 3” sau UNUL ÎNTRE MULȚI este o selecție de articole cu privire la activitatea de apărător consecvent al cetății și al limbii române din Basarabia, semnate de personalități care au înțeles și susținut rostul și importanța diligenței renumitului lingvist. Cartea include și câteva studii cu privire la lirica autorului, reunite în capitolul „PRELAT AL LIMBII”, dar acordă și un spațiu generos unui calup din versurile emblematice ale distinsului poet în capitolul „DRAGOSTEA E ARDERE DEPLINĂ”. Pentru a întregi bilanțul activității științifice, didactice, publicistice și poetice a protagonistului, coordonatorii volumului includ un vast capitol, intitulat BIBLIOGRAFIE, considerată cea mai completă, conținând aproape 1000 de titluri de surse bibliografice identificate (altele urmează a fi descoperite prin hățișurile aparițiilor periodice din Țară care și-au întrerupt activitatea) spre a reflecta bogata și strălucitoarea paletă de activități și preocupări ale omagiatului. Bibliografia se încheie cu Index de nume, Index de publicații periodice și Index de resurse electronice valoroase pentru consultarea scrierilor pe suport hârtie, dar, mai ales pentru navigare în versiunea electronică a cărții. Ultimele trei capitole: „ULTIMUL LAOCOON” cuprinde considerații, comentarii, aprecieri ale contemporanilor despre profesorul Nicolae Mătcaș; ENGRAME, cu felicitări și urări ale unor discipoli cu ocazia aniversării acestei venerabile vârste; un ADAGIO, care poartă semnătura Elenei Dumeniuk, soția regretatului profesor Ion Dumeniuk, în numele prieteniei dintre cei doi mari luptători pentru promovarea și instituționalizarea limbii române în spațiul basarabean.
Demersul inițiatorilor și truditorilor volumului nu a fost unul simplu. În conceperea și realizarea cărții au urmărit succesul extraordinar al unui intelectual din elita basarabeană, trăitor în două sisteme sociale – cel comunist cu multiple tare și trecerea la un capitalism destul de obscur. Lucrarea conturează un chip uman până într-acolo încât reușește să portretizeze imaginea societății din Moldova de dincolo de Prut. În contrast cu lumina care răzbate din portretul distinsului moldovean se observă fără tăgadă, cu ochiul liber tușele mult prea întunecate ale societății în care asistăm la un proces de transformare anevoioasă a acesteia, la lupta cu mizeriile și piedicile abominabile ale cozilor de topor. Contrariile și paradoxurile sunt la ordinea zilei, un fapt real. Cartea reflectă cu prisosință pagini de istorie socială, educațională, culturală, dar și fragmente de civilizație strămoșească românească, importante și trebuincioase populației actuale. Vrednicia lingvistului Nicolae Mătcaș din întreaga sa activitate este un îndemn de a nu renunța la ceea ce este specific și important neamului românesc, la fibrele viguroase care ne țin pururea legați de rădăcini, ne asigură trăinicia în istoria învolburată, ne dă legitimitate și prestanță.
Volumul este cu adevărat o lucrare științifică, se bucură de tratări analitico-sistematice echilibrate și consistente, cu temei și abordare autentice; până și unele amănunte sunt edificatoare în conturarea și înțelegerea personalității profesorului Nicolae Mătcaș. Arheolog al limbii române, cu onestitate umană, civică și intelectuală a cultivat și grădinărit limba română chiar și atunci când a fost nevoit să desțelenească solul arid al vremii și vremurilor. Ne impresionează vitalitatea și viabilitatea demersului celebrului român care reiese din abundența materialului documentar din carte. În minunata arie a ogorului pe care l-a îngrijit temeinic spre rodnicie, pentru a cunoaște și a se îmbogăți cultural și spiritual, a găsit roadele semințelor semănate de înaintașii noștri. Aparatul critic al lucrării recomandă sursele principale de documentare, sporind admirația cititorilor pentru bogăția acestora.
Asemenea soldatului care luptă permanent cu îndârjire pe front, literatul Nicolae Mătcaș a luptat cu arma cuvântului bine rostit în grai românesc, cu fapta bună și dreaptă, cu dorința și nădejdea permanentă de a atinge ținta propusă pentru împlinirea idealului națiunii unite. În acest mod, omul deplin Nicolae Mătcaș a purces la a preda pedagogie națională, coborând de la altitudinea sa științifică la făptuirea practică a unor deziderate, individualizându-se în conștiința românilor. Astfel a provocat îndeaproape curiozitatea de a ști mai mult și mai mult despre personalitatea domniei sale, o parte dintre cititori transformându-se în anticari, bibliotecari, librari, oameni cărora le curge în vene seva dorinței de cunoaștere. Volumul alcătuit de adevărați profesioniști în ale scrisului și editării de carte reprezintă o realizare de excepție, impresionantă despre un intelectual român genial și rasat în aceeași măsură, dăruit și dăruitor neamului. Consemnarea și reliefarea realizărilor profesorului Nicolae Mătcaș nu sunt laude gratuite, ci sunt adevăruri indubitabile pe care trebuie să le cunoască spre luare-aminte noile generații. Nu vor descoperi și nu vor înțelege calea pe care trebuie să meargă dacă nu au repere, dacă nu cunosc modele care s-au dedicat profesiei și neamului pentru a le urma.
Lecturând conținutul volumului, am descoperit un OM integru, care poartă „OMENIA” (cuvânt neaoș românesc, asemenea cuvintelor dor și doină intraductibile în alte limbi) ca pe cea mai distinsă și strălucitoare metanie a sufletului de român. Nu spun doar eu acest lucru; în cartea dedicată domniei sale și nu numai o spun mulțime de oameni care l-au cunoscut îndeaproape. Din credință adevărată a construit, a zidit piloni durabili pentru existența, evoluția și rezistența în timp a neamului nostru. Prin ceea ce a realizat în întreaga activitate din domeniul culturii, lingvisticii, literaturii, educației, istoriei românilor și României este demn de toată lauda, de stima, respectul și iubirea tuturor românilor. Distinsul profesor Nicolae Mătcaș este o personalitate bine conturată în memoria românilor și în patrimoniul culturii și istoriei României și Republicii Moldova, al cărui nume va dăinui prin veacuri.
Prin această carte s-a deschis mantia timpului pentru a se vedea pașii siguri și apăsați ai românului spre împlinirea unui ideal lăsat moștenire urmașilor. Limba română va rămâne în istorie acea „frumoasă Cătălină eminesciană”, expresivă, vie, plină de nuanțe și sensuri armonice, indiferent de vitregiile vremurilor și răutățile oamenilor.
Dacă modestia ar avea chip de om, ar fi aidoma și ar purta numele profesorului Nicolae Mătcaș. Dacă frumosul ar avea chip de om, nu ar arăta altfel decât sufletul poetului Nicolae Mătcaș. Dacă geniul ar purta chip de om, gândul ne-ar duce la românul Nicolae Mătcaș, care a acumulat cunoștințe, informații și experiențe și le-a canalizat spre un singur țel: slujirea aproapelui și a neamului. Dacă iubirea și dăruirea ar avea chip de om, ele ar fi întruchiparea omului de stat Nicolae Mătcaș. Este o personalitate de rang înalt în ierarhia valorilor neamului. Este alchimistul care a descoperit metale prețioase în marea și pământul limbii române.
De asemenea personalități a avut și are nevoie neamul românesc. Nicolae Mătcaș a apărut ca o necesitate a istoriei într-un moment de cotitură. De copil, părinții și fratele mai mare, bădița Vasile, cel „cu trei clase românești”, l-au udat la rădăcină cu apa vie și limpede a limbii și literaturii române, a iubirii și adevărului. S-a născut, s-a construit pe sine pentru a dărui celorlalți tezaurul acumulat prin știință de carte. A înotat cu râvnă și evlavie, cu maximă convingere că se poate împlini dezideratul de a scoate populația Republicii Moldova din „robia limbii ruse și a-i dărui alfabetul latin”, alfabetul cel de la origini. Era timpul împărtășirii românilor basarabeni cu frumusețea limbii române, ignorând existența Prutului impus ca despărțitor de popor. Prin această carte respiră spiritul românului autentic, robustețea și gingășia iubirii de neam, înalta ținută intelectuală și umană, truda de decenii pentru a atinge piscul unui vis măreț. „Cartea… se doreşte a fi o oglindă a vieţii şi activităţii dlui Nicolae Mătcaş, în primul rând – o reflectare fidelă, minuţioasă, a scrierilor Domniei Sale, risipite în zeci de ziare şi reviste, culegeri tematice şi antologii, apoi adunate în volume de o apreciabilă utilitate – dacă e să ne referim la scrierile ştiinţifice, şi de un subliniat rafinament sufletesc, intelectual.” Putem spune că modestia și genialitatea se împletesc precum firul alb și roșu al mărțișorului din pieptul românului.
X
Nu este onest, nu este admisibil să vorbim despre un eveniment, despre o carte dedicate cuiva cu atâta dragoste, admirație și prețuire fără a-i face cunoscute faptele și a spune câtuși de puțin despre cine este cu adevărat protagonistul, în cazul de față aniversatul Nicolae Mătcaș.
S-a născut într-o familie de țărani, din comuna Crihana Veche, județul Cahul (azi Republica Moldova), la 27 aprilie 1940. A urmat cursurile școlii primare, gimnaziale și medii în satul natal (1947-1957), absolvind cu medalie de aur. Pleacă la Chișinău și se înscrie la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie și Filologie, specialitatea Limba și literatura română (atunci numită oficial moldovenească) (1957-1962), pe care o absolvă cu diplomă de merit. Timp de doi ani ocupă postul de lector la Catedra de limba română a Universității de Stat din Moldova, apoi în perioada 1964-1967 urmează studii postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea reputatului romanist și specialist în lingvostatistică, profesorul Rajmund Piotrowski. În perioada studiilor doctorale lucrează la un dicționar de frecvență a cuvintelor din presa moldovenească, care, din păcate, nu a fost publicat. În anul 1967 susține teza de doctor în filologie cu titlul: „Lexicul și morfologia publicisticii moldovenești în comparație cu lexicul și morfologia celorlalte stiluri funcționale dacoromâne”, demonstrând, din punctul de vedere al teoriei variativității funcționale al uneia și aceleiași limbi în teritorii și state diferite [teorii aplicate de lingviștii sovietici la analiza funcționării limbii spaniole în țările Americii Latine în comparație cu cea din metropolă, a portughezei din Brazilia cu cea din Portugalia, a germanei din RDG, Austria etc. cu cea din RFG, a francezei din Belgia, Elveția, fostele colonii franceze cu cea din Franța, nu însă și la limbile naționale sovietice create artificial împreună cu națiunile sovietice respective: moldovenească (în raport cu româna din România), tagică (în raport cu persana modernă sau farsi din Iran), carelă (cu finlandeza din Finlanda) etc.], precum și, în temeiul funcționării acelorași stiluri funcționale românești în state diferite, unitatea limbii române din România, Republica Moldova și de oriunde se vorbește românește.
Revine la Chișinău, ocupând postul de conferențiar și decan în cadrul Facultății de Litere de la actuala Universitate Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. În perioada 1972-1990, dobândește gradele de docent și profesor universitar, devine șef al Catedrei de Limba și literatura română, lucrează ca redactor-șef al publicației universitare „Tânărul învățător” și publică manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, apărute în mai multe ediții. O vreme, deține, prin cumul, funcția de colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni începând cu anul 1985 până în 1991, iar între 1987-1989 ocupă funcția de secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și perspectivele dezvoltării limbii materne, supranumită de poetul și redactorul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”. Într-o conferință de conștientizare a necesității declarării limbii române drept limbă de stat, afirmă:. „Toată lumea știe că noi, romanicii orientali, suntem descendenții direcți ai dacoromanilor, iar limba pe care o vorbim este rezultatul evoluției de veacuri a limbii latine vorbite pe care au adus-o la nord și la sud de Dunăre cuceritorii romani.”
Este ales, împreună cu colegul său de crez Ion Dumeniuk, expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia s-a votat legea privind unitatea de limbă moldo-română, statutul de limbă de stat al limbii române (materne) și revenirea la grafia latină. Despre acea zi de importanță istorică pentru Moldova, își amintește: „Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale Republicii Moldova „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba Noastră”, adică fiecare cu limba lui…). În aerul ozonat și îmbătător de victorie răsunau melodiile mobilizatoare la luptă și pline de drag și dor ale neuitaților patrioți Doina (Marin) și Ion Aldea-Teodorovici.” Exegeții vieții și activității lingvistului și filologului român scot în evidență implicarea determinantă a acestuia în declararea limbii române drept limbă oficială în Republica Moldova:
Între anii 1990-1994 este Ministru al Științei și Învățământului din Republica Moldova în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, timp în care îndeplinește și funcția de șef de catedră la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. După încheierea mandatului de demnitar, între 1994-1995 este redactor la revista „Limba Română” din Chișinău, considerată „copilul său de suflet” (în calitate de ctitor al ei, împreună cu Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș) și cea mai importantă revistă de știință și cultură, literatură în aria publicistică a Moldovei.
Demnitarul Nicolae Mătcaș s-a confruntat cu „ciuma ideologică” de după anii `90 din Republica Moldova, iar după încheierea mandatului de ministru, în 1995, stârnește invidia și răutatea neocomuniștilor și rusofonilor de la Chișinău și este nevoit să se autoexileze în România, plecând „din Țară în Țară”.
Lucrează în calitate de expert în probleme de relații internaționale la Camera Deputaților și consilier la R.A. „Monitorul Oficial” al României. În 1996 este angajat ca expert superior la Direcția Românii de Pretutindeni din Ministerul Educației Naționale, funcție pe care o deține până la finele anului 2007. În acest răstimp a continuat lupta pentru dreptate și adevăr, de cultivare a limbii prin publicarea de studii, articole, editarea unor volume de specialitate și a întreprins demersuri importante prin care elevi și studenți din Moldova au venit la studii în România chiar în condițiile în care conducătorii Republicii Moldova nu mai doreau să trimită tineretul basarabean la studii în România pe bursele statului român, ba chiar, prin vocea președintelui socialist pentru știință și învățământ din Parlament, intenționau să recheme miile de tineri trimiși de ministrul Mătcaș pe parcursul a patru ani la studii gimnaziale, liceale, universitare de licență, masterat, doctorat, rezidențiat pe bursele și locurile din cămin oferite generos de Statul Român. Când nu s-a mai putut face pe loc selecția candidaților la studii, tinerilor basarabeni li s-a oferit, la sugestia și cu contribuția domnului Mătcaș, posibilitatea să-și depună actele la concurs în trei centre universitare românești de frontieră: la universitățile din Suceava, Iași și Galați.
Lingvistul și profesorul universitar Nicolae Mătcaș este autor și coautor al unui număr însemnat de manuale și materiale metodice pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983; „Introducere în lingvistică” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, Chișinău, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, Chișinău, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor în „Lingvistică generală” (în colaborare cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, Chișinău, 1987. În 1989-1990 a susținut, săptămânal, împreună cu colegul său de luptă Ion Dumeniuk, pentru a-i convinge pe conducătorii comuniști ai RM că, odată cu revenirea la scrisul latin, „întreaga republică nu va deveni analfabetă”, emisiunea „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (pentru învățarea de bază a grafiei latine), preluată ulterior și de TV din Cernăuți. A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu: „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, Chișinău, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa), coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău în Revista „Limba Română”, 2011. De asemenea este unul dintre coordonatorii volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: (antologie de texte publicate în revista „Limba Română”: 1991-1996), Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.
„Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete”. Publică mai multe volume: „Surâsul Giocondei” (1997), „Trenul cu un singur pasager” (1998), „Azur” (2002), „Câte-s visele, multele…” (2003), „Coloana infinitului” (2003), „De-a alba-neagra” (2006), „Roată de olar” (2008), „Vernale ploi” (2009), „Un câmp minat, urcușul” (2010), „101 poeme” (2011), „Sonete” (vol. 1: „Altarul arderii de sine” (2012), vol. 2: „Ca un Òcnus, damnat” (2013), vol. 3: „Socluri statuare” (2013), vol. 4: „Orfan de chipul meu” (2014), vol. 5: „Frunză prinsă-n gren” (2014), „505 sonete” (2016), „Bolnav de Țară” [2 vol.] (2016), „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…” [2 vol.] (2016).
În interviul acordat Elenei Ungureanu și Alinei Chiriac-Ivașcu, o adevărată convorbire revelatoare pentru a pune în lumină personalitatea omului, filologului și poetului Nicolae Mătcaș, cu sinceritate și sensibilitate rar întâlnite, domnia sa precizează: „Poezia, literatura, ca și arta în genere, dacă nu ți-ai pierdut cu totul simțurile, te emoționează, te sensibilizează, te purifică, te duce în altă lume, frumoasă, captivantă, celestă, o lume la momentul respectiv numai a ta, în care zbori, plutești, levitezi. Ești numai simțire, numai stare de plutire. Când te afli într-o asemenea stare, căreia i-am zis într-o recenzie stare de poezie, când rezonezi cu ea, când nici nu te mai gândești la autorul poemului și îți pare că autorul ești tu însuți, starea de beatitudine în care te afli te duce într-o lume mirifică, înălțătoare…”
Inima poetului Nicolae Mătcaș a bătut și va bate pururea românește, mărturisire de credință și de viață: „Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul / Și românească-mi este țara mea” („Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul”); „La Chişinău când cântă ciocârlia,/ La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor./ La Chişinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.” („O ţară am”); „De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nici o urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.” („În limba română”); „Moise, vin’ şi-nţelepţeşte,/ Două maluri le uneşte/ Şi un neam ce rătăceşte/ Prin pustie, româneşte.” („Rugă de basarabean în prag de mileniu trei”).
Pe lângă opera lingvistică și literară publicată în volume de autor, are nenumărate colaborări la antologii și volume colective, iar ca publicist colaborează la reviste importante din Republica Moldova și România. O contribuție deosebită pe tărâm jurnalistic are ca membru al colegiului de redacţie al revistelor „Limba română“ din Chişinău (din 1990) şi „Limba şi literatura română“ din Bucureşti (din 1995).
Scriitorul, poetul și publicistul Nicolae Mătcaș a publicat și sub pseudonimul – Nicolae Crihăneanu. „Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare. Astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera”. Printre semnatarii lor se numără: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Maria Diana Popescu, Veronica Bâtcă, Elena Tamazlâcaru, Ion Iachim, Ionela Mengher, Galina Martea, Mihai Vicol, Gheorghe Vodă, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.
Prin implicarea și activitatea laborioasă desfășurată devine membru al unor prestigioase asociații, uniuni și societăți de cultură și creație: Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980); Uniunea Scriitorilor din România (1999); Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” (Chișinău, 1990); Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995); Societatea de Științe Filologice din România (1996); Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (2011).
Dovada remarcabilei activități o constituie faptele, realizările și recunoașterea acestora de forurile culturale, literare, științifice și de stat în ciuda tuturor nedreptăților suportate și a intemperiilor provocate de interese obscure. Se bucură de recunoaștere și obține titluri onorifice, distincții și decorații: Profesor eminent al învățământului public din Republica Moldova (1976); Eminent al învățământului superior din U.R.S.S. (1981); Doctor honoris causa al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1993); Profesor honoris causa al Universității din București (1994); Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche (2010); Ordinul „Gloria muncii” (1996); Ordinul Republicii (2010); Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).
În mod firesc, o asemenea somitate este o mândrie pentru întreaga suflare românească de pe ambele maluri ale Prutului și nu numai, cu atât mai mult pentru satul natal, lucru confirmat cu prilejul celei de-a 80-a aniversări de Maria Cudlenco: „Suntem mândri că îl avem pe Nicolae Mătcaș, acest copil al satului nostru devenit simbol al graiului matern, model al onestității, cumsecădeniei și omeniei. La acest moment aniversar, adresăm omagiatului urările noastre de viață lungă și sănătate. Să ne trăiți ani mulți, plini de succese, noroc și numai bine, maestre Nicolae Mătcaș”. Ne alăturăm și noi acestor urări.
Deosebit de onorată să-l cunosc, fie și numai virtual, pe românul filolog, lingvist, profesor universitar doctor, docent, poet, publicist, demnitar, om de cultură, spranumit „îmblânzitorul de cuvinte”, protagonistul, „eroul” principal al unui demers editorial și cultural de excepție.
Gratitudine și aleasă prețuire!
(Din vol. „Nectarul cuvântului scris”, Vasilica Grigoraș, Editura PIM, 2021)

Ar putea fi o imagine alb-negru cu 3 persoane, copil, persoane în picioare şi text care spune „1978. Cu familia”

Nicolae Mătcaș – IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI” (III)

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras, text care spune „VASILICA GRIGORAŞ slovei firul la in toată scnitura Vasilicăi Grigoraş, fie ca vorba de propriile trairi si contemplari (nu doar filozofice, și) artistice ale realitați, fie ca relateazà despre roadele zbuciumului creator ale altor manuitori de condei, în Tâlcuiri centrul atenției se afla intotdeauna Și sfințenie forța sugestivă cuvántului care ne innobileaza trainile și faptuirile noastre lumești. Cartea Talcuiri a irul slover Grigoras este noua achiziție de valoare palmaresul de realizari al prodigioasel scriitoare vasluiene Vasilica Grigoraş. (Nicolae Matcas) Vasilica TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI Editura/PIM, 2020”

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!
Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.
III. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

                CAPITOLUL III este constituit din mici note ale recenzentei pe marginea unor proze publicate online de trei colegi în „Cercul literar de la Cluj”, din care face parte și Vasilica Grigoraș, și anume: Maria Cernegura, Petre Ioan Crețu, Teodor Sărăcuț-Comănescu. Scrierile cenacliștilor, interesante prin țesătură, sinceritatea exprimării, intrigă sau situații neprevăzute, sunt adesea nedeterminate ca dimensiune, specie, drept care adnotanta le numește vag texte, scriituri, proze.

„Scriitura” Mariei Cernegura, „Semințele fericirii”, bunăoară, redă dorul ființei adulte de copilărie; în ea își dau mâna inocența copilului și luciditatea maturului. O călătorie în timp și în spațiu înseamnă o revenire în locurile natale, la starea  duioasă de copil plin de candoare din mijlocul naturii, la seninul de altădată, la jocurile fermecătoare, înseamnă a trece încă o dată prin ipostazele antonimice ale vieții: fericit și trist, atent și distrat, ascultător și neastâmpărat, mângâiat și pișcat cu nuielușa lui moș Nicolae sau încălecat pe calul bălan ca Smărăndița popii. Comentatoarea constată cu bucurie că scriitoarei nu-i scapă nimic din trăirile copilului, anturajul în care trăiește și se manifestă acesta: descrierile de relief și peisaj, frumusețile mirifice ale naturii înconjurătoare: grădina cu flori, livada cu nuci, cireșul cu cireșe amare, agudul, merii, perii, vișinii vecinei, care amintesc de cireșele mătușii Mărioara din „Amintirile…” lui Creangă, narcisele… Prin fața ochilor ni se perindă portretele vii ale părinților, prietenilor de copilărie, ale cosițelor fetițelor din clasă, care ne distrăgeau atenția de la tabla înmulțirii, primul fior inexplicabil ce ne furnica simțirea… Totul extraordinar de plăcut, frumos, duios: întâmplările hazlii, relațiile sincere, curate dintre vecini, șmecheriile omului simplu, satisfacția în a-l păcăli pe altul, legătura profundă cu Dumnezeu, mersul la biserică, mirosul îmbătător al florilor de Florii. „Scriitura” are expresivitate prin lumina, căldura și sunetul-clinchet de clopoțel al glasului de copil, puritatea și tandrețea contemplării, prin tonul diafan și mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „semințe de fericire”, prin „adierea intermitentă a seninului și a umbrelor”, această concluzie poetizantă trădează sufletul și măiestria de poet a recenzentei înseși. <Atenție, pericol de contaminare cu „Semințele fericirii”!>, se joacă ghiduș cu noi adnotanta, avertismentul provocându-ne mai degrabă la „păcatul” contaminării cu lectura amintirilor din copilărie ale Mariei Cernegura. Vă invităm și noi cu drag s-o faceți, iubiți cititori. Nu înainte de a citi mai întâi integral adnotările relativ extinse ale Vasilicăi Grigoraș la respectivele amintiri.

Sindromul fricii” de Petre Ioan Crețu este o povestire a unui trecut de nu demult trist, un episod de istorie amară din societatea socialistă de până la 1990. Face parte din ceea ce noi am numit-o „literatură de sertar”. Textele scrise cu acribia anilor ’70-80 sunt scoase la lumina zilei în 2019 pentru noi și pentru cunoașterea tarelor sistemului socialist apus de către tânăra generație, ne explică recenzenta în marginaliile sale la volum actualitatea unor astfel de scrieri. Tot ea constată pe bună dreptate că faptele relatate nu sunt pur și simplu istorie, ci una ușor literaturizată, pentru că „trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare”, iar condeiul scriitorului este bine ascuțit. Cele două personaje opuse, călăul și victima, sunt puse față-n față într-o incompatibilitate razantă: primul – needucat, slugoi servil al puterii, cel de-al doilea – învățat, educat, vertical, demn, omul opozant puterii, neînfricat, nesupus. Torționarii sunt sortiți la viață, întemnițații care nu se supuneau „reeducării”- sortiți la moarte. Se inocula senzația de FRICĂ permanentă. Tortura din închisori – iadul de pe pământ: <…Mi s-a spus să stau nemișcat.[…] „Singura ta șansă e moartea!Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide>. „Scriitura (lui Petre Ioan Crețu) este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea, această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți”, conchide recenzenta. Și ne îndeamnă, ca un dangăt de clopote de la Buchenwald: „Să nu uităm!”, adăugăm noi.

Istorioara „O glumă …vindicativă” de Teodor Sărăcuțu Comănescu este întoarsă pe toate fețele de recenzentă în microeseul „Ce-ar face românul fără simțul umorului?”. Întâmplările relatate au loc la țară, într-o atmosferă de comportament natural, degajat, cu vorba și gluma la îndemână, spuse la locul potrivit fără ocolișuri, gluma, ironia, umorul, luatul în bășcălie fiind ca un fel de sport preferat. Cică un urs flămânzit de-a binelea s-ar fi înnădit la gospodăria unui țăran harnic, poreclit pentru un tic lipit de el ca un timbru de plic „Furcoi”. Acesta i s-a adresat primarului după ajutor, numai că edilul, în loc să-i satisfacă bietului om rugămintea, îl face de rușine în fața unor consăteni. „Apoi stai matale că ți-ai găsit nănașul, nenicule!..” În capul lui Furcoi încolțește un gând original de răzbunare: să-l adoarmă pe musafirul nepoftit cu miere și palincă. Zis și făcut! Ursul, turmentat, fu prins și jupuit de piele. Primarul, astfel, fu făcut de vorbă și el în fața satului. Mai bună răzbunare nici că se putea! Morala: oricât de mare ai fi, nu trebuie să-l ignori pe omul simplu, care, prin inteligența lui nativă și prin experiența lui de viață, poate veni oricând cu cele mai inspirate soluții.

Povestioara se caracterizează prin căldură și eleganță, prin stil, arta de a povesti a autorului, prin dezinvoltură și nonconformism, finețea observațiilor, firescul istorisirii, dialog natural. De la tonul hâtru al relatării se trece în mod firesc la relatarea realistă a faptelor și viceversa, ceea ce face narațiunea naturală, verosimilă, credibilă. „Românii e deștepți!”, i-am răspunde cu o vorbă frecventă într-un anumit mediu de la noi recenzentei la întrebarea formulată în titlul eseului.

CAPITOLUL IV din cartea Vasilicăi Grigoraș cuprinde analiza a două lucrări din literatura pentru copii: volumul de autor „Cățelușul meu, Bijou” (Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), semnat de poeta Ana Anton, și antologia de literatură pentru copii și tineret „Călătorie pe tărâmul visării” (Editura Tritonic, București, 2019), carte editată de Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui.

Cartea poetei Ana Anton, constată cu o bucurie nedisimulată recenzenta, este scrisă într-un stil colocvial vioi, săltăreț și într-un limbaj accesibil copiilor, pe placul lor, stimulându-le imaginația, spiritul inventiv, creator, plăcerea și dorința de a munci în echipă sau de a se distra împreună, bucurându-se de obiectele și lucrurile drăgălașe privirii, inimii și simțirii lor: un cățeluș albastru cum e cerul pentru că, zglobiu și neatent cum era, „căzuse în butoiul cu vopsea”, un cățeluș nostim, prostuț, dar și mofturos și nespus de drăguț, care „bea lăptic la CUȚU-BAR”, făcându-le poftă și picilor de la grădiniță; un arici morocănos, „deranjat de-un fluture”; niște păsărele „ciripele/ cu mărgele/ prinse-n pene// și rochițe cu fundițe,/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:/ „Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc”; un păun, ce „are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”; un cocoș arțăgos și fălos, care „cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește”. Poeziile sunt indirect moralizatoare prin ceea ce se întâmplă cu ființele necuvântătoare din ele, nicidecum anoste, sâcâitoare, plictisitoare, le cultivă piticilor cele mai alese trăsături de caracter: agreabilul, bunătatea, atenția, delicatețea, gingășia, grația, discreția, dorința de a-și ajuta colegii, părinții, familia. Scrise cu „cea mai fină coardă a sufletului”, „hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltare armonioasă”, poeziile Anei Anton ne cheamă și pe noi, părinții, alăturându-ni-se și stimata recenzentă, să le căutăm și să le citim împreună cu copiii.

În ceea ce privește antologia de literatură pentru copii și tineret, menționată mai sus, ea include texte din creațiile a peste treizeci de scriitori: poeți, prozatori, dramaturgi, de la cei mai cunoscuți și dispăruți: Tudor Pamfile, Alexandru Vlahuță, Victor Ion Popa, Felix Aderca, Elena Farago, Iuliu Rațiu, Constantin Chiriță, Valentin Silvestru ș.a., prin cei mai în vârstă și relativ cunoscuți: Petruș Andrei, Coriolan Păunescu, Valentina Teclici, Vasilica Grigoraș etc., până la Victoria Blaj, Cezar Drăgoi, Sanda Ghinea etc., douăzeci și doi dintre care sunt prezenți cu mostre „zdrumicate” de către autoarea V. Grigoraș în cartea „Tâlcuiri la firul slovei”. Plonjare între visare și zbor, real și imaginar întru cunoașterea și înțelegerea lumii și a Universului, formarea unor caractere sănătoase, a unei atitudini corecte, serioase, respectuoase și respectabile față de lume și viață, a încrederii în viață și a credinței în Dumnezeu sunt câteva dintre obiectivele pe care le urmărește antologia. V. Grigoraș prezintă în cartea sa mostre din toate genurile și speciile literare din creațiile a 22 de scriitori din numita antologie de zile mari. „Cine are în casă o asemenea antologie este fericit” – sună acordul final al prezentării duminicale făcute de V. Grigoraș. Acest îndemn merită neapărat urmat de toți cei care țin la creșterea spirituală a bobocilor noștri de astăzi, florile de mâine ale societății noastre.

CAPITOLUL V găzduiește impresiile despre două cărți de eseuri fulminante din literatura și cultura noastră actuală: 1. Ben Todică „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020) și 2. Dr. Valeriu Lupu „Istorie, familie și dăinuire” (Editura Tipo Moldova, Iași, 2018).

Articolul autoarei „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” este, în realitate, o prefață la numita carte de eseuri a fecundului scriitor prozator și eseist, jurnalist, cineast, promotor cultural, realizator de emisiuni radio și TV, remarcabil artist-declamator Ben Todică, un român australian cu viguroase rădăcini și virtuți românești.

Eclectică din punctul de vedere al conținutului, cartea lui Ben Todică, prin problematică, este puternic ancorată în realitatea contemporană și abordează probleme majore și extrem de acute ale omului și societății contemporane, dintre care vom menționa câteva, evidențiate de recenzia Vasilicăi Grigoraș: a) drama oamenilor muncii onești și cu credință, dar săraci sub aspect material în raport  cu îmbogățiții peste noapte  prin mijloace ilicite; b) emigrarea în masă a românilor după 1990 din cauza îmbuibaților care au ruinat Țara și au acaparat bogățiile ei, promovând în funcțiile-cheie rubedeniile și acoliții; c) pericolul degradării, pierderii identității de neam, a sentimentului de demnitate și de mândrie de a fi român nu numai de către românii din vecinătatea imediată și din diaspora românească, ci și de cei rămași în Țară; pierderea legăturii românilor din diaspora cu semenii, neamul și Țara, a credinței strămoșești; d) dezolarea totală (omul nu mai crede în rugăciune, în izbăvirea prin rugăciune, în puternicia comunicării cu Dumnezeu); e) condamnarea vehementă a rolului distructiv al tăvălugului globalizării, a ocultei mondiale, care vrea să conducă o lume prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale; f) pierderea suveranității statelor naționale sub pretextul creării unor comunități mari și puternice; g) pandemia distrugătoare dirijată; h) ștergerea memoriei individuale și colective prin mancurtizare, genocid cultural; distrugerea esenței ființei umane; i) presiunea tehnologizării, coborârea ființei umane la nivelul instinctelor; j) internetul, telefonul mobil, smartphonul etc. – instrumente de îndobitocire, înrobire și control al planetei ș.a.

Ben Todică, un mare român de la Antipozi, cu un dor  nestăvilit de  frumusețile plaiului natal și ale limbii române, ale melosului popular și cult românesc, omul care trăiește, gândește și visează în limba română, care, fără limba română, ar fi murit demult, îndrăgostit cu toată suflarea sa de Eminescu, pe care îl divinizează, militând pentru canonizarea acestuia de către BOR, luptă cu arma scrisului, a audiovizualului, critică, demască, înfierează racilele societății românești și ale omenirii în genere, este un polemist din spița lui Eminescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga ș.a. De multe ori dezolat, găsește, totuși, forțe să-și reîncarce bateriile, să creadă în forța rațiunii și a înțelepciunii omului, să nu-și piardă, până la urmă, încrederea în soluționarea cel puțin parțială a unor probleme stringente prin implicarea activă a acestuia în apărarea cetății. El însuși, prin exemplu personal, mereu în frământare, necunten pe baricade, prin poziția sa socială activă, speră că va fi văzut, susținut, urmat de alții. „Cuvântul său, în aprecierea admiratoarei-recenzente, este mângâiere și miere, dar și mitralieră care aruncă săgeți și anateme acolo unde se impune, în speranța de a trezi conștiința”. Eseurile freneticului luptător român-australian sunt o încercare de a-l face pe om mai înțelegător, capabil să creeze un viitor mai bun, mai uman, astfel încât copiii și urmașii noștri să nu mai repete greșelile noastre, erorile istoriei.

Pentru cei care încă nu au avut fericitul prilej să se înfrupte din eseurile lui Ben Todică, incluse în cartea recenzată de Vasilica Grigoraș, reiterez îndemnul din prefața subsemnatului la culegerea de eseuri respectivă: „Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore, după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții”. La care acum țin să adaug: Cei dintre domniile voastre care nu ați luat cunoștință de prefața la cartea respectivă a lui Ben Todică, semnată de Vasilica Grigoraș, citiți-o acum sub formă de articol din această carte a distinsei scriitoare, intitulat cu un dulce zumzet de albine: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”. Veți avea un ilustru model de prezentare al unui ilustru zbucium de zbor în zigzag!

Cea de-a doua culegere de eseuri, recenzată de V. Grigoraș, este semnată de medicul și scriitorul Valeriu Lupu. Lucrarea riguros structurată pe capitole și subcapitole, paragrafe și subparagrafe, tratează la fel de riguros subiectele punctuale abordate, la finele fiecărei diviziuni și sudiviziuni rezervându-se spațiu  pentru concluzii și bibliografie.

În capitolul I al lucrării sunt descrise evenimentele politice, sociale și culturale din secolele XIX și XX, apariția unor ilustre personalități din rândul tinerilor români școliți în instituții prestigioase din Occident, patrioți înflăcărați, mari intelectuali și oameni de stat, buni cunoscători și interpreți ai spiritului istoric, ai tendințelor și intereselor țărilor europene. Încă de pe atunci, de la 1848, a apărut și s-a manifestat acut ideea de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriilor românești, idee care, dezvoltându-se, a căpătat contur clar și, conform voinței românilor, a dus, la 1 Decembrie 1918, la realizarea Marii Uniri. Era o manifestare a profundului spirit de românism prin limbă, cultură, cuget și simțire românească, prin mândria de a fi român. Sunt evocate personalitățile notorii, care, prin eroismul și caracterul lor hotărât, au adus o contribuție personală enormă la lupta pentru unitatea neamului și integralitatea țării: neînfricata în lupte Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria, mareșalul Alexandru Averescu, renumitul medic Grigore T. Popa, medicul și scriitorul Vasile  Voiculescu ș.a. Este subliniat în deosebi meritul Armatei Române.

Făcând un arc peste timp, autorul condamnă  comunismul, metodele barbare de distrugere a țăranilor gospodari, de exterminare a elitei intelectuale românești, ororile din închisorile comuniste, lașitățile și trădările din partea unor pretinși savanți și oameni de cultură, membri de partid, politicieni.

Capitolul II tratează conceptul de familie tradițională la români, mult dezbătut, atacat, denaturat și supus revizuirii de către neomarxiștii și sorosiștii actuali. Este subliniat expres rolul familiei în educarea copiilor, alături de școală și de biserică.

Capitolul „Tradiție și dăinuire” dezvăluie rolul limbii în formarea conștiinței de neam, dezvoltarea și  modernizarea limbii române, rolul Școlii ardelene în emanciparea românilor transilvăneni. Se pune accentul pe faptul că românii și limba română au rezistat de-a lungul vremii, înfruntând diverse obstacole și vitregii.

Există o relație intrinsecă între cultura, civilizația și spiritualitatea poporului român, se arată în următorul capitol. În toate aceste domenii România a dat mari cărturari, iluștri filozofi, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori, oameni de știință etc., care studiaseră și se formaseră în mari centre universitare europene și care, atunci când țara a avut stringentă nevoie de sprijinul lor, s-au reîntors acasă. Trecând la situația la zi, renumitul doctor atenționează asupra pericolului globalizării, scoate în vileag rolul extrem de nefast al emigrării în masă a românilor în perioada de după 1990, scurgerea de talente și creiere, instruite și educate în țară. Este deosebit de important, sună alarma medicului, și recenzenta e întru totul de acord cu autorul, să ne cunoaștem istoria adevărată, nedenaturată, netrunchiată, necosmetizată, nemachiată. În tratarea istoriei nimic nu e mai important decât adevărul!

Cartea talentatului eseist V. Lupu are menirea de a trezi conștiința cititorului, trage concluzia recenzenta, este o carte a unor mari idei, un studiu fundamental pentru cunoașterea de către generația actuală și de către cele viitoare a obârșiei neamului. „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, ne reamintește V. Grigoraș o mare și tristă constatare a renumitului filozof, eseist și scriitor american de origine spaniolă George Santayana (1863-1952).

CAPITOLUL VI. În articolul „Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” V. Grigoraș se referă la volumul de aforisme „Anaforisme din Țara Luanei” (Editura OMEGA, Buzău, 2019), semnat de cunoscutul poet, eseist și critic literar buzoian Girel Barbu. Apariția volumului a fost întâmpinată cu aplauze și de alți recenzenți, dovadă că și aforismele autohtone reușite sunt savurate de cei care urmăresc sclipirile de înțelepciune care iau naștere prin ciocnirile de sensuri foarte apropiate („Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”) sau, dimpotrivă, contrare ale cuvintelor („Fă-mă sclavul iubirii și voi fi liber”), din jocurile de cuvinte cu forme apropiate, dar cu sensuri diferite („Când poetul transpiră, criticul se inspiră”), din întrebuințarea unor cuvinte cu sens direct și sinonimele sau parasemantele lor făcând parte dintr-o expresie frazeologică („Un om cu scaun la cap nu se suie pe masă”) etc., etc. Principalul e să răsară scânteia, sclipirea unui gând original, înțelepciunea, să te invite la reflecție și la savurarea gândului exprimat într-o formă extrem de lapidară, concisă („Ca să te doară capul, trebuie să-l ai”). Pentru aceasta trebuie să ai un dezvoltat spirit de observație, să fii un bun cunoscător al caracterului oamenilor, trăsăturilor obiectelor, să dispui de un fin simț al limbii, al „perlelor” ei expresive, să poți face asemănări, comparații, să fii original, excluzând cu desăvârșire riscul de a relua sentințe de la antici și clasici. Dăltuite în formulări laconice, de o expresivitate deosebită, pot fi atinse de patina eternității. Girel Barbu este un maestru al ticluirii aforismelor, ba, mai mult, se pare că, din jocul de-a cuvintele și cu cuvintele (aforism, anafóră, anaforic, nafură, anafură, a-, ana ș.a.) ar vrea să „breveteze” un nou cuvânt – anaforismele (a se reține chiar titlul volumului: nu a spus: „Aforisme din Țara Luanei”, ci „Anaforisme…”), cu o semnificație nițel deosebitoare de a aforismelor propriu-zise, un fel de subspecie a aforismelor. Recenzenta, profitând de forma aproape identică a două cuvinte cu sensuri absolut diferite din limba noastră, a creat ad-hoc, pe baza jocului de cuvinte, un aforism nou, complimentându-l, într-un fel, o dată în plus, prin această zicere măiastră, pe scriitorul recenzat: „… cu ajutorul anaforei, Girel Barbu ne împărtășește cu anafura  cuvântului remarcabil scris”. Să-i fie de bine!

CAPITOLUL VII. În exegeza intitulată <Comorile din „Interior de legendă> se face analiza volumului „Interior de legendă” (Editura CRONEDIT, Iași, 2019), semnat de poetul, eseistul, scriitorul (dacă această greșeală sporadică nu s-ar întâlni și în altă parte, aș fi crezut că e un lapsus de   … atenție. A vrut, probabil, să spună „prozatorul”, pentru că poetul, eseistul, dramaturgul, criticul, istoricul literar ș.a. sunt de asemenea scriitori!) și cronicarul literar din Bârlad Simion Bogdănescu. În volumul menționat cronicarul analizează cu perspicacitate mai multe cărți ale confraților de breaslă (Marin Sorescu, Horia Stamatin, Valeriu Stancu, Theodor Codreanu, Oltea Rășcanu Gramaticu, Petruș Andrei, Roxana Galan, Dorina Stoica, Vasilica Grigoraș, Veniamin Boțoroga, Gheorghe Gherghe, Mariana Sava, Nina Toma, Liliana Liciu, Elena Theodor Emandi, Daniela Ouatu, Stere Bucovală, Ioan Iacob, Ion Hadârcă, Iulian Filip). Cronicarul se apropie cu gentilețe de creația confraților, emite judecăți de valoare, le oferă cu generozitate și noblețe aprecieri, îi încurajează, scoțând în evidență, după cum constată V. Grigoraș, părțile bune ale scrierii lor. Cronicarul scrie condensat, doct, de o delicatețe de fin degustator al deliciilor oferite de operele pe care le analizează. V. Grigoraș relevă aceste și alte calități nobile ale scrisului cronicarului bârlădean, ajungând la o apreciere, cu care s-ar mândri orice aspirant la calificativul de critic literar: <Volumul de eseuri și studii critice „Interior de legendă” […] este realmente literatură artistică suplă și curată…>. Mutatis mutandis, această caracterizare, dar și toate aprecierile făcute la adresa cronicarului bârlădean, i se potrivesc întru totul și binemeritat  recenzentei înseși.

CAPITOLUL VIII. Intitulat, „Revistă”, este un destul de modest capitolaș al cărții autoarei și face vorbire despre revista, „Milesciana”, editată de Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui (nici nu e o inițiativă cu totul nouă; se reia, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înființarea numitei instituții de cultură, editarea revistei cu același nume, întreruptă brusc în anul 2006 din motive mai degrabă obscure decât întemeiate). Proaspătul număr al revistei îl omagiază pe profesorul și sculptorul Gheorghe Alupoaiei; pe mitropolitul Veniamin Costachi la un sfert de mileniu de la naștere. Bibliotecara Mihaela Ocheanu publică articolul „Un universitar clujean cu origini negreștene” (despre prof. Constantin Macarovici), Liliana Moga – articolul „10 ani fără Grigore Vieru, fratele mai mare al vasluienilor”. Prof. Pavel Toma relatează despre activitatea Cenaclului „Pro Litera”, patronat de instituție. Se publică anunțul despre lansarea de către Biblioteca Județeană în colaborare cu Inspectoratul Județean de Cultură și cu bibliotecile publice din județ a Concursului literar „Mlădițe literare”. Tot în acest număr sunt consemnate diverse activități culturale întreprinse de Bibliotecă: conferințele lunare ale lui Constantin Dram, prof. univ. dr. la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași și ale colaboratorilor săi, lansări de carte, întâlniri cu scriitori, editori, oameni de cultură ș.a.

***

Cartea „Tălcuiri la firul slovei” este o nouă achiziție de valoare în palmaresul de realizări al prodigioasei scriitoare vasluiene Vasilica Grigoraș. Felicitări îndrăgitei scriitoare și un călduros „Bun venit!” cititorilor așteptați cu pâine și cu sare în Casa mare a literaturii române actuale!

Nicolae MĂTCAȘ

București, 26.11.2020.

 

Nicolae Mătcaș – IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI” (II)

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras, text care spune „VASILICA GRIGORAŞ slovei firul la in toată scnitura Vasilicăi Grigoraş, fie ca vorba de propriile trairi si contemplari (nu doar filozofice, și) artistice ale realitați, fie ca relateazà despre roadele zbuciumului creator ale altor manuitori de condei, în Tâlcuiri centrul atenției se afla intotdeauna Și sfințenie forța sugestivă cuvántului care ne innobileaza trainile și faptuirile noastre lumești. Cartea Talcuiri a irul slover Grigoras este noua achiziție de valoare palmaresul de realizari al prodigioasel scriitoare vasluiene Vasilica Grigoraş. (Nicolae Matcas) Vasilica TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI Editura/PIM, 2020”

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!
Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.
II. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

PRIMUL CAPITOL conține exegeze asupra creației/operei a 9 poeți (locuind în sau originari din: Vaslui, Huși, Bârlad, Galați, Buzău, Constanța, București…, la fel ca și majoritatea autorilor din celelalte capitole ale lucrării) moderni și postmoderni, unii mai cunoscuți, alții – mai puțin cunoscuți, dar la fel de înzestrați și promițători în evoluția lor ca și primii, de la Mihaela Meravei și Daniela Gâfu (ortografiată de recenzentă „Gîfu”, probabil, la insistența purtătoarei numelui respectiv, care, de rând cu intelectualitatea ieșeană, nu se supune directivei Academiei de la București privind scrierea lui „î” din „i” și a lui „â” din „a”,  și nu este singura, amintim și pe Viorel Birtu Pîrăianu) la Marcel Miron, Ioan Popoiu, Alina Necula, Dorina Carp Nenici, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (azi locuitoare în Grecia), Viorel Birtu-Pîrăianu, Maria Weishaupt Sarău. Vom zăbovi o clipă mai mult asupra modului în care recenzenta tinde să-l atragă pe cititor în mirifica lume a zbuciumului poetic. Volumul la al cărui titlu ne-am referit deja al poetei constăncence Mihaela Meravei s-ar impune în lirica actuală „prin originalitate, stil viu, profund și atractiv de a transmite stări și emoții”, „prin nevoia imperioasă de confesiune”, printr-o discreție ingenuă și rafinamentul cu care își împărtășește cititorului trăirile, durerile și suferințele inimii sale „rătăcite ori destrămate”, speranța la bucuria de a trăi, de a reveni la tihna sufletească jinduită, micile-mari bucurii de moment. Și toate acestea, cine știe, poate că nu ne-ar convinge dacă recenzenta nu le-ar ilustra cu reproduceri abundente din creația poetei. Când ne spune că poeta nu poate trăi fără cuvinte, că fără poezie aceasta devine orfană, când, în cumplită disperare, îl roagă pe Atotputernicul să-i descopere calea Cuvântului, când ne spune, repetăm, că pâine pe(ntru) inimă și hrană divină pe(ntru) suflet este poezia, că poezia neîmpărtășită cu alții „pare o colivie/ cu gânduri oarbe”, că omul este fericit prin poezie numai când iubește, când, în sfârșit, citează apoteotic din mărturisirile dezarmante ale poetei către iubit: „Sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbești/ respir când îți aud inima/ dorm în geana gândurilor tale și când adormi/ mă înfășor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”, atunci și cel mai afon sau mai lipsit de simțuri cititor nu poate să nu se cutremure de măreția cuvântului poetic și a dragostei care, de la Dante citire, „mișcă sori și stele”. Concluzia firească la care urma să ne așteptăm la întrebarea din titlul eseului Vasilicăi Grigoraș este că acel „ceva CIUDAT” ce se întâmplă „cu orașul meu” (alias inima mea) în poezia distinsei poete Mihaela Meravei nu poate fi decât „ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR”.

Cartea poetei ieșene Daniela Gîfu „Păcatul neliniștii” (Editura Paralela 45, București, 2011) încearcă – și, până la urmă, reușește splendid – să creeze un portret al dragostei dintre două persoane, Mirele și Mireasa, este „un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și pământ”, o „Cântare a Cântărilor modernă”, cum s-a exprimat, cu altă ocazie, referindu-se la o carte a subsemnatului, regretatul poet și cărturar bucureștean Tudor Opriș. Un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal, constată recenzenta, caracterizează poezia erotică a Danielei Gîfu, viguroasă, expresivă, stăpânită de un echilibru interior greu de înfrânat: „El: Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezența ta”. Deși limbajul utilizat de exegetă este, în genere, riguros, profesionist, doct, livresc, înțesat de neologisme, pentru a înviora stilul expunerii, dar mai ales pentru a nu-l îndepărta pe eventualul cititor, recurge în mod frecvent la comentarii colorate poetic și emoțional și la un vocabular accesibil de sorginte populară: „Aici se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măestria firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage”. Las cititorului plăcerea de a lua singur cunoștință de rigoarea științifică și de îngemănarea acesteia cu coloritul poetic al stilului  utilizat la caracterizarea frământului celor doi îndrăgostiți din poezia de dragoste a Danielei Gîfu.

Preotul Marcel Miron și teologul Ioan Popoiu, scriu o poezie cu un pronunțat conținut religios, primul – una blândă, liniștitoare, fluidă, unduindă, cel de-al doilea – una tumultuoasă, cu scene înfiorătoare, apocaliptice. Volumul lui Marcel Miron poartă numele de „Poeme din anticamera vieții” (Editura Timpul, Iași, 2020). Anticamera se referă la viața pământeană a omului, finită, camera – la viața de după moarte, de dincolo, de pe celălalt tărâm, viața veșnică. În viața de aici în poezie se face trimitere la naștere și botez, pregătirea pentru înviere, păcătuirea inevitabilă, calea omului spre descoperirea lui Dumnezeu și a Dumnezeului  din noi, la psalmi, la durerea fizică a icoanelor părăsite prin prăvălii cu destin de copii orfani: „În prăvălie/ icoanele  expuse/ nu au nici o putere/ privesc la trecătorii indiferenți// Așteaptă să fie identificate/ înfiate/ ca și copiii de la orfelinat/ care spun fiecărei femei/ mamă și fiecărui bărbat/ tată”. „De la alfa la omega” intrăm în „anticamera vieții” prin naștere și botez și ieșim prin „ușa albastră”, trecem peste pragul care desparte pământul de cer, „naosul” de „altar”,  explică evlavios recenzenta calea omului prin viața terestră, tălmăcind, concomitent, simbolistica „ușii albastre” ca ușă de trecere pe celălalt tărâm, în cealaltă – veșnică – viață, prin referirea la interpretarea populară a semnificației culorilor: „albastru-închis inspiră încredere, demnitate și inteligență, cel strălucitor denotă purificare, putere și sprijin, iar cel deschis – pace și infinitate”. Concluzia generală: „Poemele poetului sunt rafinate, versurile au o formă concentrată de substanță fluidă și discret unduitoare, ceea ce dovedește inventivitatea discursului liric, din care se desprinde un fior cuceritor”.

Poezia teologului Ioan Popoiu, de asemenea religioasă, este (spre deosebire de a colegului Marcel Miron, precizăm noi, căci recenzenta nu face comparație între maniera de scriere a celor doi) una tumultuoasă, viguroasă, plină de scene de groază. Astfel, în poezia care a dat titlul întregului volum, „Întoarcerea fiarei” (Editura PIM, Iași, 2020), întrebând mai mult retoric „Quo vadis, Domine?”, poetul face o descriere aproape vizuală  a momentului când ne aflăm în pragul intrării în iad: „…și am văzut ridicându-se din mare o Fiară/ care avea zece coarne și șapte capete/ și purta nume de hulă…/ … și s-a dat Fiarei puterea și scaunul și stăpânirea/ să facă război cu sfinții și să biruiască/ și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția/ și limba și neamul”. Comunicarea poetică a lui Ioan Popoiu este o sinteză a poeziei laice și a celei religioase, o viziune mistică și, în același timp, puternic realistă. În secolul al XXI-lea poezia religioasă abundă în scene de Apocalipsă: „agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte// hienele mișună în jur/ îmi sfârtecă inima/ nu mai pot respira// în lături/ năpârci lighioane târâtoare/ abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne înghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii/ coloane negre de orci/ întunecă orizontul// e vremea lor/ vremea canaliilor” („Hidalgo”), aidoma celor din secolul XII: „De-acum prăpădul îl pândește/ pasărea prin stejari/ lupii urlă din coclauri/ latră vulpi la scuturile roșii” („Cântec despre oastea lui Igor”). Multe poezii sunt inspirate din Biblie. Mesajul este un avertisment omenirii: se întoarce Fiara! Numai prin credință, prin rugă, prin jertfă ne mai putem mântui. Scenele biblice apocaliptice relevate, lexicul abundent bisericesc îmbinat cu neologismele din perioada modernă și postmodernă îi conferă și poeziei o alură de modernitate.

Poeta debutantă Alina Necula, prin volumul „Merit eu?!” (Editura Monitorul Oficial, București, 2018), vine să completeze lirica de dragoste feminină de la noi. Întrebarea și mirarea din titlu, ne explică în stilul său deja cunoscut recenzenta, redau perfect, iar reluate în finalul poemului, vin să accentueze starea de consternare a eu-lui liric, căruia nu îi vine să creadă că merită atâta dragoste. Iubirea e reciprocă, firește, cele două chipuri de îndrăgostiți se identifică în versurile poetei, ambii trăind într-un al cincilea anotimp, anotimpul iubirii: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/… Vreau să privești dincolo de cuvinte./ …Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte./ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” („Dincolo de cuvinte”). Îndorurată de iubire, când aceasta e departe de ea sau nu mai e, poeta o invocă prin intermediul năvalnicului, nestăvilitului dor sau apelează la poezie, care îi va tămădui dorul lipsei, așteptării, îi va fi confident și prieten, și, dacă vreți, iubitul ei. Un debut strălucit în poezie al poetei, își formulează verdictul recenzenta, atribuindu-i calități de sentimentalism lucid, prospețime, sinceritate, simplitate.

O altă debutantă în ale poeziei, hușeanca Dorina Carp Nenici (volumul „Cu timpul de mână”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), filozofează asupra timpului profan, care „curge, devine și se transformă”, și a timpului sacru, care e static, cosmic și ciclic. Plină de curaj, „cu timpul de mână”, face un periplu prin toate anotimpurile (și hățișurile vieții), dar și prin diversele stări și trăiri, cu adormiri și visări, căderi și treziri, „cu zborul statornic/ al unui pescăruș eșuat”. În toamna vieții, aidoma unei frunze căzătoare, în două cu aceasta, „pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare,/ sub ninsori, amândouă/ ne vom preface … pământ” („Metamorfoză”). Așa e timpul profan: finit, ca și omul în această relativ scurtă și strâmtă „anticameră a vieții”. Iubirea față de familie, semeni, ființa dragă este, la fel, finită; ea devine infinită când îi este adresată lui Dumnezeu. Cu trecerea de la iubirea finită la cea infinită, deduce în mod diogenic recenzenta, ne pregătim pentru a trece  „pragul  timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii”. Trecând prin variile secvențe și manifestări ale timpului profan, cu lumini și umbre, urmăm cu speranță calea spre Seninul Celest.

Poezia Dorinei Carp Nenici „te invită, cititorule, să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie, o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care „impresionează prin simplitatea și prin claritatea mesajului”, iar această invitație rămâne valabilă și pentru comentariul plin de înțelepciune, bine dozat, deosebit de cald și binevoitor al sensibilei recenzente.

Aripi de nisip” este titlul volumului lui Viorel Birtu-Pîrăianu (Editura PIM, Iași, 2016), aflat în atenția ochiului de observator al mișcării literelor românești Vasilica Grigoraș. Cum ne-a obișnuit, autoarea își începe exegeza prin explicarea titlului lucrării. Aripile, care, în mod firesc, ar trebui să fie construite dintr-un material ușor, lunecos, rezistent, neperisabil, ca elemente de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă sau cu turbulențe mai mici sau mai mari, de ce să fie ele de nisip? – se întreabă și ne intrigă și pe noi comentatoarea, după care încearcă să găsească o explicație plauzibilă și credibilă. Aderă la explicația dată de autorul operei înseși, care, în modestia sa exagerată, spune că opera sa, nava poetică gata de zbor, este încă neîmplinită, iar poemele sale, firicele de nisip perisabile, încă nu sunt unite într-o operă de proporții și duritate unanim recunoscute. După care explicație, V. Grigoraș purcede la un periplu prin versurile poetului. Acesta încearcă să iasă din „sălbatica dramă a existenței”, din atmosfera de spital, în care își urma cariera de medic, și să intre în lumea poeziei, unde spera să găsească o minune,  dar nu a găsit decât arghezienile „gunoi și puroi”, „jar, cenușă și scrum”, zbateri și tristeți inutile, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile i se uscaseră în suflet”. Mai există, totuși, poezia, dragostea, lumina, singurele care îi mai insuflă tărie, încredere, speranță: „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”. „Cuvântul Lui”, adică al Domnului, în strădaniile de a accede în tăcere „Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere”.

Laitmotivul poeziilor lui Viorel Birtu-Pîrăianu din volumul recenzat este tăcerea, care și ea poate provoca durere. Pentru că în tăcere, explică răbdător recenzenta, se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și din cer, tăcere pe care omul o umple cu meditațiile sale despre trecerea ireversibilă a timpului și a vieții, iar clepsidra măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții… Este, apreciază judicios comentatoarea versurilor, un liric profund meditativ, un poet al sufletelor bine individualizate, o voce distinctă a liricii actuale, receptiv la problemele existențiale, de o modernitate  indiscutabilă. Poezia sa, un fălfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip, cum spuneam, în modesta autoapreciere a poetului), este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin – această pe deplin îndreptățită caracterizare a creației poetului ne incită, onorate cititor, să citim până la capăt întreg studiul „Zborul liric al poetului Viorel BirtuPîrăianu”, precum și să căutăm în biblioteci și librării creațiile literare ale poetului plasat cu un curaj nesperat de redutabila noastră exegetă în vecinătatea unor poeți remarcabili ca Nichita Stănescu și Arthur Rimbaud.

Urmează, în sfârșit, două poete, cu un destin în parte asemănător: ambele s-au căsătorit și au plecat pe meleaguri străine: Maria Weishaupt Sarău în Elveția și Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou în Grecia, ducând și purtând cu ele și acel sfâșietor dor mioritic de Țară, de locurile natale, de ființele dragi rămase acolo, (dor) care și-a găsit o mai bună sau mai puțin reușită exprimare în poezie, pe care o practică ambele, dar în măsură inegală ca valoare artistică, am anticipa noi relatarea.

  1. Grigoraș își exprimă extrem de călduros și vibrant emoțiile personale privind versurile Mariei Weishaupt Sarău din volumul „În sălaș de liturghie” (Editura PAX AURA MUNDI, Galați, 2019). Universul poeziei poetei gălățene (dorul de Țară a mutat familia din Elveția pe plai dunărean, iar regretatul soț, care s-a îndrăgostit de România, este îngropat în sol românesc) se reduce, în fond, la meleagul natal, nețărmurita dragoste și sfâșietorul dor mioritic nemărginit față de plai, grai, neam și Țară, principalele etape ale vieții: nașterea, copilăria, adolescența, tinerețea, amurgul (utima lună de toamnă a) vieții, dragostea față de familie, copii, satul în care a văzut lumina zilei și în care a crescut, Dunărea zbuciumată. Poeta creează, prin mijloace modeste, nesofisticate, simple, dar de o sinceritate debordantă, secvențe și tablouri din viața ei nemetonă, plină de împliniri, dar și umbrită de neprevăzute praguri, cumpene. În ceea ce privește dorul  sfâșietor de neam, Țară, limbă, despre care vorbeam mai sus, dragostea față de aceste comori nepieritoare, aceste sentimente și-au găsit o extinsă reflectare în poezia rimată, duioasă și tandră, a poetei. Recenzenta se face a nu le observa, dar, în reluarea frecventă a motivelor dorului și despărțirii, există, pe alocuri, alunecări spre patetism, sentimentalism dulceag, declarativism. Spre onoarea autoarei, nu a căzut întru totul în mreaja lor, le-a salvat, în bună parte, tonul grav, sinceritatea înduioșătoare, apropierea de linia melodică a creației populare orale. Poeta iubește românește, moare de dor românește, jelește românește, plânge românește, cântă românește, speră la mântuire și izbăvire de asemenea românește, am avea de adăugat la reflecțiile recenzentei V. Grigoraș.

Cu părere de rău, nu în aceeași măsură sunt reflectate trăirile similare din poeziile colegei de destin și dor Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou din Grecia, a cărei poezie este mai degrabă o versificație de uz restrâns, limitat la familie, cercul de prieteni familiali, colegii de  serviciu, decât ieșirea la șoseaua largă a poeziei românești actuale. E vorba de volumul „Pe tărâmuri neumblate” (Editura Hoffman, Caracal, 2020), în care, pentru a cunoaște mai bine ce se petrece cu sine și ce este viața în genere, autoarea inițiază o călătorie lirică, punctând, cum ne atrage atenția recenzenta, nu numai nuanțele roz, dar și pe cele cenușii ale vieții. Aceste „nuanțe” sunt redate declarativ, fără a-ți trezi vreun fior emoțional, prin cuvinte și expresii bătătorite, văduvite de culoare poetică, ba încă și stângaci folosite, riscând să devină și chiar devenind, pe ici-pe colo, veritabile platitudini: „Viața-ntreagă ți-e doar o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu cele rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă (?!), fă curaj (?!), răbdare fă (?!) și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune./ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!” („Călătorie în timp”). Toată călătoria poetei prin viață, toate obstacolele pe care le întâlnește în cale, toate încercările de a se ridica și de a continua drumul, amintirile din viața de familie, visările, tot dorul de Țară, toată dragostea de neam, tot îndemnul poetei la trezirea neamului din somnul cel de moarte, mărețe prin mobilul pentru care sunt rostite și sinceritatea cu care sunt declarate, toate aceste gânduri și simțiri, repetăm, contabilizate conștiincios de recenzentă, chiar dacă gândurile trezite de ele sunt așternute pe hârtie „cu mintea trează și dragoste nețărmurită” și cu o sinceritate dezarmantă, sunt, totuși, niște însăilări de versuri lipsite de expresivitate și emoție poetică, rămân doar afișate, spuse, declarative. Generosul așa-botezatul „continent liric” dorit de recenzentă și nerealizat de versificatoare este presărat doar cu intenții cetățenești și morale dintre cele mai nobile.

CAPITOLUL II include caracterizarea sumară a 3 lucrări de proză: Tudor Cicu, romanul „Necunoscuta” (Editura Editgraph, Buzău, 2019), prof. dr. Dumitru V. Marin, 3 volume de folcloristică, proză, critică și istorie literară, jurnalistică etc. sub genericul „Opera magna” (Editura PIM, Iași, 2020), și Valențiu Liviu Mihalcia, povestirea de debut „Trei prieteni” (semnată cu pseudonimul Grisha Onedin, Editura Oscar Print, București, 2015).

Romanul scriitorului buzoian Tudor Cicu, „Necunoscuta” remarcă și consemnează comentatoarea, îmbină elemente de jurnal de călătorie (în Grecia), roman social, roman psihologic, thriller. Căutări polițiste, descrieri de psihologie a personajelor, poetizări, mult lirism, nelipsita dragoste… Recenzenta constată că autorul este și în proză <un neobosit culegător de metafore: „umbră căruntă”, „dependentă de speranţ㔄muzica picură cristalină”…. și că „Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.”

Recenzenta V. Grigoraș știe, urmare a unei experiențe de ani de zile de lectură, de adnotări sau recenzii ale cărților parcurse, să extragă esența din sute de pagini de proză (numai lucrarea scriitorului și jurnalistului Dumitru V. Marin în 3 volume cuprinde peste 1500 de pagini!) și să dea o descriere sumară, însă suficientă pentru a înțelege specificul fiecărei lucrări și a stilului fiecărui autor.

Opera magna” în 3 volume reprezintă vasta și multilaterala creație a jurnalistului, editorului, întemeietorului de Radio-TV la nivel local, județean și regional, folcloristului, prozatorului, eseistului, diaristului, omului de cultură, profesorului dr. Dumitru V. Marin, cunoscut prin vasta-i și prodigioasa-i activitate nu numai în zonă, Țară, ci și peste hotare, înalt apreciat pentru acest efort, pentru râvnă, tenacitate, capacitate de a socializa cu conaționalii, dar și cu străinii (a călătorit în peste 35 de țări, a intervievat zeci de personalități politice și de cultură). Unic prin activități și realizări în istoria jurnalisticii, scriitoricească și culturală a Vasluiului. Spirit teribilist, criticist, polemist neîntrecut, firește că și-a creat și invidioși, adversari, defăimători, detaliu pe care nu-l scapă din vedere ochiul ager al Vasilicăi Grigoraș. Dacă-i să rămânem sinceri până la capăt, „Opera magna” a profesorului Marin merită să fie citită și prezentată în toată amploarea sa. Încă ne stăruie în minte excelenta prezentare a eroismului românilor de la Cotul Donului de către inimosul om de cultură român de la Antipozi Ben Todică, a cărui recentă lucrare, „Cu brațele aripi”, anume  în spiritul doleanțelor noastre cu drag și atașament și minuțios este recenzată de V. Grigoraș în studiul reprodus și în cartea de față: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”.

Povestirea de debut a prozatorului Valențiu Liviu Mihalcia, analizată sumar în cartea Vasilicăi Grigoraș, se intitulează „Trei prieteni” (semnată cu pseudonimul Grisha Onedin. Editura Oscar Print, București, 2015), relatează atractiv și intrigant prietenia și relațiile dintre un român basarabean, pasionat de muzică (Misha, alias Mihai), un rus (Sașa), sportiv, și un ucrainean (Yura), matematician. Prinși în vârtejul activității zilnice, nu au când a se deda altor atracții și pasiuni, astfel că numai vârsta pensionării, care i-a luat prin surprindere, le-a permis să cadă de acord a-l însoți pe cunoscutul sportiv Sașa la realizarea unui vis mai vechi de-al său: să viziteze New-Yorkul, unde locuia și o cunoștință sportivă a lui Sașa. Peripețiile de călătorie, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, interpretată de violonistul moldovean Mihai pe una din arterele din centrul New-Yorkului, care a strâns sute de împătimiți de melodia divină, petrecerile de Crăciun și de revelion la rezidența unui american foarte bogat cu origini românești, cu care făcuseră cunoștință undeva pe Broadway, la interpretarea „Baladei”, alte momente captivante  sunt descrise atractiv cu pană sigură de scriitorul debutant, recenzenta menționând cu meticulozitate și spirit de critic profesionist procedeele artistice la care recurge autorul, tactul și ținuta elevată a exprimării, cultura intelectuală a scriitorului, echidistanța sau, dimpotrivă, implicarea, în caz de necesitate, în viața personajelor, bunul-gust, ironia și umorul fine, simțul măsurii și dozarea exactă a acestora funcție de situație, dispoziție, grad de cultură. Povestirea, după opinia întemeiată pe cunoașterea temeinică a conținutului de către criticul literar, este un elogiu prieteniei, iubirii și dăruirii.

Nicolae MĂTCAȘ

București, 26.11.2020.

Nicolae Mătcaș – IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI” (I)

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras, text care spune „VASILICA GRIGORAŞ slovei firul la in toată scnitura Vasilicăi Grigoraş, fie ca vorba de propriile trairi si contemplari (nu doar filozofice, și) artistice ale realitați, fie ca relateazà despre roadele zbuciumului creator ale altor manuitori de condei, în Tâlcuiri centrul atenției se afla intotdeauna Și sfințenie forța sugestivă cuvántului care ne innobileaza trainile și faptuirile noastre lumești. Cartea Talcuiri a irul slover Grigoras este noua achiziție de valoare palmaresul de realizari al prodigioasel scriitoare vasluiene Vasilica Grigoraş. (Nicolae Matcas) Vasilica TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI Editura/PIM, 2020”

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!
Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.
I. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”
Autoarea lucrării de față nu este un novice în ale scrisului. De vreo douăzeci și ceva de ani paginile revistelor de specialitate, dar și ale presei online din Țară și de peste hotare publică aproape cu regularitate de metronom materiale semnate de profesoara de filozofie de formație și scriitoarea de vocație Vasilica Grigoraș, materiale aparținând unor diverse genuri și specii literare: proză artistică (povestiri pentru copii); eseistică; reflecții și meditații filozofice și de scriitor (despre senectute, relațiile dintre generații, relațiile dintre semeni, virtuțile cetățenești, arta de a trăi frumos, exodul alarmant de mare al românilor peste hotare, pierderea rădăcinilor sau acutizarea sentimentului de dor de Țară, sfâșietorul și polisemanticul dor românesc, racilele societății contemporane etc., etc.); note și impresii de călătorie (pe tărâmuri exotice și prin România pitorească a lui Calistrat Hogaș și Alexandru Vlahuță), înțesate cu micropoeme-intervenții poetice lapidare de sorginte japoneză; convorbiri și interviuri (numai cât face, bunăoară, interviul cu o personalitate multilaterală cum e scriitoarea Daniela Gîfu!); cercetări monografice despre personalități ilustre ale locului (Anghel Rugină, Petre Iosub); prefețe, prezentări de apariții editoriale, adnotări, recenzii, cronici de întâmpinare; relatări ample și detaliate despre evenimente culturale și literare; poezie (pentru copii și adulți, în vers clasic, cu rimă și în vers liber; scriitoarea excelează în micropoeme de factură niponă de formă fixă: tanka, haiku, senryu, gogyohka, haibun, veritabile bijuterii literare traduse și în limba engleză și pentru care a fost distinsă cu mai multe premii de prestigiu). Palmaresul de creație al Vasilicăi Grigoraș îl constituie 20 de volume de autor tipărite (până la ora actuală), prezența în tot atâtea antologii literare, precum și, așa cum menționam mai sus, publicarea în nenumărate reviste literare editate în scris, în cele din spațiul virtual din Țară și din diaspora românească, inclusiv pe paginile de Facebook.
Ceea ce ținem să menționăm de la început și în mod expres este că scriitoarea, fire extrem de emotivă, sensibilă și aspirantă la frumos și sublim, are o atitudine de pioșenie față de cuvântul scris și rostit, îndeosebi față de cel poetic, utilizat măiestrit și la locul potrivit. În calitate de bibliotecară de aproape o viață (numai o perioadă relativ scurtă, după absolvirea Facultății de Filozofie de la Universitatea ieșeană „Al.I. Cuza”, ca profesor școlar, a predat discipline umaniste în învățământul liceal), a trăit și a visat în lumea cărților, a crescut civic, spiritual și emotiv împreună cu personajele și evenimentele ce i s-au perindat prin minte și simțire, s-a înfruptat din cărți copios, devenind, ca ființă plăpândă, bonomă, visătoare ce era și care a rămas așa pentru partea din viață care i-a fost hărăzită de Cel de Sus (n-o cunosc personal: o trădează fața și ochelarii concrescuți din pozele sporadice de pe cărțile proprii!), mai blândă, mai blajină, mai bună la suflet, mai sensibilă, mai candidă, mai elegantă în comportament, mai atentă la propria exprimare, mai pioasă față de măreția cuvântului poetic înălțător, mai delicată față de purtătorii nativi ai unei exprimări frumoase și corecte.
A citit munți de cărți, și nu ca un simplu cititor, ci ca unul select, format, urmărind îndeaproape nu doar subiectul, intriga, coliziunile, evenimentele, descrierile de peisaje și stări ale ființelor pe fundalul lor, acțiunile și comportamentul personajelor, conflictele, relațiile dintre ele, deznodămintele, ci și strălucirile diamantine ale cuvântului artistic, fațetele deschise, dar și ascunse, de descoperit, ale acestuia; a cules din cărțile citite izvoare nesecate de înțelepciune, dar a descoperit și vraja cuvintelor potrivite, jocul de culori și sensuri noi și vii luând naștere din aceste potriviri magice. S-a întâmplat ceea ce urma logic să se întâmple: s-a îndrăgostit de cuvânt, s-a îmbolnăvit de cuvânt! A ajuns singură la înțelegerea atotputerniciei cuvântului: un cuvânt spus la locul sau la nelalocul lui te poate urca, dar și coborî, te poate trezi la viață, dar și, Doamne ferește, ucide. A înțeles, după cum releva și un distins critic literar ce se referea la opera poetică a scriitoarei, că prin cuvinte ne osândim și tot prin ele ne mântuim; că toate, așa cum spune Cartea Cărților, prin cuvânt s-au făcut, pentru că „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Scriitoarea noastră, creștin adevărat, și nu bigot sau credincios de spoială, dăltuitoare în granitul cuvintelor, are această credință în măreția cuvântului, precum o are în existența lui Dumnezeu, ale cărui nume și ajutor le invocă și în care face dovadă că se încrede în mai toate scrierile sale.
Nu ne va surprinde, prin urmare, faptul că autoarea, în admirația sa față de cuvânt, până la urmă ajunge să-l îndumnezeiască: „Literele nu numai că sunt de genul feminin,/ dar au o delicatețe intrinsecă,/ o candoare zglobie,/ un șarm cu totul aparte,/ și-l au pe vino-ncoa,/ de aceea treptat ne îndrăgostim de ele/ și le iubim întreaga viață.// Literele ne sunt mamă, fiică, soție…/ toate unite sub oblăduirea cuvântului,/ care ne este Tatăl” (poezia „Împărăția Cuvântului”). Îndrăgostită, cum spuneam, până peste urechi de cuvântul artistic, la un moment dat (încă) tânăra bibliotecară și-a luat inima-n dinți și a început să-i încredințeze unei foi de hârtie imaculate precum propria inocență stările și sentimentele numai de ea trăite care o asaltau și o copleșeau: îndrăgostire, așteptare dătătoare de dulci fiori, dragoste, iubirea față de ființa iubită, de copii, părinți, frați, surori, străbuni, neam, Țară, față de fereastra cu trei mușcate, de grădina cu sonete; puritate, candoare, inocență, visare, zbucium sufletesc, elan tineresc, lumini, speranțe, descoperirea frumuseților lumii… Într-un cuvânt, cuminciorul, aproape neobservabilul șoarece de bibliotecă, devorator de cărți și izvoade, s-a făcut … scriitor!
În toată scriitura Vasilicăi Grigoraș, fie că e vorba de propriile trăiri și contemplări (nu doar filozofice, ci și) artistice ale realității, fie că relatează despre roadele zbuciumului creator ale altor mânuitori de condei, în centrul atenției se află întotdeauna și cu sfințenie forța sugestivă a cuvântului care ne înnobilează în trăirile și făptuirile noastre lumești. Deprinsă în mod organic cu și îmbolnăvită în mod iremediabil de lecturi sistematice în îndelungul periplu de călător prin lumea de basm a cărților, dumneaei citește și astăzi tot ce îi cade în mână: proză, poezie, dramaturgie, eseistică, memorialistică, interviuri, critică literară. Ba, de la un timp, a început să-și dea în vileag și impresiile mai întâi de cititor de rând, ulterior, când a devenit mai stăpână pe pană și pe resursele de analiză, și de critic literar în devenire. Ca și în cadrul lecturilor de texte străine sau al propriilor exersări artistice, nici în activitatea de critic literar, în modestia sa nedeclarată și neafișată, nu aspiră la mărire, slavă, accederea în categoria criticilor cunoscuți prin referirea numai la scriitorii clasici sau contemporani de mărimea întâi. Când simte stringenta necesitate de a împărtăși și altora bucuria întâlnirii cu o lucrare nouă sau cu un autor nou, nu neapărat cunoscut, cel mai des mai puțin cunoscut, uneori chiar debutant în ale scrisului, o face cu lejeritate și generozitate admirabilă, după cum i-i și sufletul: sincer, deschis, bonom, de o larghețe de necuprins.
Deși este printre primii care primește de la autori consacrați sau mai puțin (uneori deloc) cunoscuți, unii la debut editorial, noutățile editoriale cu autografe măgulitoare, ditirambice sau cu subtext, nu cred că rugămințile franci sau voalate ale acestora din urmă ar fi mobilul reacțiilor prompte din partea recenzentei de carte la care ne referim aici (iar dacă ar face-o, cu tot respectul și regretul, ar fi taxată imediat). O face, suntem convinși, dintr-o chemare a sufletului și, anticipând prezentarea concretă, cu mult suflet, binevoitor, fără luări peste picior, invidie, răutate, fără urmă de împăunare, tentație de epatare, paradă de cunoștințe și erudiție, pretenție de omniscient (deși cunoaște multe!), cu atât mai mult fără infatuare și aroganță. Ni se confesa undeva că prima cunoștință cu o carte nouă o face la repeziciune, răsfoind-o pe diagonală. Nu e singura. Așa procedează bibliografii, doctoranzii, oamenii de știință etc., care trebuie să fie la curent cu aparițiile editoriale în domeniu, să citească tone de literatură de specialitate într-un timp destul de limitat. Răsfoiesc tipăritura începând cu consultarea cuprinsului, ca să vadă despre ce e vorba, să și-o noteze și s-o citească, dacă au nevoie de informație, în timpul apropiat ori s-o pună de o parte, pentru a apela la ea când le va fi strict necesară sau vor dispune de timp mai mult. Am deprins meșteșugul de la îndrumătorul tezei de doctorat (1964-1967) de la Sankt-Petersburg, regretatul mare romanist și specialist în lingvistica matematică (inclusiv românist, care ne iubea, cunoștea și ne vorbea limba și avea studii temeinice despre limba română), omul de omenie Raymund Gh. Piotrowski.
Analizele pe care le întreprinde V. Grigoraș în articolele sale de critică literară reprezintă, cum se spunea odinioară, o critică de întâmpinare, de semnalare, de apreciere, de încurajare a autorului începător sau de exprimare a bucuriei în legătură cu o nouă realizare a unui coleg de breaslă mai în vârstă sau cu barbă. Excelente prin încurajarea tinerelor talente și speranțe, bune, dar incomplete, am zice noi, prin absența elementului critic și criticist propriu-zis, pentru o eventuală istorie a literaturii.
Autoarea, à propos, nu este la prima carte de istoric al literaturii, recenzent și critic literar. În această postură a mai apărut, și nu fără succes, și anterior (a se vedea cel puțin lucrările: „Izvoare nesecate. Însemnări despre oameni și cărți”, 2016; „Seninul din inima cărților. Critică literară”, 2019). Scurta experiență de pedagog și îndelunga activitate de bibliotecar au învățat-o că unui neinițiat în farmecul creației literare trebuie să ai răbdarea și abilitatea de a-i dezvălui secretele unei lumi mirifice, începând prin a-l familiariza cu numele și activitatea celui care scrie, experiența lui literară, genurile și speciile literare în care se manifestă, iar când e vorba despre o anume operă concretă, să-i atragă atenția de la început asupra titlului de cele mai dese ori esopic, metaforic (autoarea noastră însăși practicând la tot pasul nu numai titlul, dar și expunerea metaforică), care titlu ar putea sugera, mai direct sau mai anevoios, subiectul, conținutul lucrării, care i-ar putea amplifica cititorului interesul sau curiozitatea de a pătrunde în interiorul „casei mari” a scriitorului prezentat, pentru a stabili raportul dintre real și imaginar, dintre ficțiunea artistică și realitatea reflectată. Autoarea, în postură de critic literar – un „scormonitor în solul fertil” al unei scriituri, cum se și exprimă, se întreabă, în momente de conversație cu sufletul și de răscolire de frământări intime, dacă nu e un sacrilegiu, o profanare să intri ca un intrus cu cizmele tale pline de glod în altarul trăirilor și frământărilor intime ale scriitorului, încercând să formuleze o îndreptățire întemeiată, din punctul nostru de vedere, a intervenției respective prin bucuria nespusă de împărtășire cu cititorii a adevărurilor și simțurilor descoperite și trăite: „Este oare o indiscreție să intri și să scormonești printre ițele unor scriituri, să descoperi gânduri și trăiri intime, sau este vorba de generozitatea cronicarului de a dezvălui și celorlalți ceea ce a observat, bucurându-se împreună?”
Dar să încercăm să vorbim la concret despre lucrarea „Tâlcuiri la firul slovei”. Vasilica Grigoraș ne-a demonstrat nu o dată că, pentru a deschide poarta spre a intra în conținutul de idei și a releva specificul mijloacelor artistice ale operei unui scriitor, este necesar a porni de la descifrarea semnificației titlului pe care-l poartă, mai cu seamă când acesta e figurat, metaforic, abscons. Bunăoară, prefațând pe larg recenta carte a inimosului om de cultură român vasluian prin naștere, bănățean prin instruire, australian prin adopție Ben Todică din Melbourne „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020), V. Grigoraș reia explicația dată chiar de autor: pentru dânsul viața a fost și este un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului în zbor spre țărmuri râvnite cu zel. Titlul prefeței (publicate și în cartea de față, „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, strecoară ingenios ideea că recenzenta nu poate fi decât o poetă gingașă, el (titlul) reprezentând o aliterație, adică o înșiruire de cuvinte care încep cu aceeași literă (și sunet), aici fonemul constrictiv „z”, sunet care, conform explicației pe care ne-o propune tot recenzenta volumului, „inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță…”, după cum și scriitorul, în întreaga și zbuciumata sa activitate de-o viață, „a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor” (p. 17-18 din cartea citată a lui Ben Todică). Alt caz. Înainte de a purcede la analiza volumului de poezii „Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019), semnat de prodigioasa și cunoscuta poetă constănțeancă Mihaela Meravei, recenzenta V. Grigoraș își intitulează eseul cu o întrebare-ghicitoare intrigantă: <De ce spune Mihaela Meravei: „Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat?”> Comentariul recenzentei ar fi că poeta le întinde o cursă cititorilor grăbiți sau neatenți, făcându-i să creadă că ar fi vorba, la sigur, de orașul ei natal, Constanța. Ar rămâne să vedem ce se întâmplă cu orașul și de ce ceea ce se întâmplă e ciudat. Ce-o fi însemnând aici „ciudat”: bizar, straniu, excentric, neobișnuit, miraculos, admirabil, extraordinar? Recenzenta ne mai atrage în mod expres atenția că se întâmplă ceva ciudat nu în orașul, ci cu orașul. Tot secretul constă în aceea că, și lucrul acesta îl aflăm numai după lectura volumului, nu e vorba de orașul concret Constanța, ci de „orașul” care este INIMA poetei, cu care, într-adevăr, se întâmplă multe, variate, așteptate și neașteptate, dorite și nedorite, banale și extraordinare, senine și înnorate, luminoase și sumbre stări și trăiri!…
În titlul cărții de față se cer explicate semnificațiile a două cuvinte, „tâlcuire” și „slovă”, și a expresiei „la firul slovei”. Substantivul deverbal „tâlcuire” are la bază cuvântul „a tâlcui”, care înseamnă „a explica, a interpreta tâlcul/sensul unor fapte, al unor vorbe, al unor cuvinte și expresii etc., iar prin extensiune – a comenta, a tălmăci, a traduce; prin urmare, și substantivul „tâlcuire” înseamnă „explicare, interpretare a înțelesului unor vorbe, cuvinte, expresii”, iar prin extindere – „interpretare a unor scrieri, a unor fapte; comentare, tălmăcire, tâlcuială”. Cuvântul „slovă” înseamnă, întâi de toate, inclusiv la origini, „literă”, „silabă”, dar și-a dezvoltat, pe parcursul întrebuințării în limbă, și alte sensuri: „gânduri spuse sau scrise”, „scriere”, „scris cu toate caracteristicile lui etc.” Să atragem atenția că, în varianta funcțională a limbii române din Republica Moldova, cuvântul „slovă” a căpătat, în uzul curent al vorbirii de acolo, și sensul de „cuvânt” (nu fără influența rusescului „slovo”, bineînțeles, care înseamnă anume „cuvânt”), semnificație pe care se pare că o acceptă și V. Grigoraș în expresia „la firul slovei”. Expresia metaforică „la firul ierbii” din limba română, care, prin analogie, a generat-o pe cea a autoarei noastre, „la firul slovei”, ne îndeamnă pe noi, cei care ne folosim de cuvinte, la o studiere amănunțită, temeinică, a cuvintelor, pornind de la întrebuințarea lor de bază, de la sol, de la rădăcini, urmărind jocul de străluciri și de obținere de sensuri noi, contextuale, figurate, metaforice, funcție de contextul în care sunt plasate, de vecinătatea, contiguitatea și ciocnirile cu semnificațiile altor vocabule, „răsărirea” lor neaoșă, spontană, de jos, din context, precum firul de iarbă dintr-un sol arid sau fertil, și dezvoltarea lor ulterioară cu șansele transformării unor sensuri contextuale, ocazionale, singulare (nefixate în dicționare, caracteristice numai operei date sau scriitorului dat) în sensuri uzuale generale, comune (incluse în mod obligatoriu în dicționarele poetice sau explicative generale). Expresivă și plină de prospețime și candoare (ca și cea formată prin analogie cu ea, „la firul slovei”, pe care o întrebuințează recenzenta în titlul menționat), expresia „la firul ierbii” a fost banalizată și văduvită în bună parte de farmecul ei poetic originar prin deasa întrebuințare în vocabularul unor comentatori sportivi („pase la firul ierbii”, „șut la firul ierbii”) sau politicieni și comentatori politici de duzină („România de la firul ierbii”, „S-o luăm de la firul ierbii”, „mafioții ies de la urnele de vot, răsar de la firul ierbii”). Utilizarea ei frecventă în limbajul politic s-ar datora și traducerii anapoda a unei sintagme cu semnificație similară din limba engleză, a grassroots movement, cu sensul de mișcare politică spontană pornită de la nivelul unei grupări, comunități de cetățeni de rând, de jos, adică mișcare de „la firul ierbii”. Recenzenta are meritul de a încerca să revigoreze sensul originar, agreabil, al expresiei, de a o scoate din bălăriile interminabilelor bătălii politice sau din hălăciuga spirituală provincială a unor pretinși comentatori sportivi, prin crearea altei expresii asemănătoare ca structură cu prima: „la firul slovei”. „Tâlcuiri de la firul slovei” ar însemna, așadar, explicații, tălmăciri, tâlcuiri privind semnificațiile contextuale concrete atribuite pentru prima oară unor cuvinte de către poeți, adică, să observăm, chiar de la începutul funcționării cu o anumită semnificație contextuală în poezia X, contextul X, de către poetul X. La origini, cum s-ar spune, la bază, „la firul ierbii”. A doua expresie, a autoarei cărții, „la firul slovei”, este creată prin analogie cu „la firul ierbii”, printr-o fericită înlocuire a cuvântului „iarbă” (la genitiv) cu vocabula „slovă” (la același caz).
Structura lucrării. Lucrarea e alcătuită dintr-o Prefață și 8 compartimente/capitole: I. Poezie (98 p.); II. Proză (21 p.); III. Adnotări asupra unor proze publicate online în „Cercul literar de la Cluj” (19 p.); IV. Literatură pentru copii (21 p.); V. Eseu (30 p.); VI. Aforism (9 p.); VII. Critică literară (16 p.); VIII. Revistă (4 p.). Mai precis, capitolele 1-8 includ așa-zisele reflecții critice despre poezie, proză, literatură pentru copii, critică literară etc., așa că ele sunt, în terminologie alecurussoistă, un fel de critică a poeziei, critică a prozei, critică a literaturii pentru copii, critică a criticii ș.a.m.d.

Nicolae MĂTCAȘ

București, 26.11.2020.