Dorina Stoica: “Atât de imperfectă că doare” – Oana Mihaela Pop

Iubesc cărțile. Caut energia celui care a scris-o și picătura de sacru. Între file stă  ascuns un suflet. Părăsești  lumea ta,  te strecori în intimitatea celui care a scris, întârzii pentru un timp acolo, încerci să fii altcineva. E ca și cum o persoană necunoscută ți-ar fi lăsat în grijă un copil pentru un timp.

Zilele trecute am primit de la Oana Mihaela Pop, cunoscută  destul de vag în mediul virtual,  pe Cenaclul  qPOEM, o carte de poezie ce poartă numele” Vinerea cireșelor amare”, apărută la Editura “Școala Ardeleană”, Cluj Napoca 2016. Cartea  a obținut premiul literar “Petru Poantă” la Festivalul Național  Literar “Vox Napocensis” ediția a XV-a și face parte din colecția cu același nume, coordonată de poetul clujean Victor Constantin Mărunțoiu.  Aflată la cel de-al doilea volum (debutează  în 2015 cu “Jumătate eu, jumătate demon”, Editura Macedoneanul- Craiova, 2015), Oana este deținătoarea mai multor premii  la concursuri naționale de poezie.

În poemul care deschide volumul poeta se prezintă, poetic, desigur:” recunosc:/ nu sunt nimic din mine.// nici măcar o Oană nu sunt./ din mine ies stoluri de inimi”,  “nimeni nu știe cu adevărat cine sunt./ nu știu nici eu, nici tu,/ nici voi,/ exist și nu exist.//  totuși din când în când,/ adun bătăile inimii/ și stau la o poveste cu Dumnezeu/ în sala de așteptare// uneori din îmbrățișarea gândurilor/ se naște un poem”.  (semn de naștere)

Cartea aceasta, catifelată ca obrazul unui copil, mi-a transmis un sentiment aparte. Fără a fi declarativă dragostea poetei pentru Creator este evidentă și prezentă aproape în toate poemele.  Surprinzătoare este conștientizarea nimicniciei ființei umane, a ei până la urmă, căci despre trăirile sale e vorba în carte. Oana își vede cât se poate de clar neputința desprinderii de tină. Cu toate acestea aspirația spre desăvârșire există, soldată însă de fiecare dată cu un eșec. Sau poate e doar o manifestare a smereniei…“trebuie să mă opresc să scriu/ cuvinte interzise.// mi-e prea sete/ să te respir/ și să-ți sorb visele/ cu privirea ațintită spre cer.// de ieri,/ am început să te mâzgălesc/ în pașii timpului/ și-n oasele tuturor sfinților/ nedescoperiți/ rugându-mă pentru iertarea patimii/ de a dezveli/ încă odată/ atâtea cruci crescute / în noi.” (prea sete să te respir)

O carte despre un  iubit, ce poate fi un om sau chiar Dumnezeu, confesor tainic, ori pretext de a-și pune întrebări existențiale, aparent simple dar fără de răspuns.

Lumea, ca un spital de nebuni, o alienare generalizată pornită de la particular, ajuns un strigăt de disperare cu ecouri ce răzbat până la hotarele lui Dumnezeu: ”iubite,/ ne-am certat de atâtea ori cu  cerul,/ soarele, luna,/ norii…/ cu Însuși Dumnezeu,/ încât am uitat sunetul tăcerii/ și al timpului/ rămas să zgârie timpanele ușilor Raiului/ până la sfârșitul veacului./„. (încă zâmbetul)

Prezentul este o lume închisă în lume, lumea virtualului, un  univers rece aflat între patru pereți, în care monitorul este ochiul prin care privim și suntem priviți, trăim! Oamenii, niște morți vii, într-o aparență de viață. “din ce în ce mai des trăim,/ respirând aerul bolnăvicios/ al unei lumi cu pieptul/ plin de mucegai/ și zâmbetul mort întipărit pe față.// dăm bună ziua invidiei/ și curierului plătit să livreze/ cumpărăturile on-line;/ la revedere nu mai zicem deloc./ oricum la plecare ușa se închide mereu/ și nu ne mai aude nimeni.//”, „nimeni nu mai vede/ nimeni nu mai aude/ și singurul diagnostic găsit/ e supradoza de moarte.//”. ( supradoza de moarte)

Pe de o parte e conștiința că omul e de sorginte divină, iar pe de altă parte o tristețe, o lipsă  de speranță și o neputință a recâștigării Edenului pierdut, o viziune aproape apocaliptică asupra viitorului, „nu  mai știu sub care copac am îngropat/ aripile ultimului înger căzut/ și nu-mi amintesc nici când.// mi-e teamă.// de ceva vreme,/ din pământ răsare/ tot mai multă/ cenușă a deznădejdii.// ”. (amnezie)

Găsim în această carte disperarea unei generații ce s-a născut prea devreme pierzându-și speranțele prea curând. Marionete într-o lume în agonie pe care nu o înțeleg, ori poate refuză să o înțeleagă! „de curând,/ am învățat să sugrum țipete/ și să sufoc sentimente/ cu mâinile goale,/ fără niciun regret.//”(spovedanie),  de bună voie zăvorâți într-o închisoare a cuvintelor, “cu privirea ațintită spre cer”, „La limita absolutului”, „cad”.

Fără a respinge afirmația poetei, “știi foarte bine/ unui jumătate demon nu poți să-i ceri/ răbdarea lui Iov.//” (Spovedanie),  îmi permit a-i spune, cu optimismul generației mele că, atâta timp cât cealaltă jumătate este înger, împotriva demonului se poate începe oricând “războiul nevăzut”!

Dorina Stoica