Mariana Gurza: Jurnalistul Octavian D. Curpaș „La Aniversară”

,,A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi”.

 Mircea Eliade

Personalitatea puternică a jurnalistului Octavian D. Curpaș, mi-a atras atenția cu mulți ani în urmă. Deși plecat din țară, în Statele Unite în martie 1997, sufletul său a rămas în Oradea, locul unde s-a născut, și s-a format ca Om. Așa cum am menționat și în recenzia volumului Exilul Românesc la mijloc de secol XX„Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, (volum apărut la Editura Anthem, Arizona, 2011), Octavian D. Curpaș, face parte din suita intelectualilor români ce au reușit, departe de țară.

Destinul celor plecați, de multe ori complicat de evenimente și motivații necunoscute nouă, lasă amprenta locului. Citându-l pe M. Eliade, „destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei asupra noastră.“ Dorința de libertate și de a-și împlini visurile i-a determinat pe cei plecați să-și privească viitorul în credință și adevăr, responsabilizându-i.

După ce a lucrat timp de trei ani ca editor al unui ziar din România, plecând din țară,  locuiește în California timp de opt ani, după care se stabilește la City of Surprise Arizona, SUA, întemeindu-și o familie minunată alături de timișoreanca Roxana-Claudia. Deși la distanță, le-am împărtășit bucuria primului născut, la 19 mai 2009,  Janice,  un nume cu semnificație creștină, “Dumnezeu este plin de har”, apoi venirea pe lume a celorlalți doi prunci, Josiah şi Amaris.

Și-au deschis propria lor afacere în domneniul imobiliar dar Octavian Curpaș, nu a renunțat la vocația sa de jurnalist vocal (cu studii superioare în jurnalism, afaceri internaționale și științe  juridice), fiind  astăzi un nume important al presei. El scrie cu har și dăruire în mai mai multe publicații din S.U.A., dar și în România, este editor al publicațiilor “Colorado Beetle” și “Phoenix Magazine”.

Și-a înțeles foarte bine menirea de jurnalist, de redactor la mai multe publicații, dintre cele două lumi. A creat singur un arc peste ocean relatând cu obiectivitate și în spiritul adevărului evenimente la zi de pe toate continentele. A păstrat legătura cu jurnaliștii români, cu oamenii de cultură din țară și diaspora dar nu a ocolit performanțele românilor plecați. Dacă a considerat că merită să cunoaștem succesul american, nu s-a sfiit să ne prezinte personalități de marcă din diverse domenii. Aș traduce simplu, din iubire pentru oameni. Un sentiment înălțător care îl înnobilează.

Folosind stilul său remarcabil de jurnalist și fin psiholog, îmbinând în nuanțe vii destinele prietenilor săi, uneori contopindu-se prin afect, legănat de propriile sale amintiri, nu pot să nu remarc românismul adâncit ca într-o fântâna cu “apa vie”…

Și-a câștigat singur respectul tuturor. S-a implicat în promovarea multor scriitori români și a jurnalismului de calitate, neaservit nimănui. Credința i-a fost cea care i-a deschis drumul spre Lumină. S-a luptat și încă o mai face pentru îndreptarea devierilor sociale. Demnitatea și dragostea pentru locul de baștină îl face mai special. Nu știu dacă am fost refuzată vreodată pentru semnalarea unor evenimente importante din țară, pentru promovarea unor scriitori cunoscuţi sau în curs de afirmare. Interviurile lui sunt captivante și mereu informația rămâne. Prezentarea cazurilor disperate, mai ales cele legate de copiii noștri, sunt bine documentate și se implică direct pentru binele oamenilor.

Critica sa literară este profundă și surprinde corect mesajul cărții, dorind să scoată în evidență frumusețile ascunse create, dându-le strălucire. Scriitorul Octavian D. Curpaș, și nu greșesc trecându-l în rândul scriitorilor, rămâne un  creator de monumente morale făcute cu spiritul și cu mâna.

Azi, 5 august, avem motiv de a sărbători un prieten, un mânuitor iscusit al condeiului, unul dintre ,,ambasadorii” actului cultural, la nivel internațional.

Octavian D. Curpaș este un Om binecuvântat!

În numele familiei mele, a tuturor celor promovați, îi dorim pace și bucurii infinite alături de cei dragi.

La mulți ani, Octavian D. Curpaș!

———————————

Mariana Gurza

Timișoara

5 august 2017

Alice Năstase: ,,Viziunea mea pentru revistă este viziunea mea de viață. Cred în dragoste, în autenticitate, în onoare. Cred în dreptul la fericire.” – Alice Năstase, redactor șef al revistei Tango în dialog cu Octavian D. Curpaș

Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista: “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997 la un cotidian de succes:- „National”. Anul 2001 ii aduce o noua provocare – revista „Tabu” -, cu care porneste de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor sef. 2005 este momentul cand se decide pentru o schimbare majora in viata si activitatea ei, materializata intr-o revista proprie pentru femei, numita „Tango”, pe care de atunci o conduce cu profesionalism si devotament. Autoare a unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”, alaturi de Aurora Liiceanu Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau – Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti, are o familie frumoasa, fiind o sotie si o mama desavarsita.

Octavian D. Curpaș: Cum ti-a venit idea de a edita propria-ti revista, “Tango”?

Alice Năstase: „Tango” s-a nascut nu dintr-o ambitie, ci din disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc: o revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

Octavian D. Curpaș: De ce acest nume, ce poveste ascunde?

Alice Năstase: „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului, pentru ca dragostea e un miracol in doi.

Octavian D. Curpaș: Cui se adreseaza revista “Tango” si pentru cine a fost ea creata?

Alice Năstase: „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei culte, oneste, curajoase. „Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei.

Octavian D. Curpaș: Prin ce se remarca “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

Alice Năstase:  „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. In paginile ei, vorbim despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

Octavian D. Curpaș: Esti redactor sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in anii care au trecut, din 2005 incoace, cu privire la rolul femeii in societate?

Alice Năstase: Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

Octavian D. Curpaș: Ce face exact, redactorul sef al unei reviste pentru femei?

Alice Năstase: La revista mea redactorul sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici, in felul nostru, si liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

Octavian D. Curpaș: Care este cea mai grea parte a muncii tale?

Alice Năstase: Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani iar eu suplinesc, prin valoare editoriala, puterea manageriala.

Octavian D. Curpaș: Care este cea mai mare satisfactie a muncii tale?

Alice Năstase: Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni oricamd daca i-as chema, in echipa mea. Blogul meu, http://www.alice.revistatango.ro este o dovada naucitoare a faptului ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

Octavian D. Curpaș: Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

Alice Năstase: Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

Octavian D. Curpaș: Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

Alice Năstase: „Tango” este tot, un copil al meu. Iubesc revista in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Octavian D. Curpaș: Ce sunt cartile „Tango”?

Alice Năstase: La un moment dat, tot din disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite – carte postala” si inca o carte, unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu si mai apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

Octavian D. Curpaș: Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

Alice Năstase: Iubesc, desigur subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, constituie cea mai mare mandrie a mea de editor.

Octavian D. Curpaș: Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango” cititoarelor?

Alice Năstase: Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

Octavian D. Curpaș: Cum este primita revista „Tango” de catre cititoare?

Alice Năstase: Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. Si cu recunostinta.

Octavian D. Curpaș: Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

Alice Năstase: Ma adresez deja femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident, multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre.

Octavian D. Curpaș: Deci Revista „Tango” poate fi citita si online.

Alice Năstase: Avem versiunea de pe site, care este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

Octavian D. Curpaș: Ce reviste pentru femei citesti?

Alice Năstase: Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

Octavian D. Curpaș: Ce planuri de viitor ai?

Alice Năstase: Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii realizate de unul dintre cei mai buni fotografi din Romania – Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaborez cu el de mai bine de patru ani, „Tango” am facut-o impreuna de la inceput.

Octavian D. Curpaș: Cum iti petreci timpul liber?

Alice Năstase: Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

Octavian D. Curpaș: Ce hobby-uri ai?

Alice Năstase: Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

Octavian D. Curpaș: Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

Alice Năstase: Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. Si daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/29/tot-ce-fac-fac-la-nivel-profesionist-%e2%80%93-alice-nastase-redactor-sef-al-revistei-tango%e2%80%9d-si-viziunea-ei-despre-managementul-si-succesul-unei-publicatii-pentru-femei/

Octavian D. Curpaş: Love story propus de Ligia Seman în „Funiile dragostei”

În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. În creaţiile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf” şi „Domnind peste împrejurările vieţii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practică a vieţii, ideală de altfel, dacă ne gândim că în acest mod ni se transmit adevăruri de mare actualitate. Concepută sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de faţă este pătrunzatoare şi convingătoare, abundenta în conversaţii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentaţi obiectiv şi numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

„Funiile dragostei” debutează cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din oraşul T., ocazie de a-i strânge laolaltă pe cei de care depinde mersul lucrurilor în carte. Intriga amoroasă se conturează chiar de la început, pentru că există un cuplu cu care facem deja cunoştinţă, Anca şi Relu, ea studentă la filologie, el la ştiinţe economice, şi altul despre care aflam din relatările Ancai. Este vorba de Lia Mureşan, colegă de facultate şi de cameră cu aceasta şi de Florin Pleşa, politehnist, amândoi creştini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cât de cât predictibilă, pentru că a fi creştin cu doi ani înainte de revoluţia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai această calitate de creştin complică lucrurile şi transformă cartea Ligiei Seman dintr-o simpla dramă ce s-ar fi putut încadra fără probleme în “Colecţia romanul de dragoste”, într-o pledoarie pentru viaţă, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odată cu intrarea în scenă a personajelor negative, Mircea Gabor „un tânăr îmbrăcat cu un costum negru, a cărui haină demodată o tot aranja din mers cu o grimasă de nemulţumire” şi Mihai Andreescu, nepotul şefului securităţii din oraşul T., decorul se modifică şi primele note mefistofelice se fac simţite. Mircea se remarcă prin dorinţa de a parveni cu orice preţ, materializată în colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generată de conştientizarea unei iubiri neîmpărtăşite (despre el ni se spune că este îndrăgostit de Lia, aleasă „Miss Boboc” cu un an în urmă, în prezent prietena lui Florin şi marea absentă de la bal, din cauza credinţei în Hristos). Asistăm la trasarea în nuanţe de gri închis a coordonatelor unei societăţi în miniatură, o societate în care la fel ca în basme, domină eterna luptă dintre bine şi rău. Acţiunea romanului se învârte între căminele de studenţi din centrul universitar al oraşului T., catedrala din aceeaşi urbe, sediul securităţii, casa natală a Liei. Chiar a doua zi dupa balul bobocilor, în incinta campusului universitar se produce o dramă, care declanşează acţiunea propriu zisă. Are loc un accident pus la cale de securitate, în care este ucis Dani, un student creştin implicat în misiunea de transport şi distribuire secretă de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, când eroii iau decizia fie de a se aşeza de partea binelui, fie de a trece în tabăra celalată. Relu, unul din numeroşii martori la nedreptatea comisă, alege să nu tacă, în timp ce Mircea realizează că pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult aşteptată de a se alia cu securitatea pentru a obţine bani. Drama sa, aceea a omului de rând dornic să îşi depăşească dintr-o dată condiţia, renunţând la orice scrupul, îl face să piardă de la început simpatia cititorului, iar drumul pe care îl traversează în carte este întunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluată de Florin Pleşa, un om matur, profund, conştient că odată ce şi-a asumat responsabilitatea, „precauţia pe de o parte, zelul, curajul pe de altă parte, trebuiau îmbinate cu credinţă şi rugăciuni”.

Printre eroii care oscilează şi în care se luptă două forţe, una productivă, luminoasă, curată, amplificată de dragostea pentru Lia, iar alta întunecată, semănând mai degrabă cu un travaliu, aducând cu sine consecinţele tragice dezvăluite în finalul cărţii, este Mihai. Dacă iniţial, nostalgia iubirii sale pentru Lia îi dă putere să colaboreze cu Florin, să nu uităm că el îl transportă pe Dani cu maşina la spital după accident, în continuare, mediul în care se învârte, dublat de o anumită lipsă de sens, de banalitatea unei vieţi din care Dumnezeu şi orice preocupare spirituală lipsesc, îl determină să se apropie de Mircea, devenind părtaş la “şansa” de a face rău în mod gratuit şi inutil.

Pe de altă parte, revelaţia feminină este Anca, personajul care deşi în primele pagini pare să fie în mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descoperă ca una dintre firile dispuse să privească în propriul suflet şi să înlăture de acolo non-valoarea, mârşăvia, compromisul. În acest context, cuplul Anca-Relu se echilibrează perfect cu cel format de Lia şi Florin, iar dragostea neîmplinită dintre ultimii îşi găseşte adevăratul sens în cazul celor dintâi. Autoarea ştie să accentueze ideea că în ceea ce o priveşte pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimilă, se datorează în primul rând iubirii puternice pe care i-o poartă lui Relu, ajuns la închisoare tot datorită trădării lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. În final, descoperim că avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experienţei trăite, Anca-Relu, celălalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin. La fel ca în romanele realiste, despre care Sthendal spunea că sunt ca o oglindă ce reflectă în mod obiectiv starea de fapt, goana după lucrurile materiale îl determină pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, să dea în vileag, exact în momentul când Lia şi Florin se pregătesc să îşi oficieze logodna, secretul legat de ei şi de Bibliile ilegale. Urmează derularea rapidă a evenimentelor, drama generată de hărtuirea celor doi de către Securitate, ce culminează cu uciderea lor. La o abordare superficială, am putea spune că Ligia Seman se foloseşte de Romeo şi Julieta din România comunistă doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obişnuit, căruia i se mai pune pe deasupra şi eticheta de creştin. La o citire profundă însă, vom inţelege că tot ceea ce se petrece în carte este în Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar dacă ţi-a greşit, iubirea pentru părinţi se întreţes pe acest fundal, argumentând cu realism, absurdul şi abisurile promovate de un sistem absolutist şi acaparator, ale cărui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tinereţii.

Eroii sunt până la urmă, nişte vizionari, ei acţionează motivaţi de credinţa, de valorile supreme pe care le ştiu din Cartea Sfântă, iar forţa lor nemaintâlnită, în contact cu derizoriul lumii mârşave în care traiesc, departe de a se slăbi, câştigă, în detrimentul pretenţiilor omeneşti care într-un astfel de tablou se detaşează prin ridicol. Faptul că Mircea şi Mihai ajung să îşi rateze parţial ţinta – „Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu îl indepărtase, împiedicându-l să-şi ducă la împlinire planurile prin care Cuvântul Său ar fi putut fi călcat în picioare” – indică încă o dată rolul supranaturalului, de asemenea personaj în roman. Se vorbeşte foarte des în „Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presărate cu discreţie, ici şi colo, fără a supăra, fără a agasa, doar pentru a puncta din când în când, treptele pe care trebuie să le urcăm pe calea mântuirii. Personajele se adună în jurul Cărţii, care odată cu moartea lui Dani, îi uneşte pe cei rămaşi în viaţă, ajungând să fie pentru ei o moştenire spirituală, plină de învăţături de suflet. Fiecare percepe această Carte în felul lui, pe unii, cum e cazul Ancăi, îi trezeşte din starea de păcat şi de neştiinţă, altora le vorbeşte despre pocăinţă şi despre curăţire – situaţia lui Mihai şi a lui Mircea – iar Liei şi lui Florin le aduce părtăşia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeşte şi în cele din urmă, puterea de a accepta să facă voia Lui, indiferent dacă lucrul acesta presupune despărţirea şi chiar moartea. Rugăciunea lui Florin rămâne cât se poate de sugestivă, putând fi foarte bine un lait motiv al romanului: „Doamne, Te rog nu mă lăsa să cedez. Mai bine orice suferinţe, mai bine moartea decât să mă aplec asupra acelei hârtii din faţa ochilor mei şi să semnez în favoarea fericirii mele personale şi în detrimentul fraţilor mei, pe care aş putea să-i trădez.” La fel de dedicată şi de devotată se dovedeşte a fi şi Lia, dispusă să accepte planul Său până la capăt. „Indiferent ce va fi”, spune ea, „Dumnezeu ne va întări, indiferent ce s-ar petrece, noi ştim… ştim că El ne iubeşte.”

La o analiză atentă este evident că pe lângă autenticitatea celor întâmplate, acţiunea din „Funiile dragostei” nu lâncezeşte nici o clipă, aceasta şi datorită stilului în care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic şi oarecum dramatic, plin de elan şi de pasiune constructivă, însă în acelaşi timp simplu, prolific şi nesolicitant. Cartea se defineşte ca o lectură esenţială, ce nu are nimic de-a face cu ficţiunea şi nu poate fi citită sub nici o formă pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseală. Totul trebuie luat în serios, totul se adresează sufletului, inimii şi minţii. „Funiile dragostei” se detaşează prin acţiunea extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, iar eroii trăiesc pe undeva, tragismul şi curaţia acelor cazuri tipice de martiri, întâlnite în special în perioada întemeierii creştinismului. Însăşi Lia, rememorând clipele petrecute alături de cel ce îi fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict: „De fapt, numai pentru că el murise ca martir, cu siguranţă, în urma morţii lui, Dumnezeu va face să strălucească şi mai mult lumina Evangheliei. În toate veacurile, în urma martirajului miilor de creştini, în arenele romane ori în timpul inchiziţiei ori al altor împrejurări istorice – moartea martirilor năştea valuri mai puternice, mai înalte de alţi urmaşi ai lui Hristos.” Că este un martiraj o adevereşte ceea ce urmează. Şi toată această învioarare spirituală pornise de la consacrarea deplină a lui Florin, care se rugase în noaptea aceea, înainte de a începe misiunea de transport a acelor Biblii: „Te laud Dumnezeul meu că alături de fraţii mei, pot să-ţi spun fără reţineri: chiar cu preţul vieţii mele, salvează aceste Biblii scumpe, prin care Tu poţi să faci să Te cunoască mii de oameni din acest mare oraş universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, în special în ultima parte, atunci când Lia meditează asupra celor întâmplate şi începe să se gândească din ce în ce mai mult la trecerea în nefiinţă. „Asemănarea dintre persoana ta şi o picătură dintr-un val care înoată cu curentul împreună. Cât de bine era să ştie că simplul ei gând, simplul ei pas, însemna infinit mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât o simplă picătură purtată de curent, decât un simplu zbor de pasăre în văzduh.” Desigur că nuanţele filosofice sunt general umane, de bun simţ, fără a avea pretenţia că ar putea răspunde unor întrebări esenţiale şi existenţiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavriş se transformă într-o jertfă ce îi uneşte pe foştii ei colegi, cândva hulitori de Dumnezeu, acum însă discipoli ai lui Hristos, într-un fel de confrerie secretă, clădită pe lumina Evangheliei şi pe puterea pocăinţei. Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseşte caracterizarea directă (descrierea personajului de către autor – Lia, „din nou cea mai frumoasă, şi pentru aceasta băieţii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvăluie prin propriile gânduri, sentimente şi stări sufleteşti – „De ce să fie tot timpul inferior? Pentru că nu avea bani ca şi Relu, ca şi ceilalţi cunoscuţi de-ai lui? Nici măcar un costum pentru o seară deosebită”), caracterizarea indirectă (personajul se detaşează prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, îmbracăminte, înfăţişare, etc.- „Şi această impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decât elegant, croit dintr-o stofă asemănătoare cu cea pe care Mircea o văzuse purtată doar de profesorii săi în momente festive. Ochelarii cu rame subţiri, negre, în contrast cu faţa albă, prelungă, îi evidenţiau parcă mai mult decât altceva aerul de intelectual”, caracterizarea de catre celelalte personaje – care-şi exprimă opiniile, părerile, gândurile despre personajul aflat în atenţia autorului: „Ajunse faţă în faţă cu Relu. Din nou remarcă faptul că arată bine; Pentru Florin, fiecare clipă trăită în viaţa aceasta însemnase Cristos, însemnase proslăvirea Lui.”

Ar mai fi de remarcat că „Funiile dragostei” nu este scrisă într-un stil greoi, ci într-un stil, modern, antrenant, însă laborios, care reuşeşte să-l introducă pe cititor în universul unor tineri ce luptă pentru propriul lor ideal. Uşurinţa în exprimare a Ligiei Seman demonstrează autenticitate şi puterea de a stăpâni un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent că este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvântul cheie este convertire, atât în planul limbajului şi al conţinutului, cât şi în cel al metodei şi al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentală, romantică, populară despre un cuplu tragic, fără a cădea însă în banalul best seller-urilor ce se citesc în tren sau în avion. Dragostea înnobilează şi purifică totul şi are puterea de a depăşi complicaţiile ivite. După obstacolele întâlnite şi sacrificiile făcute, el şi ea au şansa de a se întâlni în ceruri, aşa cum îşi dorise Lia, atunci când ca o presimţire a evenimentelor ce aveau să urmeze, a propriei morţi, are o premoniţie, o viziune, gândindu-se „cât de frumos ar fi fost ca împreună, ea şi Florin, ţinându-se de mănă, să păşească amândoi în faţa zâmbetului Mântuitorului.” Aşa se şi întâmplă, pentru că Lia i se alătură logodnicului ei în viaţa de dincolo, lâsând în urmă iertare şi împăcare. Suntem martorii unor evenimente plăsmuite de dragoste, astfel că nu există loc pentru regrete, pentru ură, pentru păreri de rău. Iar lecţia pe care o învăţăm este una simplă şi la obiect – „love means never having to say you’re sorry.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/17/octavian-d-curpas-love-story-propus-de-ligia-seman-in-%e2%80%9efuniile-dragostei%e2%80%9d/

Octavian D. Curpaş: Învăţătorul din Cugir – Silvicultor în pădurile canadiene

 Cornel Popa a fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: „Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.

„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.

Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, „…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.

Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

Octavian D. Curpaş

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/02/05/octavian-d-curpas-invatatorul-din-cugir-%e2%80%93-silvicultor-in-padurile-canadiene/

Octavian D. Curpaş: Preotul Gheorghe Tatu – Temniţă pentru spovedanie!

Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele ticălosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge după gratii şi petrece zece ani din viaţă în temniţele comuniste, în timp ce famila sa suportă consecinţele. Informaţiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestării sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, Sibiu a fost arestat şi condamnat pentru că a spovedit persoane urmărite de securitate! – scrie în dreptul numelui său, în listele cuprinzând preoţii arestaţi în acea perioadă. Lipsa de dovezi, deşi atitudinea şi acţiunile preotului fuseseră, fără îndoială, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzaţii.

Drama familiei Tatu din Sebeşul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (căsătorită Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilăria şi tinereţea sa, la Sebeşul de Sus, şi nu numai. Ea a fost recent în vizită la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitică a plecat din ţară şi nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu mulţi ani în urmă, în satul copilăriei lor. Doar patina timpului şi-a lăsat amprenta asupra celor doi, aflaţi astăzi la vârsta senectuţii, lăsându-le însă la fel de vii, amintirile.

Drama preotului Gheorghe Tatu – deţinut politic!

Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei şapte copii ai lui Ion Tatu, mulţi ani primar în Sebeşul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din munţii Făgăraş, la data de 1 aprilie 1909. Şcoala primară o face în satul natal, iar apoi urmează cursurile Şcolii Pedagogice din Sibiu. Îşi continuă studiile tot la Sibiu, şi în anul 1932 absolvă cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibinului.

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu este cea mai veche instituţie de acest gen din ţară. Înfiinţată în 1786, ca Şcoală Teologică, reorganizată sub conducerea lui Gheorghe Lazăr, în 1811, funcţionează neîntrerupt până astăzi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele două şcoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregătit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componentă a Universităţii din Sibiu.

În anul 1933, Gheorghe Tatu se căsătoreşte cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Născută în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, după care urmează cursurile Şcolii Normale din Cluj. După căsătorie, îşi urmează soţul care slujeşte ca preot în Sebeşul de Sus şi lucrează aici ca învăţătoare.

Era o modă a vremii ca tinerii preoţi să se însoţească cu învăţătoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în tradiţia satului românesc: o combinaţie fericită, şcoala şi biserica făcuseră dintotdeauna casă bună împreună! Nea Mitică Sinu şi-a adus aminte, la un moment dat, de sărbătoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toţi copiii de la şcoală, în frunte cu învăţătorul Stroia, părintele Tatu şi doamna preoteasă, mergeau în dimineaţa Floriilor în afara satului, ca apoi să revină pe uliţele lui, frumos încolonaţi, cu cei doi bărbaţi în faţă şi doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emoţionantă, purtând ramuri de salcie în mâini, şi cântând pricesne specifice Floriilor.

La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetiţe drăgălaşe, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeşte în 1937 când se naşte primul băiat, Septimiu Bujor Tatu şi mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poartă numele tatălui, Gheorghe, şi este răsfăţatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu că celui mic, toată familia îi spunea Puiu!

În ciuda greutăţilor inerente apărute pe vreme de război, familia preotului Tatu era fericită şi privea cu încredere spre timpuri mai bune.

Regimul comunist proaspăt instaurat era în plină ascensiune. Însă încet, încet a început să-şi arate dinţii de fiară, manifestându-şi influenţa nefastă în toate mediile sociale. Se produsese o adevărată răsturnare a valorilor şi începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii şi a celor care nu rezonau cu ideologia comunistă. Nemulţumirile se înmulţeau vizibil şi lupta rezistenţei anticomuniste se intensificase.

Injustiţiile practicate de un sistem ticăloşit, aflat în distonanţă cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea comunismului ateist, îl determină pe Gheorghe Tatu să se ralieze mişcării anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenţa preotului şi totodată, precauţia, îl ajută să se strecoare prin filtrul securităţii, care nu-i găseşte motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securităţii nu aveai cum să scapi, motivele arestării sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat şi condamnat pentru spovedirea persoanelor urmărite de securitate! Ce hilar!

Comunismul instaurat în Europa primei jumătăţi a secolului XX s-a năpustit ca o fiară asupra oricăror forme de credinţă care nu urmau doctrina comunistă, în ţările care i-au căzut victimă, printre care şi în România. Conflictele între laicii orbiţi de comunism şi biserică, pe fondul permanentelor frământări generate de acţiunile rezistenţei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentanţilor bisericii două posibilităţi: fie menţinerea şi susţinerea ideilor lor, purtând manifestul roşu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunişti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însă şi-a purtat crucea în spiritul aceloraşi idei, răzbătând prin jungla comunistă şi rămânând fidel convingerilor sale.

Un complet de judecată de la Tribunalul Braşov îl judecă şi-l condamnă la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detenţie Gheorghe Tatu, numai el şi Dumnezeu au ştiut! Condiţiile din închisori şi ororile unui regim draconic din interiorul lor au făcut multe victime. Scapă cine poate sau cine rezistă! După aproape zece ani de perindare prin temniţele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia şi Periprava, este eliberat în toamna anului 1962.

Arestarea preotului Tatu a avut o puternică rezonanţă în rândurile enoriaşilor săi. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale şi în primul rând un om cu suflet mare.

“Nu pot decât de bine să-mi amintesc de popa Tatu – spune nea Mitică – nimeni nu avea o vorbă rea de spus de el şi de doamna Eudochia. Nu exista sătean care să fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul său, să nu-l primească! Era trup şi suflet pentru obştea sătească, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasă le învăţa pe fete lucru manual, gospodărie şi multe lucruri folositoare în viaţă. Era o femeie de excepţie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus războiul de ţesut la şcoală ca să le înveţe pe fete să ţeasă. Ieşeau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, nişte lucruşoare minunate, de la prosoape cu motive naţionale, la tot felul de covoraşe şi perdele, pe care le vindeau, iar cu bănuţii adunaţi erau cumpărate diverse materiale şi lucruri trebuincioase şcolii”.

Imediat după arestarea preotului, soţia sa este dată afară din învăţământ, constituind un pericol şi în acelaşi timp, un exemplu negativ pentru elevii săi, însă doar în concepţia comuniştilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciată şi o dăscăliţă desăvârşită pentru comunitatea din Sebeşul de Sus.

Rămasă fără loc de muncă, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îşi ia copiii şi se mută la Avrig, în satul său natal.

După ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucrează pe unde poate pentru a-şi câştiga existenţa şi a-şi întreţine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început şi-a găsit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârşa, până când a reuşit să obţină reabilitarea şi revenirea în rândurile preoţimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent şi demn, a reuşit să obţină o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.

Doamna preoteasă s-a angajat ca şi contabilă la o fabrică de sticlă, unde a lucrat până la vârsta de pensionare.

Părintele Gheorghe Tatu s-a stins din viaţă la data de 15 iulie 1975 şi a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu şi-a urmat soţul după mulţi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântată alături de soţul ei şi lăsând în urmă imaginea unei femei admirabile.

Dar copiii preotului au suportat consecinţele convingerilor şi acţiunilor anticomuniste ale tatălui lor. Rând pe rând, toţi trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesională.

“Greşelile” părinţilor… necazurile copiilor!

Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studentă în anul I la matematică, la Cluj, iar băieţii erau minori. Dosarul penal al tatălui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculată din facultate însă, printr-un noroc fantastic, reuşeşte să ajungă la rectorul Universităţii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume strălucit al chimiei româneşti. Doina Tatu a găsit înţelegere şi sprijin din partea Ralucăi Ripan, reuşind să-şi termine studiile începute la Facultatea de Matematică clujeană. Era o studentă bună şi nu era responsabilă de convingerile politice ale părintelui său.

Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminentă personalitate a şcolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria instituţiilor de învăţământ superior din România, ctitor, şi primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poartă numele.

Nici băieţii familiei Tatu n-au fost scutiţi de repercursiunile acţiunilor tatălui lor, resimţindu-le mai ales, după terminarea liceului.  S-au înscris amândoi la facultatea de medicină umană, de unde au fost ulterior exmatriculaţi, datorită originii nesănătoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tată anticomunist, duşman al partidului…

Dar au perseverat, nu s-au dat bătuţi şi s-au înscris la Facultatea de Medicină Veterinară, pe care au absolvit-o. Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judeţul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieşte şi astăzi, în casa părintească.

Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat şi a locuit mulţi ani la Sfântu Gheorghe, în judeţul Covasna. Acum însă, la pensie, s-a mutat şi el la Avrig, în casa bunicilor săi, care este lângă casa lui Bujor.

“Doar eu nu sunt acasă, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fraţii mei, locuiesc la Sibiu”.

Matematica e ca o fată frumoasă…

“Îmi amintesc cu drag de părintele Tatu, de doamna învăţătoare Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a măritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odată nea Mitică.

Aşa am aflat şi eu, tocmai de la fata popii! Graţie sprijinului acordat de rectorul Raluca Ripan, Doina Tatu termină facultatea şi se căsătoreşte cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenţi la Cluj. Unindu-şi destinele, cei doi erau hotărâţi să-şi întemeieze o familie şi să se bucure împreună de viaţă.

De profesie inginer chimist, soţul Doinei obţine un loc de muncă la Combinatul Chimic din Făgăraş şi în 1956, cei doi tineri se mută aici. Doina va lucra ca profesor de matematică în cadrul Liceului Radu Negru.

Acest liceu, astăzi cunoscut sub numele de Colegiul Naţional “Radu Negru”, este cea mai veche instituţie de învăţământ secundar din Ţara Făgăraşului, fondată la 13 septembrie 1869, de către cărturarul transilvănean Ion Codru Drăguşanu, care îi dă şi numele “Radu Negru”. Demni de numele şi prestigiul colegiului sunt şi cei care au desluşit tainele cunoaşterii pe băncile sale. Este suficient să-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet şi eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum şi alte nume strălucite ale culturii şi ştiinţei româneşti, ca să evidenţiem valoarea educativă a instituţiei.

“Matematica e ca o fată frumoasă – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, dacă eşti atent cu ea, atunci te place. Dacă două zile o neglijezi, îţi întoarce spatele. Totodată, matematica formează caractere!”

Accentuând faptul că făgărăşenii erau oameni isteţi şi ambiţioşi, cărora le plăcea cartea, Doina Nicula mi-a spus că este mândră de generaţiile care i-au trecut prin mână. Unii dintre elevii săi au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre aceştia se numără şi Laurenţiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.

Soţii Nicula au fost apreciaţi în colectivele în care au lucrat şi mulţumiţi de rezultatele muncii lor, fiecare făcându-şi meseria cu pasiune şi dăruire. Doina, un priceput profesor de matematică, Emilian un inginer chimist specializat şi în operaţiunile de export – ceea ce i-a deschis porţile spre lume. A fost în multe ţări ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns şi în El Salvador, America de Sud, a călătorit foarte mult în interes de serviciu.

S-au bucurat de viaţă, şi-au petrecut concediile departe de casă, la mare sau la munte. Preferau însă muntele!

Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani după ce Emilian se pensionase de boală (1987). Din păcate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viaţă. Soţii Nicula au avut o căsnicie fericită, s-au respectat şi s-au iubit timp de 47 de ani, şi-au fost aproape şi la bucurie şi la necaz. Vorbindu-mi de soţul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de laudă la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tată desăvârşit, un soţ iubitor, un om cult, corect, vesel şi în plus ştia să cânte foarte frumos”.

Produsul dragostei lor este un băiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în oraşul Spa. Este căsătorit cu o fostă colegă, tot Doina o cheamă, ca pe mama lui. I-au dăruit Doinei şi lui Emilian Nicula o nepoată, pe Alexandra, absolventă de facultate la Bruxelles, în prezent masterandă, tot în capitala europeană.

Chiar dacă s-au stabilit în Belgia, Horea şi Doina Nicula vizitează destul de des România. Şi mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce părere are despre Belgia. “Este ca o grădină civilizată – răspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicoşi, prietenoşi, civilizaţi. Mă simt foarte bine când merg acolo”.

Doina Nicula a învăţat engleza şi franceza la nivel de conversaţie. Poliglotul familiei era însă soţul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana şi spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a moştenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbată pentru limbile străine. Vorbeşte perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeşte în Flandra şi zona Bruxelles), engleza şi italiana”.

Cu toată drama petrecută în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus în vremurile tulburi de după venirea regimului comunist la conducerea României, iată că urmaşii lui, au reuşit să depăşească stavilele ridicate în calea lor şi nu şi-au făcut părintele de râs: au devenit buni profesionişti şi au rămas, precum părinţii lor, oameni de omenie.

Octavian D. Curpaş

Octavian D. Curpaș: „Domnind peste împrejurările vieţii” o carte de psihoterapie creştină

Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi  cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”.  Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman.

De altfel, „Domnind peste împrejurările vieţii” prezintă aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.

„Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia – vine după alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a apărut în 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscută cititorilor pentru romanele sale creştine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul conştiinţei” (1999) şi “Tragedie şi triumf” (2004),  autoarea urmăreşte să demonstreze în volumele pe care le-a scris că dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile Ligiei Seman, dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi redobândi identitatea – rămâne obiectivul de bază, firul călăuzitor.

„Domnind peste împrejurările vieţii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care să le conducă la vindecare interioară. Pe parcursul a 11 săptămâni, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit să le îmbogăţească sufleteşte şi să le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstanţe ale vieţii. Fiecare capitol se încheie cu un verset de memorat şi cu concluzii recapitulative. „Spunea un om înţelept: „Dumnezeu Se plimbă cu chibritul printre casele noastre şi aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu trudă şi renunţări. Şi-o face de mai multe ori…” Noi plângem şi ne simţim dezorientaţi, nemaiavând puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am înţeles lecţia: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de faţă le învaţă pe cititoare cum să îşi zidească o casă pe stâncă, pentru ca şuvoaiele împrejurărilor vieţii să nu aibă puterea de a le lăsa fără un adăpost spiritual.

Începutul acestei călătorii de vindecare interioară este fundamentat pe ideea că orice femeie are preţ în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, pentru că de obicei, se întâmplă ca tocmai femeile să fie privite în societate ca având o valoare inferioară bărbatului. Şi de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducătoare de probleme. În prima săptămână, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiază ajunge să înţeleagă că „oglinda cerului, Cuvântul lui Dumnezeu, arată imaginea întregii făpturi a femeii.” Înţelegem deci, că slăbiciunile” unei femei „indică faptul că are nevoie ca puterea Lui să se adauge puterii” ei limitate.

Mai departe, vedem că lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare femeie, venind în întâmpinarea nevoii de protecţie cu care aceasta a fost creată. Câte categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte şi cum să îţi asiguri protecţia pentru viitor, iată doar două din întrebările cărora autoarea le răspunde folosind Biblia şi metode eficiente de consiliere creştină.  Rezultatul este că nici mai mult, nici mai puţin, „umblarea cu El, încrederea deplină în El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezintă ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vieţii. În continuare, în a treia săptămână de studiu, constatăm că El împlineşte nevoia de iubire ce a fost sădită la creaţiune, în inima oricărei femei. „Cum să pornim în căutarea adevăratei iubiri alături de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort şi disciplină”, ne spune Ligia Seman în cartea sa. Evoluând de la particular către general, aceasta extinde ideea şi se întreabă: „Să fie oare asemănător şi în relaţia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia să ne aducă frumuseţe, motivaţie şi putere de luptă?”

Nu este suficient însă, ca femeie, doar să primeşti iubire, ci trebuie să o şi dăruieşti şi de aceea, în săptămâna a patra, studiem modul în care o femeie poate să dăruiască iubire pe calea indicată de Dumnezeu. Viaţa este complexă şi să nu uităm că „frământările, eşecurile, tragismele, bucuriile, câştigurile sau pierderile fac parte din viaţa noastră.” Mai poţi dărui deci iubire, când ai parte de suişuri şi coborâşuri? Când ţi se pun beţe în roate şi trebuie să faci faţă la tot felul de situaţii şi presiuni exterioare, te mai simţi capabilă să oferi iubire? Cum să ai o stare de spirit bună, încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce ştii să faci, când totul îţi este parcă, împotrivă? Soluţia? Legea Duhului de viaţă.

Pe drumul devenirii spirituale, observăm cum Duhul lui Dumnezeu le dăruieşte femeilor acea putere de a domni peste o fire rebelă, ce generează probleme la orice pas. „Dacă şi tu vei înţelege cu adevărat soluţia, vei fi schimbată şi odată cu tine şi lumea din jurul tău. Dumnezeu nici nu-ţi cere mai mult!” Astfel, trecem la o latură biruitoare şi pricepem cum începe să devină realitate ceea ce promite Cuvântul, şi anume, că orice femeie poate domni peste împrejurările vieţii. „Soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în noi. Sfârşitul nostru este începutul lui Dumnezeu! Salvamarii ştiu că nu poţi salva un om de la înnec, decât după ce a renunţat să se mai zbată pentru a face el însuşi ceva.”

Să nu ne imaginăm că firea pământească va ceda atât de uşor şi de aceea,  în următoarea săptămână, ni se arată modul în care Duhul o ajută pe fiecare femeie să aleagă ascultarea de Dumnezeu, mai degrabă decât ascultarea de păcat. Cum se va realiza acest lucru? „În loc să caute rezolvarea în mijloacele posibile care nu au condus la îmbunătăţirea relaţiei”, orice femeie ar trebui să se prăbuşească în genunchi „cu lacrimi şi cu inima deschisă până în cele mai profunde cămăruţe ale ei, zicând: „Da, Doamne, am crezut că pot iubi prin propriile forţe, dar iubirea nu este aşa cum am vrut eu s-o arăt. Eu nu am iubit aşa cum am văzut că sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut să amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poţi să iubeşti prin mine.” Şi astfel, Cuvântul Său devine în oricare femeie rhema, adică un Cuvânt viu, lucrător.

În săptămâna a şaptea, cititoarele învaţă ce înseamnă să fie beneficiare ale legământului pe care o femeie credincioasă îl face cu Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, află cum se poate să primească o inimă de carne. Vinovăţia noastră şi neprihănirea Lui este una din realităţile pe care ar trebui să o avem necontenit în minte. „Îţi dai seama că El, care şade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaşte atât de bine lupta ta cu tine însăţi, domeniile încă necâştigate, înfrângerile tale, piedicile tale, rigorile societăţii? Îţi dai seama ce înseamnă a fi în legământ cu EL?” Dacă orice femeie este conştientă că Dumnezeu îi ştie toate problemele, că o vede, de ce nu ar învăţa să I se închine prin laudă? De ce nu ar fi prin laudă, o beneficiară a legământului?

În următorul interval de şapte zile, se discută despre un concept ce poate părea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formează în orice femeie „calităţile de blândeţe, smerenie şi dependenţă totală de Dumnezeu.” Cuvântul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineşte „ca pe o operaţie în care Dumnezeu scoate inima noastră de piatră şi ne dă o inimă nouă. Numai cu această inimă, în străfundurile căreia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea să-L ascultăm, să-L iubim, să trăim în prezenţa Lui.” În acelaşi capitol, autoarea abordează şi subiectul misiunii femeii. Misiunea şi viziunea reprezintă cele două chei de boltă ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar dacă femeile ar înţelege că lucrarea lor pe pământ nu este să schimbe oameni, nici împrejurări, nici un soţ dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalităţi greşite ale celor din jur. Dacă ar înţelege că lucrarea lor cea mai mare este să colaboreze cu Dumnezeu, astfel încât comoara cea mai de preţ din ele să poată fi pusă în valoare, cât de multe lacrimi şi-ar găsi sensul real la picioarele Lui, câte case şi biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Său?”

De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei să primească viziunea Sa pentru această viaţă, în ceea ce priveşte rolul de soţie, pe care orice femeie şi-l doreşte. Ce înseamnă, de fapt, viziune? Ligia Seman ne oferă o definiţie proprie, menită să le ajute pe cititoare să reuşească să treacă dincolo de circumstanţe şi de aparenţe. „Viziune înseamnă a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viaţa ta, dincolo de tot ceea oferă prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o înţelegere specială a unicităţii scopului pentru vieţile noastre ca să fim motivate chiar în lucrurile mărunte pe care le facem, pentru că altfel, nu putem fi fericiţi.” Ca soţie, te poţi confrunta de multe ori cu situaţii mai puţin plăcute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practică a vieţii. „Cum te împaci cu faptul că în căsnicia ta…, mai întâi de toate, tu trebuie să te schimbi?” Poţi să ierţi? „Inima mea de femeie nu poate ierta în orice situaţie pe cei care m-au rănit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit şi răstignit.”

Iată de ce, în ceea ce priveşte viziunea pe care trebuie să o aibă o soţie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu îţi dă pacea perfectă în familie, dacă vei alege drumul încrederii în El, astfel încât, cu ajutorul tău, soţul să nu piardă semnificaţia pentru care merită să lupte în viaţă. Urmează provocarea, care înseamnă să reuşeşti să îţi descoperi, ca femeie, capacitatea de a trăi fiecare zi alături de soţul tău, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viaţa ta, căutând să valorifici ceea ce încă nu e pus în valoare în soţul tău, ceea ce poate nu a fost spus în anii de căsnicie, ceea ce nu a fost trăit în puţinul timp pe care vi-l puteţi rezerva să fiţi doar voi doi.”

Dacă ţi-ai însuşit viziunea lui ca soţie, prozatoarea te invită să mai faci încă un pas. Apropiindu-ne de finalul cărţii, vedem ce înseamnă pentru o femeie să fie mamă şi ce viziune a avut Dumnezeu când a instituit familia. Este tulburătoare afirmaţia că „Dumnezeu consideră o mamă cea mai potrivită fiinţă de pe pământ cu care El să colaboreze în materializarea planului Său pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mamă cu instinctul de protecţie. Dacă în orice femeie există nevoia de a primi iubire şi protecţie, la rândul său, această este chemată să le ofere pe amândouă, în familie. „Atunci când Dumnezeu face legământ cu noi, în acest legământ include întreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tăi sau ele sunt influenţate de limitările tale, de lupta firească pentru protecţie, de pretenţiile tale, de  perfecţionism sau ambiţii egoiste?”

La final, în ultima săptămână, ne este conturat rolul femeii în familia lui Dumnezeu, adică în mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o împlinire a tot ceea ce s-a spus până acum. Femeia, soţie şi mamă nu poate atinge desăvârşirea pentru care a fost creată, în absenţa părtăşiei oferite de biserică. Planul Său pentru viaţa ei este o părticică din planul Său pentru Biserică. „Viziunea Lui pentru tine este încadrată în Marele şi Eternul Scop privind Biserica.” Şi astfel, ajungem să înţelegem pe deplin semnificaţia Cuvântului viu, rhema, pentru că „numai în ambianţa părtăşiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvântării pentru famila noastră şi familia lui Dumnezeu.”

În încheierea acestei călătorii spirituale, fiecare femeie este îmbogăţită cu un arsenal în a duce luptele vieţii şi în a domni peste împrejurările acesteia, care vin asupra ei neîncetat. Cartea Ligiei Seman rămâne un volum de valoare, ce o va îmbogăţi spiritual pe cea care va avea dorinţa de a o parcurge şi de a aplica recomandările oferite aici. Acest studiu ar trebui să fie o prezenţă permanentă în viaţa oricărei femei, o sursă de informaţie şi o soluţie inedită, atât pentru problemele cotidiene, cărora trebuie să le facă faţă, cât şi pentru cele care apar pe neaşteptate. Recomand cartea Ligiei Seman ca pe o invitaţie şi o provocare la studiu personal şi la schimbare, ca pe o alternativă, dar şi ca pe o decizie de a gândi creativ şi a aborda strategic, viaţa.

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

SPONTANEITATE ŞI SINCERITATE ÎN TIPAR DE LIRISM PROFUND – „Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis 2005, de Octavian D. Curpaş

„Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p. 

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoacă, ne pune faţă în faţă cu realităţi nu totdeauna comode, într-un cuvânt, poemele sale ne conduc la o sinceritate faţă de sine şi faţă de marele Univers. Nu întâmplător, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o sută unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecărui potenţial cititor de a cântări în cumpăna dreaptă a raţiunii valorile fundamentale ale existenţei şi mai ales, ale rostului de a aparţine bogatului spaţiu spiritual românesc.

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuşeşte prin acest volum de versuri să expună concepte care surprind esenţa românismului aflat la confluenţa spiritului dacic, al celui latin şi peste toate acestea, al celui creştin. Din această îngemănare de curente spirituale rezultă forţa unei exprimări poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate şi mai ales, de vitalitate.

Un scriitor şi cărţile sale

Theodor Damian, scriitor român din SUA, este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.

„Revărsarea cu gust şi rafinament”

Asemenea unui teatru în patru acte, volumul „Nemitarnice” ne oferă patru trepte în ascensiunea către înţelesul etern al poeziei. Astfel, pentru început, privim „Prin ochiul mării”, după aceea identificăm un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe înţelegem metafora „Căutătorilor de lut”, pentru ca în final, să avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte în devenire, de fapt patru trepte ale cunoaşterii şi tot atâtea etape în înţelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.

„Marea se apleacă pe fereastră/ eram în spatele ei/ şi număram apele/ apele şi culorile/ zvâcnetul şi culorile/ curajul neruşinat/ revărsarea cu gust şi rafinament/ când totul e pe potrivă/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la ţară// O, ochiul mării de cucuvea/ noroc că nu face asta/ în fiecare zi/ că pe mulţi i-ar trage în ea.” („Ochiul mării”)

„Marile poeme ale ţării”

Sensul poetic nu se descifrează totdeauna uşor, este nevoie de o anumită putere de pătrundere ce se dezvoltă atunci când iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindcă în fiecare vers este încifrată o experienţă, un gând, o trăire, ceva care a făcut parte din viaţa sa şi pe care îl dăruieşte mai departe, celor ce vor să citească, să asculte şi să înţeleagă.

„Peste marile poeme ale ţării/ au trecut uragane migratoare/ şi le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele ţării”)

„Misterul vieţii se pătrunde”

Dar efortul este răsplătit pe deplin prin nenumărate înţelesuri ce te conduc mai departe, într-un univers complex şi totuşi simplu, axat pe principii care se întretaie, se însumează, pentru ca ulterior să se despartă, revenind de fiecare dată mereu altele, cu înţelesuri noi şi cu spontaneitatea unei exprimări ce-şi află mereu cuvinte potrivite pentru experienţe tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine şi de unde/ misterul vieţii se pătrunde/ nu ştiu de unde şi de ce/ a apărut deoarece/ nu ştiu de când şi până când mă arde ochiul tău plăpând/ nu ştiu de când, de ce şi cum/ mă înghite praful de pe drum/ nu ştiu de ce şi de la cine/ atâta moarte e în mine.” („Nu ştiu”)

Între Vasile Voiculescu şi Lucian Blaga

O sursă de inspiraţie deosebit de valoroasă pentru poezia lui Theodor Damian o reprezintă viziunea teologică creştină care sub o formă sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenţă şi o profunzime ce depăşesc exprimarea laică. Astfel, continuând tradiţia unor poeţi de factură religioasă în genul lui Vasile Voiculescu sau într-o anumită măsură, Lucian Blaga, Theodor Damian împleteşte în experienţa concretă a zilelor noastre, elemente de teologie, precum şi relaţia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spaţiului daco-roman.

„Izvorul apelor sfinţite în tine”

În acest sens, putem vedea influenţa unui anumit gen profetic, în poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre vărsare/ iarăşi s-a aruncat cineva/ în apele sale/ iarăşi un Ioan Botezătorul/ şi-a făcut apariţia/ în pustiul lumii.// E lung drumul până la Iordan/ îţi trebuie ani să-l străbaţi/ ai timp ca să ierţi tuturor toate/ şi să înveţi să te rogi pentru fraţi// E lung drumul şi greu/ până să descoperi izvorul/ apelor sfinţite în tine/ şi să-L recunoşti/ pe Cel care vine.”

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poartă prin multiplele exprimări artistice originale şi sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia să cunoaştem şi să ne cunoaştem, să explorăm faţetele nebănuite ale unei realităţi uneori, contradictorii, alteori, raţionale, dar întotdeauna sublime şi senzaţionale, fiindcă în cele din urmă, viaţa este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa noastră. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vieţii ce învinge, care deşi aparent se opreşte, totuşi curge mai departe, din eternitate în eternitate.

Octavian D. Curpaş