Olguţa Luncaşu Trifan – Destine întretăiate pe o frescă de viaţă fără culori

Abordând o temă socială cu adânci implicaţii psihologice, iată, de mare actualitate chiar şi la patru ani de la apariţia romanului, ( vezi cazurile –Vaslui, Călăraşi, Deva, Prahova etc.) Chemarea destinului se caracterizează prin realismul desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea cu care autorul ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, o vom numi unealta  meandrelor destinului.

Am încercat să-l înţeleg pe autor, să-i înţeleg decizia de a scrie acest roman, dându-mi seama, încă de la prima răsfoire, de complexitatea construcţiei lui. Subiectul necesită o bună cunoaştere a problematicii din mai multe puncte de vedere, din mai multe unghiuri. Autorul dovedeşte, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, de bun poliţist, de jurist, de documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de romane.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment. Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi împlinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali.

Personajele lui Marian MALCIU sunt personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată pe care i-a întins-o destinul.

Un alt aspect, foarte important, sesizat la romanele autorului Marian MALCIU, este acela că domnia sa îşi responsabilizează personajele, dându-le valoare. Personajele domniei sale capătă importanţă. Începând de la personajul principal până la ultimul personaj secundar, acestea au o poveste, spun o poveste. În jurul lor se ţese o intrigă, o pânză întreagă de întâmplări şi fapte ce au rolul de a prinde cititorul, de a-l ţine în priză.

Romanul Chemarea destinului este structurat pe cinci capitole de mare întindere, cinci tablouri descriptive în care imaginile se succed cu rapiditate, tensiunea creşte progresiv în intensitate, iar cititorului nu-i rămâne decât o singură şansă: aceea de a-şi aminti să respire. În acest context, în primul capitol – intitulat cât se poate de sugestiv, Vise spulberate, autorul, ca un bun scriitor de romane poliţiste, îşi pregăteşte strategia cu dibăcie, oferindu-ne date ce ar putea, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să ne inducă o anumită concluzie menită să susţină direcţia dorită de către autor, precum şi cursul narativ al romanului.

Acest capitol începe în vervă, cu scena unui conflict între două personaje, Gabriel şi Amalia, cărora autorul, în mod deliberat, le creionează portretele pe scurt, dar într-o manieră originală, astfel ca cititorul să-şi formeze în mod realist o imagine legată de caracterele celor doi şi care, pe parcursul acţiunii romanului, îşi vor dovedi rolul. Fiecare dintre ei, după cum vom vedea, vor ocupa poziţii importante în subiectul romanului. Ambii au în urma lor experienţa unor trecuturi conjugale, dar de mică întindere, după cum precizează autorul: „doar, câte o experienţă sexuală din căsătorie, şi a câte unui divorţ”.

Lui Gabriel, care, primise o condamnare „în primă instanţă”, fiind acuzat de viol, la recurs i se dovedeşte nevinovăţia, această dovadă distrugându-i căsnicia cu Dana, prima soţie.

Amalia  a fost căsătorită cu iubitul uneia dintre surorile sale, fără a-i cunoaşte acestuia trecutul. La întoarcerea de la examenul de licenţă, aceasta îi surprinde pe cei doi în pat. În acel moment mariajul acestora a luat sfârşit, dar şi relaţia cu familia ei, din nefericire.

Iată cum, încă din primele pagini citite, autorul ne introduce  într-o lume în care, nedreptăţile vieţii nu întârzie să apară iar oameni atinşi de aceeaşi  ,,boală” a dezamăgirii, a eşecului,  îşi unesc destinele aflându-şi alinarea unul lângă altul.

Însă, acolo unde neîncrederea a muşcat odată, nu va ezita să o facă, din nou. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel şi Amalia. Autorul îi pune la grea încercare, complicându-le existenţa cu adevăruri ieşite, subit, la iveală, un real examen de viaţă,  care are rolul de a-i despărţi sau, cine ştie? poate, de a le consolida relaţia.

„Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.” Iată cum se evidenţiază, alăturat altor calităţi, „Simţul detaliului, manifestate pregnant în fiecare roman al domnului Malciu.” Aşa, ne prezintă autorul personajul principal al acestui roman: Iuliana.

Alegerea autorului pentru acest personaj este o fată simplă dintr-o familie normală, cu venituri modeste, „nu mai mult decât le oferea munca cinstită”, ne subliniază domnia sa, tatăl ei fiind cel care aducea singurul salariu în casă, mama fiind casnică.

Iuliana, deşi era deosebit de frumoasă şi inteligentă, era un copil cuminte, fiind plăcută, ba chiar dorită de majoritatea colegilor săi, pe care, însă, îi refuza la orice încercare mai îndrăzneaţă de a se apropia de ea. Îşi dorea o altă viaţă, un viitor, o facultate şi, apoi, o dragoste adevărată, frumoasă, care să o împlinească cu adevărat. În aceeaşi măsură, Iuliana avea să fie şi jignită de unii băieţi pentru înverşunarea ei de a rezista acestui asalt de avansuri, care uneori o scârbeau prin vulgaritate şi insistenţă. Iată cum, domnul Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte romane, un personaj feminin principal plin de calităţi, care, după cum vom afla lecturând romanul, va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii, chiar înainte de a se bucura de ea…

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, prin acest copil aflat în primăvara vieţii şi care se bucură, admirând sosirea şi frumuseţea primăverii, ca anotimp, totul ia o întorsătură grotească. Nori negri ce au a-i cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte…

Autorul o smulge – într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile – pe eroina lui, pe Iuliana, dintr-o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat.

Desfăşurarea acţiunii se mută, undeva, într-o comună, unde o casă nelocuită este transformată în scena ororilor, unde Iuliana este bătută, violată, atât fizic cât şi din punct de vedere psihic, de un individ de o cruzime barbară, ce pare a nu avea nimic uman în el, dispus să meargă până acolo, încât să-şi ameninţe victima cu moartea.

Verosimilitatea cu care autorul surprinde tabloul acelor momente de coşmar, şochează, determinând cititorul să trăiască la intensitate maximă clipele prin care a trecut eroina romanului. Acesta trăieşte, în acelaşi timp cu Iuliana, neputinţa, groaza, durerea, scârba, furia, dorinţa de a ucide acea brută. Sentimente amestecate ce-ţi întorc stomacul pe dos. Te simţi agresat, te simţi murdar, simţi mirosul acelui bărbat ce nu se poate numi om, simţi până şi mirosul de mucegai puternic emanat din faţa de pernă. Această realitate simţită de cititor, este însăşi puterea autorului de a transmite prin naraţiunea sa. După părerea mea, este indicat să lecturezi un astfel de roman, doar aşa ai putea empatiza şi înţelege în totalitate dramele acestor copile, femei ce trec prin situaţii similare în viaţa reală.

Oarecum paralel cu clipele de groază prin care trece Iuliana, autorul ne înfăţişează tabloul din casa acesteia, unde părinţii eroinei  noastre, Silvia şi Tudor, sunt sfâşiaţi de grijă, de teama că fiicei lor i s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Aici, domnul Marian MALCIU evidenţiază cu lejeritate şi naturaleţe trăirile manifestate de părinţi în astfel de momente. Totul este redat, cu sensibilitate, cu un firesc absolut, încât, citind, poţi să-ţi imaginezi manifestarea suferinţei morale, de la lacrimile mamei ce curg fierbinţi pe obraji, până la cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui şi maxilarele încordate cu putere. Autorul, prin stilul său narativ, transmite trăire, imagine şi nu doar cuvinte goale.

În acest context, autorul ne introduce intr-un mediu familiar dumnealui, dar pe care nu ezită a ni-l prezenta, într-un mod totalmente obiectiv, cu plusurile şi minusurile existente în sistem. O pădure vie, falnică, roditoare şi cu umbră deasă, răcoroasă, dar şi cu uscături, ce nu fac decât să încurce, să polueze, să nu permită creşterea tinerelor vlăstare.

Am spus-o şi cu alte ocazii şi mă bucur să remarc faptul că nu m-am înşelat în această privinţă. Anume faptul că,  scriitorul Marian MALCIU nu este, doar, un simplu înşiruitor de idei, de cuvinte ce au să sune bine. Dumnealui este înzestrat cu reale aptitudini de analiză psihologică, pătrunde în miezul faptelor, căutându-le sursa generatoare, se documentează serios, creează scenarii după situaţii şi întâmplări reale, mult apropiate de veridicitatea cauzelor şi împrejurărilor în care se derulează.

Portretistica personajelor lui Marian MALCIU este realizată întocmai cu calităţile, trăsăturile de caracter, temperamentul şi fizionomia specifice acestora,  solicitate de tipologia fiecărui personaj în parte. Iată, de exemplu, cum ne este prezentat violatorul Iulianei, de către autor: „Era  brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit şi, din cauza părului de pe faţă, nu i se putea citi vârsta. De înălţime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mişca greoi, în aparenţă, dar avea gesturi  extrem de rapide în anumite momente , mai ales în mişcarea membrelor. Purta aceeaşi îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunţat de chelie era scos în evidenţă de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele.

Al doilea capitol, intitulat cât se poate de sugestiv, Alertă generală, dovedeşte faptul că autorul este, de asemenea, extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU, se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele – cadre de poliţie, simpli agenţi sau comisari – trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei ( comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel – şeful de post),  în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia  faptul că se pot produce şi greşeli. O astfel de victimă – Gabriel Breazu –  arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă, într-un mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri – penal, de procedură penală şi civil, făcute praf, să transforme violatorii în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente ci din câte ni se lasă a înţelege – printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Noaptea frământărilor – Zbuciumul. Autorul Marian MALCIU nu lasă nimic la voia întâmplării. Primul plan al capitolului trei ne prezintă zbuciumul interior al fiecăruia dintre părinţii Iulianei, dar şi cel în comun manifestat, vis-à-vis de starea ei actuală şi de viitorul acesteia. Frământări ce le ucid sufletele puţin câte puţin, dureri ce-i mistuie şi neputinţe ce nu le dau prea multe posibilităţi de manifestare.

În planul doi, autorul ne prezintă o frântură din viaţa poliţistului de carieră. Acel poliţist a cărui viaţă nu-i aparţine în totalitate şi de care se bucură, între două sonerii de telefon, între două cazuri rezolvate. Cel care stă cu familia la masă, dar gându-i hoinăreşte, fără să vrea, spre cine ştie ce ipoteză de rezolvare a unui caz. Acel poliţist epuizat de tensiunea muncii desfăşurate zi şi noapte, care, uneori, adoarme înainte să-şi sărute copiii de noapte bună sau să-şi strângă soţia în braţe. Ori care nu reuşeşte să adoarmă nopţi întregi, gândindu-se la diferite piste şi soluţii pentru un caz mai greu. Există şi astfel de oameni iar autorul i-a avut în vedere.

Planul trei al capitolului cu acelaşi număr, aş îndrăzni fără teama de a greşi, să-l subintitulez Glasul pământului. Citindu-l mi-a fugit gândul, involuntar, spre romanele lui Liviu Rebreanu. Problematica ţăranului român, a pământului şi legătura sacră dintre cei doi, om – pământ. Dacă Vasile Baciu din romanul Ion lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra pământul, fiind chinuit de gândul împărţirii acestuia odată cu măritişul Anei, Vasile Breazu din romanul de faţă al domnului Marian MALCIU, are acelaşi obiect – pământul, însă, chinul izvorăşte din faptul că, odată cu colectivizarea, familiei ce era considerată a se afla în tagma chiaburilor i s-au confiscat 25 ha de pământ, pe lângă alte bunuri, iar în urma retrocedărilor au recuperat doar, 10 ha…

Acest plan, acest pasaj, prin lupta personajului pentru pământ, pentru recuperarea bunurilor, a moştenirilor strămoşeşti, dă romanului o nuanţă tradiţionalistă real-obiectivă. O noutate, aş putea spune, în seria de romane de lucrări în proză ale autorului, dar impresionantă şi foarte bine abordată. Îmi amintesc cu plăcere, în momentul lecturării romanului, am avut senzaţia de a fi citit două romane în unul singur. (probabil şi datorită faptului că am iubit romanul Ion). Cred, ca o părere strict personală, abordarea unei astfel de tematici, l-ar prinde foarte bine pe autor.

Dincolo de orice zbatere cotidiană, domnul Marian MALCIU ne înfăţişează tabloul unei familii sănătoase care, se dezvoltă după reguli şi principii, unde tatăl este capul familiei, responsabil cu tot ce ţine de întreţinere, iar mama de creşterea şi educaţia copiilor. Nimeni  nu trebuie să facă rabat de la reguli, iar cine face îşi primeşte pedeapsa. Aşa au fost crescuţi cei doi copii ai familiei, Gabriel şi Gavrilă, două caractere diferite, născuţi la diferenţă de şapte ani, atunci când nimeni nu se mai aştepta. De întreaga poveste, căreia autorul îi acordă un spaţiu generos, vă las plăcerea de a vă bucura, pe îndelete, lecturând romanul. Voi sublinia doar atât: Destine întretăiate – pe o frescă de viaţă fără culori.

Acest pasaj constituie de fapt o introspecţie a lui Gabriel, atât asupra sa ca persoană, cât şi asupra vieţii sale de până în acel moment. Declanşarea acestui conflict interior a debutat odată cu momentul în care a trebuit să dea o declaraţie legată de trecutul său, de experienţa neplăcută care-i distrusese odată viaţa.

Iată cum capitolul patru Meandrele destinului, autorul ne conduce într-o lume în care superficialitatea cu care se tratează anumite cazuri, ignorarea intenţionată a unor probe existente şi importante, a muncii unor oameni, din comoditate, din rea voinţă, tratarea cu indiferenţă a omului, a instituţiei pe care o reprezintă pot duce la acuzarea şi chiar condamnarea unui nevinovat. La judecarea propunerii de arestare preventivă, totul a mers ca pe bandă: cu un procuror incompetent, un judecător la fel de incompetent şi la fel de vinovat prin intrarea într-o sală de judecată fără a fi studiat dosarul. O avocată din oficiu la apărarea acuzatului, la fel de nepregătită şi indiferentă. Un întreg sistem în care vieţile oamenilor par a fi teste de menţinere a rutinei. Singurul om vizibil şocat şi care studiase cu atenţie întregul dosar, având o opinie total diferită de ceilalţi, dar neputând şi neavând dreptul legal de a se pronunţa era grefiera de şedinţă.

În consecinţă, sentinţa a fost dată fără rezerve: arest preventiv.

În mijlocul unor acţiuni sau inacţiuni ale noastre, a unor incertitudini, ne trezim zilnic plasaţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin plăcute sau neplăcute, discreţionate de anumite persoane. În aceste condiţii ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci când Chemarea destinului nu întârzie, singura şansă a acuzatului, a nevinovatului în lupta cu sistemul vine de la victimă, de la Iuliana care îşi păstrează verticalitatea şi nu doreşte un vinovat pedepsit, cu orice preţ, ea doreşte pedepsirea adevăratului vinovat. În acest fel, încă odată, dacă mai era nevoie, scriitorul Marian Malciu îşi valorizează personajul feminin principal.

Cum nimic nu este întâmplător în viaţă şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, atât în viaţă cât şi dincolo de ea, aşa s-a gândit autorul că, ceea ce omul nu este în stare să împartă, adică dreptatea, Divinitatea o va face fără părtinire. Finalul răpitorului  şi violatorului Gavrilă, vinovat de toate cele trei violuri cunoscute, ultimul fiind al Amaliei, prietena lui Gabriel, sfârşeşte strivit de propria maşină, dar nu înainte de a-şi afla provenienţa. Ca o ironie a sorţii şi ca o completare a pedepsei –  află că nu este altceva decât produsul unui viol, săvârşit de nimeni altul decât protectorul lui – şeful de post Viorel, asupra Ioanei, mama sa.

Autorul nu va ezita să aprindă lumina speranţei, îndepărtând urma norilor negri, de pe cerul şi din sufletul celei ce ar putea reprezenta stindardul victimelor violului. Ele trebuie să ştie că viaţa trebuie şi poate fi trăită şi după un astfel de episod. Iar noi să milităm pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ei nu sunt „victime traumatizate”, ei sunt agresorii.

Nu pot să închei decât cu un cuvânt de felicitare pentru autor. Un exemplu autodidactic, vajnic cercetător al stării societăţii, caracterizat de o fantastică sete de cunoaştere, autorul Marian MALCIU reprezintă un adevărat reper pentru tinerele condeie. Între scriitorii de astăzi, este unul foarte talentat. Figură reprezentativă în lumea literaţilor contemporani, poate ignorată pe anumite criterii, nicidecum din punctul de vedere al operei.

Însă, este bine ştiut, în România valoarea este apreciată la temperaturi scăzute…

Sper să ne bucuraţi cu multe alte volume, în viitor. Cel puţin 50?

Cu preţuire şi aleasă consideraţie,

Olguţa Luncaşu Trifan

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/08/27/olguta-luncasu-trifan-destine-intretaiate-pe-o-fresca-de-viata-fara-culori/

 

Poeta Olguţa Luncaşu Trifan premiată la Festivalul-concurs de poezie religioasă „CREDO” de la Lăpuşna, 2015

 

Te chem, Doamne!

 

Când lumea uită, n-am, Doamne, parte de uitare!

Când pietre stau pe loc, ape reci se scurg în mare,

când anii trec, tăcerile-mi ascund între cuvinte,

când vântul rece suflă, privirea Ta m-alinte!

Când lacrima din geană-mi se pierde în plâns tăcut,

când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am pierdut.

Când şoapte negrăite, mi-or îndulci năduful,

tăcut când plânge cerul simt că-Ţi pogoară Duhul.

Când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în treacăt,

şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din lacăt.

Azi vreau să-nvăţ să cred şi să mă înveţi, la rându-Ţi,

să uit, să rup tăcerea, iubirea-mi dăruindu-Ţi!


Învredniceşte-mă, Doamne !

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când sufletul eu mi-l privesc,

să te aflu pe tine, să stiu,

nu cât, ci doar cum să trăiesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când pierduţii de tine-ntâlnesc,

să-ţi caut, să-ţi aflu iubirea,

mireasmă de suflet, să-i liniştesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în vreme de mari încercări,

să rezist, să fac faţă, să pot

în suflete triste să aduc alinări!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în privirea pierdută a unui copil

să citesc, să aflu soluţii, să-l ating,

zâmbetu-i dulce nu mai fie umil.


Resemnare

 

 Un flaut trist îmi cântă, de plecare…

plânsul lui, acum, dezleagă un mister:

sorbit-am timpul, lacom, cu-nsetare.

Ce-aş mai putea să fac ? Mă rog şi sper…

 

Nu mai e timp de glume fără noimă.

Viaţa e scrisă, pe foaie de destin,

cu versuri scurte, albe,  făr’de rimă.

Îngenunchez  în faţa Ta,  mă-nchin…

 

Am ostenit. O clipă pendulează

răscruce între: „a fi sau a nu fi”.

Flautul, trist, rece acord vibrează.

Eu, lut, pe-al Tău altar mă voi jertfi.

 

Vă las acum, să îngrijesc de mine.

Aştept cuminte. Facă-se voia Lui!

Ziua în care numai noaptea vine,

mă-nchin şi spun adio flautului.


Rugă către Tine

 

Cu sufletul în mână, pribeag pe-al vieţii drum,

pierdută sunt în lume, printre cărări scăldate-n fum;

anii îmi urcă prin spinii sorţii, cu avânt,

topindu-mă în dor de stele şi-n adieri de vânt.

 

Lumina Ta, adânc pătrunsă printre lacrimi,

stinge iubirea ce rămâne adormită-n patimi.

Când rece vânt adie-n viaţă neodihnă,

sunt ciobul din oglindă, trist, captiv, fără de vină.

 

Îmi pun tristeţea, azi, pe-altaru-nchinăciunii,

fruntea mi-aplec umil, smerit, ca scut amărăciunii.

Spre Tine, doar, eu calc drumul rugilor fierbinţi

Căci ştiu: din ‘naltul cerului, în veci, Tu nu ai să mă minţi.

 

Am desluşit, mereu, gânduri şi vise-n noapte,

Şi-am suportat, în timp, dureri născute prin păcate,

Iar azi, să merit iertarea răului făcut,

Ţie-Ţi cer, Te rog, să-mi dai un strop de timp, cu împrumut!


Încetează

 

Încetează să-ţi mai plângi de milă,

de parcă n-ar mai fi durere ca a ta în lume!

Eşti tânăr, eşti frumos, eşti sănătos.

Fii fericit!

Nu cere sorţii mai mult decât ea ţi-a dăruit!

Dacă, fiece zi, în zori, tu te trezeşti,

lui Dumnezeu, bucuros, să-i mulţumeşti

şi răsăritul să-l priveşti!

O floare de o vezi

şi-i simţi parfumul minunat,

e binecuvântare şi semn c-ai fost iertat.

Te plângi, pentru nimicuri, zi de zi,

dar nu realizezi că alţii, mai necăjiţi pot fi.

Ei, poate, au dureri mai mari şi au nevoi,

dar tac şi le suportă că-s eroi.

Durerea ta ar trebui să fie mai profundă,

gândindu-te la cei care nu pot să plângă;

fiindcă graiul şi-au pierdut sau şi mai rău,

nicicând nu l-au avut.

Fii rezonabil deci, opreşte-te aici

şi încetează să te faci de râs!

Dacă durerea vrei să ţi-o alungi,

încearcă prin a ajuta pe cei ce sunt,

cu-adevărat, de viaţă vitregiţi.


Îngerul

 

 Tu, înger, înălţat din spuma mării,

ce ai sorbit din roua fermecată

a dimineţii şi a serii,

Tu, razele ţi-ai aruncat

spre inima de fată,

ce lăcrima însângerată.

 

Suflet încercat

i-ai vindecat, ştergându-i

orice urmă de durere sau păcat.

 

Prezenţa Ta n-ar fi simţit,

nici n-ar fi bănuit că ai venit,

de nu ar fi rămas, ca mărturie,

a paşilor Tăi urme pe nisip,

care, cu ochii mari, încrezători,

ea le-a privit.

 

Fusese-atât de prinsă de durere,

lipsită de voinţă şi putere,

crezând c-Ai părăsit-o,

în clipele cele mai grele,

a încercat să Te renege.

 

Dar adierea ce sufletul îi mângâia,

i-a prevestit prezenţa Ta.

A înţeles atunci că Tu eşti acel care,

mereu, pe-acelaşi drum cu ea mergea,

singurătatea şi tristeţea-i însoţea,

dar niciodată chipul nu îşi arăta.

Şi-n clipele cele mai grele

pe ale sale braţe o purta.

 

 

Olguţa Luncaşu Trifan – „Tainicele cărări ale iubirii” sau Incursiune realistă printre vestigii romantice

Iată-mă la finalul lecturării celui de-al doilea roman al scriitorului Marian MALCIU.

Ambele sunt romane care pot fi raliate, fără probleme, prin estetica privitoare la această specie literară, creaţiilor de nivel universal. Atât romanul „Ispita” cât şi „Tainicele cărări ale iubirii”, îţi captează atenţia încă de la primele rânduri, fiindu-ţi imposibil a le mai lăsa din mână până la pagina finală.

Romanele lui Marian MALCIU sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident, educative.

De această dată, vorbind despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii”, aş putea spune că am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Autorul Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, un tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având acel cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism cranio-cerebral. Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total. Iustin Dobrescu îşi pierde vederea şi îi este afectată memoria de scurtă durată. Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea.

Încă de aici se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier. Se creează, în acest fel, condiţii prielnice înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante:

– capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier.

– o metodă des-întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de pasiuni ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului chiar într-o introspecţie a gândurilor, sentimentelor şi a analizei locurilor prin care acesta se perinda, dar şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajul-narator:

„Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii”

În felul acesta reuşeşte autorul să dea viaţă, cu uşurinţă, gândurilor eroului său principal, Iustin, punându-l într-o legătură directă cu cititorul.

În romanul scriitorului Marian MALCIU, legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora. Astfel, viaţa personajului principal, aşa cum este cunoscută şi prezentată până la momentul accidentului, este fracţionată în mod brutal, între trecut şi prezent, de un vid de amintiri, foarte importante de altfel, din preajma accidentului, această fracţiune reprezentând nodul gordian al vieţii sale.

Iuliana, sora lui Iustin, este o tânără deosebită, cultă (profesor universitar), frumoasă, dar necăsătorită, a cărei percepţie faţă de bărbaţi a fost marcată, în mod negativ, de un tânăr din trecut, ce nu avusese o atitudine tocmai potrivită.

Şi în trecutul doctorului Eugen Tomescu se pare că destinul îşi pusese amprenta, deoarece, fiind în pragul admiterii la facultate, având opţiune pentru ASE, moartea violentă a tatălui, cauzată de un accident rutier, precum şi faptul că el avea convingerea că tatăl său ar fi putut fi salvat, l-au determinat să-şi schimbe opţiunea de admitere în învăţământul superior, chiar în ultimul moment, îndreptându-se către Medicină.

Doctor Pavelescu Laura, întâmplător sau nu, este personajul căruia autorul îi construieşte un trecut comun cu al doctorului Eugen Tomescu, fiind, însă, generos (după cum am remarcat şi subliniat şi la romanul „Ispita”, personajele feminine ale autorului, întotdeauna sunt pline de calităţi, astfel că şi anumite defecte sunt îmbrăcate în aşa fel încât, la final, să pară tot calităţi), creionându-i acesteia un caracter deosebit. Se cunosc încă din facultate, ea o fată foarte frumoasă, dar în aceeaşi măsură serioasă, preocupată de studiu, care pune la punct, fără drept la replică, pe tânărul student Tomescu, „îndrăgostit trupeşte” de frumoasa studentă. Tot trecutul îşi pune amprenta în mod definitiv pe viaţa ei, cu trei ani în urmă, atunci când i-a arătat iubirea, dar i-a şi răpit-o, după doar trei zile, lăsându-i-o zălog pe Daniela-Maria, copie fidelă şi mărturie a iubirii sale „pentru dragul ei Tinu”, alias Iustin Dobrescu.

Astfel autorul Marian MALCIU dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează – „Tainicele cărări ale iubirii”, romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturarea acestuia într-o incursiune realistă, printr-un labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urme ale trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final fiind, Iubirea.

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU:

„Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor”

Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”. În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru? Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicate mecanisme ale naraţiunii, cât si un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

 

Cu speranţa sinceră că acest roman va virusa anumite mentalităţi…

Vă mulţumesc şi vă felicit, din suflet, domnule Marian Malciu!

 

Cu preţuire,

Olguţa Luncaşu Trifan

  1. 04.2015 (scris) sau…

23.05.2015 …(publicat)

Iaşi

 

 

Poezia religioasă în festival

Ca instituții publice, Biblioteca Municipală Petru Maior din Reghin  și primăria Municipiului Reghin, reprezentată de ec. Maria Precup (primar), ne simțim onorate să fim coorganizatori ai concursului de creație literară (poezie religioasă) CREDO, concurs organizat de 15 ani de Nicolae Băciuț director al Direcției pentru Cultură Mureș.

Festivitatea de premiere a celei de-a XV-a ediții a avut loc în cadrul Proiectului cultural – educativ – științific și de divertisment, pus sub genericul Tabăra Baladele verii, și care a cuprins și alte câteva module: Biblioteca de vacanță – Să citim în fân (15 elevi, coordonați de Secția împrumut carte pentru copii, bibliotecar Lihăt Carmen și Biblioteca Ibănești, bibliotecar Man Nicoleta); Terapii complementare, coordonat de  Angela Socolean; Orientare turistică, coordonat de Ioan Astăluș; Lectură publică pentru adulți, coordonat de Sorina Bloj, Cântec și joc popular, coroodonat de Cătălin Cioba.

Programul diversificat al acestui proiect a făcut ca timp de patru zile, cei 120 de participanți de vârste diferite și cu preocupări diferite, să se întâlnească pe un teritoriu spiritual comun, să se cunoască, să comunice, sa se împrietenească, să-și îmbunătățească cultura generală.

Mulțumim d-nei Claudia Pescar, cea care ne-a găzduit la Castelul de la Lăpușna, manager general  la SC GRAND SA,  și care s-a implicat decisiv în reușita organizării evenimentului  desfășurat pentru a treia-a oară aici. De asemenea, mulțumim Primăriei comunei Ibănești, d-lui primar Dumitru Dan   Vasile, pentru parteneriatul fructuos  și avantajos, şi, nu în ultimul rând, părintelui Arsenie, stareţul Mănăstirii Lăpuşna, în spaţiile căreia s-au derulat momentele Concursului „Credo”.

Sorina Bloj

 

FESTIVALUL-CONCURS DE POEZIE RELIGIOASĂ „CREDO”

Ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015

 PREMII

I. Grupaje-manuscris

 Marele Premiu: Marin Ifrim, Buzău

Premiul I: Mariana Eftimie Kabbout, Galaţi; Mircea Dorin Istrate, Târgu-Mureş; George Bădărău, Iaşi;

Premiul II: Mariana Bendou, Oneṣti, jud.Bacãu, Olguţa Luncaşu  Trifan, Iaşi; Camelia Cristea, București;

Premiul III: Ion Georgescu Muscel, Canada, Lilioara Macovei, Bacău; Ana Urma, Vaslui     Ana  (Any) Drăgoianu, Ţânţăreni, Gorj; Prof. Ana Pandrea, Luduş; Daniela Tiger, Craiova;

Premiul Special al Juriului: Armina Flavia Adam, Nazna, Mureş; Răducan Gheorghe  (Puiu), Râmnicu Vâlcea; Daniela M. Popescu, Madrid; Liviu Jianu, Craiova; Marius Daniel Mihu, Ploieşti; Petruţa Freund, Aschaffenburg, Landul Bavaria, Germania; Obreja Marian, numele monahal Protos. Dr. Arsenie, Preot Diaspora, Franţa;

Premiul revistei Vatra veche: Ana Irina Iorga, Iaşi; Florentina Loredana Dalian, Slobozia

Premiul Editurii Vatra veche: Radu Botiş, Ulmeni, Maramureş

Premiul cotidianului „Cuvântul liber”: Florin T. Roman, Sebiş, Arad

Premiul Direcţiei pentru Cultură Mureş: Daniela Ţurlea, Săliştea, Alba

Premiu pentru traducere:  Mihaela Maria Cintean, Sacramento, California

Menţiune: Pavel Mariana Florica, Călăraşi; Ileana Luca, Sibiu; Belea Tudorel,Sighişoara; Tatiana Scurtu-Munteanu, Bereşti, Galaţi; Alexandra Sabina Lisievici; Romana Maria Rusu; Vasile Luca, Sighişoara.

Premiul Excelsior: Mădălina-Andreea Stan, Comăneşti, Bacău; Paula Diana Handra, Călăţele, Cluj

II. Volume

Marele Premiu: Mihaela Aionesei, „Surâsul dintr-o lacrimă”, Ed, Eurostampa, 2015, Răzvan Ducan, „Strigăt din curba lui Gauss”, Editura Nico, 2015

Premiul Special al Juriului: Ion Buciuman, „Poiana cu Izbuc”, Ed. „Viaţă şi sănătate”, Bucureşti 2015, Melania Rusu Caragioiu, Spre ceruri sacre, 2012, „Perlele Domnului”, Antologie de Puiu Răducan, Ed. Autograf, 2014, Maria Borzan, „Antologie de poezie populară”, Editura Nico, 2015, Daniela Tiger, „Ochi de lumină”, Ed. Vita Prevent Edit, 2015

Premiul I: George Călin, „Întru lumină și cuvânt”, Ed. Antim Ivireanu, 2015

Premiul II: Clelia Ifrim, „Cloșca cu puii de piatră”, Ed Limes, 2014, Marian Marcoci, Sculptorul tăcerii, Editura Nico, 2015

Premiul III: Vanda Ani, „Vrej de lumină”, Editura Nico, 2015

Premiul revistei Vatra veche: Dorina Stoica, „Când Te iubeam”, Ed. PIM, 2014, Viorica Șutu, Răstimp între lumi, Editura Nico, 2014, Cornelia Jinga Hetrea, „Tăcerile serbărilor galente”, Editura Nico, 2015,

Premiul Editurii Vatra veche: Stejărel Ionescu, „Cartea vieții”, Ed. Măiastra, 2015, Ana Munteanu Drăghici, „Nirvana”, Editura Nico, 2015

Premiul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Mureş: Gabriella Costescu, „În numele busuiocului”, Editura Reverberate Books Publishing House, London UK, 2014,

Premiul Bibliotecii „Petru Maior”, Reghin: Viorica Feierdan, „Flăcări în tandem”, Editura Nico, 2014, Gina Moldovan, „Universul unei trăiri”, Editura Nico 2015,

Premiul Muzeului Etnografic Reghin: Cătălin Cioba, „Toată lumea-i oarecum”, Ed. Nico, 2015

Premiul pentru debut: Claudia Vodă, „Ruguri şi rugi”, Editura Nico, 2015

Premiul „Excelsior”: Cristina Vasiliu, Suflet de stea, Editura Nico, 2015

Preşedintele Juriului:

NICOLAE BĂCIUŢ

Secretar

SORINA BLOJ

http://www.marianagurza.ro/blog/

Olguţa Luncaşu Trifan : În mâna destinului… (7)

Emanuela a tresărit înfiorată. Şirul gândurilor i-a fost brusc întrerupt de un zgomot violent ce s-a auzit lângă ea. Nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă, abia se liniştise puţin, lăsându-se purtată de gânduri. Inima-i bătea cu putere, să-i spargă pieptul. După ce se mai dezmetici, privind în dreapta, la distanţă de nici un metru de ea, zări cioburi de diferite dimensiuni, resturi din ceea ce, până atunci, fusese ochiul de geam al unei ferestre. Zăceau împrăştiate pe mozaicul lucios de pe holul spitalului. O infirmieră, care alerga grăbită să închidă celelalte ferestre ce se izbeau cu putere din cauza furtunii iscată din senin, o văzu pe Emanuela stând în picioare, lividă, privind încă, în stare de şoc, la cioburile căzute şi împrăştiate pe jos.

– Aoleu, Doamne! Doamna Romaşcanu, aţi păţit ceva, doamnă? V-a lovit, sunteţi rănită?

– Nuuu!… Doar speriată, puţin. Nu eram atentă… furtu…

Nu a apucat să termine, însă, ce avea de spus, că vorbele i-au fost întrerupte de o lumină puternică, ce spintecase cerul, unindu-se printr-un arc electric cu pământul, foarte aproape, iar zgomotul infernal al trăsnetului le-a făcut pe cele două să tresară, iar Emanuela s-a trezi dintr-o dată cu braţele ocupate de femeia care, până nu demult, o cercetase îngrijorată să vadă dacă nu a păţit ceva. O zguduitură puternică, asemenea undei unui cutremur, a scuturat, preţ de câteva secunde, clădirea veche a pavilionului…

Pe holul spitalului şi-au făcut apariţia, ţipând alertate, mai multe persoane: asistente, infirmiere, câţiva vizitatori, mame internate cu copiii. Totul se transforma într-un adevărat vacarm. Emanuela începu să-şi revină din starea de şoc provocată de sperietura cu geamul spart, iar agitaţia celorlalţi făcea loc, în conştiinţa ei, altei persoane. Acelei persoane, care trebuie să fie calmă, raţională, care trebuie să acţioneze în situaţii critice în şi pentru interesul celor din jurul ei, pentru restabilirea ordinii şi a unui climat de linişte şi limitarea consecinţelor…

Simţind greutatea din braţe, Emanuela privi spre cea care atârna susţinută doar de forţa braţelor ei, infirmiera. O aşeză cu ultimele puteri pe bancheta de pe holul spitalului.

– Doamnă, mă auziţi? strigă Emanuela cu fermitate, scuturând-o de umeri pe infirmiera ce zăcea palidă, cu ochii şi gura închise, fără a schiţa nici cel mai mic gest… Reacţionaţi, vă rog! Răspundeţi dacă mă auziţi!

Văzând că aceasta nu dă niciun semn, Emanuela, uitându-se în jur în timp ce striga după ajutor, verifică atent cavitatea bucală a infirmierei, gândindu-se că poate avea ceva în gură…, o gumă de mestecat, o bomboană, ceva care în urma sperieturii să-i fi blocat căile respiratorii. Nu găsi nimic de acest gen. Îşi apropie capul de faţa acesteia privind către piept, încercând prin metoda de Privire – Ascultare – Simţ să-şi dea seama dacă respiră. Între timp, lângă Emanuela, îşi făcură apariţia o asistentă şi o infirmieră.

– Vă rog! Nu respiră. Trebuie urgent începută procedura de resuscitare. O pătură, vă rog! Infirmiera aduse repede o pătură şi o aşeză pe jos. Asistenta îi verifică pulsul, anunţându-l a fi foarte slab. Emanuela, care între timp începuse să-i aplice compresiunile cardiace, se opri o clipă. Împreună cu asistenta şi infirmiera, au aşezat-o pe pătură, unde Emanuela a continuat procedura de aplicare a compresiunilor cardiace cu o frecvenţă de 100/ minut, la o adâncime de 4-5 cm toracic, primul set de 30. Între timp, asistenta era pregătită cu o mască specială pentru aplicarea respiraţiei artificiale. Aşezându-i capul în hiperextensie şi ridicându-i mandibula, partea îngustă a măştii acoperindu-i baza nasului, asistenta îi aplică două ventilaţii. Emanuela îşi reluă setul de compresiuni cardiace. Cele două femei, care cu doar două ore în urmă avuseseră un conflict, o dispută destul de urâtă în legătură cu dispariţia fetiţei, acum erau unite într-o luptă contracronometru cu moartea. Luptau cot la cot să salveze o viaţă. Se priveau, înţelegându-se din priviri, care şi ce proceduri să aplice.

După patru seturi de compresiuni şi tot atâtea ventilaţii, infirmiera a dat primele semne de viaţă. A tuşit puţin, apoi a început să respire. Emanuela şi asistenta, privindu-se victorioase într-o ultimă înţelegere tacită, au întors-o într-o poziţie laterală de siguranţă, pentru a nu se îneca cu propria salivă sau cu o eventuală vomă… Învinseseră. Asistenta i-a fixat tensiometrul pe braţ, citindu-i tensiunea.

– Are 85/70 mmcg. Îşi revine. Este încă mică, dar este normal, având în vedere situaţia dată… Şi pulsul este mic, încă, 55 pulsaţii/ minut…

– De aici, preluăm noi! se auzi vocea baritonală a unui bărbat, medic, urmat de alte patru cadre medicale. Era prof. dr. Popescu, de la cardiologie, dr. Bratu, dr. Alicov, de la Boli interne şi doi studenţi la medicină, în ultimul an, după cum i-a explicat o altă asistentă prezentă la faţa locului lui Emanuela.

Fuseseră anunţaţi de cineva din personalul de serviciu în pavilion şi solicitaţi, aflându-se în serviciul de gardă la Clinica de interne.

Au luat-o pe infirmieră într-un salon şi au conectat-o la o serie de aparate aduse cu ei. I-au cerut asistentei, dar şi Emanuelei, pe care a chemat-o în salon asistenta, relaţii, cu lux de amănunte, despre tot ce s-a întâmplat, moment cu moment, secundă cu secundă…

Profesorul dr. Popescu, urmărea în linişte evoluţia stării sănătăţii infirmierei, dar şi parametrii conturaţi pe aparate, dezvăluindu-i-se o serie de alte informaţii, la care acesta doar încrunta din sprâncene fără a spune nimic. Asculta şirul evenimentelor relatat de cele două femei, iar când acestea şi-au întrerupt relatarea semn că au terminat ce aveau de spus, profesorul le-a privit grav, dus pe gânduri. A întins mâna către Emanuela şi i-a vorbit:

– Doamnă, vă felicit! Astăzi aţi salvat o viaţă.

Apoi, întinzând mâna către asistentă, i-a spus:

– Misiune îndeplinită! Felicitări!

– Felicitări doamnelor! continuă profesorul. Această femeie nu avea nicio şansă de supravieţuire, astăzi, dacă nu aţi fi acţionat cu promptitudine, ca la carte. Nu vă voi întreba de unde aţi ştiut ce să faceţi, doamnă, i se adresă Emanuelei. Vă voi spune, doar, că aţi făcut-o foarte bine.

– Vă mulţumesc, domnule profesor! Nu am făcut nimic deosebit, răspunse Emanuela, uşor emoţionată. Nu aveam altă soluţie…, era de datoria mea. În astfel de situaţii, primordială este viaţa. Oricine ar fi făcut-o, important este să avem certitudinea prin ce facem, bazată pe cunoştinţe, că facem bine şi nu rău.

– Adevărat! întări Prof. Dr. Popescu spusele ei, după care îşi îndreptă privirea către echipă şi le transmise indicaţii referitoare la pacientă:

– Faceţi demersurile necesare pentru transport şi formele de internare în clinică. Se pare că va avea de stat, ceva timp, la noi. Doresc să-i urmăresc cu atenţie cazul. Pare-se că avem de a face cu ceva probleme congenitale, probleme, care, foarte posibil, să nu fi dat semne până în acest moment, dar care acum au debutat foarte violent, putând fi fatale, dacă nu erau aceşti doi îngeri păzitori.

– Este nevoie de ajutor, afarăă!! s-a auzit strigătul cuiva din capătul holului! A fost trăsnit teiul cel mareee…! S-a prăbuşit pe maşini. Se pare că sunt şi persoane…

Evenimentele desfăşurate, care captaseră atenţia tuturor în interiorul pavilionului, făcuseră ca starea vremii de afară să fie ignorată total, deşi reprezenta, în mare măsură, cauza de unde acestea au început. Dând ultimele indicaţii pentru transportul infirmierei în clinică, prof. dr. Popescu, delegă pe dr.Bratu să o supravegheze în continuare şi să se ocupe de tot ce trebuia, iar el, împreună cu restul echipei, urmaţi de Emanuela îndeaproape, s-au deplasat în curtea spitalului. Era o imagine de coşmar. Teiul era situat în curtea spitalului. Despre acest tei se spunea, că ar avea o existenţă atestată de cel puţin o sută cincizeci şi cinci de ani şi care încă mai umplea vara cu miresmele florilor sale, iar pavilioanele erau situate în jurul său în formă de cerc, de nu ştiau bolnavii ce a fost mai întâi: teiul sau acele pavilioane… Ei bine, acest tei, care a adus atâta bucurie multor suflete aflate în suferinţă, acum suferea răpus de un trăsnet, despicat pe din două de parcă o sabie mânuită dibaci de cineva, de undeva din cer, s-ar fi abătut asupra lui răpunând-ul dintr-o singură lovitură. Din tulpina sa, de undeva de la rădăcină, printre picuri mari şi grei de ploaie căzută cu furie din înălţimi, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului, se ridica un fum translucid care împrăştia în jur miros de ars, dar care îţi dădea senzaţia, purtându-te puţin în zona misticului, că ar putea fi sufletul acelui tei ce se înalţă către cer, către Creator…

Iarba din jur zăcea, culcată la pământ din cauza ploii şi a vântului, de parcă ar fi căzut în genunchi pentru rugă. Florilor, toate plantate în ronduri pe aleile lăturalnice, li se scuturaseră petalele şi erau purtate de vânt printre crengile teiului, pe ale căror frunze se scurgeau stropii de ploaie asemeni unor lacrimi pline de durere. Era un tablou răvăşitor.

Când au ajuns la faţa locului, în jur erau adunate foarte multe persoane: civili, bolnavi, cadre medicale, un agent de pază în vârstă, care era speriat şi se agita tremurând, dovedindu-se, oarecum, depăşit de situaţie. Se pare că o jumătate din tei căzuse peste două maşini aflate în mişcare. Nu se ştia exact câte persoane se aflau în interiorul acestora şi în ce stare se află victimele. Cealaltă jumătate căzuse pe alte trei autoturisme din zona unde se află situată parcarea. Exista bănuiala, dar nu certitudinea, că acolo nu ar fi fost prezentă nicio persoană.

Emanuela cercetă cu atenţie zona pentru a-şi face o idee de ansamblu, ascultând discuţiile din jur în acest timp. Se vorbea despre strategii de intervenţie. Folosindu-şi telefonul personal, apelă SNAU 112. Furniză toate informaţiile pe care reuşise să le culeagă de la faţa locului, solicitând echipaje pentru descarcerare, dar şi câteva echipaje pentru asigurarea ordinii şi îndepărtarea grupurilor de curioşi, precum şi ambulanţe, în caz că situaţia va impune ca victimele să fie transportate către spitale de specialitate. Discutând cu dispecera de la 112, şi-a dat seama că se mai primiseră două apeluri, dar fără a li se explica situaţia reală şi gravitatea acesteia, ci doar faptul că un pom a fost trăsnit în curtea spitalului.

Asigurată fiind că vor veni în curând forţele în măsură să intervină, Emanuela s-a apropiat de prof. dr. Popescu pentru a-i solicita atenţia pentru două minute.

– Domnule profesor, am o anumită pregătire, vă asigur. Lucrez în… Am nevoie puţin de sprijinul domniei voastre. Trebuie să se acţioneze strategic pentru ca totul să iasă bine. Până la sosirea echipajelor specializate să intervină, pe care eu personal le-am solicitat la 112, dacă credeţi că aveţi câţiva oameni bine pregătiţi, care să nu rişte nimic şi care să se apropie, de preferinţă unul sau doi bărbaţi, să verifice mai întâi să nu fie miros de benzină ori motorină… Ar însemna un mare pericol. Se poate produce vreo explozie de la vreo instalaţie electrică… Apoi, dacă au posibilitatea să vadă in interiorul autoturismelor, să ia legătura cu vreo victimă conştientă, ca să aflăm cu ce ne confruntăm… Numărul persoanelor, starea lor, dacă se poate face ceva medical etc. Dar, repet, fără a periclita viaţa salvatorilor. Eu voi încerca cu acest agent de pază să asigurăm cât de cât ordinea, să îndepărtăm curioşii şi să ţinem zona sub control, atât cât se poate, asigurând drum liber şi spaţiu de mişcare echipajelor care vor veni pentru ca acestea să poată acţiona într-un timp cât mai scurt şi eficient.

– Desigur, doamna…

– Romaşcanu. Mulţumesc!

– Desigur, doamna Romaşcanu, este foarte bine! Aveţi tot sprijinul meu. Mă bucur că vă aflaţi aici…

– Mulţumesc şi eu!

Între timp, ploaia îşi pierduse din intensitate, norii alergau pe cer grăbiţi către alte destinaţii. Stropii, din ce în ce mai rari, dispăreau vizibil, făcând loc unor raze timide, ce parcă se temeau să-şi facă apariţia, apoi, mai puternice, reuşeau să învingă urgia ce părea a nu mai lua sfârşit.

Doar acel tablou trist, al teiului răpus şi al suferinţei certe, dar fără dimensiuni cunoscute, persista…

Emanuela se îndreaptă către agentul de pază, în drum spre el cooptând încă vreo patru bărbaţi mai hotărâţi, care păreau să fie în măsură să impună respect şi ascultare. Le explică ceva, indicându-le cu mâna direcţii diferite pentru fiecare, apoi le spuse tuturor, zâmbind:

– Succes, domnilor! Şi vă mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare! Să mergem! Timpul este viaţă.

Se îndreptară pe direcţiile indicate de Emanuela şi începură să acţioneze, îndepărtând curioşii din zonă la o distanţă considerabilă de cea critică, suficient cât să permită echipajelor o intervenţie eficientă, fără a mai pierde timp, cu asigurarea zonei.

Nu a fost prea greu, deoarece modul de abordare a problemei nu a fost brutal. Li s-a explicat pe scurt şi concis situaţia, iar oamenii, deşi erau foarte îngrijoraţi, au fost înţelegători şi cooperanţi.

Echipa aleasă şi coordonată direct de prof. Popescu a acţionat în zona autoturismelor. Când Emanuela s-a apropiat, acesta a exclamat bucuros:

– Avem noroc. Nu sunt scurgeri de combustibili. Sunt sigur. Ploaia ar fi accentuat mirosul vaporilor. Nu miroase absolut deloc… Avem trei persoane într-un autoturism: doi adulţi şi un copil. O persoană, pe scaunul din faţă, este conştientă, răspunde, dar este blocată în portieră. A doua persoană, aflată la volan, se pare că are traumatisme mai grave. Respiră, dar nu este conştientă. Nu ştim nimic despre copilul din spate, de vreo doi anişori. Ori doarme, ori… nu ne putem pronunţa. Discutăm în permanenţă cu cea conştientă… pentru a o menţine cu un psihic bun. Nu avem posibilitatea sa ajungem la ei în niciun fel… În al doilea autoturism este o femeie singură. Se aude gemând. Într-un moment de luciditate, întrebată fiind cu cine este, a răspuns că este singură… Se pare că este medic, dar nu suntem siguri. Nu putem ajunge la maşină pentru că este toată acoperită de crengi grele, foarte bogate în ramuri.

Sirenele au anunţat sosirea echipajelor de intervenţie: ISU, Pompieri-Descarcerare, două echipaje SMURD şi Ambulanţă, Poliţie şi Poliţie Locală. Au sosit în trombă, aproape toate deodată, invadând curtea spitalului şi înfiorându-i pe cei prezenţi. Au coborât organizat, fiecare membru al echipajelor ştiind ce are de făcut. Plutonierul adjutant de la ISU a făcut o evaluare vizuală asupra situaţiei, dând subordonaţilor săi câteva indicaţii. Emanuela, însoţită de prof. dr. Popescu, s-au apropiat în acelaşi timp cu ceilalţi coordonatori de echipaje de la celelalte instituţii, pentru o informare asupra situaţiei.

Au dat mâna colegial, salutându-se, apoi Emanuela, care-i cunoştea pe o parte din cei prezenţi, l-a rugat pe prof. dr. Popescu să le prezinte situaţia:

– Domnule profesor doctor, vă rog! Sunteţi cel mai în măsură să informaţi…

În timp ce profesorul dădea informaţii despre numărul persoanelor şi posibila stare a lor, echipele de intervenţie îşi făceau, fiecare, datoria, acţionând organizat, fără a se încurca unii pe alţii, cu profesionalism şi precizie, precum acele unui ceasornic elveţian. Astfel, cei de la ISU tăiau crengile teiului, îndepărtându-le de trunchi ca pe nişte copii ce-i smulgi de la sânul mamei, lăsând-o cu braţele goale. Braţe ce le fuseseră sprijin atâta amar de ani. Era o imagine cumplită, dar necesară, având în vedere vieţile nevinovate care pâlpâiau să se stingă, căzute în mâna destinului…, la mâna şi la mila lui. Echipajul de descarcerare avea pregătite sculele pentru tăierea autoturismelor, pentru a putea elibera victimele, aşteptând doar să li se facă loc. Cei de la Smurd şi ambulanţă trebăluiau de zor în vederea preluării victimelor, acordarea primului ajutor, evaluare, stabilizare şi transport spre spitale de specialitate, care fuseseră informate despre eventualitatea primirii de victime, pentru a fi pregătiţi. Agenţii de la Poliţie şi Poliţie Locală au intrat în dispozitiv asigurând zona, mulţumiţi de organizarea de la faţa locului, nemaiavând prea multe de făcut, decât să menţină acel climat de ordine deja asigurată de Emanuela prin acea organizare ad-hoc…

Telefonul acesteia suna în continuu… Îl scoase din buzunar, ca de multe ori în ultima oră, făcând gestul de a respinge apelul, dar se uită la ecran şi văzu: “Acasă”. Aşa era salvat numărul părinţilor săi. Se gândi să le răspundă pentru a nu-i îngrijora şi mai mult… „Cine ştie de câte ori au sunat?” Răspunse scurt:

– Alo? Sărut-mâna, mămica! Nu pot vorbi acum. Nu…, nu încă. Vă sun eu. Sper să vă sun cât de curând… Am treabă. Gata! Închid. Sărut-mâna!

Închise telefonul şi continuă să urmărească desfăşurarea activităţilor de salvare. Prima maşină a fost tăiată în bucăţi. Altfel, victimele din ea nu puteau fi eliberate. A fost distrusă în proporţie de 90%. Era vorba de o familie din Botoşani, care venise în vizită la un bolnav, se pare că la tatăl femeii de pe scaunul din dreapta. Aceasta avea leziuni şi traumatisme destul de grave şi fusese prinsă în portiera contorsionată a autoturismului, dar era conştientă. A fost preluată imediat de medici.

Soţului său, eliberat acum din fiarele maşinii, inconştient, fără respiraţie, cu puls 0 şi fără semne vitale, cu leziuni şi traumatisme incompatibile cu viaţa, îi erau aplicate, acum, manevre de resuscitare obligatorii de aproximativ 10 minute de către medicii de la SMURD, fiind conectat la aparate. Se ducea o luptă infernală cu moartea, dar şansele acestuia păreau să fie nule. În schimb, Dumnezeu nu dormea. În timp ce tatăl tindea să treacă într-o altă lume, poate , cine ştie, într-o înţelegere neştiută, ca într-un troc neînţeles cu destinul, de pe bancheta din spate, trezit dintr-un somn adânc de către salvatori, dintr-un morman de fiare, dar care nu i-au făcut nici măcar o zgârietură, ţinând o frunză de tei în mânuţă, un băieţel de aproximativ doi ani a zâmbit cu mâna întinsă, ţinând frunza cu două degeţele, către un salvator, chicotea amuzat:

– Na! Ta-ta-ta-ta…! când acesta l-a luat în braţe cu ochii scăldaţi în lacrimi, gest de la care, absolut nimeni nu a reuşit şi nici nu a încercat să se stăpânească…

Oare, asta să fi fost Victoria Vieţii asupra Morţii?

Acel copil, care prin neştiinţa şi inocenţa lui, i-a râs morţii în faţă, în timp ce laşa îi fura tatăl, transmiţându-i acesteia cu zâmbetul pe buze, că: “Nu, nu este adevărat…! Tatăl meu va trăi prin mine, mai mult decât şi-ar fi trăit propria viaţă!”

După încă douăzeci de minute de resuscitare, epuizaţi, medicii s-au declarat învinşi şi au consemnat decesul bărbatului.

Între timp, eforturile celor de la descarcerare s-au concentrat pe a doua maşină, îndepărtând crengile şi trunchiul ce căzuse pe mijlocul acesteia, bucată cu bucată. Era o muncă dificilă şi care s-a desfăşurat în cu dificultate fiind necesar ceva mai mult timp, pentru că se avansa destul de greu din cauza grosimii trunchiului precum şi a poziţiei acestuia…

Prof. dr. Popescu s-a apropiat puţin şi a zărit numărul maşinii. A exclamat tresărind puternic, cu glas sugrumat:

– Dar, este doamna doctor Străinu…

~ Va urma ~

 Olguţa Luncaşu Trifan

27 Februarie 2015

Iaşi

 

Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (6)

Părinţii s-au îngrijorat, presupunând că este vorba de ceva grav, dar, înţelegându-se din priviri, au rămas în camera lor hotărând tacit să-i acorde fiicei lor un mic răgaz să îşi revină. „Ceva nu este bine…, dar ce să fie?” se întreba fiecare în gând.

– Să fie în legătură cu fetiţa? Doar asta ar putea fi, acum… Probabil că în acest moment nimic nu ar tulbura-o mai mult pe Emanuela… Este atât de implicată şi suferă atât de mult din pricina sorţii acestei fetiţe! gândi, cu glas tare, tatăl ei.

– Cred că da… Tot la asta mă duce şi pe mine gândul. Doamna aceea care a dat telefon…, o fi fost de la spital, vorbi şi mama în şoaptă, gânditoare şi neliniştită. Era destul de agitată la telefon. Nu a vrut să spună nimic, doar repeta: „Vă rog, doamnă! Vă rog să nu uitaţi! Spuneţi-i doamnei Emanuela să mă sune! Vă rog, să nu uitaţi!”… Cine ştie? Doamne ajută, să nu se fi întâmplat nimic rău cu fetiţa!

În acest timp, Emanuela, în camera alăturată, aşeza în geanta de voiaj cele câteva haine, pe care la prânz le scosese fericită şi le aşezase pe categorii, după cum gândise ea că îi vor fi necesare. Îşi propusese să desfăşoare mai multe activităţi în timpul planificat să rămână acasă. Nu se putea concentra la nimic. Mâinile îi tremurau şi nu-şi putea stăpâni agitaţia. Mintea îi lucra febril, încercând să înţeleagă, să pătrundă în ceea ce se putea întâmpla. Auzea în minte cuvintele amicei sale, Dorina, răsunând fără sens: „Doamna Emanuela, trebuie să veniţi! Nu mă întrebaţi, de ce! Nu ştiu prea multe…, că nu îmi spune nimeni nimic… Am venit la ora 19.00 la serviciu… Ştiţi, am mers la Daniela, ca de obicei, dar nu mai era nici ea, nici hainele…, nimic! Am întrebat pe toată lumea, dar nimeni nu ştie nimic ori nu vor să-mi spună… Ştiu doar atâta, că nu a fost înregistrat niciun deces pe pavilion. Asta v-o spun cu certitudine. Am un prieten la morga spitalului…”.

Emanuela tresări speriată şi ieşi puţin din gândurile ei, când părinţii intrară în cameră. Se uită în geantă şi observă cu stupoare că printre hainele ei, acolo, în geantă, ea împachetase cu grijă şi câteva cămăşi de ale tatălui său şi chiar câteva feţe de pernă. Le îndepărtă repede, tulburată şi jenată, încercând să ascundă de părinţii ei ceea ce era dovada certă a neliniştii şi neatenţiei provocată tocmai de gradul ridicat al acestei nelinişti.

– Ce s-a întâmplat, draga mea, o întrebă mama vizibil îngrijorată? Ai uitat ceva deschis?… Apa sau, poate, gazele?

– Nu, mămică! Sunt închise toate… Le-am verificat înainte de a ieşi din casă…

– S-a întâmplat ceva rău acasă? Doar nu ţi-o fi spart cineva uşa!… În ziua de astăzi se întâmplă atâtea… Toată ziua dau la televizor, pe la ştiri…

– Nimic de acest gen, te rog!

– Cu socrii tăi este ceva în neregulă? Sunt bine? Ce ai păţit?… Sau, cumva, la serviciu… Ai veşti proaste de la serviciu?

– Socrii mei sunt bine, sper, sau cel puţin aşa erau ultima dată când am vorbit, iar veştile primite nu au legătură cu serviciul meu, mămica, te rog!

– Emanuela, zise tatăl cu blândeţe, vorbeşte cu noi… Este mai bine, ar putea să-ţi fie mai uşor! Dacă este o problemă, poate că te-am sfătui… Dacă nu avem cu ce te sfătui, măcar îţi împarţi neliniştea cu noi. Odată eliberată de povară, vei vedea lucrurile altfel, nu eşti singură… Şi noi suntem destul de îngrijoraţi din cauza supărării şi neliniştii tale, dar, mai ales, din cauza efectelor ce le produce asupra ta.

Vorbind, tatăl îşi aşeză uşor mâna pe umărul chircit de îngrijorare al fiicei sale. Aceasta se aruncă la pieptul tatălui, întinzând o mâna şi spre mama sa. Îi cuprinse în braţe pe amândoi şi lăsă să curgă un hohot de plâns eliberator… Avea nevoie de asta…

– Ştiu! Ştiu că nu sunt singură, iertaţi-mă! Nu am cum să fiu singură atâta timp cât sunteţi cu mine, dar nu vreau să vă împovărez sufletul cu problemele mele, la care nici eu nu am prea multe răspunsuri… Voi merge mâine la oraş şi atunci voi vedea exact cum stau lucrurile, încercă ea să-şi liniştească părinţii, după care le povesti tot ce discutase cu Dorina.

– Bine că s-a interesat doamna aceasta, Dorina, la morga spitalului şi cel puţin te-a liniştit în această privinţă… Nu vreau să mă gândesc ce ai fi făcut, dacă…

– Atâta timp cât fetiţa este vie şi sănătoasă, toate se vor rezolva, draga mea, completă mama, ştergându-i lacrimile de pe obraji şi mângâind-o pe cap. Hai linişteşte-te şi te culcă! Mâine te trezeşti dimineaţă şi ai treabă! Trebuie să fii odihnită, cu mintea limpede!

În timp ce părinţii părăseau camera, Emanuela privea gândind în urma lor: „Doamne, Dumnezeule! Ce m-aş face fără ei? Câtă linişte îmi dau! Ţine-mi-i, Doamne, sănătoşi!

– Hei! Îîî… Tăticule! Mămică! auziră ei ceva nelămurit şi strigătul fetei lor.

Îşi întoarseră privirile amândoi odată, puţin speriaţi şi curioşi mai mult, să înţeleagă ce se întâmplă cu Emanuela, ce a dorit să le transmită ori de ce plânge iar. Aceasta s-a apropiat de ei şi, vizibil emoţionată, le-a spus:

– Vă iubesc din tot sufletul şi vă mulţumesc! Să nu cumva să îndrăzniţi să mă lăsaţi singură vreodată…

Emanuela îi mai îmbrăţişă şi îi sărută pe fiecare în parte, apoi…

– Hai, gata! La culcare! Am devenit sentimentali… Noapte bună!… Sărut-mâna! reuşi ea să îi îndepărteze din cameră, parcă grăbită să-şi şteargă lacrimile ce plecaseră rebele din ochii ei, înainte de a le observa şi părinţii.

Îşi făcu repede pregătirile dinainte de culcare, igiena personală, pijamaua, lăsându-şi periuţa de dinţi la îndemână pentru a o folosi şi dimineaţa. Apoi, făcându-şi rugăciunea, insistă pe ruga către Dumnezeu şi Maica Domnului şi a tuturor copiilor, ca fetiţa să fie bine. Îşi făcu cruce şi se grăbi să intre în pat, în speranţa că v-a reuşi să adoarmă…

Noaptea se dovedi a fi extrem de lungă şi chinuitoare pentru Emanuela. S-a frământat pe toate părţile, fără sorţi de izbândă să-şi găsească somnul. A aţipit de vreo două ori, dar s-a trezit imediat, transpirată şi speriată cumplit, de vise groaznice, aproape reale, ce-i bântuiau mintea…

O năpădi o sudoare ca de gheaţă. Începu să sufle greu şi să tremure. Avea gura uscată, voia să strige, dar nu-şi putea dezlipi buzele. Vedea o femeie ce se îndepărta privind în urmă, spre ea, rânjind şi ţinând ceva în braţe. Da! În partea stângă, lângă şold, se vedeau bălăngănindu-se nişte picioruşe de copil. Emanuela întindea mâinile cu disperare. Picioarele refuzau să o asculte, rămânând lipite parcă de cimentul ce-i ardea tălpile. Simţea un soi de neputinţă şi durere ce îi păreau mai greu de suportat decât moartea. În încercările sale disperate de a opri femeia, Emanuela se împiedică şi căzu la picioarele unui bătrân cu părul alb, care-i întinse mâna zâmbind, întrebând-o:

– Ce-ai păţit fata mea? De ce eşti atât de neliniştită?

– Moşule, fetiţa…, femeia, unde…? dori ea să ştie, dar, uitându-se în jur îngrozită, ţipă: Unde sunt? Au dispărut…!

– Hei, draga mea! Ia tu florile acestea şi mergi liniştită! îi vorbi bătrânul şi îi întinse un buchet de flori care-i umplură braţele, o atinse liniştitor pe frunte şi dispăru…

Emanuela alunecă, uşor-uşor, într-un somn odihnitor care, însă, dură foarte puţin, deoarece nu peste mult timp, sună ceasul anunţând ora 04.30 Era ora la care Emanuela trebuia să se trezească pentru a merge la autobuzul de ora 05.30.

Destul de obosită, se ridică din pat şi puse repede ibricul pe foc pentru a-şi prepara o cafea. Între timp, s-a spălat repede, s-a îmbrăcat şi a scos bagajul afară. S-au trezit şi părinţii ei şi au venit lângă ea pentru a mai vorbi puţin, cât timp îşi serveşte Emanuela cafeaua.

– Cum ai dormit, draga mamei? Te-am auzit toată noaptea frământându-te, o întrebă mama.

– Destul de rău, mămică. Mai liniştit, am dormit acum dimineaţă, vreo 10-15 minute, după un vis foarte ciudat, răspunse ea şi povesti părinţilor visul cu bătrânul şi florile.

– Orice ai avea de înfruntat, draga mamei, să ştii că o să fie bine. Bătrânul din visul tău, este semn de noroc, mamă! Este un semn întărit de florile pe care acesta ţi le-a oferit şi care-ţi prevestesc vremuri bune. Ai încredere! Ai simţit deja liniştea ce ţi-a transmis-o…

– Şi eu spun la fel, completă tatăl, o să fie bine! Dar, să ne ţii şi pe noi la curent cu tot ce s-a întâmplat şi tot ce se va întâmpla.

Puse mâna pe o altă geantă, pregătită de ei, de părinţi, cu o seară înainte şi îi spuse fiicei sale că o va conduce la autobuz.

Emanuela şi-a îmbrăţişat mama, spunându-i că îi pare rău pentru faptul că nu a putut să o ajute la tot ce-şi propuseseră. Le-a promis că se va revanşa cu prima ocazie.

– Sărut-mâna, mămică!

– Să fii sănătoasă, mamă şi Dumnezeu să te ajute!

Ajunşi la autobuz, după ce tot drumul au vorbit, Emanuela şi tătăl ei şi-au luat rămas bun unul de la altul, ea făgăduind că se va întoarce de îndată ce va putea pentru a-i ajuta.

– Rezolvă această situaţie, acum, Emanuela şi vei veni tu, când vei putea…

– Sărut mâna, tăticule! Rămâi sănătos!

– Mergi cu bine! Să suni când ajungi…

Acestea fiind spuse, Emanuela urcă în autobuz, făcând cu mâna tatălui său.

– Doamna Emanuela, dar…, cum se face că plecaţi atât de repede? Ieri spuneaţi că veţi sta o săptămână…, zise şoferul, sincer surprins, când o văzu pe Emanuela în uşa autobuzului. Aceasta, neavând chef să dea explicaţii, răspunse sec:

– Da, aşa este, am spus, dar trebuie! A intervenit ceva şi trebuie să plec.

Deplasarea cu autobuzul nu s-a dovedit a fi una din cele mai plăcute pentru Emanuela. Oboseala şi neliniştea ei şi-au spus cuvântul. I-a fost destul de rău. Într-un final, chinuită, a reuşit să adoarmă şi a dormit până a ajuns în oraş.

A trecut pe acasă, destul de tulburată şi încă obosită, a lăsat bagajul şi a sunat scurt la părinţi pentru a-i linişti.

– Alo…! Emanuela sunt. Sărut mâna, mămică!… Da, am ajuns bine, staţi liniştiţi!

– Te duci la spital? Să ne suni şi pe noi, imediat ce afli ceva, o rugă mama, de la celălalt capăt al firului.

– Da, desigur! Cu siguranţă, o voi face! Acum voi închide…. Trebuie să plec, mămica.. Sărut-mâna!

Emanuela a făcut repede un duş pentru a se răcori şi a risipi oboseala. Se simţea răpusă, lipsită de putere, după noaptea nedormită şi drumul destul de extenuant din cauza stării de rău avută. A ieşit de sub duş mult înviorată. S-a îmbrăcat lejer, într-un costum de bumbac de culoare roz, afară fiind deja foarte cald încă de dimineaţă. A pus mâna pe telefon, hotărâtă să o mai sune o dată pe Dorina. Era nerăbdătoare să afle ceva mai mult decât înţelesese în scurta convorbire cu aceasta. Nu a reuşit să-şi desăvârşească intenţia pentru că a fost întreruptă de soneria telefonului mobil.

– Alo…, da! Adrian? Off! Sunt acasă, dragul meu! Da. Trebuia să fiu la ţară, dar…

Emanuela îi relată soţului ei toată întâmplarea, în amănunt: cum se dusese la ţară, cât de bine se simţea, telefonul şi coşmarul prin care trece… Stabiliră să se audă, din nou, pe seară.

– Bine! Aşa o să fac, răspunse Emanuela, când Adrian o rugă să aibă grijă de ea şi orice ar fi să îşi păstreze calmul. Şi tu să ai grijă de tine! Te pup!… Bine! Voi aştepta telefonul tău… Da! … La ora 21.00, este bine.

Închizând mobilul, ridică telefonul fix şi formă numărul Dorinei.

– Alo! Dorina? Te-am trezit?… Scuză-mă, draga mea! Emanuela, sunt. Ai ceva, noutăţi, pentru mine?

– Bună, Emanuela! se auzi vocea somnoroasă a Dorinei în receptor… Nu! Din nefericire, nimic nou. Nimeni nu scapă o vorbă. Am încercat să aflu de la personalul care a intrat în tura de zi, dar… nimic. Îmi pare rău!

– Bine, Dorina! Eu am ajuns şi plec acum la spital… Culcă-te şi te odihneşte! Somn uşor! Pa, Pa!

– Mulţumesc frumos, Emanuela! Te rog să mă ţii la curent! Pa!

Emanuela aşeză abătută telefonul în furcă. Sperase atât de mult ca Dorina să-i spună ceva… Nu putea înţelege ce se întâmplă, avea o presimţire sumbră… „De ce este atâta mister? De ce au început să se ferească de Dorina? Să fie luată, cumva, în vizor din cauza prieteniei noastre?” se întreba ea în gând, fără să găsească răspunsuri. „Trebuie să fim mai prudente”, hotărî ea.. Nu şi-ar dori, sub nicio formă, ca această fată să sufere în vreun fel pentru că a vrut să o ajute. „Emanuela, nu mai ai timp de pierdut!” Zicându-şi asta, înşfăcă geanta şi cheile de pe masă, ieşi în grabă, încuie uşa şi plecă spre spital. Era hotărâtă să dea de capătul acestei probleme, indiferent cum, prin ce mijloace.

Ajunsă în stradă opri primul taxi.

– Bună ziua, domnule! Sunteţi liber sau poate aveţi o comandă…

– Liber, doamnă. Vă rog, urcaţi!

Emanuela urcă pe bancheta din spate, ocupând locul din dreapta. Şoferul, privind spre ea prin oglinda retrovizoare, o întrebă:

– Unde să fie?

– A! Mă scuzaţi! La Spitalul…, la intrarea din spate, vă rog!

– Aveţi vreo preferinţă în ce priveşte traseul, doamnă?

– Nu neapărat, domnule… Să fie cel mai scurt pentru a ajunge cât mai repede.

– Dacă sunteţi de acord, vom merge pe Str. Pictorilor, apoi vom ieşi pe Str. SF. Andrei pentru a evita aglomeraţia şi semafoarele…

– Este foarte bine, răspunse aproape mecanic, Emanuela. Gândurile ei erau îndreptate într-o altă direcţie. Putea să ocolească şoferul de trei ori oraşul, cu ea în maşină. Oricum, nu ar fi sesizat. Era prea adânc preocupată să găsească explicaţi la ce se întâmpla.

– Am ajuns, doamnă…

– Da… Cât trebuie să plătesc?

– 8,50 lei, doamnă!

Emanuela îi întinse şoferului 10 lei şi spuse:

– Vă mulţumesc frumos, domnule! Păstraţi restul!

– Mulţumesc frumos, doamnă şi Dumnezeu să-i dea sănătate!

– Cui? întrebă Emanuela mirată şi oarecum speriată.

– Păi…, nu ştiu… la cine mergeţi, răspunse încurcat taximetristul.

– A! Mulţumesc! Şi dumneavoastră, de asemenea!

Spunând acestea, Emanuela se pierdu grăbită în curtea spitalului, în timp ce şoferul de taxi privea în urma ei, vorbind cu sine însuşi: „Ciudată sau doar cu mari necazuri…, dar, ce vorbeşti Costele? Nu este treaba ta, la urma urmei… În loc să te bucuri că ţi-a lăsat bacşiş, tu comentezi atitudinea femeii…Hai, la treabă!”

Emanuela ajunse la Pavilionul pentru copii. Deşi trecuseră doar două zile de când a fost ultima dată aici cu mare bucurie, acum avea o senzaţie stranie, ca şi cum ar fi venit pentru prima oară, ca şi cum nu ar avea ce căuta în acest loc. Ceva îi spunea că vizita ei nu are subiect şi această idee o irita pe măsură ce înainta.

Urcă repede scările până la etajul întâi. La capătul holului, o asistentă vorbea la telefon. Zărind-o pe Emanuela, se opri încurcată din convorbire preţ de câteva secunde, apoi, revenindu-şi, dispăru repede pe o uşă laterală. Emanuela se sesiză cu privire la atitudinea asistentei, însă o puse pe seama faptului că poate nu dorea să-i fie întreruptă conversaţia. Înaintă hotărâtă pe hol până la salonul fetiţei. Deschise uşa şi rămase blocată în prag, privind cu stupoare salonul gol, de parcă Daniela nu ar fi fost niciodată locatara acestuia. Toate amintirile Emanuelei începeau sa-şi facă loc secvenţial în mintea ei. Trase repede uşa, dorind ca aceasta să întrerupă firul dureros al amintirilor. „Gata, Emanuela! Nu este momentul acum să clachezi, ai treabă! Se pare că vei avea de lucru serios! Fii puternică!”, se încurajă ea şi se îndreptă hotărâtă spre uşa cabinetului doctoriţei Străinu. Dorea cu înverşunare să afle direct de la ea ce se întâmplă.

Ajunsă în faţa uşii, trase aer în piept şi ciocăni discret. Ascultă cu atenţie, dar din interior nu primi niciun răspuns. Repetă bătaia în uşă, ceva mai tare de această dată, dar liniştea, tăcerea a fost singurul răspuns. Încercă să deschidă uşa. Era încuiată. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă către cabinetul asistentelor. Prin uşa întredeschisă zări o asistentă care scria ceva la o măsuţă. Emanuela ciocăni şi împinse puţin uşa, păşind în interior.

– Bună ziua! salută ea privind acea femeie.

Când asistenta a întors capul către ea, Emanuela şi-a dat seama că o ştie din vedere şi, imediat, şi-a amintit că şi aceasta o cunoaşte pe ea. Atâta doar că tresărirea asistentei şi felul în care a privit-o, au convins-o pe Emanuela că ştie ceva, dar că va ascunde de ea acel ceva, iar tremurul vocii, când i-a răspuns la salut, a alertat-o şi a introdus-o „în gardă”.

– Bună ziua, doamna Romaşcanu! Ce faceţi pe aici?

– Ce fac pe aici?! Da, bună întrebare! Am o finuţă aici şi cunoaşteţi această situaţie. Dar, curios… De ce mă întrebaţi ce fac aici? Eraţi obişnuită să mă vedeţi zilnic în ultima vreme chiar pe aici…

– Mă scuzaţi…! Ăăă…, aveţi dreptate, dar credeam…, credeam că ştiţi…, îngăimă asistenta devenind tot mai lividă, dându-şi seama că a vorbit mai mult decât trebuia.

– Ce să ştiu?… Ce ar trebui să ştiu? Ce s-a întâmplat? Vorbiţi odată! S-a întâmplat ceva rău cu fina mea? rosti Emanuela întrebările ridicând tonul pe măsură ce simţea că-şi pierde cumpătul.

– Eu nu, noi… nu ştim nimic, răspunse asistenta privind-o speriată pe Emanuela.

În ochii ei plutea teama. Se simţea depăşită de situaţie.

– Vorbeşte, femeie, odată! Ce bâigui acolo? Ce naiba ai?… Unde este fetiţa mea? Emanuela tremura de nervi. Merse la uşă şi strigă:

– Nu este nimeni sănătos la cap în acest spital? Nu poate nimeni să-mi dea şi mie nişte relaţii? Nimeni nu poate să mă lămurească?

Răsunară întrebările pe tot holul, dar nimeni nu-i răspunse. Se întoarse din nou către asistentă. Aceasta, rămasă în acelaşi loc, nemişcată, părea că este hipnotizată.

– Spune-mi, femeie! Te implor! Unde-i copila?

Neprimind nici un răspuns şi văzând că asistenta nu reacţionează în niciun fel, Emanuela îşi pierdu cumpătul. Reacţionă neaşteptat de repede şi de violent. Îşi repezi mâna direct în pieptul asistentei şi o strânse în forţă de halat, zgâlţâind-o cu putere şi strigând la ea:

– Vorbeşte o dată, nenorocito! Unde este fata? Vă distrug! Vă distrug pe toate!

Asistenta a făcut ochii mari, tremurând de teama că următorul pas al Emanuelei ar fi să o lovească. Găsindu-şi cu greu cuvintele, spuse cu glas sugrumat:

– Doamna doctor Străinu… Noi nu avem… Ea este…, este singura care ştie ce se întâmplă…. Numai ea vă poate da informaţii. Noi nu avem voie, spuse asistenta tremurând ca o frunză în vânt. Acum…, acum ea este plecată din spital. Este la un colocviu, încheie ea şi izbucni în lacrimi…

Emanuela o privi uluită şi desfăcu strânsoarea degetelor de pe halat. Împinse în pieptul femeii din faţa sa, abia stăpânindu-se să nu o lovească, precum simţise un impuls de moment. O privi cu silă şi îi întoarse spatele. În clipa aceea îi veni în minte un gând nebunesc. Îşi cercetă nervoasă ceasul. Era ora paisprezece şi zece minute. Se întoarse din nou cu faţa la asistentă. Aceasta făcu doi paşi înapoi, cuprinsă de teamă.

– Se mai întoarce astăzi? La ce oră? plecară întrebările pline de furia ce-o măcina.

– Nu ştiu… Vă rog să mă crede-ţi că nu ştiu!

– Bine, o voi aştepta, răspunse Emanuela cu hotărâre şi ieşi din încăpere.

Se plimba agitată, dus-întors, pe holul spitalului. Nu-i trecuse furia. În mintea ei se perindau cu rapiditate întâmplări, dialoguri, gesturi şi priviri, situaţii de tot felul, toate în legătură cu acelaşi subiect. „Când am botezat fetiţa, am gândit că problemele au luat sfârşit. Iată că, din nou, sunt pusă în situaţia de a lupta! Iată că, din nou, mă lovesc de această femeie, doctoriţa Străinu! Ce hram poartă acest medic? Care este treaba cu ea? Dacă se va dovedi că a făcut ceva, cât de cât, împotriva intereselor fetiţei, fereasc-o Sfântul! Eu personal voi face chiar şi imposibilul ca să-i scot tot gunoiul de sub preş!”

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

21 Februarie 2015

Olguța Trifan : Băierile durerii

Noaptea-şi tăiase limba.

Călare pe cumpăna zilei-surcea,

dracii, schimbaseră zăbala timpului

cu căpestre de frânghie,

să-mi încerce baierele durerii,

ceda-voi, ori ba?

 

Mă dibuiseră mulţi,

dar nu-mi ştia durerea niciunul.

Plângeau pereţii de mila-mi,

strângându-mă la piept,

cu surde gemete-mi

mângâiau în alint fruntea.

Eu, însă, fulg de pământ,

mă topeam.

 

Rănile-mi plângeau

astă-noapte-n palma ta…

în focul acesta lumesc

topindu-mă-n lacrimă,

strălucind sidefie,

în a Lunii lumină, pustie,

agăţată în barbă de cer,

când tu…, tu plecai.

 

În urma-ţi

urla vântu-n mine, ca o fiară.

Stârnind furtuni, năvalnice urgii…

când versul trist se zbătea,

încă,-n calimară, strigându-ne

c-o voce, parcă, înecată-n fum:

– Pribegi prin pânza vieţii, voi,

purta-mă-veţi prin vreun, străin, ungher…

sau poate,

într-un cufăr vechi, stingher,

găsi-ne-vom sfârşitul, noi,

eu şi iubirea voastră, amândoi?

Olguța Trifan

Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (5)

Zilele-şi urmau cursul statornicit de când lumea şi pământul. Emanueala îşi împărţea timpul personal între serviciu şi spital. Alte preocupări majore nu avea. Îşi făcuse din asta un obicei riguros. Venea, o hrănea pe Daniela, se juca cu ea şi pleca mulţumită. A treia zi chiar i-a făcut o băiţă. Era necesară şi fetiţa se simţea foarte bine.

La sfârşitul săptămânii, Emanuela a primit un telefon de la părinţii ei. Era anunţată să meargă acasă să-i ajute la anumite treburi în gospodărie. Obişnuia să facă acest drum ori de câte ori era solicitată. Le era singurul sprijin, ei fiind în vârstă şi cu destule suferinţe fizice. Bolile, se spune, nu ocolesc niciodată pe cei în vârstă. După ce şi-a făcut toate pregătirile, oftând, puse mâna pe telefon şi o sună pe Dorina, infirmiera de la spital:

– Alo? Dorina?

– Da! Eu sunt, se auzi din celălalt capăt de fir. Aaaa, Emanuela, da?

– Daaa! Nu am apucat sa mă prezint… Scuză-mă că te deranjez acasă! Ştiam că nu eşti de serviciu, dar este imperios necesar să vorbesc cu tine. Ştii, am primit telefon de la părinţii mei şi trebuie să plec din localitate să merg la ţară, să-i ajut la treburi pe ai mei… Voi lipsi cam o săptămână. Plec mâine dimineaţă… Vreau să te rog ceva. Ai tu grijă de finuţa… Ştii, nu prea sunt mulţumită de anumite lucruri…

– Ce s-a întâmplat, Emanuela? Este ceva grav şi eu nu ştiu?

– Păi, deocamdată nu sunt sigură, dar… Te rog mult să fii atentă un pic… Astăzi mi s-a părut că prea dintr-o dată s-au împuţinat pamperşii şi nu prea am avut timp să inventariez hăinuţele, dar mi s-au părut cam puţine în dulap. Nu cred că mă înşel şi tocmai de aceea te rog, doar, fii cu băgare de seamă! Şi pentru orice problemă, draga mea, sună-mă la orice oră! Notează te rog şi fixul de la mine de la ţară…, ştii, în eventualitatea în care nu am semnal… Aşa…, da, ai reţinut bine, mulţumesc frumos!

După ce Dorina repetă numărul comunicat, mai schimbară câteva cuvinte, îşi făcură urări reciproce de bine şi sănătate, după care Emanuela se scuză pentru deranj, mulţumindu-i Dorinei pentru disponibilitatea de a o ajuta. Acestea fiind zise, îşi închise telefonul şi cu o privire atentă inventarie toate bunurile pregătite a le lua la plecare.

Gândul drumului către casă, către satul ei drag, gândul că îşi va revedea părinţii, cărora avea atât de multe să le împărtăşească, o făcea nerăbdătoare. Cel mai important i se părea, fireşte, să le împărtăşească, cu lux de amănunte, nu numai ca pe o surpriză, ci ca pe o mare şi dorită împlinire de suflet, marea bucurie despre finuţa ei, despre botezul acesteia, dar şi marea ei amărăciune, având în vedere că povestea tristă a fetiţei o obsedase continuu, toată seara şi a două zi până a ajuns acasă…

Când Emanuela intră în satul părinţilor ei, în satul ei natal, parcă i se luă un văl de pe frunte, o greutate de pe umeri, sufletul tresăltându-i plin de o bucurie imensă… Avu senzaţia că dintr-o dată grijile îi dispăruseră. Era uşoară, fericită şi nerăbdătoare. Nici nu mai auzea zgomotul motorului şi nu i se mai păru că microbuzul se deplasează cu încetineală…

De altfel, de câte ori venea acasă, Emanuela avea aceleaşi trăiri. Simţea că într-o clipită se risipeşte toată oboseala oraşului şi dintr-o dată i se părea că este uşoară ca o pasăre, că zboară, că pluteşte prin casă şi prin întreaga grădină. Deşi muncea toată ziua fără odihnă, seara simţea doar o dulce oboseală fizică însoţită de un psihic foarte liniştit, relaxat, vioi, capabil să facă şi să gândească orice. Era, cu desăvârşire, o stare total opusă celei trăite în vacarmul oraşului. Gândurile i-au fost brusc întrerupte de Marcel, şoferul de pe autobuz…

– Doamna Emanuela…, am ajuns! V-aţi lăsat furată de gânduri doamnă… Sunt, Doamne fereşte, ceva necazuri?

– Nuuu…! Am ajuns? Nici vorbă de necaz, din contra…, răspunse Emanuela amuzată. Uite că se poate şi fără să adormi! Când vin acasă, mă apucă un soi de fericire amestecată cu amintiri, nostalgii…, rememorez locuri, evenimente, oameni, asociez până şi un pom cu momentul când am stat la umbra lui… Este minunat! Nu sunt ciudată…, doar nostalgică şi fericită! Uite-l pe tăticu! Sărăcuţul, a venit să mă ajute la bagaj!

Tatăl ei se îndrepta cu pas grăbit spre autobuz, însă nesigur din cauza vârstei, dar mai ales a bolii, trăgând după el un căruţ cu două roţi în care urmau să pună bagajele. Aveau de parcurs până acasă o distanţă de aproximativ jumătate de kilometru…

Fata îi alergă în întâmpinare şi îşi îmbrăţişă tatăl, care păru puţin încurcat de exuberanţa ei nereţinută, cu mare bucurie, lacrimile plecându-i instantaneu pe obraji… Era o emoţie pe care aceasta nu şi-o putea stăpâni, care o copleşea la fiecare întâlnire şi despărţire, din două motive distincte: la venire – bucuria revederii, iar la plecare – teama că ar putea fi ultima dată când se văd şi asta o ucidea. Avea o legătură specială cu tatăl ei, cu părinţii ei.

– Sărut-mâna, tăticule! Ce dor mi-a fost!!! Ce mai faci? Cum eşti, cum te simţi? Mămica ce face? Abia aştept să o văd şi pe ea… Hai acasă! Abia aştept să-mi povestiţi, să povestim… Hai!

Tatăl Emanuelei, scăpând puţin din strânsoarea acesteia, întinse mâna către Marcel, şoferul microbuzului, salutându-l:

– Cu respect! Vă salut!

– Vă salut, şi eu, domnule Lucaci! Trebuie să fiţi foarte bucuros… A venit, din nou, fiica dumneavoastră acasă. Face ce face şi iar vine… Nu vă lasă deloc!

– Eii! Vine…, îi este destul de greu să scape… Numai din cauza serviciului, dar face tot posibilul şi vine.

– La revedere, domnule Marcel! strigă Emanuela veselă, întorcându-se spre şoferul autobuzului. Sunt pe mâini bune!

Apoi, aşeză bagajele pe căruţ şi apucând de mânerul acestuia pentru a-şi ajuta tatăl, plecară amândoi, sporovăind în timp ce parcurgeau drumul către casă, bucuroşi…

Mama Emanuelei nu mai avea răbdare. Ieşise de câteva ori la poartă, tot privind pe drum în direcţia de unde trebuia să-i vină fiica. Când i-a văzut apropiindu-se, inima i-a tresăltat de bucurie. Le-a ieşit în întâmpinare, la poartă, lăcrimând şi frământându-şi mâinile de emoţie…

– Sărut-mâna, mămică!

– Draga mamii…!

Îmbrăţişarea lor nu avea nevoie de cuvinte. Era trăită cu aceeaşi intensitate ca de fiecare dată. Pentru Emanuela, părinţii reprezentau marea ei slăbiciune. Reprezentau icoanele cărora li se închina. Deşi, în concepţia ei, nu-şi putea imagina ca acel moment final, al despărţirii, să fie posibil, să se întâmple vreodată, se temea că prin dispariţia lor lumea ei s-ar prăbuşi.

O îmbrăţişă din nou pe mama ei şi îi sărută obrajii privind-o cu drag!

– Mămica mea dragă! Ce mai faci? Acum, că fiica ţi-a venit, eşti mai bine? Avem treabă multă?!

– Bine ai venit, draga mamei! Eiii! Avem, cum să nu avem…, dar numai ce ai venit şi… lasă asta!Hai să mănânci şi tu ceva, mai întâi de toate! Să stăm liniştiţi la masă…, doar nu pleci acum, de îndată, nu?

– Bine! Nu plec, sigur că nu, dar nu avem timp de pierdut… Trebuie să nu pierdem din vedere nici faptul ca acest mare duşman al nostru, timpul, trece foarte repede… Ori, asta înseamnă că trebuie să-l exploatăm la maxim, în favoarea noastră.

Fără a mai sta mult pe gânduri, ca o zvârlugă, Emanuela sări pe prispă şi dispăru în răcoarea casei de ţară, urmărită de privirile pline de dragoste ale părinţilor. Mama, într-un gest atât de obişnuit în ultimul timp, îşi şterse ochii, ferindu-se să fie văzută, cu colţurile basmalei. Mai calm, dar vizibil emoţionat, tata îşi freca palmele cu mare satisfacţie şi bucurie. După doar câteva minute, fata le apăru în faţă cu zâmbetul pe buze, radiind ca o adolescentă în mulţumirea sufletească ce o simţea, fiind gata schimbată şi pregătită pentru a-şi începe treburile pe care le intuia că le are de făcut. Cât timp mama ei aşeză masa, Emanuela despachetă bagajele punând rapid fiecare pacheţel la locul lui: în congelator, produsele pentru congelare; în frigider, cele ce trebuiau păstrate la rece; iar micile daruri obişnuite pentru părinţi, le aşeză alături. După ce termină cu toate, ordonată şi, totuşi, grăbită, ridică acele daruri şi le oferi personal, încântată şi dornică să le vadă licărul plin de bucurie, de mulţumire şi de bun simţ din ochi…

– Nu trebuia să te mai cheltui, iar, draga mea! o dojeni mama cu blândeţe. Cred că este destul de scumpă…, dar este aşa frumoasă! exclamă ea în timp ce privea rochiţa de vară primită din mâinile fiicei. De fiecare dată, Emanuelei îi făcea plăcere să-i aducă mamei ei câte o rochie, băsmăluţe şi alte lucruşoare de care orice femeie, chiar dacă trăieşte la ţară, are nevoie. Îi plăcea să îi vadă acea privire, rară, de bucurie adâncă amestecată cu bun simţ…, cu timiditatea unui copil, pe care nu o găseşti decât la oamenii de la ţară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tătăl ei, în momentul în care îi oferi un dar foarte preţios, aşa cum era ea convinsă că va fi pentru el… Când fusese ultima oară în vizită la ea, la oraş, văzuse o icoană cu Maica Domnului şi cu Pruncul nostru Issus Hristos, care, fiind conectată la curent electric, răspândea raze de lumină în încăpere. O primise Emanuela cadou de la prietena ei, Simona. Tatăl său, atunci, şi-a manifestat curiozitatea asupra preţului, în timp ce admira icoana cu mare încântare şi căldură lăuntrică.

Emanuela l-a privit atentă şi a înţeles că doreşte să aibă şi el o aşa frumuseţe de icoană în casă, dar preţul, dacă i l-ar fi spus, l-ar fi dezamăgit. Şi-a propus atunci, fără să-i promită nimic, că va căuta să-i cumpere una la fel, dar, negăsind, i-a adresat Simonei o rugăminte: să nu se supere dacă le-o va ceda părinţilor ! I-a povestit acesteia momentul acela şi i-a vorbit despre dorinţa pe care ea a citit-o în ochii tatălui, dorinţa de a avea şi el una, la fel cu cea văzută, cu toate că, ştia foarte bine, el niciodată nu ar fi îndrăznit să o spună direct… Simona i-a răspuns că icoana este a ei, îi aparţine şi, cu alte cuvinte, poate face ce vrea cu ea, fără sa fie necesar să îi ceară ei permisiunea şi că ea este chiar bucuroasă să-i vadă gestul odată făcut. Acum, Emanuela şi-ar fi dorit din tot sufletul ca Simona să fie aici, să poată vedea lumina din ochii tatălui ei, aşa cum ştia că poate fi citită în momentul în care el îşi descoperea darul primit…

– Dar…tu… ? Tu ai găsit alta? Cât costă? întrebă el bănuitor.

Emanuela prinse mâinile tatălui, vizibil emoţionat, în mâinile sale şi îl opri închizând ochii într-un gest de tăcere…

– Tăticule, ţi-am văzut admiraţia pentru această iconiţă şi dorinţa de a o avea şi consider că locul ei este aici…în casa părintească lângă dragii mei părinţi. Deci, primeşte-o cu toată inima, aşa cum ţi-o dăruiesc!

– Dacă aşa spui tu…aşa să fie! Parcă poate cineva să se opună voinţei tale…, adăugă tatăl, făcând ghiduş cu ochiul către mama Emanuelei…

– Hai, hai ! Gata cu “periuţa”! îl întrerupsea Emanuela, glumind… Nu trebuia să mai şi mâncăm ceva? Îmi este o foame… de lup! exageră ea dornică să depăşească momentul ce-i înduioşa sufletul.

S-au aşezat la masă şi, în timp ce mâncau, au continuat conversaţia în acelaşi ton, de bună dispoziţie. Emanuela era înnebunită după mâncarea gătită de mama ei. Întotdeauna, fără să ceară ori doar să exprime vag ce-şi doreşte, mama o aştepta cu felurile ei preferate… Au început cu o ciorbă de păsăre acrită cu borş de putină, acru, dres cu smântână şi ou. Mâncau cu poftă şi voie bună, dar nu conteneau să vorbească, fiecare căutând să afle cât mai mult din cele ce ce a mai făcut fiecare. Emanuela, despre părinţi, iar părinţii despre ea, despre soţul ei Adrian, despre sora Angela, soţul şi copiii săi şi despre fratele Emanuelei, Nelu, precum şi despre soţia acestuia. După felul întâi, Emanuela a rugat-o pe mama să rămână la masă pentru că se va ocupa ea de felul doi – un ostropel de pui stropit cu usturoi. Revenită la masă, mama a intervenit şi a întrebat-o pe Emanuela despre fetiţa pe care a botezat-o:

– Draga mamei, spune-ne şi nouă despre fetiţă! N-ai zis nimic până acuma… Cum s-a întâmplat, cine este puiul acela de om…, de unde şi până unde ţi-a venit ţie să faci acest lucru? Mare lucru ai făcut! Mare pomană! Să-ţi dea Domnul sănătate şi fetiţei, la fel!

– Aşa, pur şi simplu, mămică! Aşa a vrut Dumnezeu. Am hotărât fără a mă gândi în prealabil, răspunse Emanuela gânditoare, la început, apoi din ce în ce mai veselă. Sinceră să fiu, a fost un moment în care m-am speriat să nu o pierd, dacă stau pe gânduri prea mult… Apoi, cum să spun, nimic nu mi-ar fi clintit hotărârea de la început luată. Aş fi înfruntat orice obstacol. Este voinţa Domnului şi Mâna Destinului. Asta este convingerea mea…

Acestea fiind zise, Emanuela începu să povestească şi nimeni nu ar fi putut să-i oprească cuvintele. Le-a vorbit despre toate detaliile referitoare la fetiţă, despre botez şi despre părinţii acesteia, despre modul în care a pregăti totul şi despre prestaţia părintelui, acolo, la spital. Părinţii săi ascultau, trecând de la o stare la alta. Se putea citi pe chipurile lor când milă şi tristeţe, când durere şi trecerea la bucurie, când uimire şi iertare. În acelaşţi timp, se putea citi, mai spre final, mândria ce-o simţeau privindu-şi fiica şi înţelegând din spusele ei câtă mulţumire sufletească are. Sentimentul împlinirii, a lucrului bine făcut şi plăcut de Dumnezeu, era trăit de toţi trei la maximă intensitate. Da! Ei au crescut şi au format acest om. Este copila lor şi acum ea luptă cu lumea pentru ceea ce este bine…

– Parcă era vorba de un desert? schimbă Emanuela subiectul, destul de brusc, observând cât de adânc trăiesc părinţii săi întreaga poveste. Mirosul meu nu mă înşeală…, adăugă ea mişcându-şi năsucul obraznic, pofticios, dintr-o parte în alta.

S-a ridicat de la masă şi, din doi paşi, mai elastică decât o pisică ce simţea mirosul de lapte, a ajuns, de pe terasă, în bucătărie, direct la cuptorul aragazului. Aici, în spatele uşii închise, unde căldura nu se risipise încă, descoperi o plăcintă învârtită, turnată în foaie subţire, cu multă brânză de vaci. Mirosul îmbietor i-a smuls o exclamaţie destul de puternică încât să fie auzită de afară…

– Fugi pisică hoaţă de acolo! Ai să rămâi fără mustăţi! ţipă mama ei, glumind, făcându-se că o ceartă… Nimic nu-ţi scapă ţie, fată…

Emanuela chicoti veselă şi, pe drept cuvânt, fericită. Începu să taie plăcinta aburindă, cât se poate de pofticioasă şi îndemânatică, în mici romburi, pe care le aşeză pe un platou. Toată încăperea se umplu de mirosul ademenitor, că-i lăsa gura apă! Se abţinu cu greu să nu ia o bucăţică, mai degrabă de teama că-i va arde gura. Merse cu platoul la masă, zâmbitoare şi victorioasă, purtându-l ca pe un trofeu valoros…

– Şi, Adrian? El ce face, când mai vine acasă? Ne este dor de el…Când era acasă, orice ar fi fost, făcea ce făcea şi venea pe la noi… Îmi era de mare ajutor, rosti îngândurat tatăl Emanuelei, după ce mâncă o bucată aproape fierbinte de plăcintă.… Aveam bază mare pe el, acum sunt singur. Este destul de greu…

– Hmm! Singur zici… Şi eu ce mai sunt aici, domnule? Cantitate neglijabilă? Interveni Emanuela, făcând pe supărata, dar trăgând cu ochiul către mama sa, astfel că, într-o clipită, izbucniră amândouă în râs. Este adevărat, se vede treaba, continuă ea, faptul că, de când lumea şi pământul, ginerele este mai iubit decât fiica, dar, domnul meu tătic…, nu ai nicio şansă şi trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Adică…, cu o fiică ! Ce ziceai?

– Eu ştiu ce să zic? răspunse tatăl Emanuelei cântărind răspunsul, grav, scărpinându-se gânditor după ureche… Nu ştiu, zău, ce să fac… ! Ar trebui să te supun la nişte probe… şi chiar nu ştiu dacă faci faţă. Mă tem că te faci de ruşine…

– Provoacă-mă! Ia, te uită la el ! ripostă Emanuela contrariată.

– Păi, uite ce zic eu…! Dacă Adrian ar fi fost acum aici, ar fi mers cu mine să aducem o căruţă de iarbă pentru animale…

Emanuela îl privi contrariată, se ridică de pe scaun fără să spună un cuvânt şi plecă, undeva, în spatele casei. Tatăl rămase la masă, în continuare. Amuzat, îi spuse soţiei sale:

– Iată că a cedat fără un cuvânt! În sfârşit, am lăsat-o fără replică…, adăugă el şi răsuflă uşurat, trecând imediat discuţia despre diverse probleme pe care le aveau de rezolvat în zilele următoare.

În acest timp, Emanuela scoase hamurile şi hăţurile din locul în care le ţinea tătăl său, la umbră, să nu le usuce soarele şi le duse la căruţă. Verifică cauciucurile căruţei cu atenţie, să nu aibă pană şi să fie bine umflate, apoi scoase calul, pe Cătălin, un armăsar de toată frumuseţea şi foarte cuminte, blând… Zicea tatăl Emanuelei că animalul nu poate fi altfel decât stăpânul şi avea dreptate. Il mângâie uşor pe bot şi pe cap, scoţându-i un scai încurcat în coamă, apoi îl dirijă uşor între hulubele căruţei. I-a aşezat hamul pe el, fără probleme, calul răspunzându-i liniştit la comenzi. Emanuela îi vorbea cu voce joasă tot timpul, mângâindu-l în timp ce îi lega curelele la hlube. După ce a terminat, i-a pus hăţurile şi i-a aşezat uşor zăbala în gură. A căutat coasa, furca, cutea pentru ascuţit coasa, care acum era în stare pefectă, fiind probabil pregătită de tatăl ei. Pe Emanuela o mulţumea aspectul acesta, deoarece surpriza va fi deplină… Zâmbind mulţumită, aşeză scaunul, perna de burete, se urcă în căruţă, trase de hăţuri şi conduse calul cu căruţa astfel încât să o tragă la portiţă.

– Domnul tăticu, este gata? Permiteţi să raportez: Provocare-am acceptat/ calul este înhămat,/ furcă, coasă am luat, / în căruţă am urcat…/ şi n-am timp de aşteptat!

Părinţii Emanuelei au făcut ochii mari, amuţind. Nu le venea să-şi creadă ochilor. La orice s-ar fi aşteptat, dar la asta, nu. Tatăl Emanuelei s-a ridicat râzând, s-a încălţat şi s-a apropiat suspicios de căruţă. A verificat toate legăturile, curios, foarte surprins, şi, în final, declarându-se mulţumit de rezultat a deschis porţile, iar Emanuela a ieşit mândră cu căruţa din curte, aşteptându-şi tatăl să urce. Mai apoi, alăturaţi umăr la umăr pe scaunul căruţei, mândri unul de celălalt, sporovăind întruna, au dat fru liber calului, să tot tragă căruţa după el pe uliţele satului, spre locul de unde aveau să aducă iarbă. Au ajuns repede şi Emanuela şi-a rugat tatăl să ducă dânsul calul în pripon. Ea a luat coasa şi a început o brazdă. Avea mişcări regulate, precise şi menţinea ritmul fară un efort prea mare. Se întorcea înapoi unind brazda când, trăgând cu coada ochiului în urmă, observă cum tatăl ei, care priponise calul ceva mai sus, căuta uimit sub brazdă din loc în loc… Emanuela a înţeles. Căuta iarbă netăiată şi spre surprinderea lui nu a găsit. Emanuela l-a rugat să stea liniştit să se odihnească, va cosi ea şi o vor încărca amândoi. Când a făcut de un coş bun de căruţă, au încărcat-o amândoi şi au plecat spre casă, el mândru de fata lui cea vrednică şi pricepută, ea mândră că a putut face toată această lucrare fără greşeală şi fără ca tatăl său să obosească.

Apusul roşiatec cuprinsese orizontul, aruncându-şi ultimele săgeţi spre cei doi, tată şi fiică, cuprinşi de un moment de tăcere şi cărora gândurile le fugeau obosite, probabil în direcţii diametral opuse. Da. Emanuela, se gândea la fetiţă… Ce-o fi făcând? Astăzi nu a văzut-o. Se rugă în gând să fie bine şi reveni cu gândul la tatăl ei, privind îngrijorată către el. Mai slăbise şi chiar parcă mai îmbătrânise, de ultima oară de când nu-l mai văzuse… Oare o fi totul în regulă? Ce este cu el?

– Tăticule, te simţi bine? întrebă Emanuela pe un ton serios, acel ton care era foarte cunoscut tatălui ei. Când aceasta îl folosea, nu mai era loc de glume sau minciuni.

– Eii, Emanuela! Tu ştii că mie îmi este cu neputinţă să mai spun că sunt bine… Insă, în ultima perioadă de timp…, m-am simţit ceva mai rău decât de obicei.

– Dacă nu vei merge odată cu mine, vei veni cât de curând pentru o internare şi un set complet de analize. Nu vei sta aşa, muncind şi neglijându-ţi sănătatea. Ne-am înţeles?

– Bine, Emanuela! Voi veni…

Între timp, ajunseseră acasă şi, după ce au deshămat calul şi i-au pus mâncare pentru noapte în iesle, au dat şi la celelalte animale, s-au spălat şi au intrat în casă.

Mama Emanuelei era puţin neliniştită. Cănd a văzut-o pe Emanuela i-a spus:

– Ce bine că aţi venit, fată… ! Te-a căutat cineva la telefon, de mai multe ori… Insista, era agitată… Era o femeie şi voia doar cu tine să vorbească… A spus să o suni.

– Cine? întrebă Emanuela speriată, devennind lividă la faţă cu fiecare cuvânt rostit de mama ei… Cine a sunat?

– Nu mi-a spus numele, maică…, deşi am întrebat-o… Doar repeta să o suni.

Emanuela puse mâna tremurând pe telefon şi o sună pe Simona, gândindu-se că s-a întâmplat ceva acasă.

– Alo? Simona? M-ai sunat, tu, la ai mei? Nu? Ok! Nimic… Pa!

Formă tremurând, un alt număr…

– Alo? Bună seara…! Tu… Ceee?… Cum se poate aşa ceva?… Când?… Bine, mulţumesc! … Nu se poate!… Vin, cum să nu vin?… Mulţumesc, din nou! Mai zise Emanuela şi scăpă receptorul din mână…

Părinţii o priveau speriaţi cum se schimbă la faţă. S-au apropiat de ea şi au început să-i frece uşor mâinile, de teamă să nu leşine, aşa de rău arăta. Au încercat să afle ce motiv, ce veste a tulburat-o atât de mult, dar ea nu a putut ori nu a dorit să răspundă.

– Hai, spune ce s-a întâmplat ! …De ce te-ai tulburat aşa rău, ce veste ai primit, fetiţo?

– Bagajele ! Trebuie să-mi fac bagajele. Mâine dimineaţă plec. Îmi pare rău… Trebuie!

Deşi era atât de palidă şi picioarele se păreau că nu o ajută să stea dreaptă, Emanuela a vorbit cu hotărâre în glas, parcă înverşunată de ceva. A trecut în camera în care erau hainele ei, lăsându-şi părinţii în pragul uşii îngrijoraţi şi temători…

~ Va urma ~

Olguţa Luncaşu Trifan

15 Februarie 2015

Iaşi

Olguţa Luncaşu Trifan : În mâna destinului… (4)

Emanuela s-a întors, cu fetiţa în braţe, către „părinţii” acesteia. I-a privit lung, cu inima strânsă, cu neîncredere şi cu durerea celei ce ştia cine şi cum sunt ei. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să fi putut aşeza această fetiţă-îngeraş în braţe sigure, în braţe care s-o protejeze, care să-i construiască aripi solide pentru a nu se prăbuşi la prima încercare de zbor… „Cum pot să fac asta, Doamne? Cum pot aşeza copilul în braţele celor care au aruncat-o fără milă?”

Se îndreptă, totuşi, către cei doi şi cu glas stins, rosti:

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

Aşeză copilul în braţele celor doi, care, spre surprinderea tuturor, au primit-o ca doi străini, neprivind-o măcar. Ba, mai mult, chiar cea care prin naşterea fetiţei se numea “mamă”, a avut o reacţie de neînţeles. Şi-a întors privirea într-o parte, ferindu-se să privească în ochi pe cea care era carne din carnea ei, sânge din sângele ei. Cei prezenţi nu au putut să desluşească pe chipurile lor nicio urmă de sensibilitate, nimic. Nu au schiţat nici un gest, nici atunci când Emanuela le-a luat din nou fetiţa din braţe. Aproape că au răsuflat uşuraţi, grăbindu-se să iasă repede pe hol, unde au scos câte o ţigară dintr-un pachet şi au plecat în balconul de la capătul palierului pentru a fuma.

Simona şi cu Angela au servit pe cei prezenţi cu gustări, prăjituri şi suc. Preotului i s-a oferit un platou, pregătit special şi Emanuela i-a înmânat banii, taxă de botez, după care acesta a plecat, având şi alte obligaţii.

Între timp se făceau pregătiri pentru băiţă. Moaşa, Angela, îşi luă rolul în serios, pregătind cădiţa cu grijă ca temperatura apei să fie potrivită, presără în apă, pe rând, toate cele ce se folosesc conform tradiţiei şi obiceiurilor din bătrâni, aşezând în cădiţă faşa şi un prosop de bumbac pentru ca fetiţa să nu alunece. Au aprins lumânarea, pe care o ţine Ionuţ, băiatul cel mare al Angelei. Emanuela dădu crijma jos de pe finuţa ei şi trecu cu o crenguţă de busuioc pe la ochi, menindu-i „să vadă lucruri bune şi frumoase”, pe la urechi – „să audă numai învăţăminte şi să ia aminte la ele”, pe la gură – „să vorbească cuvinte înţelepte şi să ştie a respecta pe cei din jur”, pe la mânuţe – „să fie harnică si pricepută”, pe piept – „să fie iubitoare şi cu suflet mare”, pe cap – „să fie deşteaptă si luminată”, pe picioare – „să o ducă acolo unde trebuie şi să o aducă mereu acasă, lângă cei dragi”. Apoi, ţinând-o pe un braţ, uşor, începu să o stropească cu apă călduţă, pentru a o obişnui. Era firavă, un copil ce începea să prezente modificări fizice din cauza modului de viaţă şi a mediului nefavorabil în care trăia. Teama Emanuelei dispăru în momentul în care, Daniela-Nela, finuţa ei, a scos un chicotit zgomotos, însoţit de un zâmbet larg, la primul contact cu apa. A aşezat-o uşor în băliuţă şi, după ce a udat-o bine, a şamponat-o uşor pe cap. Nu mică i-a fost surpriza, constatând un strat gros de solzişori pe căpşorul fetiţei. Şocată, Emanuela se uită întrebătoare spre infirmiera cu care se împrietenise. Aceasta îi răspunse privind-o în ochi, neputincioasă:

– Nu. De când este la noi, nu i s-a făcut nicio baie. Nu avem voie. Să nu răcească. Îi mai ştergem cu şerveţele umede, din când în când.

Uitându-se cu atenţie şi pe la încheieturi, pe la axile, observă că apa, împreună cu şamponelul, săpunul, începuseră să înmoaie acele zone cu depuneri. “Nu se poate aşa ceva!” şopti Emanuela şi spălă fetiţa, cu lacrimi de indignare, de milă şi de revoltă, şiroindu-i pe faţă. Clătea şi iar şampona, cerând să mai fie adusă apă caldă. A început să îi desfacă acei solzişori înmuiaţi frecând uşor cu unghiile. Fetiţa stătea nemişcată. Doar zâmbea, fixându-şi nănuţa drept în ochi, fără să clipească. Cei prezenţi priveau muţi de uimire acest miracol, exclamând din când în când:

– Doamne! Ptiu, să nu fie de deochi! Uite-o cum râde mititica! Alţii o ţin o gură la baie…şi ea…!

– Şi…fără să i se facă o baiţă, şase luni, în spital? Cum este posibil aşa ceva? De neimaginat! Doamne în ce epocă trăim? Biata fetiţă, uite cum stă!

Emanuela curăţă cu grijă, fiecare părticică din corp fiind spălată şi îngrijită cu atenţie. Pe un prosop mare, pufos, din bumbac, alb cu broderie roz şi cu locşor special pentru cap, o scoase din cădiţă înfăşurând-o în el şi şteargând-o uşor pentru a o usca. Moleşită, dar probabil gâdilându-se, fetiţa hohotea fericită. Toţi o priveau uimiţi. După ce a uscat-o bine, Emanuela a trecut-o pe un prosop uscat şi a cerut de la Angela sticluţa cu mir (ulei sfinţit de preot la botez) şi a uns-o peste tot: frunte, ochi, pomeţi, pe după urechi, pe la încheieturi, călcâie, axile, printre degeţele, suflându-i peste tot pentru a avea o piele catifelată şi a mirosi frumos. Apoi a strigat-o pe nume:

– Daniela-Nela!

Fetiţa a tresărit privindu-şi nănuţa drept în ochi. Emanuela a luat-o în braţe a pupat-o, neavând voie până atunci, spunându-se că îi ia mirul. Sunt, doar tradiţii, dar la care bătrânii ţin, le respectă pentru binele copilului. Iar Emanuela, om cu credinţă, dar şi cu respect pentru tradiţii şi conservarea acestora, a dorit să nu încalce nici un aspect legat de acestea. Pe rând, cu fiecare obiect de îmbrăcăminte, a început să-şi gătească finuţa. Întâi pampers-ul, chiloţel, maieuţ, un hamleţel subţire, o rochiţă albă din saten cu broderie roz şi pălăriuţă la fel. Arăta ca o prinţesă, ca o minune! Ceva se schimbase la ea. Totul se schimbase! Era alt copil, o altă viaţă şi…, probabil, un alt destin…

Trecea din mânâ în mână, toţi îi oferindu-i dragoste. O pupau şi îi puneau căte un bănuţ simbolic la rochiţă, iar ea nu uita şi nu obosea să împartă tuturor zâmbete. În acest timp “părinţii” stăteau rezemaţi de tocul uşii fără să scoată un sunet, doar schimbau priviri din când în când. Aproape uitase toată lumea de ei, când, deodată, în momentul în care au observat că cei prezenţi pun bănuţi la rochiţa fetiţei, le-a crescut interesul. Au început să se apropie şi să-şi zâmbească complice unul altuia…

Emanuela, însă, a observat. Le-a făcut semn Simonei şi Angelei să fie atente, iar acestea s-au plasat aproape de uşă. Când fetiţa a ajuns în braţele Cristinei, Costel s-a postat între aceasta şi restul mulţimii iar “mama” fetiţei a încercat să ia fetiţa în braţe de la Cristina, însă mâna căuta sub rochiţă…

– Ţie nu îţi este ruşine deloc? Vouă nu vă este ruşine deloc? Răsună ca un tunet, vocea gravă a Emanuelei? Sunteţi atât de jos! Unde mai vreţi să coborâţi? Mă întreb cât de jos sunt limitele voastre, oameni buni? Cum vă ţine pământul? Emanuela ia fetiţa în braţe, dă instinctiv un pas înapoi, coboară vocea şi cu blândeţe, continuă:

– Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă si treziţi-vă! Realizaţi ce aţi pierdut! Nu este ea perdanta… Voi sunteţi, dragii mei! Vă promit, astăzi, în faţa ei, că voi lupta cu toate forţele să nu-i mai puteţi face rău niciodată! Şi acum…, vă rog, plecaţi! Plecaţi, până nu chem poliţia. Ea, copila asta curată, vă salvează pielea astăzi…

Cei doi au plecat, vorbind între ei, certându-se reciproc pentru faptul că, lăcomindu-se la puţinii bani de la rochiţa fetei, au pierdut eventualii bani care i-ar fi dat doamna… pentru botez. Toată discuţia a fost auzită şi relatată ulterior de către o asistentă care vorbea la telefonul din holul spitalului.

Emanuela se aşeză extenuată pe pat, cu fetiţa în braţe, tremurând de nervi.

Ca şi cum ar fi înţeles ce se întâmplă, Daniela-Nela a prins-o pe nănuţa ei de nas stârnind râsul celor din salon, dar şi al Emanuelei, destinzând atmosfera. A început să râdă şi ea, iar Emanuela a înţeles că nu trebuie să permită ca aceşti oameni să le strice ziua. S-a mai jucat puţin timp cu fetiţa, privind-o ca pe o păpuşă. Nu putea să nu-şi amintească de cei ce o abandonaseră fără să se gândească… Era gândul ce o chinuia cel mai mult. Gata! Se va ocupa de problema asta, dar nu acum. Infirmiera intră pe uşă cu o sticluţă cu lapte. Era ora mesei pentru finuţa ei şi vor împărţi acest moment, doar ele. Luă sticla cu lapte de la infirmieră şi îi fixă tetina între buze. Fetiţa prinse biberonul şi începu să sugă, cu poftă, conţinutul din sticlă. Baia îi făcuse poftă de mâncare, dar şi somn. Când mai avea vreo două degete de lapte în sticlă, ochişorii ei grei s-au lipit într-un somn profund. Emanuela o privea cu atâta dragoste, cu atâta duioşie, încât, în acel moment, te gândeai că sunt una. A mai stat câteva minute cu ea în braţe, cât a mai schimbat impresii cu personalul spitalului – reprezentat de două asistente şi două infirmiere, cu privire la modul în care a decurs botezul, despre felul minunat în care a reacţionat fetiţa, doctoriţa Străinu şi funcţionarul de la registratură fiind plecaţi chiar din timpul botezului. Emanuela şi-a aşezat finuţa, cu dragoste şi grijă, în pătuţ, mângâind-o uşor. Fetiţa a răspuns mângâierii cu un zâmbet leneş, continuându-şi somnul.

Deşi Angela şi Simona au încercat să o sfătuiască pe Emanuela că nu e bine să lase toate lucruşoarele pentru fetiţă la spital şi nici tot pachetul de pamperşi, aceasta s-a încăpăţânat să o facă, motivând că finuţa ei nu trebuie să mai ducă lipsă de nimic, cu atât mai mult cu cât fusese asigurată de personalul spitalului, prezent acolo, că le vor folosi doar pentru fetiţă. Astfel, Emanuela a început să aranjeze toate hăinuţele în dulăpiorul fetiţei: costumaşe, rochiţe, hamleţei, chiloţei, maieuri, soseţele, prosoape, jucării…, toate cele de trebuinţă pentru un bebeluş şi chiar mai mult. Emanuela fusese mai mult decât generoasă, din multe motive: ea nu avea copii, povestea fetiţei îi trezise atât simţurile materne, dar şi mila, neputinţa, revolta. În viziunea ei, un copil reprezintă un miracol şi de miracole nu poţi să-ţi baţi joc.

După ce termină de aranjat lucruşoarele, cu sufletul îndoit de tristeţe şi păreri de rău pentru că trebuia să plece, merse lângă pătuţ şi îşi privi îndelung fina care dormea profund, liniştită, având chipul unui îngeraş senin, precum gândi Emanuela că poate fi şi datorită faptului că primise botezul… Se aplecă, îi sărută mânuţa şi apoi fruntea şi rosti:

– Dormi liniştită, draga mea! De acum înainte, nănuţa îţi va fi alături, va fi bine!

Se ridică încet, o lacrimă şiroindu-i pe obraz. După ce toţi cei prezenţi au mai trecut o dată să o privească, în semn de rămas bun, au luat bagajele şi, cu ele în mână, au salutat personalul spitalului, plecând. Emanuela i-a anunţat pe aceştia că va veni să o viziteze pe fetiţă şi să-i facă băiţă, personal, de câte ori va fi nevoie, după care a plecat şi ea, suspinând.

Pe drumul către casă, cele trei femei discutau intrigate atitudinea celor ce veniseră… în calitate de părinţi…? Cine mai ştie?

– Ai avut răbdare cu ei, Emanuela! rosti cu indignare Angela. Eu am avut o dorinţă nebună de a-i scoate afară de-o aripă, încă din momentul în care i-am zărit că au apărut. In primul rând, pentru ce ştiam că au făcut cu acest copil. Cum să-l abandonezi fără urmă de regret? Apoi, toate minciunile tatălui, în legătură cu sănătatea ei… Doamne, Dumnezeule! Cu astfel de lucruri nu se glumeşte. Nu poţi provoca soarta în acest fel… Apoi, cum să vii astfel îmbrăcat, ştiind că este botezul copilului tău, că va fi prezent un preot? Nu! Aceşti oameni, clar, nu aveau ce căuta aici!

– Pe mine, interveni Simona, m-a oripilat reacţia ei, a “mamei”, în momentul în care i-ai pus copila în braţe şi nu i-am înţeles gestul… Iniţial, mi-a fost milă de ea gândindu-mă, ca mamă ce sunt, că a întors capul ferindu-şi privirea dintr-un sentiment de vină, de ruşine faţă de cea pe care o abandonase, neavând puterea de a o privi în ochi. Apoi, analizându-i mai bine expresia feţei, am citit o repulsie, ceva ce m-a durut, un ceva despre care, niciodată, nu am crezut că poate exista, că voi putea vedea pe chipul unei femei ce-şi ţine în braţe pruncul. Era nerăbdătoare ca totul să se termine mai repede. Femeia asta nu are nimic matern în sufletul ei… şi mă întreb ceva, ce cred că se întrebau şi ei până la un punct: ce căutau ei, în acest film??

– Baniiii! strigară în cor copiii de pe bancheta din spate, care până acum stătuseră cuminţi şi ascultau discuţiile celor trei femei, fără a părea interesaţi de subiect.

Surprinse de perspicacitatea şi logica fără cusur de care au dat dovadă copiii, cele trei femei s-au privit cu subînţeles, apoi i-au privit pe ei cu admiraţie, ca pe cei trei înţelepţi.

– Bravo, copii! rosti Emanuela, după care, privindu-şi din nou sora şi prietena, continuă să vorbească, explicându-se. Am dorit să fie totul bine, am dorit ca acest botez să fie făcut sub auspiciile iertării, a înţelegerii, cu inima curată. Am dorit, de asemenea, să le dau o şansă să-şi îndrepte greşeala, să vadă ce au pierdut, să înţeleagă ce au. Am şi sperat, de ce să nu recunosc? Dar, am vrut să mă şi conving de anumite lucruri, să fiu sigură că nu greşesc, că nu voi face o nedreptate în deciziile pe care le voi lua. Nu vreau să fiu orbită şi să am sentimentul că fac ceva mânată de ambiţii prosteşti. Acum, ştiu că voi lupta să ţin aceste personaje la distanţă de fetiţă, pe bună dreptate. Şi nici măcar Dumnezeu nu mă va condamna, ba, mai mult, sunt convinsă că mă va sprijini şi îmi va fi alături.

În maşină s-a instalat liniştea. Restul drumului, până acasă la Emanuela, l-au parcurs fără să mai spună nimeni nimic. Fiecare rămăsese cu gândurile şi privirile rătăcite în vacarmul străzii, obosiţi de evenimentul care, iniţial, părea o formalitate, dar care, aşa cum s-a petrecut într-un spital, s-a dovedit a avea un consum energetic copleşitor, cauzat de o încărcătură emoţională extraordinară. Singurele care nu-şi permiteau relaxarea totală erau Angela, care trebuia să fie atentă la trafic, precum şi Emanuela, care, era deja în cercetarea şi căutarea de soluţii pentru Daniela-Nela…

~ Va urma ~

Olguţa Luncaşu Trifan

Februarie -07 – 2015

Iaşi

Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (3)

Soneria răsună în hol. Deşi era în aşteptare şi ştia bine cine trebuie să fie, Emanuela tresări puternic. Din doar doi-trei paşi, ajunse la uşă. O deschise cu mare grabă, deosebit de precipitată. Era într-o stare de agitaţie pe care nu şi-o înţelegea şi nu şi-o putea stăpâni. Nerăbdarea o năpădise şi emoţiile o copleşeau. Tocmai se gândea la Adrian. Regreta enorm că nu este acasă, că nu-i este alături, mai ales acum, când avea atâta nevoie de el…

– Ai venit Simona? Ce bine. Hai, intră! îşi întâmpină ea prietena şi, imediat după ce aceasta trecu pragul, închise uşa în mare grabă, încercând vizibil să-şi ferească privirea şi intră grăbită în bucătărie, scuzându-se. Apucă cele două ceşcuţe pentru cafea şi, imediat după ce le ridică, abia salvă una din ele să nu-i cadă. Ambele mâini îi tremurau foarte rău. Cu greu le-a adus şi le-a aşezat pe o măsuţă.

Simona observase starea Emanuelei de cum intrase pe uşă. I-o citise pe chip. A făcut eforturi să se abţină de la orice remarcă, ştiind că prietena ei nu ar dori să fie descoperită şi stârnită mai rău de cât era în acel moment. Gândea îngrijorată că, totuşi, nu este chiar atât de simplu după cum părea la prima vedere. Privind-o atent când aşeza ceştile pe măsuţă, a înţeles că lucrurile au scăpat puţin de sub control. Şi-a dat seama că prietena ei avea nevoie de o eliberare pentru a face faţă evenimentului ce urma să aibă loc. S-a apropiat uşor de Emanuela şi i-a prins bărbia cu două degete, aşezându-şi cu blândeţe cealaltă mână pe umărul ei:

– Spune-mi, draga mea! Ce ai păţit luptătoareo? Te-au copleşit emoţiile, da? Ai adunat atâtea în sufletul tău… şi acum nu mai ştii ce să faci cu ele. Eşti un singur om, draga mea! Cât vei mai aduna de la toţi? Hai, spune-mi! Ce te apasă? Ce-i în sufleţelul tău chinuit, draga mea?

Nemişcată, Emanuela o privea pe Simona, ca şi când nu ar fi văzut-o şi nu ar fi auzit-o. După câteva clipe lungi, expresia chipului i se schimbă şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraz. Ruşinându-se de prietena ei, încercă să-şi ferească privirea întorcându-şi capul, dar Simona îi fixase strâns bărbia între cele două degete şi o ţintuia cu privirea.

– Nu ştiu, Simona, începu Emanueala să vorbească în şoaptă. M-am trezit foarte bine, dar, dintr-o dată, m-am întristat, continuă ea întărindu-şi vocea. Mi-am pus tot felul de întrebări: dacă nu iese bine…, dacă nu ştiu ce să fac acolo, dacă nu mă ajută nimeni… Mă gândeam şi la Adrian. Aveam atâta nevoie să fie şi el aici! Câte sacrificii şi, în definitiv, pentru ce să muncească atât de departe? Pierdem atâtea lucruri importante pe care am putea să le facem împreună! Oare se merită? … Apoi, mă mai gândeam la finuţa mea… Îmi ziceam că, uite: dă Dumnezeu copii celor ce nu au nevoie de ei, celor care nu ştiu să preţuiască darul primit…

Emanuela spuse totul dintr-o răsuflare. Se întoarse la ceştile pentru cafea şi îşi şterse înciudată lacrimile cu dosul palmei, destul de supărată pe ea însăşi, după cum obişnuia în asemenea situaţii. Cunoscând-o destul de bine, Simona ştia ce urmează şi se pregăti să-i însoţească replica:

– Gata! se auziră cele două voci, ale Simonei şi Emanuelei, reunite.

Aceasta din urmă se uită surprinsă la Simona, neaşteptându-se la reacţia prietenei sale şi izbucniră amândouă în râs. Efectul urmărit de Simona fusese obţinut. Emanuela prinse ibricul cu mâna dreaptă şi turnă cafea în cele două ceşti. Nu-i mai tremurau mâinile. Tensiunea interioară ce părea s-o doboare, dispăruse. Îşi băură cafeaua discutând în linişte ultimele detalii.

– Ştii…? Mi-ar fi plăcut să putem merge să botezăm fata la biserică, să aibă şi ea parte de acel botez complet, în cristelniţă…Uf! Multe mi-aş fi dorit eu…, dar îi mulţumesc Lui Dumnezeu şi pentru atât! Mă bucur că El îi oferă şi ne oferă această şansă: ea să primească Sfânta binecuvântare a Botezului şi eu să împlinesc voia Lui.

– Ştiu, draga mea! Te înţeleg foarte bine, dar eu zic să te mulţumeşti cu ceea ce ţi se oferă şi să nu te mai gândeşti la alte situaţii sau dorinţi. Da? Gata!

Emanuela sorbi grăbită ultima gură de cafea, căutând ceasul cu privirea…

– Cât este ceasul? Vaaai! Ai dreptate… Este deja nouă fără un sfert. Trebuie să ne pregătim. La zece fără un sfert vine Angela cu băieţii. Tu mergi cu fata, da?

– Da. Merge şi Cristina. Chiar este încântată. Abia aşteaptă, mai ales că… vrea să o vadă pe “mami doi” cum botează fetiţa aceea mică…

Când venise Emanuela în Iaşi, Cristina avea doar un an şi şase luni. Timpul a trecut şi ea a crescut, fiind aproape cât Emanuela, acum. Obişnuia să-i spună acesteia: “mami doi”. Acum, în vârstă de treisprezece ani, merge cu Emanuela oriunde şi doarme de multe ori la ea, fiind foarte apropiate.

– Dacă nu mai ai nevoie de mine, Emanuela, merg să ne pregătim şi noi.

– Nu, nu mai am, poţi merge… Grăbiţi-vă!

Emanuela făcu un duş rapid, îşi aranjă repede părul, se îmbrăcă punându-şi un costum deux pieces, albastru-indigo, cercetându-se în oglinda din hol. Mulţumită, trase aer în piept privindu-şi ceasul cu nerăbdare. Era nouă şi treizeci de minute. Apropie toate bagajele în hol şi verifică banii. Inventariind cu privirea totul, se convinse că nu a uitat nimic. Se îndreptă către micuţul ei altar, fixă icoana cu privirea şi trase profund aer în piept. După ce eliberă aerul îşi făcu cruce şi rosti cu voce tare:

– Iartă-mă, Doamne! Iartă-mi mie toate fărădelegile mele şi curăţeşte păcatele mele, curăţeşte sufletul meu să mă pot apropia de acest copil, de această fetiţă cu suflet curat, să mă apropii în bucuria ta şi cu folos pentru ea! Doamne ajută ca totul să fie bine! Şi curăţeşte şi pe cei ce fi-vor prezenţi acolo şi dă-le, Doamne, gând bun, gând curat! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!

Odată rostită această rugăciune, aşa cum a ştiut ea s-o adreseze lui Dumnezeu, Emanuela îşi mai făcu o dată cruce şi se mirui cu mir sfinţit de la Biserica Mitropoliei, obţinut atunci când a fost la Sfânta Cuvioasa Parascheva.

O bătaie în uşă o scoase din acea linişte ce o cuprinsese. Venise sora ei, Angela, cu amândoi copiii: Ionuţ şi Andrei.

– Hei, “nănuţă”! Eşti gata? Te aşteaptă finuţa. Să mergem! o îndemnă Angela cu vorba şi cu gestul, foarte bine dispusă.

Cei doi băieţi au înşfăcat bagajele şi au plecat la maşină. Angela a luat şi ea ce a mai rămas, iar Emanuela, după ce a verificat dacă a rămas ceva neluat, a încuiat uşa şi a bătut în uşa Simonei, atenţionând-o să iasă şi să coboare.

Au trecut pe la florăria unde vorbise pentru lumânare. O exclamaţie de surpriză din partea Emanuelei, îi confirmă vânzătoarei faptul ca munca ei nu fusese în zadar…

– Este deosebită, adică… este exact cum mi-am dorit! îşi confirmă ea exclamaţia.

Lumânarea era împodobită cu boboci de trandafir alb si roz, tiul de culoare alb şi roz şi panglici fine din aceleaşi culori, dar de lungimi diferite. Plăti fără să mai ia bonul de casă şi fără să uite a-i lăsa un mic bacşiş vânzătoarei, semn de mare mulţumire. Salută şi plecă în grabă.

Au ajuns la spital în timpul programat şi, totuşi, au urcat în grabă la etajul unu. Au fost întâmpinaţi de asistenta de etaj şi infirmiera de serviciu.

– Bună ziua, salută Emanuela cu zâmbetul pe buze! Ce face finuţa mea?

– Este bine, doamna Romaşcanu şi, cred eu, chiar… nerăbdătoare. De dimineaţă este, toată, un zâmbet. Este o minune de fetiţă! Dar, poftiţi! Mergeţi înăuntru…! Dacă aveţi nevoie de ceva…, suntem aici. Ne veţi găsi, negreşit.

Intră în salon. Fetiţa era cu privirea aţintită la uşă. Probabil îi auzise şi îi recunoscuse vocea…O primi cu un zâmbet pur, cald, care o topi pe Emanuela. Pe patul alăturat era o cădiţă de baie, albastră, din plastic. Salonul fusese aranjat în aşa fel încât să încapă mai multe persoane. Emanuela se jucă puţin cu finuţa ei, apoi ca şi cum aceasta ar fi înţeles tot ce-i spune, îi explică faptul că trebuie să stea cuminte pentru că nănuţa trebuie să pregătească tot ce trebuie la botez. Apoi, veselă, începu să scoată din pungi cele aduse şi să le înşire pe alt pătuţ, în anumită ordine: săpunul alb şi prosopul pentru preot – pentru a-şi spăla mâinile, iconiţa pe care preotul o va sfinţi, crijma de botez , adică acea bucată de pânză albă, dreptunghiulară, necusută, netivită, care se mai numeşte şi pânză mir, după tradiţie, ce nu trebuie să fie nici mai mică nici mai mare de 1,5 metri, care reprezintă viaţa copilului şi pe care naşa aşază copilul primit de la preot, după botez, adică după ce este scos din cristelniţă, Această crijma, împreună cu prosopul pentru copilul botezat, hăinuţe şi alte accesorii, formează trusoul bebeluşului. Toate acestea, fuseseră adunate cu grijă acasă şi împachetate, iar acum Emanuela le aşeza meticuloasă în ordinea folosinţei lor.

Mai alături, într-un colţ al salonului, Angela şi cu Simona s-au ocupat de despachetat platourile cu gustări şi prăjituri pentru personalul din spital, aşezându-le pe o masă special aranjată în acel colţ al încăperii. Tot acolo, au aşezat pahare de unică folosinţă pe o tavă şi sucul. Emanuela a prins crijma în jurul lumânării, legându-o cu acea faşă roz.

Cristina, Andrei şi Ionuţ, au venit tiptil să-i şoptească Emanuelei că au sosit “părinţii” fetiţei şi că stau, undeva, pe hol…, sprijiniţi de un calorifer. Emanuela a ieşit să vorbească cu ei. S-a apropiat şi s-a oprit indignată la doar un pas de ei. Şocată vizibil de modul în care erau îmbrăcaţi, în special femeia, care purta un tricou până sub sâni şi pantaloni scurţi, arătând în acest fel o iritaţie dizgraţioasă pe abdomen, i-a rugat să o însoţească şi mergând la o infirmieră a rugat-o pe aceasta:

– Vă rog, doamnă! Poate aveţi un halat, ceva, să-şi pună pe ea…, femeia aceasta… Nu poate apărea în faţa preotului aşa… şi cu acele iritaţii, defilând pe aici…! Doamna asistentă, vă rog şi pe dumneavoastră, schimbă Emanuela direcţia şi rugămintea către o asistentă ce tocmai intrase pe uşă, să vă daţi cu părerea despre… infecţia acestei doamne…! Priviţi aici!… Credeţi că poate prezenta un pericol pentru fetiţă? Potrivit tradiţiei, va trebui să-i pun, la un moment dat, fetiţa în braţe şi…

– O voi examina, mă voi ocupa de ea, dar dacă o dezinfectez şi îi dăm apoi ceva să pună pe ea, nu cred să mai fie probleme…

– Vă mulţumesc frumos! Ocupaţi-vă, în acest caz, de ea…! Vă mulţumesc din suflet, doamna asistentă! exclamă Emanuela uşurată şi plecă foarte liniştită în salon.

– Doamne ajută! Binecuvântat fie numele Domnului! se auzi salutul şi binecuvântarea preotului, care tocmai intra în salon.

– Sărut-dreapta, părinte! răspunseră într-un glas Emanuela şi celelalte persoane prezente acolo.

– Fiţi binecuvântaţi! le răspunse preotul, făcând semnul crucii în direcţia lor. Este pregătită să intre în lumea creştinilor? întrebă el, imediat, întinzând mâna în pătuţ şi atingând obrăjorii fetiţei. Aceasta îi răspunse cu un zâmbet, de parcă ar fi înţeles că pentru ea venise.

Fără veste, încăperea se umplu de îndată. Pe lângă cei ce o însoţeau pe Emanuela, veniseră asistente, infirmiere, doctoriţa Străinu, funcţionarul de la Registratură şi alte două – trei persoane necunoscute, probabil medici ai secţiei.

Preotul făcu un semn blând cu mâna către cei prezenţi. Toată lumea tăcu de îndată şi în liniştea ce puse stăpânire pe salon, el vorbi:

– Dragi creştini, ne-am adunat aici, într-un mod mai puţin obişnuit, pentru a săvârşi Taina Sfântă a Botezului, pentru a primi în rândul creştinilor acest sufleţel, această fetiţă. Totul se face prin marea milă a Bunului Dumnezeu şi prin Lumina aruncată de către El asupra acestei femei, asupra acestei creştine ce i-a aflat povestea şi a dorit, fără întârziere şi fără urmă de tăgadă, să-i lumineze calea, să o scoată din întuneric considerând că doar prin botez va reuşi asta. Ce înseamnă de fapt botezul, dragii mei? Prin săvârşirea tainei botezului, copilul este creştinat, i se iartă toate păcatele. I se iartă păcatul strămoşesc, de la Adam şi Eva, cei ce de la început au călcat porunca dumnezeiască. Tot prin botez, copilul primeşte şi Darul Duhului Sfânt. Botezul poate fi săvârşit o singură dată la fel cum, doar o singură dată, omul se naşte venind pe lume din părinţi trupeşti.

Iată şi de ce, aşa cum presupun că ştiţi şi dumneavoastră, naşii copilului devin părinţi spirituali ai copilului. Ei mărturisesc, se leapădă de păcatul strămoşesc, de cele rele şi se închină lui Iisus, creştinând copilul. Ei iau de la părinţi un păgân şi vor aduce înapoi un creştin. Naşă, am înţeles că naşul este plecat cu serviciul departe, peste hotare… Având în vedere că botezul nu se face în Sfânta biserică, înţelegem situaţia şi admitem lipsa dumnealui. Dumneavoastră, naşă, ştiu că sunteţi botezată, dar vă întreb: v-aţi spovedit? V-aţi împărtăşit?

– Desigur, părinte!

– Este foarte bine şi am luat act de mărturisirea dumneavoastră. Aprindeţi, vă rog, lumânarea! Lumânarea, dragii mei, simbolizează lumina ce este adusă în sufletul celui botezat. Naşa se va întoarce cu faţa către apus, preciză preotul cuprinzând cu privirea întreaga adunare, ţintuind apoi chipul naşei.

– Naşă, întoarce-te cu faţa la apus! Eu te voi întreba de trei ori: Te lepezi de Satana? De fiecare dată îmi vei răspunde: Mă lepăd de satana!

– Am înţeles, părinte! Sunt pregătită, răspunse Emanuela cu hotărâre.

– Va sosi momentul în care va trebui să spui Crezul, de trei ori, cu faţa către răsărit… Cunoşti şi poţi spune Crezul, naşă?

– Da, părinte! Îl voi spune, răspunse Emanuela, la fel de hotărâtă.

– Atunci, să începem, hotărî preotul…

Au fost mai multe intervenţii şi rugăciuni rostite în taină de preot. Nimeni nu le-ar putea urmări, memora şi povesti. Emanueala era foarte atentă la cele două mari momente în care ea, ca naşă, va trebui să intervină. Până atunci rememora fiecare gest şi lucrare pe care trebuia să o facă: dezbrăcarea copilei, primirea ei după botez, înfăşarea după ce preotul o va mirui şi altele.

Cu gândul la toate aceste momente, tresări puternic auzind întrebarea: Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?

– Mă lepăd de satana! răspunse ea netulburată şi repetă încă de două ori răspunsul la întrebarea preotului.

Ajungându-se la momentul rostirii Crezului, Emanuela se întoarse cu faţa spre răsărit şi cu glasul gâtuit de emoţie începu, întâi mai încet, apoi cu voce tare făcu să se audă în tot salonul şi dincolo de uşă, răspicat, fiecare cuvânt:

„Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut,

Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut….

…………………………………………………………………………………….

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aştept învierea morţilor;

Şi viaţa veacului ce va să vie.

Amin!“

Şi Emanuela repetă de încă două ori, făcându-şi cruce la fiecare început şi sfârşit.

Preotul, după ce s-a spălat foarte bine pe mâini şi s-a şters, a sfinţit apa, făcând agheasma pentru botez şi sfinţirea untdelemnului. Apoi a luat fetiţa în braţe şi, deasupra cădiţei cu apă călduţă, a stropit-o cu agheasmă şi untdelemn, amestecate, de trei ori, rostind:

– Se botează roaba lui Dumnezeu Daniela Nela, în numele Tatălui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin; la a treia stropire adăugând: acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!

Emanuela ţinea lumânarea aprinsă într-o mână şi crijma, pe braţele întinse. Îşi primi fina pe braţe, de la preot, înfăşurând-o cu această pânză. După rostirea altor rugăciuni, preotul a revenit şi a uns trupul fetiţei proaspăt botezate cu Sfântul şi Marele Mir, care este a doua Taină a Bisericii, zicând aceste cuvinte: Pecetea darului Sfântului Duh. Amin! După ce i-a tuns puţin păr în semnul crucii, ca semn că s-a lepădat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în cel nou, preotul a împărtăşit-o cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Acum Daniela Nela era creştină, primise cele trei Sfinte Taine deodată: Botezul, Mirungerea si Sfânta Împărtăşanie. O privea atentă printre pleoapele aproape închise pe naşa ei, care o strângea drăgăstoasă în braţe şi se pierdea, la rândul său, cu privirea în ochişorii micuţei, parcă uitând de restul lumii, nevăzută şi neauzită de urechile ei, într-o legătură sfântă, binecuvântată de Dumnezeu…

~ Va urma ~

 Olguţa Luncaşu Trifan

Februarie -01 – 2015

Iaşi