Olguţa Luncaşu Trifan – Destine întretăiate pe o frescă de viaţă fără culori

Abordând o temă socială cu adânci implicaţii psihologice, iată, de mare actualitate chiar şi la patru ani de la apariţia romanului, ( vezi cazurile –Vaslui, Călăraşi, Deva, Prahova etc.) Chemarea destinului se caracterizează prin realismul desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea cu care autorul ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, o vom numi unealta  meandrelor destinului.

Am încercat să-l înţeleg pe autor, să-i înţeleg decizia de a scrie acest roman, dându-mi seama, încă de la prima răsfoire, de complexitatea construcţiei lui. Subiectul necesită o bună cunoaştere a problematicii din mai multe puncte de vedere, din mai multe unghiuri. Autorul dovedeşte, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, de bun poliţist, de jurist, de documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de romane.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment. Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi împlinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali.

Personajele lui Marian MALCIU sunt personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată pe care i-a întins-o destinul.

Un alt aspect, foarte important, sesizat la romanele autorului Marian MALCIU, este acela că domnia sa îşi responsabilizează personajele, dându-le valoare. Personajele domniei sale capătă importanţă. Începând de la personajul principal până la ultimul personaj secundar, acestea au o poveste, spun o poveste. În jurul lor se ţese o intrigă, o pânză întreagă de întâmplări şi fapte ce au rolul de a prinde cititorul, de a-l ţine în priză.

Romanul Chemarea destinului este structurat pe cinci capitole de mare întindere, cinci tablouri descriptive în care imaginile se succed cu rapiditate, tensiunea creşte progresiv în intensitate, iar cititorului nu-i rămâne decât o singură şansă: aceea de a-şi aminti să respire. În acest context, în primul capitol – intitulat cât se poate de sugestiv, Vise spulberate, autorul, ca un bun scriitor de romane poliţiste, îşi pregăteşte strategia cu dibăcie, oferindu-ne date ce ar putea, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să ne inducă o anumită concluzie menită să susţină direcţia dorită de către autor, precum şi cursul narativ al romanului.

Acest capitol începe în vervă, cu scena unui conflict între două personaje, Gabriel şi Amalia, cărora autorul, în mod deliberat, le creionează portretele pe scurt, dar într-o manieră originală, astfel ca cititorul să-şi formeze în mod realist o imagine legată de caracterele celor doi şi care, pe parcursul acţiunii romanului, îşi vor dovedi rolul. Fiecare dintre ei, după cum vom vedea, vor ocupa poziţii importante în subiectul romanului. Ambii au în urma lor experienţa unor trecuturi conjugale, dar de mică întindere, după cum precizează autorul: „doar, câte o experienţă sexuală din căsătorie, şi a câte unui divorţ”.

Lui Gabriel, care, primise o condamnare „în primă instanţă”, fiind acuzat de viol, la recurs i se dovedeşte nevinovăţia, această dovadă distrugându-i căsnicia cu Dana, prima soţie.

Amalia  a fost căsătorită cu iubitul uneia dintre surorile sale, fără a-i cunoaşte acestuia trecutul. La întoarcerea de la examenul de licenţă, aceasta îi surprinde pe cei doi în pat. În acel moment mariajul acestora a luat sfârşit, dar şi relaţia cu familia ei, din nefericire.

Iată cum, încă din primele pagini citite, autorul ne introduce  într-o lume în care, nedreptăţile vieţii nu întârzie să apară iar oameni atinşi de aceeaşi  ,,boală” a dezamăgirii, a eşecului,  îşi unesc destinele aflându-şi alinarea unul lângă altul.

Însă, acolo unde neîncrederea a muşcat odată, nu va ezita să o facă, din nou. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel şi Amalia. Autorul îi pune la grea încercare, complicându-le existenţa cu adevăruri ieşite, subit, la iveală, un real examen de viaţă,  care are rolul de a-i despărţi sau, cine ştie? poate, de a le consolida relaţia.

„Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.” Iată cum se evidenţiază, alăturat altor calităţi, „Simţul detaliului, manifestate pregnant în fiecare roman al domnului Malciu.” Aşa, ne prezintă autorul personajul principal al acestui roman: Iuliana.

Alegerea autorului pentru acest personaj este o fată simplă dintr-o familie normală, cu venituri modeste, „nu mai mult decât le oferea munca cinstită”, ne subliniază domnia sa, tatăl ei fiind cel care aducea singurul salariu în casă, mama fiind casnică.

Iuliana, deşi era deosebit de frumoasă şi inteligentă, era un copil cuminte, fiind plăcută, ba chiar dorită de majoritatea colegilor săi, pe care, însă, îi refuza la orice încercare mai îndrăzneaţă de a se apropia de ea. Îşi dorea o altă viaţă, un viitor, o facultate şi, apoi, o dragoste adevărată, frumoasă, care să o împlinească cu adevărat. În aceeaşi măsură, Iuliana avea să fie şi jignită de unii băieţi pentru înverşunarea ei de a rezista acestui asalt de avansuri, care uneori o scârbeau prin vulgaritate şi insistenţă. Iată cum, domnul Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte romane, un personaj feminin principal plin de calităţi, care, după cum vom afla lecturând romanul, va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii, chiar înainte de a se bucura de ea…

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, prin acest copil aflat în primăvara vieţii şi care se bucură, admirând sosirea şi frumuseţea primăverii, ca anotimp, totul ia o întorsătură grotească. Nori negri ce au a-i cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte…

Autorul o smulge – într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile – pe eroina lui, pe Iuliana, dintr-o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat.

Desfăşurarea acţiunii se mută, undeva, într-o comună, unde o casă nelocuită este transformată în scena ororilor, unde Iuliana este bătută, violată, atât fizic cât şi din punct de vedere psihic, de un individ de o cruzime barbară, ce pare a nu avea nimic uman în el, dispus să meargă până acolo, încât să-şi ameninţe victima cu moartea.

Verosimilitatea cu care autorul surprinde tabloul acelor momente de coşmar, şochează, determinând cititorul să trăiască la intensitate maximă clipele prin care a trecut eroina romanului. Acesta trăieşte, în acelaşi timp cu Iuliana, neputinţa, groaza, durerea, scârba, furia, dorinţa de a ucide acea brută. Sentimente amestecate ce-ţi întorc stomacul pe dos. Te simţi agresat, te simţi murdar, simţi mirosul acelui bărbat ce nu se poate numi om, simţi până şi mirosul de mucegai puternic emanat din faţa de pernă. Această realitate simţită de cititor, este însăşi puterea autorului de a transmite prin naraţiunea sa. După părerea mea, este indicat să lecturezi un astfel de roman, doar aşa ai putea empatiza şi înţelege în totalitate dramele acestor copile, femei ce trec prin situaţii similare în viaţa reală.

Oarecum paralel cu clipele de groază prin care trece Iuliana, autorul ne înfăţişează tabloul din casa acesteia, unde părinţii eroinei  noastre, Silvia şi Tudor, sunt sfâşiaţi de grijă, de teama că fiicei lor i s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Aici, domnul Marian MALCIU evidenţiază cu lejeritate şi naturaleţe trăirile manifestate de părinţi în astfel de momente. Totul este redat, cu sensibilitate, cu un firesc absolut, încât, citind, poţi să-ţi imaginezi manifestarea suferinţei morale, de la lacrimile mamei ce curg fierbinţi pe obraji, până la cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui şi maxilarele încordate cu putere. Autorul, prin stilul său narativ, transmite trăire, imagine şi nu doar cuvinte goale.

În acest context, autorul ne introduce intr-un mediu familiar dumnealui, dar pe care nu ezită a ni-l prezenta, într-un mod totalmente obiectiv, cu plusurile şi minusurile existente în sistem. O pădure vie, falnică, roditoare şi cu umbră deasă, răcoroasă, dar şi cu uscături, ce nu fac decât să încurce, să polueze, să nu permită creşterea tinerelor vlăstare.

Am spus-o şi cu alte ocazii şi mă bucur să remarc faptul că nu m-am înşelat în această privinţă. Anume faptul că,  scriitorul Marian MALCIU nu este, doar, un simplu înşiruitor de idei, de cuvinte ce au să sune bine. Dumnealui este înzestrat cu reale aptitudini de analiză psihologică, pătrunde în miezul faptelor, căutându-le sursa generatoare, se documentează serios, creează scenarii după situaţii şi întâmplări reale, mult apropiate de veridicitatea cauzelor şi împrejurărilor în care se derulează.

Portretistica personajelor lui Marian MALCIU este realizată întocmai cu calităţile, trăsăturile de caracter, temperamentul şi fizionomia specifice acestora,  solicitate de tipologia fiecărui personaj în parte. Iată, de exemplu, cum ne este prezentat violatorul Iulianei, de către autor: „Era  brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit şi, din cauza părului de pe faţă, nu i se putea citi vârsta. De înălţime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mişca greoi, în aparenţă, dar avea gesturi  extrem de rapide în anumite momente , mai ales în mişcarea membrelor. Purta aceeaşi îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunţat de chelie era scos în evidenţă de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele.

Al doilea capitol, intitulat cât se poate de sugestiv, Alertă generală, dovedeşte faptul că autorul este, de asemenea, extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU, se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele – cadre de poliţie, simpli agenţi sau comisari – trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei ( comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel – şeful de post),  în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia  faptul că se pot produce şi greşeli. O astfel de victimă – Gabriel Breazu –  arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă, într-un mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri – penal, de procedură penală şi civil, făcute praf, să transforme violatorii în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente ci din câte ni se lasă a înţelege – printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Noaptea frământărilor – Zbuciumul. Autorul Marian MALCIU nu lasă nimic la voia întâmplării. Primul plan al capitolului trei ne prezintă zbuciumul interior al fiecăruia dintre părinţii Iulianei, dar şi cel în comun manifestat, vis-à-vis de starea ei actuală şi de viitorul acesteia. Frământări ce le ucid sufletele puţin câte puţin, dureri ce-i mistuie şi neputinţe ce nu le dau prea multe posibilităţi de manifestare.

În planul doi, autorul ne prezintă o frântură din viaţa poliţistului de carieră. Acel poliţist a cărui viaţă nu-i aparţine în totalitate şi de care se bucură, între două sonerii de telefon, între două cazuri rezolvate. Cel care stă cu familia la masă, dar gându-i hoinăreşte, fără să vrea, spre cine ştie ce ipoteză de rezolvare a unui caz. Acel poliţist epuizat de tensiunea muncii desfăşurate zi şi noapte, care, uneori, adoarme înainte să-şi sărute copiii de noapte bună sau să-şi strângă soţia în braţe. Ori care nu reuşeşte să adoarmă nopţi întregi, gândindu-se la diferite piste şi soluţii pentru un caz mai greu. Există şi astfel de oameni iar autorul i-a avut în vedere.

Planul trei al capitolului cu acelaşi număr, aş îndrăzni fără teama de a greşi, să-l subintitulez Glasul pământului. Citindu-l mi-a fugit gândul, involuntar, spre romanele lui Liviu Rebreanu. Problematica ţăranului român, a pământului şi legătura sacră dintre cei doi, om – pământ. Dacă Vasile Baciu din romanul Ion lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra pământul, fiind chinuit de gândul împărţirii acestuia odată cu măritişul Anei, Vasile Breazu din romanul de faţă al domnului Marian MALCIU, are acelaşi obiect – pământul, însă, chinul izvorăşte din faptul că, odată cu colectivizarea, familiei ce era considerată a se afla în tagma chiaburilor i s-au confiscat 25 ha de pământ, pe lângă alte bunuri, iar în urma retrocedărilor au recuperat doar, 10 ha…

Acest plan, acest pasaj, prin lupta personajului pentru pământ, pentru recuperarea bunurilor, a moştenirilor strămoşeşti, dă romanului o nuanţă tradiţionalistă real-obiectivă. O noutate, aş putea spune, în seria de romane de lucrări în proză ale autorului, dar impresionantă şi foarte bine abordată. Îmi amintesc cu plăcere, în momentul lecturării romanului, am avut senzaţia de a fi citit două romane în unul singur. (probabil şi datorită faptului că am iubit romanul Ion). Cred, ca o părere strict personală, abordarea unei astfel de tematici, l-ar prinde foarte bine pe autor.

Dincolo de orice zbatere cotidiană, domnul Marian MALCIU ne înfăţişează tabloul unei familii sănătoase care, se dezvoltă după reguli şi principii, unde tatăl este capul familiei, responsabil cu tot ce ţine de întreţinere, iar mama de creşterea şi educaţia copiilor. Nimeni  nu trebuie să facă rabat de la reguli, iar cine face îşi primeşte pedeapsa. Aşa au fost crescuţi cei doi copii ai familiei, Gabriel şi Gavrilă, două caractere diferite, născuţi la diferenţă de şapte ani, atunci când nimeni nu se mai aştepta. De întreaga poveste, căreia autorul îi acordă un spaţiu generos, vă las plăcerea de a vă bucura, pe îndelete, lecturând romanul. Voi sublinia doar atât: Destine întretăiate – pe o frescă de viaţă fără culori.

Acest pasaj constituie de fapt o introspecţie a lui Gabriel, atât asupra sa ca persoană, cât şi asupra vieţii sale de până în acel moment. Declanşarea acestui conflict interior a debutat odată cu momentul în care a trebuit să dea o declaraţie legată de trecutul său, de experienţa neplăcută care-i distrusese odată viaţa.

Iată cum capitolul patru Meandrele destinului, autorul ne conduce într-o lume în care superficialitatea cu care se tratează anumite cazuri, ignorarea intenţionată a unor probe existente şi importante, a muncii unor oameni, din comoditate, din rea voinţă, tratarea cu indiferenţă a omului, a instituţiei pe care o reprezintă pot duce la acuzarea şi chiar condamnarea unui nevinovat. La judecarea propunerii de arestare preventivă, totul a mers ca pe bandă: cu un procuror incompetent, un judecător la fel de incompetent şi la fel de vinovat prin intrarea într-o sală de judecată fără a fi studiat dosarul. O avocată din oficiu la apărarea acuzatului, la fel de nepregătită şi indiferentă. Un întreg sistem în care vieţile oamenilor par a fi teste de menţinere a rutinei. Singurul om vizibil şocat şi care studiase cu atenţie întregul dosar, având o opinie total diferită de ceilalţi, dar neputând şi neavând dreptul legal de a se pronunţa era grefiera de şedinţă.

În consecinţă, sentinţa a fost dată fără rezerve: arest preventiv.

În mijlocul unor acţiuni sau inacţiuni ale noastre, a unor incertitudini, ne trezim zilnic plasaţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin plăcute sau neplăcute, discreţionate de anumite persoane. În aceste condiţii ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci când Chemarea destinului nu întârzie, singura şansă a acuzatului, a nevinovatului în lupta cu sistemul vine de la victimă, de la Iuliana care îşi păstrează verticalitatea şi nu doreşte un vinovat pedepsit, cu orice preţ, ea doreşte pedepsirea adevăratului vinovat. În acest fel, încă odată, dacă mai era nevoie, scriitorul Marian Malciu îşi valorizează personajul feminin principal.

Cum nimic nu este întâmplător în viaţă şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, atât în viaţă cât şi dincolo de ea, aşa s-a gândit autorul că, ceea ce omul nu este în stare să împartă, adică dreptatea, Divinitatea o va face fără părtinire. Finalul răpitorului  şi violatorului Gavrilă, vinovat de toate cele trei violuri cunoscute, ultimul fiind al Amaliei, prietena lui Gabriel, sfârşeşte strivit de propria maşină, dar nu înainte de a-şi afla provenienţa. Ca o ironie a sorţii şi ca o completare a pedepsei –  află că nu este altceva decât produsul unui viol, săvârşit de nimeni altul decât protectorul lui – şeful de post Viorel, asupra Ioanei, mama sa.

Autorul nu va ezita să aprindă lumina speranţei, îndepărtând urma norilor negri, de pe cerul şi din sufletul celei ce ar putea reprezenta stindardul victimelor violului. Ele trebuie să ştie că viaţa trebuie şi poate fi trăită şi după un astfel de episod. Iar noi să milităm pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ei nu sunt „victime traumatizate”, ei sunt agresorii.

Nu pot să închei decât cu un cuvânt de felicitare pentru autor. Un exemplu autodidactic, vajnic cercetător al stării societăţii, caracterizat de o fantastică sete de cunoaştere, autorul Marian MALCIU reprezintă un adevărat reper pentru tinerele condeie. Între scriitorii de astăzi, este unul foarte talentat. Figură reprezentativă în lumea literaţilor contemporani, poate ignorată pe anumite criterii, nicidecum din punctul de vedere al operei.

Însă, este bine ştiut, în România valoarea este apreciată la temperaturi scăzute…

Sper să ne bucuraţi cu multe alte volume, în viitor. Cel puţin 50?

Cu preţuire şi aleasă consideraţie,

Olguţa Luncaşu Trifan

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/08/27/olguta-luncasu-trifan-destine-intretaiate-pe-o-fresca-de-viata-fara-culori/

 

Poeta Olguţa Luncaşu Trifan premiată la Festivalul-concurs de poezie religioasă „CREDO” de la Lăpuşna, 2015

 

Te chem, Doamne!

 

Când lumea uită, n-am, Doamne, parte de uitare!

Când pietre stau pe loc, ape reci se scurg în mare,

când anii trec, tăcerile-mi ascund între cuvinte,

când vântul rece suflă, privirea Ta m-alinte!

Când lacrima din geană-mi se pierde în plâns tăcut,

când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am pierdut.

Când şoapte negrăite, mi-or îndulci năduful,

tăcut când plânge cerul simt că-Ţi pogoară Duhul.

Când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în treacăt,

şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din lacăt.

Azi vreau să-nvăţ să cred şi să mă înveţi, la rându-Ţi,

să uit, să rup tăcerea, iubirea-mi dăruindu-Ţi!


Învredniceşte-mă, Doamne !

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când sufletul eu mi-l privesc,

să te aflu pe tine, să stiu,

nu cât, ci doar cum să trăiesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când pierduţii de tine-ntâlnesc,

să-ţi caut, să-ţi aflu iubirea,

mireasmă de suflet, să-i liniştesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în vreme de mari încercări,

să rezist, să fac faţă, să pot

în suflete triste să aduc alinări!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în privirea pierdută a unui copil

să citesc, să aflu soluţii, să-l ating,

zâmbetu-i dulce nu mai fie umil.


Resemnare

 

 Un flaut trist îmi cântă, de plecare…

plânsul lui, acum, dezleagă un mister:

sorbit-am timpul, lacom, cu-nsetare.

Ce-aş mai putea să fac ? Mă rog şi sper…

 

Nu mai e timp de glume fără noimă.

Viaţa e scrisă, pe foaie de destin,

cu versuri scurte, albe,  făr’de rimă.

Îngenunchez  în faţa Ta,  mă-nchin…

 

Am ostenit. O clipă pendulează

răscruce între: „a fi sau a nu fi”.

Flautul, trist, rece acord vibrează.

Eu, lut, pe-al Tău altar mă voi jertfi.

 

Vă las acum, să îngrijesc de mine.

Aştept cuminte. Facă-se voia Lui!

Ziua în care numai noaptea vine,

mă-nchin şi spun adio flautului.


Rugă către Tine

 

Cu sufletul în mână, pribeag pe-al vieţii drum,

pierdută sunt în lume, printre cărări scăldate-n fum;

anii îmi urcă prin spinii sorţii, cu avânt,

topindu-mă în dor de stele şi-n adieri de vânt.

 

Lumina Ta, adânc pătrunsă printre lacrimi,

stinge iubirea ce rămâne adormită-n patimi.

Când rece vânt adie-n viaţă neodihnă,

sunt ciobul din oglindă, trist, captiv, fără de vină.

 

Îmi pun tristeţea, azi, pe-altaru-nchinăciunii,

fruntea mi-aplec umil, smerit, ca scut amărăciunii.

Spre Tine, doar, eu calc drumul rugilor fierbinţi

Căci ştiu: din ‘naltul cerului, în veci, Tu nu ai să mă minţi.

 

Am desluşit, mereu, gânduri şi vise-n noapte,

Şi-am suportat, în timp, dureri născute prin păcate,

Iar azi, să merit iertarea răului făcut,

Ţie-Ţi cer, Te rog, să-mi dai un strop de timp, cu împrumut!


Încetează

 

Încetează să-ţi mai plângi de milă,

de parcă n-ar mai fi durere ca a ta în lume!

Eşti tânăr, eşti frumos, eşti sănătos.

Fii fericit!

Nu cere sorţii mai mult decât ea ţi-a dăruit!

Dacă, fiece zi, în zori, tu te trezeşti,

lui Dumnezeu, bucuros, să-i mulţumeşti

şi răsăritul să-l priveşti!

O floare de o vezi

şi-i simţi parfumul minunat,

e binecuvântare şi semn c-ai fost iertat.

Te plângi, pentru nimicuri, zi de zi,

dar nu realizezi că alţii, mai necăjiţi pot fi.

Ei, poate, au dureri mai mari şi au nevoi,

dar tac şi le suportă că-s eroi.

Durerea ta ar trebui să fie mai profundă,

gândindu-te la cei care nu pot să plângă;

fiindcă graiul şi-au pierdut sau şi mai rău,

nicicând nu l-au avut.

Fii rezonabil deci, opreşte-te aici

şi încetează să te faci de râs!

Dacă durerea vrei să ţi-o alungi,

încearcă prin a ajuta pe cei ce sunt,

cu-adevărat, de viaţă vitregiţi.


Îngerul

 

 Tu, înger, înălţat din spuma mării,

ce ai sorbit din roua fermecată

a dimineţii şi a serii,

Tu, razele ţi-ai aruncat

spre inima de fată,

ce lăcrima însângerată.

 

Suflet încercat

i-ai vindecat, ştergându-i

orice urmă de durere sau păcat.

 

Prezenţa Ta n-ar fi simţit,

nici n-ar fi bănuit că ai venit,

de nu ar fi rămas, ca mărturie,

a paşilor Tăi urme pe nisip,

care, cu ochii mari, încrezători,

ea le-a privit.

 

Fusese-atât de prinsă de durere,

lipsită de voinţă şi putere,

crezând c-Ai părăsit-o,

în clipele cele mai grele,

a încercat să Te renege.

 

Dar adierea ce sufletul îi mângâia,

i-a prevestit prezenţa Ta.

A înţeles atunci că Tu eşti acel care,

mereu, pe-acelaşi drum cu ea mergea,

singurătatea şi tristeţea-i însoţea,

dar niciodată chipul nu îşi arăta.

Şi-n clipele cele mai grele

pe ale sale braţe o purta.

 

 

Olguţa Luncaşu Trifan – „Tainicele cărări ale iubirii” sau Incursiune realistă printre vestigii romantice

Iată-mă la finalul lecturării celui de-al doilea roman al scriitorului Marian MALCIU.

Ambele sunt romane care pot fi raliate, fără probleme, prin estetica privitoare la această specie literară, creaţiilor de nivel universal. Atât romanul „Ispita” cât şi „Tainicele cărări ale iubirii”, îţi captează atenţia încă de la primele rânduri, fiindu-ţi imposibil a le mai lăsa din mână până la pagina finală.

Romanele lui Marian MALCIU sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident, educative.

De această dată, vorbind despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii”, aş putea spune că am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Autorul Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, un tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având acel cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism cranio-cerebral. Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total. Iustin Dobrescu îşi pierde vederea şi îi este afectată memoria de scurtă durată. Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea.

Încă de aici se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier. Se creează, în acest fel, condiţii prielnice înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante:

– capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier.

– o metodă des-întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de pasiuni ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului chiar într-o introspecţie a gândurilor, sentimentelor şi a analizei locurilor prin care acesta se perinda, dar şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajul-narator:

„Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii”

În felul acesta reuşeşte autorul să dea viaţă, cu uşurinţă, gândurilor eroului său principal, Iustin, punându-l într-o legătură directă cu cititorul.

În romanul scriitorului Marian MALCIU, legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora. Astfel, viaţa personajului principal, aşa cum este cunoscută şi prezentată până la momentul accidentului, este fracţionată în mod brutal, între trecut şi prezent, de un vid de amintiri, foarte importante de altfel, din preajma accidentului, această fracţiune reprezentând nodul gordian al vieţii sale.

Iuliana, sora lui Iustin, este o tânără deosebită, cultă (profesor universitar), frumoasă, dar necăsătorită, a cărei percepţie faţă de bărbaţi a fost marcată, în mod negativ, de un tânăr din trecut, ce nu avusese o atitudine tocmai potrivită.

Şi în trecutul doctorului Eugen Tomescu se pare că destinul îşi pusese amprenta, deoarece, fiind în pragul admiterii la facultate, având opţiune pentru ASE, moartea violentă a tatălui, cauzată de un accident rutier, precum şi faptul că el avea convingerea că tatăl său ar fi putut fi salvat, l-au determinat să-şi schimbe opţiunea de admitere în învăţământul superior, chiar în ultimul moment, îndreptându-se către Medicină.

Doctor Pavelescu Laura, întâmplător sau nu, este personajul căruia autorul îi construieşte un trecut comun cu al doctorului Eugen Tomescu, fiind, însă, generos (după cum am remarcat şi subliniat şi la romanul „Ispita”, personajele feminine ale autorului, întotdeauna sunt pline de calităţi, astfel că şi anumite defecte sunt îmbrăcate în aşa fel încât, la final, să pară tot calităţi), creionându-i acesteia un caracter deosebit. Se cunosc încă din facultate, ea o fată foarte frumoasă, dar în aceeaşi măsură serioasă, preocupată de studiu, care pune la punct, fără drept la replică, pe tânărul student Tomescu, „îndrăgostit trupeşte” de frumoasa studentă. Tot trecutul îşi pune amprenta în mod definitiv pe viaţa ei, cu trei ani în urmă, atunci când i-a arătat iubirea, dar i-a şi răpit-o, după doar trei zile, lăsându-i-o zălog pe Daniela-Maria, copie fidelă şi mărturie a iubirii sale „pentru dragul ei Tinu”, alias Iustin Dobrescu.

Astfel autorul Marian MALCIU dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează – „Tainicele cărări ale iubirii”, romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturarea acestuia într-o incursiune realistă, printr-un labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urme ale trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final fiind, Iubirea.

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU:

„Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor”

Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”. În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru? Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicate mecanisme ale naraţiunii, cât si un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

 

Cu speranţa sinceră că acest roman va virusa anumite mentalităţi…

Vă mulţumesc şi vă felicit, din suflet, domnule Marian Malciu!

 

Cu preţuire,

Olguţa Luncaşu Trifan

  1. 04.2015 (scris) sau…

23.05.2015 …(publicat)

Iaşi

 

 

Poezia religioasă în festival

Ca instituții publice, Biblioteca Municipală Petru Maior din Reghin  și primăria Municipiului Reghin, reprezentată de ec. Maria Precup (primar), ne simțim onorate să fim coorganizatori ai concursului de creație literară (poezie religioasă) CREDO, concurs organizat de 15 ani de Nicolae Băciuț director al Direcției pentru Cultură Mureș.

Festivitatea de premiere a celei de-a XV-a ediții a avut loc în cadrul Proiectului cultural – educativ – științific și de divertisment, pus sub genericul Tabăra Baladele verii, și care a cuprins și alte câteva module: Biblioteca de vacanță – Să citim în fân (15 elevi, coordonați de Secția împrumut carte pentru copii, bibliotecar Lihăt Carmen și Biblioteca Ibănești, bibliotecar Man Nicoleta); Terapii complementare, coordonat de  Angela Socolean; Orientare turistică, coordonat de Ioan Astăluș; Lectură publică pentru adulți, coordonat de Sorina Bloj, Cântec și joc popular, coroodonat de Cătălin Cioba.

Programul diversificat al acestui proiect a făcut ca timp de patru zile, cei 120 de participanți de vârste diferite și cu preocupări diferite, să se întâlnească pe un teritoriu spiritual comun, să se cunoască, să comunice, sa se împrietenească, să-și îmbunătățească cultura generală.

Mulțumim d-nei Claudia Pescar, cea care ne-a găzduit la Castelul de la Lăpușna, manager general  la SC GRAND SA,  și care s-a implicat decisiv în reușita organizării evenimentului  desfășurat pentru a treia-a oară aici. De asemenea, mulțumim Primăriei comunei Ibănești, d-lui primar Dumitru Dan   Vasile, pentru parteneriatul fructuos  și avantajos, şi, nu în ultimul rând, părintelui Arsenie, stareţul Mănăstirii Lăpuşna, în spaţiile căreia s-au derulat momentele Concursului „Credo”.

Sorina Bloj

 

FESTIVALUL-CONCURS DE POEZIE RELIGIOASĂ „CREDO”

Ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015

 PREMII

I. Grupaje-manuscris

 Marele Premiu: Marin Ifrim, Buzău

Premiul I: Mariana Eftimie Kabbout, Galaţi; Mircea Dorin Istrate, Târgu-Mureş; George Bădărău, Iaşi;

Premiul II: Mariana Bendou, Oneṣti, jud.Bacãu, Olguţa Luncaşu  Trifan, Iaşi; Camelia Cristea, București;

Premiul III: Ion Georgescu Muscel, Canada, Lilioara Macovei, Bacău; Ana Urma, Vaslui     Ana  (Any) Drăgoianu, Ţânţăreni, Gorj; Prof. Ana Pandrea, Luduş; Daniela Tiger, Craiova;

Premiul Special al Juriului: Armina Flavia Adam, Nazna, Mureş; Răducan Gheorghe  (Puiu), Râmnicu Vâlcea; Daniela M. Popescu, Madrid; Liviu Jianu, Craiova; Marius Daniel Mihu, Ploieşti; Petruţa Freund, Aschaffenburg, Landul Bavaria, Germania; Obreja Marian, numele monahal Protos. Dr. Arsenie, Preot Diaspora, Franţa;

Premiul revistei Vatra veche: Ana Irina Iorga, Iaşi; Florentina Loredana Dalian, Slobozia

Premiul Editurii Vatra veche: Radu Botiş, Ulmeni, Maramureş

Premiul cotidianului „Cuvântul liber”: Florin T. Roman, Sebiş, Arad

Premiul Direcţiei pentru Cultură Mureş: Daniela Ţurlea, Săliştea, Alba

Premiu pentru traducere:  Mihaela Maria Cintean, Sacramento, California

Menţiune: Pavel Mariana Florica, Călăraşi; Ileana Luca, Sibiu; Belea Tudorel,Sighişoara; Tatiana Scurtu-Munteanu, Bereşti, Galaţi; Alexandra Sabina Lisievici; Romana Maria Rusu; Vasile Luca, Sighişoara.

Premiul Excelsior: Mădălina-Andreea Stan, Comăneşti, Bacău; Paula Diana Handra, Călăţele, Cluj

II. Volume

Marele Premiu: Mihaela Aionesei, „Surâsul dintr-o lacrimă”, Ed, Eurostampa, 2015, Răzvan Ducan, „Strigăt din curba lui Gauss”, Editura Nico, 2015

Premiul Special al Juriului: Ion Buciuman, „Poiana cu Izbuc”, Ed. „Viaţă şi sănătate”, Bucureşti 2015, Melania Rusu Caragioiu, Spre ceruri sacre, 2012, „Perlele Domnului”, Antologie de Puiu Răducan, Ed. Autograf, 2014, Maria Borzan, „Antologie de poezie populară”, Editura Nico, 2015, Daniela Tiger, „Ochi de lumină”, Ed. Vita Prevent Edit, 2015

Premiul I: George Călin, „Întru lumină și cuvânt”, Ed. Antim Ivireanu, 2015

Premiul II: Clelia Ifrim, „Cloșca cu puii de piatră”, Ed Limes, 2014, Marian Marcoci, Sculptorul tăcerii, Editura Nico, 2015

Premiul III: Vanda Ani, „Vrej de lumină”, Editura Nico, 2015

Premiul revistei Vatra veche: Dorina Stoica, „Când Te iubeam”, Ed. PIM, 2014, Viorica Șutu, Răstimp între lumi, Editura Nico, 2014, Cornelia Jinga Hetrea, „Tăcerile serbărilor galente”, Editura Nico, 2015,

Premiul Editurii Vatra veche: Stejărel Ionescu, „Cartea vieții”, Ed. Măiastra, 2015, Ana Munteanu Drăghici, „Nirvana”, Editura Nico, 2015

Premiul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Mureş: Gabriella Costescu, „În numele busuiocului”, Editura Reverberate Books Publishing House, London UK, 2014,

Premiul Bibliotecii „Petru Maior”, Reghin: Viorica Feierdan, „Flăcări în tandem”, Editura Nico, 2014, Gina Moldovan, „Universul unei trăiri”, Editura Nico 2015,

Premiul Muzeului Etnografic Reghin: Cătălin Cioba, „Toată lumea-i oarecum”, Ed. Nico, 2015

Premiul pentru debut: Claudia Vodă, „Ruguri şi rugi”, Editura Nico, 2015

Premiul „Excelsior”: Cristina Vasiliu, Suflet de stea, Editura Nico, 2015

Preşedintele Juriului:

NICOLAE BĂCIUŢ

Secretar

SORINA BLOJ

http://www.marianagurza.ro/blog/

Olguţa Luncaşu Trifan : În mâna destinului… (7)

Emanuela a tresărit înfiorată. Şirul gândurilor i-a fost brusc întrerupt de un zgomot violent ce s-a auzit lângă ea. Nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă, abia se liniştise puţin, lăsându-se purtată de gânduri. Inima-i bătea cu putere, să-i spargă pieptul. După ce se mai dezmetici, privind în dreapta, la distanţă de nici un metru de ea, zări cioburi de diferite dimensiuni, resturi din ceea ce, până atunci, fusese ochiul de geam al unei ferestre. Zăceau împrăştiate pe mozaicul lucios de pe holul spitalului. O infirmieră, care alerga grăbită să închidă celelalte ferestre ce se izbeau cu putere din cauza furtunii iscată din senin, o văzu pe Emanuela stând în picioare, lividă, privind încă, în stare de şoc, la cioburile căzute şi împrăştiate pe jos.

– Aoleu, Doamne! Doamna Romaşcanu, aţi păţit ceva, doamnă? V-a lovit, sunteţi rănită?

– Nuuu!… Doar speriată, puţin. Nu eram atentă… furtu…

Nu a apucat să termine, însă, ce avea de spus, că vorbele i-au fost întrerupte de o lumină puternică, ce spintecase cerul, unindu-se printr-un arc electric cu pământul, foarte aproape, iar zgomotul infernal al trăsnetului le-a făcut pe cele două să tresară, iar Emanuela s-a trezi dintr-o dată cu braţele ocupate de femeia care, până nu demult, o cercetase îngrijorată să vadă dacă nu a păţit ceva. O zguduitură puternică, asemenea undei unui cutremur, a scuturat, preţ de câteva secunde, clădirea veche a pavilionului…

Pe holul spitalului şi-au făcut apariţia, ţipând alertate, mai multe persoane: asistente, infirmiere, câţiva vizitatori, mame internate cu copiii. Totul se transforma într-un adevărat vacarm. Emanuela începu să-şi revină din starea de şoc provocată de sperietura cu geamul spart, iar agitaţia celorlalţi făcea loc, în conştiinţa ei, altei persoane. Acelei persoane, care trebuie să fie calmă, raţională, care trebuie să acţioneze în situaţii critice în şi pentru interesul celor din jurul ei, pentru restabilirea ordinii şi a unui climat de linişte şi limitarea consecinţelor…

Simţind greutatea din braţe, Emanuela privi spre cea care atârna susţinută doar de forţa braţelor ei, infirmiera. O aşeză cu ultimele puteri pe bancheta de pe holul spitalului.

– Doamnă, mă auziţi? strigă Emanuela cu fermitate, scuturând-o de umeri pe infirmiera ce zăcea palidă, cu ochii şi gura închise, fără a schiţa nici cel mai mic gest… Reacţionaţi, vă rog! Răspundeţi dacă mă auziţi!

Văzând că aceasta nu dă niciun semn, Emanuela, uitându-se în jur în timp ce striga după ajutor, verifică atent cavitatea bucală a infirmierei, gândindu-se că poate avea ceva în gură…, o gumă de mestecat, o bomboană, ceva care în urma sperieturii să-i fi blocat căile respiratorii. Nu găsi nimic de acest gen. Îşi apropie capul de faţa acesteia privind către piept, încercând prin metoda de Privire – Ascultare – Simţ să-şi dea seama dacă respiră. Între timp, lângă Emanuela, îşi făcură apariţia o asistentă şi o infirmieră.

– Vă rog! Nu respiră. Trebuie urgent începută procedura de resuscitare. O pătură, vă rog! Infirmiera aduse repede o pătură şi o aşeză pe jos. Asistenta îi verifică pulsul, anunţându-l a fi foarte slab. Emanuela, care între timp începuse să-i aplice compresiunile cardiace, se opri o clipă. Împreună cu asistenta şi infirmiera, au aşezat-o pe pătură, unde Emanuela a continuat procedura de aplicare a compresiunilor cardiace cu o frecvenţă de 100/ minut, la o adâncime de 4-5 cm toracic, primul set de 30. Între timp, asistenta era pregătită cu o mască specială pentru aplicarea respiraţiei artificiale. Aşezându-i capul în hiperextensie şi ridicându-i mandibula, partea îngustă a măştii acoperindu-i baza nasului, asistenta îi aplică două ventilaţii. Emanuela îşi reluă setul de compresiuni cardiace. Cele două femei, care cu doar două ore în urmă avuseseră un conflict, o dispută destul de urâtă în legătură cu dispariţia fetiţei, acum erau unite într-o luptă contracronometru cu moartea. Luptau cot la cot să salveze o viaţă. Se priveau, înţelegându-se din priviri, care şi ce proceduri să aplice.

După patru seturi de compresiuni şi tot atâtea ventilaţii, infirmiera a dat primele semne de viaţă. A tuşit puţin, apoi a început să respire. Emanuela şi asistenta, privindu-se victorioase într-o ultimă înţelegere tacită, au întors-o într-o poziţie laterală de siguranţă, pentru a nu se îneca cu propria salivă sau cu o eventuală vomă… Învinseseră. Asistenta i-a fixat tensiometrul pe braţ, citindu-i tensiunea.

– Are 85/70 mmcg. Îşi revine. Este încă mică, dar este normal, având în vedere situaţia dată… Şi pulsul este mic, încă, 55 pulsaţii/ minut…

– De aici, preluăm noi! se auzi vocea baritonală a unui bărbat, medic, urmat de alte patru cadre medicale. Era prof. dr. Popescu, de la cardiologie, dr. Bratu, dr. Alicov, de la Boli interne şi doi studenţi la medicină, în ultimul an, după cum i-a explicat o altă asistentă prezentă la faţa locului lui Emanuela.

Fuseseră anunţaţi de cineva din personalul de serviciu în pavilion şi solicitaţi, aflându-se în serviciul de gardă la Clinica de interne.

Au luat-o pe infirmieră într-un salon şi au conectat-o la o serie de aparate aduse cu ei. I-au cerut asistentei, dar şi Emanuelei, pe care a chemat-o în salon asistenta, relaţii, cu lux de amănunte, despre tot ce s-a întâmplat, moment cu moment, secundă cu secundă…

Profesorul dr. Popescu, urmărea în linişte evoluţia stării sănătăţii infirmierei, dar şi parametrii conturaţi pe aparate, dezvăluindu-i-se o serie de alte informaţii, la care acesta doar încrunta din sprâncene fără a spune nimic. Asculta şirul evenimentelor relatat de cele două femei, iar când acestea şi-au întrerupt relatarea semn că au terminat ce aveau de spus, profesorul le-a privit grav, dus pe gânduri. A întins mâna către Emanuela şi i-a vorbit:

– Doamnă, vă felicit! Astăzi aţi salvat o viaţă.

Apoi, întinzând mâna către asistentă, i-a spus:

– Misiune îndeplinită! Felicitări!

– Felicitări doamnelor! continuă profesorul. Această femeie nu avea nicio şansă de supravieţuire, astăzi, dacă nu aţi fi acţionat cu promptitudine, ca la carte. Nu vă voi întreba de unde aţi ştiut ce să faceţi, doamnă, i se adresă Emanuelei. Vă voi spune, doar, că aţi făcut-o foarte bine.

– Vă mulţumesc, domnule profesor! Nu am făcut nimic deosebit, răspunse Emanuela, uşor emoţionată. Nu aveam altă soluţie…, era de datoria mea. În astfel de situaţii, primordială este viaţa. Oricine ar fi făcut-o, important este să avem certitudinea prin ce facem, bazată pe cunoştinţe, că facem bine şi nu rău.

– Adevărat! întări Prof. Dr. Popescu spusele ei, după care îşi îndreptă privirea către echipă şi le transmise indicaţii referitoare la pacientă:

– Faceţi demersurile necesare pentru transport şi formele de internare în clinică. Se pare că va avea de stat, ceva timp, la noi. Doresc să-i urmăresc cu atenţie cazul. Pare-se că avem de a face cu ceva probleme congenitale, probleme, care, foarte posibil, să nu fi dat semne până în acest moment, dar care acum au debutat foarte violent, putând fi fatale, dacă nu erau aceşti doi îngeri păzitori.

– Este nevoie de ajutor, afarăă!! s-a auzit strigătul cuiva din capătul holului! A fost trăsnit teiul cel mareee…! S-a prăbuşit pe maşini. Se pare că sunt şi persoane…

Evenimentele desfăşurate, care captaseră atenţia tuturor în interiorul pavilionului, făcuseră ca starea vremii de afară să fie ignorată total, deşi reprezenta, în mare măsură, cauza de unde acestea au început. Dând ultimele indicaţii pentru transportul infirmierei în clinică, prof. dr. Popescu, delegă pe dr.Bratu să o supravegheze în continuare şi să se ocupe de tot ce trebuia, iar el, împreună cu restul echipei, urmaţi de Emanuela îndeaproape, s-au deplasat în curtea spitalului. Era o imagine de coşmar. Teiul era situat în curtea spitalului. Despre acest tei se spunea, că ar avea o existenţă atestată de cel puţin o sută cincizeci şi cinci de ani şi care încă mai umplea vara cu miresmele florilor sale, iar pavilioanele erau situate în jurul său în formă de cerc, de nu ştiau bolnavii ce a fost mai întâi: teiul sau acele pavilioane… Ei bine, acest tei, care a adus atâta bucurie multor suflete aflate în suferinţă, acum suferea răpus de un trăsnet, despicat pe din două de parcă o sabie mânuită dibaci de cineva, de undeva din cer, s-ar fi abătut asupra lui răpunând-ul dintr-o singură lovitură. Din tulpina sa, de undeva de la rădăcină, printre picuri mari şi grei de ploaie căzută cu furie din înălţimi, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului, se ridica un fum translucid care împrăştia în jur miros de ars, dar care îţi dădea senzaţia, purtându-te puţin în zona misticului, că ar putea fi sufletul acelui tei ce se înalţă către cer, către Creator…

Iarba din jur zăcea, culcată la pământ din cauza ploii şi a vântului, de parcă ar fi căzut în genunchi pentru rugă. Florilor, toate plantate în ronduri pe aleile lăturalnice, li se scuturaseră petalele şi erau purtate de vânt printre crengile teiului, pe ale căror frunze se scurgeau stropii de ploaie asemeni unor lacrimi pline de durere. Era un tablou răvăşitor.

Când au ajuns la faţa locului, în jur erau adunate foarte multe persoane: civili, bolnavi, cadre medicale, un agent de pază în vârstă, care era speriat şi se agita tremurând, dovedindu-se, oarecum, depăşit de situaţie. Se pare că o jumătate din tei căzuse peste două maşini aflate în mişcare. Nu se ştia exact câte persoane se aflau în interiorul acestora şi în ce stare se află victimele. Cealaltă jumătate căzuse pe alte trei autoturisme din zona unde se află situată parcarea. Exista bănuiala, dar nu certitudinea, că acolo nu ar fi fost prezentă nicio persoană.

Emanuela cercetă cu atenţie zona pentru a-şi face o idee de ansamblu, ascultând discuţiile din jur în acest timp. Se vorbea despre strategii de intervenţie. Folosindu-şi telefonul personal, apelă SNAU 112. Furniză toate informaţiile pe care reuşise să le culeagă de la faţa locului, solicitând echipaje pentru descarcerare, dar şi câteva echipaje pentru asigurarea ordinii şi îndepărtarea grupurilor de curioşi, precum şi ambulanţe, în caz că situaţia va impune ca victimele să fie transportate către spitale de specialitate. Discutând cu dispecera de la 112, şi-a dat seama că se mai primiseră două apeluri, dar fără a li se explica situaţia reală şi gravitatea acesteia, ci doar faptul că un pom a fost trăsnit în curtea spitalului.

Asigurată fiind că vor veni în curând forţele în măsură să intervină, Emanuela s-a apropiat de prof. dr. Popescu pentru a-i solicita atenţia pentru două minute.

– Domnule profesor, am o anumită pregătire, vă asigur. Lucrez în… Am nevoie puţin de sprijinul domniei voastre. Trebuie să se acţioneze strategic pentru ca totul să iasă bine. Până la sosirea echipajelor specializate să intervină, pe care eu personal le-am solicitat la 112, dacă credeţi că aveţi câţiva oameni bine pregătiţi, care să nu rişte nimic şi care să se apropie, de preferinţă unul sau doi bărbaţi, să verifice mai întâi să nu fie miros de benzină ori motorină… Ar însemna un mare pericol. Se poate produce vreo explozie de la vreo instalaţie electrică… Apoi, dacă au posibilitatea să vadă in interiorul autoturismelor, să ia legătura cu vreo victimă conştientă, ca să aflăm cu ce ne confruntăm… Numărul persoanelor, starea lor, dacă se poate face ceva medical etc. Dar, repet, fără a periclita viaţa salvatorilor. Eu voi încerca cu acest agent de pază să asigurăm cât de cât ordinea, să îndepărtăm curioşii şi să ţinem zona sub control, atât cât se poate, asigurând drum liber şi spaţiu de mişcare echipajelor care vor veni pentru ca acestea să poată acţiona într-un timp cât mai scurt şi eficient.

– Desigur, doamna…

– Romaşcanu. Mulţumesc!

– Desigur, doamna Romaşcanu, este foarte bine! Aveţi tot sprijinul meu. Mă bucur că vă aflaţi aici…

– Mulţumesc şi eu!

Între timp, ploaia îşi pierduse din intensitate, norii alergau pe cer grăbiţi către alte destinaţii. Stropii, din ce în ce mai rari, dispăreau vizibil, făcând loc unor raze timide, ce parcă se temeau să-şi facă apariţia, apoi, mai puternice, reuşeau să învingă urgia ce părea a nu mai lua sfârşit.

Doar acel tablou trist, al teiului răpus şi al suferinţei certe, dar fără dimensiuni cunoscute, persista…

Emanuela se îndreaptă către agentul de pază, în drum spre el cooptând încă vreo patru bărbaţi mai hotărâţi, care păreau să fie în măsură să impună respect şi ascultare. Le explică ceva, indicându-le cu mâna direcţii diferite pentru fiecare, apoi le spuse tuturor, zâmbind:

– Succes, domnilor! Şi vă mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare! Să mergem! Timpul este viaţă.

Se îndreptară pe direcţiile indicate de Emanuela şi începură să acţioneze, îndepărtând curioşii din zonă la o distanţă considerabilă de cea critică, suficient cât să permită echipajelor o intervenţie eficientă, fără a mai pierde timp, cu asigurarea zonei.

Nu a fost prea greu, deoarece modul de abordare a problemei nu a fost brutal. Li s-a explicat pe scurt şi concis situaţia, iar oamenii, deşi erau foarte îngrijoraţi, au fost înţelegători şi cooperanţi.

Echipa aleasă şi coordonată direct de prof. Popescu a acţionat în zona autoturismelor. Când Emanuela s-a apropiat, acesta a exclamat bucuros:

– Avem noroc. Nu sunt scurgeri de combustibili. Sunt sigur. Ploaia ar fi accentuat mirosul vaporilor. Nu miroase absolut deloc… Avem trei persoane într-un autoturism: doi adulţi şi un copil. O persoană, pe scaunul din faţă, este conştientă, răspunde, dar este blocată în portieră. A doua persoană, aflată la volan, se pare că are traumatisme mai grave. Respiră, dar nu este conştientă. Nu ştim nimic despre copilul din spate, de vreo doi anişori. Ori doarme, ori… nu ne putem pronunţa. Discutăm în permanenţă cu cea conştientă… pentru a o menţine cu un psihic bun. Nu avem posibilitatea sa ajungem la ei în niciun fel… În al doilea autoturism este o femeie singură. Se aude gemând. Într-un moment de luciditate, întrebată fiind cu cine este, a răspuns că este singură… Se pare că este medic, dar nu suntem siguri. Nu putem ajunge la maşină pentru că este toată acoperită de crengi grele, foarte bogate în ramuri.

Sirenele au anunţat sosirea echipajelor de intervenţie: ISU, Pompieri-Descarcerare, două echipaje SMURD şi Ambulanţă, Poliţie şi Poliţie Locală. Au sosit în trombă, aproape toate deodată, invadând curtea spitalului şi înfiorându-i pe cei prezenţi. Au coborât organizat, fiecare membru al echipajelor ştiind ce are de făcut. Plutonierul adjutant de la ISU a făcut o evaluare vizuală asupra situaţiei, dând subordonaţilor săi câteva indicaţii. Emanuela, însoţită de prof. dr. Popescu, s-au apropiat în acelaşi timp cu ceilalţi coordonatori de echipaje de la celelalte instituţii, pentru o informare asupra situaţiei.

Au dat mâna colegial, salutându-se, apoi Emanuela, care-i cunoştea pe o parte din cei prezenţi, l-a rugat pe prof. dr. Popescu să le prezinte situaţia:

– Domnule profesor doctor, vă rog! Sunteţi cel mai în măsură să informaţi…

În timp ce profesorul dădea informaţii despre numărul persoanelor şi posibila stare a lor, echipele de intervenţie îşi făceau, fiecare, datoria, acţionând organizat, fără a se încurca unii pe alţii, cu profesionalism şi precizie, precum acele unui ceasornic elveţian. Astfel, cei de la ISU tăiau crengile teiului, îndepărtându-le de trunchi ca pe nişte copii ce-i smulgi de la sânul mamei, lăsând-o cu braţele goale. Braţe ce le fuseseră sprijin atâta amar de ani. Era o imagine cumplită, dar necesară, având în vedere vieţile nevinovate care pâlpâiau să se stingă, căzute în mâna destinului…, la mâna şi la mila lui. Echipajul de descarcerare avea pregătite sculele pentru tăierea autoturismelor, pentru a putea elibera victimele, aşteptând doar să li se facă loc. Cei de la Smurd şi ambulanţă trebăluiau de zor în vederea preluării victimelor, acordarea primului ajutor, evaluare, stabilizare şi transport spre spitale de specialitate, care fuseseră informate despre eventualitatea primirii de victime, pentru a fi pregătiţi. Agenţii de la Poliţie şi Poliţie Locală au intrat în dispozitiv asigurând zona, mulţumiţi de organizarea de la faţa locului, nemaiavând prea multe de făcut, decât să menţină acel climat de ordine deja asigurată de Emanuela prin acea organizare ad-hoc…

Telefonul acesteia suna în continuu… Îl scoase din buzunar, ca de multe ori în ultima oră, făcând gestul de a respinge apelul, dar se uită la ecran şi văzu: “Acasă”. Aşa era salvat numărul părinţilor săi. Se gândi să le răspundă pentru a nu-i îngrijora şi mai mult… „Cine ştie de câte ori au sunat?” Răspunse scurt:

– Alo? Sărut-mâna, mămica! Nu pot vorbi acum. Nu…, nu încă. Vă sun eu. Sper să vă sun cât de curând… Am treabă. Gata! Închid. Sărut-mâna!

Închise telefonul şi continuă să urmărească desfăşurarea activităţilor de salvare. Prima maşină a fost tăiată în bucăţi. Altfel, victimele din ea nu puteau fi eliberate. A fost distrusă în proporţie de 90%. Era vorba de o familie din Botoşani, care venise în vizită la un bolnav, se pare că la tatăl femeii de pe scaunul din dreapta. Aceasta avea leziuni şi traumatisme destul de grave şi fusese prinsă în portiera contorsionată a autoturismului, dar era conştientă. A fost preluată imediat de medici.

Soţului său, eliberat acum din fiarele maşinii, inconştient, fără respiraţie, cu puls 0 şi fără semne vitale, cu leziuni şi traumatisme incompatibile cu viaţa, îi erau aplicate, acum, manevre de resuscitare obligatorii de aproximativ 10 minute de către medicii de la SMURD, fiind conectat la aparate. Se ducea o luptă infernală cu moartea, dar şansele acestuia păreau să fie nule. În schimb, Dumnezeu nu dormea. În timp ce tatăl tindea să treacă într-o altă lume, poate , cine ştie, într-o înţelegere neştiută, ca într-un troc neînţeles cu destinul, de pe bancheta din spate, trezit dintr-un somn adânc de către salvatori, dintr-un morman de fiare, dar care nu i-au făcut nici măcar o zgârietură, ţinând o frunză de tei în mânuţă, un băieţel de aproximativ doi ani a zâmbit cu mâna întinsă, ţinând frunza cu două degeţele, către un salvator, chicotea amuzat:

– Na! Ta-ta-ta-ta…! când acesta l-a luat în braţe cu ochii scăldaţi în lacrimi, gest de la care, absolut nimeni nu a reuşit şi nici nu a încercat să se stăpânească…

Oare, asta să fi fost Victoria Vieţii asupra Morţii?

Acel copil, care prin neştiinţa şi inocenţa lui, i-a râs morţii în faţă, în timp ce laşa îi fura tatăl, transmiţându-i acesteia cu zâmbetul pe buze, că: “Nu, nu este adevărat…! Tatăl meu va trăi prin mine, mai mult decât şi-ar fi trăit propria viaţă!”

După încă douăzeci de minute de resuscitare, epuizaţi, medicii s-au declarat învinşi şi au consemnat decesul bărbatului.

Între timp, eforturile celor de la descarcerare s-au concentrat pe a doua maşină, îndepărtând crengile şi trunchiul ce căzuse pe mijlocul acesteia, bucată cu bucată. Era o muncă dificilă şi care s-a desfăşurat în cu dificultate fiind necesar ceva mai mult timp, pentru că se avansa destul de greu din cauza grosimii trunchiului precum şi a poziţiei acestuia…

Prof. dr. Popescu s-a apropiat puţin şi a zărit numărul maşinii. A exclamat tresărind puternic, cu glas sugrumat:

– Dar, este doamna doctor Străinu…

~ Va urma ~

 Olguţa Luncaşu Trifan

27 Februarie 2015

Iaşi

 

Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (6)

Părinţii s-au îngrijorat, presupunând că este vorba de ceva grav, dar, înţelegându-se din priviri, au rămas în camera lor hotărând tacit să-i acorde fiicei lor un mic răgaz să îşi revină. „Ceva nu este bine…, dar ce să fie?” se întreba fiecare în gând.

– Să fie în legătură cu fetiţa? Doar asta ar putea fi, acum… Probabil că în acest moment nimic nu ar tulbura-o mai mult pe Emanuela… Este atât de implicată şi suferă atât de mult din pricina sorţii acestei fetiţe! gândi, cu glas tare, tatăl ei.

– Cred că da… Tot la asta mă duce şi pe mine gândul. Doamna aceea care a dat telefon…, o fi fost de la spital, vorbi şi mama în şoaptă, gânditoare şi neliniştită. Era destul de agitată la telefon. Nu a vrut să spună nimic, doar repeta: „Vă rog, doamnă! Vă rog să nu uitaţi! Spuneţi-i doamnei Emanuela să mă sune! Vă rog, să nu uitaţi!”… Cine ştie? Doamne ajută, să nu se fi întâmplat nimic rău cu fetiţa!

În acest timp, Emanuela, în camera alăturată, aşeza în geanta de voiaj cele câteva haine, pe care la prânz le scosese fericită şi le aşezase pe categorii, după cum gândise ea că îi vor fi necesare. Îşi propusese să desfăşoare mai multe activităţi în timpul planificat să rămână acasă. Nu se putea concentra la nimic. Mâinile îi tremurau şi nu-şi putea stăpâni agitaţia. Mintea îi lucra febril, încercând să înţeleagă, să pătrundă în ceea ce se putea întâmpla. Auzea în minte cuvintele amicei sale, Dorina, răsunând fără sens: „Doamna Emanuela, trebuie să veniţi! Nu mă întrebaţi, de ce! Nu ştiu prea multe…, că nu îmi spune nimeni nimic… Am venit la ora 19.00 la serviciu… Ştiţi, am mers la Daniela, ca de obicei, dar nu mai era nici ea, nici hainele…, nimic! Am întrebat pe toată lumea, dar nimeni nu ştie nimic ori nu vor să-mi spună… Ştiu doar atâta, că nu a fost înregistrat niciun deces pe pavilion. Asta v-o spun cu certitudine. Am un prieten la morga spitalului…”.

Emanuela tresări speriată şi ieşi puţin din gândurile ei, când părinţii intrară în cameră. Se uită în geantă şi observă cu stupoare că printre hainele ei, acolo, în geantă, ea împachetase cu grijă şi câteva cămăşi de ale tatălui său şi chiar câteva feţe de pernă. Le îndepărtă repede, tulburată şi jenată, încercând să ascundă de părinţii ei ceea ce era dovada certă a neliniştii şi neatenţiei provocată tocmai de gradul ridicat al acestei nelinişti.

– Ce s-a întâmplat, draga mea, o întrebă mama vizibil îngrijorată? Ai uitat ceva deschis?… Apa sau, poate, gazele?

– Nu, mămică! Sunt închise toate… Le-am verificat înainte de a ieşi din casă…

– S-a întâmplat ceva rău acasă? Doar nu ţi-o fi spart cineva uşa!… În ziua de astăzi se întâmplă atâtea… Toată ziua dau la televizor, pe la ştiri…

– Nimic de acest gen, te rog!

– Cu socrii tăi este ceva în neregulă? Sunt bine? Ce ai păţit?… Sau, cumva, la serviciu… Ai veşti proaste de la serviciu?

– Socrii mei sunt bine, sper, sau cel puţin aşa erau ultima dată când am vorbit, iar veştile primite nu au legătură cu serviciul meu, mămica, te rog!

– Emanuela, zise tatăl cu blândeţe, vorbeşte cu noi… Este mai bine, ar putea să-ţi fie mai uşor! Dacă este o problemă, poate că te-am sfătui… Dacă nu avem cu ce te sfătui, măcar îţi împarţi neliniştea cu noi. Odată eliberată de povară, vei vedea lucrurile altfel, nu eşti singură… Şi noi suntem destul de îngrijoraţi din cauza supărării şi neliniştii tale, dar, mai ales, din cauza efectelor ce le produce asupra ta.

Vorbind, tatăl îşi aşeză uşor mâna pe umărul chircit de îngrijorare al fiicei sale. Aceasta se aruncă la pieptul tatălui, întinzând o mâna şi spre mama sa. Îi cuprinse în braţe pe amândoi şi lăsă să curgă un hohot de plâns eliberator… Avea nevoie de asta…

– Ştiu! Ştiu că nu sunt singură, iertaţi-mă! Nu am cum să fiu singură atâta timp cât sunteţi cu mine, dar nu vreau să vă împovărez sufletul cu problemele mele, la care nici eu nu am prea multe răspunsuri… Voi merge mâine la oraş şi atunci voi vedea exact cum stau lucrurile, încercă ea să-şi liniştească părinţii, după care le povesti tot ce discutase cu Dorina.

– Bine că s-a interesat doamna aceasta, Dorina, la morga spitalului şi cel puţin te-a liniştit în această privinţă… Nu vreau să mă gândesc ce ai fi făcut, dacă…

– Atâta timp cât fetiţa este vie şi sănătoasă, toate se vor rezolva, draga mea, completă mama, ştergându-i lacrimile de pe obraji şi mângâind-o pe cap. Hai linişteşte-te şi te culcă! Mâine te trezeşti dimineaţă şi ai treabă! Trebuie să fii odihnită, cu mintea limpede!

În timp ce părinţii părăseau camera, Emanuela privea gândind în urma lor: „Doamne, Dumnezeule! Ce m-aş face fără ei? Câtă linişte îmi dau! Ţine-mi-i, Doamne, sănătoşi!

– Hei! Îîî… Tăticule! Mămică! auziră ei ceva nelămurit şi strigătul fetei lor.

Îşi întoarseră privirile amândoi odată, puţin speriaţi şi curioşi mai mult, să înţeleagă ce se întâmplă cu Emanuela, ce a dorit să le transmită ori de ce plânge iar. Aceasta s-a apropiat de ei şi, vizibil emoţionată, le-a spus:

– Vă iubesc din tot sufletul şi vă mulţumesc! Să nu cumva să îndrăzniţi să mă lăsaţi singură vreodată…

Emanuela îi mai îmbrăţişă şi îi sărută pe fiecare în parte, apoi…

– Hai, gata! La culcare! Am devenit sentimentali… Noapte bună!… Sărut-mâna! reuşi ea să îi îndepărteze din cameră, parcă grăbită să-şi şteargă lacrimile ce plecaseră rebele din ochii ei, înainte de a le observa şi părinţii.

Îşi făcu repede pregătirile dinainte de culcare, igiena personală, pijamaua, lăsându-şi periuţa de dinţi la îndemână pentru a o folosi şi dimineaţa. Apoi, făcându-şi rugăciunea, insistă pe ruga către Dumnezeu şi Maica Domnului şi a tuturor copiilor, ca fetiţa să fie bine. Îşi făcu cruce şi se grăbi să intre în pat, în speranţa că v-a reuşi să adoarmă…

Noaptea se dovedi a fi extrem de lungă şi chinuitoare pentru Emanuela. S-a frământat pe toate părţile, fără sorţi de izbândă să-şi găsească somnul. A aţipit de vreo două ori, dar s-a trezit imediat, transpirată şi speriată cumplit, de vise groaznice, aproape reale, ce-i bântuiau mintea…

O năpădi o sudoare ca de gheaţă. Începu să sufle greu şi să tremure. Avea gura uscată, voia să strige, dar nu-şi putea dezlipi buzele. Vedea o femeie ce se îndepărta privind în urmă, spre ea, rânjind şi ţinând ceva în braţe. Da! În partea stângă, lângă şold, se vedeau bălăngănindu-se nişte picioruşe de copil. Emanuela întindea mâinile cu disperare. Picioarele refuzau să o asculte, rămânând lipite parcă de cimentul ce-i ardea tălpile. Simţea un soi de neputinţă şi durere ce îi păreau mai greu de suportat decât moartea. În încercările sale disperate de a opri femeia, Emanuela se împiedică şi căzu la picioarele unui bătrân cu părul alb, care-i întinse mâna zâmbind, întrebând-o:

– Ce-ai păţit fata mea? De ce eşti atât de neliniştită?

– Moşule, fetiţa…, femeia, unde…? dori ea să ştie, dar, uitându-se în jur îngrozită, ţipă: Unde sunt? Au dispărut…!

– Hei, draga mea! Ia tu florile acestea şi mergi liniştită! îi vorbi bătrânul şi îi întinse un buchet de flori care-i umplură braţele, o atinse liniştitor pe frunte şi dispăru…

Emanuela alunecă, uşor-uşor, într-un somn odihnitor care, însă, dură foarte puţin, deoarece nu peste mult timp, sună ceasul anunţând ora 04.30 Era ora la care Emanuela trebuia să se trezească pentru a merge la autobuzul de ora 05.30.

Destul de obosită, se ridică din pat şi puse repede ibricul pe foc pentru a-şi prepara o cafea. Între timp, s-a spălat repede, s-a îmbrăcat şi a scos bagajul afară. S-au trezit şi părinţii ei şi au venit lângă ea pentru a mai vorbi puţin, cât timp îşi serveşte Emanuela cafeaua.

– Cum ai dormit, draga mamei? Te-am auzit toată noaptea frământându-te, o întrebă mama.

– Destul de rău, mămică. Mai liniştit, am dormit acum dimineaţă, vreo 10-15 minute, după un vis foarte ciudat, răspunse ea şi povesti părinţilor visul cu bătrânul şi florile.

– Orice ai avea de înfruntat, draga mamei, să ştii că o să fie bine. Bătrânul din visul tău, este semn de noroc, mamă! Este un semn întărit de florile pe care acesta ţi le-a oferit şi care-ţi prevestesc vremuri bune. Ai încredere! Ai simţit deja liniştea ce ţi-a transmis-o…

– Şi eu spun la fel, completă tatăl, o să fie bine! Dar, să ne ţii şi pe noi la curent cu tot ce s-a întâmplat şi tot ce se va întâmpla.

Puse mâna pe o altă geantă, pregătită de ei, de părinţi, cu o seară înainte şi îi spuse fiicei sale că o va conduce la autobuz.

Emanuela şi-a îmbrăţişat mama, spunându-i că îi pare rău pentru faptul că nu a putut să o ajute la tot ce-şi propuseseră. Le-a promis că se va revanşa cu prima ocazie.

– Sărut-mâna, mămică!

– Să fii sănătoasă, mamă şi Dumnezeu să te ajute!

Ajunşi la autobuz, după ce tot drumul au vorbit, Emanuela şi tătăl ei şi-au luat rămas bun unul de la altul, ea făgăduind că se va întoarce de îndată ce va putea pentru a-i ajuta.

– Rezolvă această situaţie, acum, Emanuela şi vei veni tu, când vei putea…

– Sărut mâna, tăticule! Rămâi sănătos!

– Mergi cu bine! Să suni când ajungi…

Acestea fiind spuse, Emanuela urcă în autobuz, făcând cu mâna tatălui său.

– Doamna Emanuela, dar…, cum se face că plecaţi atât de repede? Ieri spuneaţi că veţi sta o săptămână…, zise şoferul, sincer surprins, când o văzu pe Emanuela în uşa autobuzului. Aceasta, neavând chef să dea explicaţii, răspunse sec:

– Da, aşa este, am spus, dar trebuie! A intervenit ceva şi trebuie să plec.

Deplasarea cu autobuzul nu s-a dovedit a fi una din cele mai plăcute pentru Emanuela. Oboseala şi neliniştea ei şi-au spus cuvântul. I-a fost destul de rău. Într-un final, chinuită, a reuşit să adoarmă şi a dormit până a ajuns în oraş.

A trecut pe acasă, destul de tulburată şi încă obosită, a lăsat bagajul şi a sunat scurt la părinţi pentru a-i linişti.

– Alo…! Emanuela sunt. Sărut mâna, mămică!… Da, am ajuns bine, staţi liniştiţi!

– Te duci la spital? Să ne suni şi pe noi, imediat ce afli ceva, o rugă mama, de la celălalt capăt al firului.

– Da, desigur! Cu siguranţă, o voi face! Acum voi închide…. Trebuie să plec, mămica.. Sărut-mâna!

Emanuela a făcut repede un duş pentru a se răcori şi a risipi oboseala. Se simţea răpusă, lipsită de putere, după noaptea nedormită şi drumul destul de extenuant din cauza stării de rău avută. A ieşit de sub duş mult înviorată. S-a îmbrăcat lejer, într-un costum de bumbac de culoare roz, afară fiind deja foarte cald încă de dimineaţă. A pus mâna pe telefon, hotărâtă să o mai sune o dată pe Dorina. Era nerăbdătoare să afle ceva mai mult decât înţelesese în scurta convorbire cu aceasta. Nu a reuşit să-şi desăvârşească intenţia pentru că a fost întreruptă de soneria telefonului mobil.

– Alo…, da! Adrian? Off! Sunt acasă, dragul meu! Da. Trebuia să fiu la ţară, dar…

Emanuela îi relată soţului ei toată întâmplarea, în amănunt: cum se dusese la ţară, cât de bine se simţea, telefonul şi coşmarul prin care trece… Stabiliră să se audă, din nou, pe seară.

– Bine! Aşa o să fac, răspunse Emanuela, când Adrian o rugă să aibă grijă de ea şi orice ar fi să îşi păstreze calmul. Şi tu să ai grijă de tine! Te pup!… Bine! Voi aştepta telefonul tău… Da! … La ora 21.00, este bine.

Închizând mobilul, ridică telefonul fix şi formă numărul Dorinei.

– Alo! Dorina? Te-am trezit?… Scuză-mă, draga mea! Emanuela, sunt. Ai ceva, noutăţi, pentru mine?

– Bună, Emanuela! se auzi vocea somnoroasă a Dorinei în receptor… Nu! Din nefericire, nimic nou. Nimeni nu scapă o vorbă. Am încercat să aflu de la personalul care a intrat în tura de zi, dar… nimic. Îmi pare rău!

– Bine, Dorina! Eu am ajuns şi plec acum la spital… Culcă-te şi te odihneşte! Somn uşor! Pa, Pa!

– Mulţumesc frumos, Emanuela! Te rog să mă ţii la curent! Pa!

Emanuela aşeză abătută telefonul în furcă. Sperase atât de mult ca Dorina să-i spună ceva… Nu putea înţelege ce se întâmplă, avea o presimţire sumbră… „De ce este atâta mister? De ce au început să se ferească de Dorina? Să fie luată, cumva, în vizor din cauza prieteniei noastre?” se întreba ea în gând, fără să găsească răspunsuri. „Trebuie să fim mai prudente”, hotărî ea.. Nu şi-ar dori, sub nicio formă, ca această fată să sufere în vreun fel pentru că a vrut să o ajute. „Emanuela, nu mai ai timp de pierdut!” Zicându-şi asta, înşfăcă geanta şi cheile de pe masă, ieşi în grabă, încuie uşa şi plecă spre spital. Era hotărâtă să dea de capătul acestei probleme, indiferent cum, prin ce mijloace.

Ajunsă în stradă opri primul taxi.

– Bună ziua, domnule! Sunteţi liber sau poate aveţi o comandă…

– Liber, doamnă. Vă rog, urcaţi!

Emanuela urcă pe bancheta din spate, ocupând locul din dreapta. Şoferul, privind spre ea prin oglinda retrovizoare, o întrebă:

– Unde să fie?

– A! Mă scuzaţi! La Spitalul…, la intrarea din spate, vă rog!

– Aveţi vreo preferinţă în ce priveşte traseul, doamnă?

– Nu neapărat, domnule… Să fie cel mai scurt pentru a ajunge cât mai repede.

– Dacă sunteţi de acord, vom merge pe Str. Pictorilor, apoi vom ieşi pe Str. SF. Andrei pentru a evita aglomeraţia şi semafoarele…

– Este foarte bine, răspunse aproape mecanic, Emanuela. Gândurile ei erau îndreptate într-o altă direcţie. Putea să ocolească şoferul de trei ori oraşul, cu ea în maşină. Oricum, nu ar fi sesizat. Era prea adânc preocupată să găsească explicaţi la ce se întâmpla.

– Am ajuns, doamnă…

– Da… Cât trebuie să plătesc?

– 8,50 lei, doamnă!

Emanuela îi întinse şoferului 10 lei şi spuse:

– Vă mulţumesc frumos, domnule! Păstraţi restul!

– Mulţumesc frumos, doamnă şi Dumnezeu să-i dea sănătate!

– Cui? întrebă Emanuela mirată şi oarecum speriată.

– Păi…, nu ştiu… la cine mergeţi, răspunse încurcat taximetristul.

– A! Mulţumesc! Şi dumneavoastră, de asemenea!

Spunând acestea, Emanuela se pierdu grăbită în curtea spitalului, în timp ce şoferul de taxi privea în urma ei, vorbind cu sine însuşi: „Ciudată sau doar cu mari necazuri…, dar, ce vorbeşti Costele? Nu este treaba ta, la urma urmei… În loc să te bucuri că ţi-a lăsat bacşiş, tu comentezi atitudinea femeii…Hai, la treabă!”

Emanuela ajunse la Pavilionul pentru copii. Deşi trecuseră doar două zile de când a fost ultima dată aici cu mare bucurie, acum avea o senzaţie stranie, ca şi cum ar fi venit pentru prima oară, ca şi cum nu ar avea ce căuta în acest loc. Ceva îi spunea că vizita ei nu are subiect şi această idee o irita pe măsură ce înainta.

Urcă repede scările până la etajul întâi. La capătul holului, o asistentă vorbea la telefon. Zărind-o pe Emanuela, se opri încurcată din convorbire preţ de câteva secunde, apoi, revenindu-şi, dispăru repede pe o uşă laterală. Emanuela se sesiză cu privire la atitudinea asistentei, însă o puse pe seama faptului că poate nu dorea să-i fie întreruptă conversaţia. Înaintă hotărâtă pe hol până la salonul fetiţei. Deschise uşa şi rămase blocată în prag, privind cu stupoare salonul gol, de parcă Daniela nu ar fi fost niciodată locatara acestuia. Toate amintirile Emanuelei începeau sa-şi facă loc secvenţial în mintea ei. Trase repede uşa, dorind ca aceasta să întrerupă firul dureros al amintirilor. „Gata, Emanuela! Nu este momentul acum să clachezi, ai treabă! Se pare că vei avea de lucru serios! Fii puternică!”, se încurajă ea şi se îndreptă hotărâtă spre uşa cabinetului doctoriţei Străinu. Dorea cu înverşunare să afle direct de la ea ce se întâmplă.

Ajunsă în faţa uşii, trase aer în piept şi ciocăni discret. Ascultă cu atenţie, dar din interior nu primi niciun răspuns. Repetă bătaia în uşă, ceva mai tare de această dată, dar liniştea, tăcerea a fost singurul răspuns. Încercă să deschidă uşa. Era încuiată. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă către cabinetul asistentelor. Prin uşa întredeschisă zări o asistentă care scria ceva la o măsuţă. Emanuela ciocăni şi împinse puţin uşa, păşind în interior.

– Bună ziua! salută ea privind acea femeie.

Când asistenta a întors capul către ea, Emanuela şi-a dat seama că o ştie din vedere şi, imediat, şi-a amintit că şi aceasta o cunoaşte pe ea. Atâta doar că tresărirea asistentei şi felul în care a privit-o, au convins-o pe Emanuela că ştie ceva, dar că va ascunde de ea acel ceva, iar tremurul vocii, când i-a răspuns la salut, a alertat-o şi a introdus-o „în gardă”.

– Bună ziua, doamna Romaşcanu! Ce faceţi pe aici?

– Ce fac pe aici?! Da, bună întrebare! Am o finuţă aici şi cunoaşteţi această situaţie. Dar, curios… De ce mă întrebaţi ce fac aici? Eraţi obişnuită să mă vedeţi zilnic în ultima vreme chiar pe aici…

– Mă scuzaţi…! Ăăă…, aveţi dreptate, dar credeam…, credeam că ştiţi…, îngăimă asistenta devenind tot mai lividă, dându-şi seama că a vorbit mai mult decât trebuia.

– Ce să ştiu?… Ce ar trebui să ştiu? Ce s-a întâmplat? Vorbiţi odată! S-a întâmplat ceva rău cu fina mea? rosti Emanuela întrebările ridicând tonul pe măsură ce simţea că-şi pierde cumpătul.

– Eu nu, noi… nu ştim nimic, răspunse asistenta privind-o speriată pe Emanuela.

În ochii ei plutea teama. Se simţea depăşită de situaţie.

– Vorbeşte, femeie, odată! Ce bâigui acolo? Ce naiba ai?… Unde este fetiţa mea? Emanuela tremura de nervi. Merse la uşă şi strigă:

– Nu este nimeni sănătos la cap în acest spital? Nu poate nimeni să-mi dea şi mie nişte relaţii? Nimeni nu poate să mă lămurească?

Răsunară întrebările pe tot holul, dar nimeni nu-i răspunse. Se întoarse din nou către asistentă. Aceasta, rămasă în acelaşi loc, nemişcată, părea că este hipnotizată.

– Spune-mi, femeie! Te implor! Unde-i copila?

Neprimind nici un răspuns şi văzând că asistenta nu reacţionează în niciun fel, Emanuela îşi pierdu cumpătul. Reacţionă neaşteptat de repede şi de violent. Îşi repezi mâna direct în pieptul asistentei şi o strânse în forţă de halat, zgâlţâind-o cu putere şi strigând la ea:

– Vorbeşte o dată, nenorocito! Unde este fata? Vă distrug! Vă distrug pe toate!

Asistenta a făcut ochii mari, tremurând de teama că următorul pas al Emanuelei ar fi să o lovească. Găsindu-şi cu greu cuvintele, spuse cu glas sugrumat:

– Doamna doctor Străinu… Noi nu avem… Ea este…, este singura care ştie ce se întâmplă…. Numai ea vă poate da informaţii. Noi nu avem voie, spuse asistenta tremurând ca o frunză în vânt. Acum…, acum ea este plecată din spital. Este la un colocviu, încheie ea şi izbucni în lacrimi…

Emanuela o privi uluită şi desfăcu strânsoarea degetelor de pe halat. Împinse în pieptul femeii din faţa sa, abia stăpânindu-se să nu o lovească, precum simţise un impuls de moment. O privi cu silă şi îi întoarse spatele. În clipa aceea îi veni în minte un gând nebunesc. Îşi cercetă nervoasă ceasul. Era ora paisprezece şi zece minute. Se întoarse din nou cu faţa la asistentă. Aceasta făcu doi paşi înapoi, cuprinsă de teamă.

– Se mai întoarce astăzi? La ce oră? plecară întrebările pline de furia ce-o măcina.

– Nu ştiu… Vă rog să mă crede-ţi că nu ştiu!

– Bine, o voi aştepta, răspunse Emanuela cu hotărâre şi ieşi din încăpere.

Se plimba agitată, dus-întors, pe holul spitalului. Nu-i trecuse furia. În mintea ei se perindau cu rapiditate întâmplări, dialoguri, gesturi şi priviri, situaţii de tot felul, toate în legătură cu acelaşi subiect. „Când am botezat fetiţa, am gândit că problemele au luat sfârşit. Iată că, din nou, sunt pusă în situaţia de a lupta! Iată că, din nou, mă lovesc de această femeie, doctoriţa Străinu! Ce hram poartă acest medic? Care este treaba cu ea? Dacă se va dovedi că a făcut ceva, cât de cât, împotriva intereselor fetiţei, fereasc-o Sfântul! Eu personal voi face chiar şi imposibilul ca să-i scot tot gunoiul de sub preş!”

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

21 Februarie 2015

Olguța Trifan : Băierile durerii

Noaptea-şi tăiase limba.

Călare pe cumpăna zilei-surcea,

dracii, schimbaseră zăbala timpului

cu căpestre de frânghie,

să-mi încerce baierele durerii,

ceda-voi, ori ba?

 

Mă dibuiseră mulţi,

dar nu-mi ştia durerea niciunul.

Plângeau pereţii de mila-mi,

strângându-mă la piept,

cu surde gemete-mi

mângâiau în alint fruntea.

Eu, însă, fulg de pământ,

mă topeam.

 

Rănile-mi plângeau

astă-noapte-n palma ta…

în focul acesta lumesc

topindu-mă-n lacrimă,

strălucind sidefie,

în a Lunii lumină, pustie,

agăţată în barbă de cer,

când tu…, tu plecai.

 

În urma-ţi

urla vântu-n mine, ca o fiară.

Stârnind furtuni, năvalnice urgii…

când versul trist se zbătea,

încă,-n calimară, strigându-ne

c-o voce, parcă, înecată-n fum:

– Pribegi prin pânza vieţii, voi,

purta-mă-veţi prin vreun, străin, ungher…

sau poate,

într-un cufăr vechi, stingher,

găsi-ne-vom sfârşitul, noi,

eu şi iubirea voastră, amândoi?

Olguța Trifan