Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Ben, de mi-ar fi dat cineva sarcină să scriu o mândrețe de monografie, n-aş fi avut măreția, măiestria lui Vladimir Cinezan, vecin de bloc cu juristul Moşuţ  Vasile, preşedinte de cooperație şi pe comuna Recea-Cristur, el fiind originar, sătean din acest centru de comună (şi ne cunoaştem de vreo 40 de ani, de când am venit eu în părțile aiestea, angajându-mă pe atunci tehnician veterinar, de abia după revoluția din decembrie 1989 numindu-mă asistent veterinar). Ben, nu mi-aş fi ştiut organiza munca de cercetare, documentația, cu ce aveam să scriu formidabil, expresiv, cu claritate scoțând în evidență aşezarea geografică şi însemnătatea istorică, asemeni unui gospodar care ştie cum se face un lucru, de unde să ia lucru şi unde să-l pună îngrijit şi bine făcut, cu-n scop, ducându-şi munca cinstit şi demn de la un capăt la altul, fără a trage mâța de coadă, având multă seriozitate şi talent, ca Vladimir Cinezan. Ţi-am mai spus Ben Todică, la mine-i altceva cu talentul înmulțit în sfințenia bucuriei, că eu mă pun pentru a scrie un vers şi scriu zeci, mă pun să scriu o frază şi scriu o sută, dar culmea e părându-mi-se, că cineva-mi dictează fără a auzi vreo vorbă şi mâna, chiar mi-e purtată de însuşi Dumnezeu fără a-ți putea explica cum, dar ea e însufleţită şi depinde de o energie şi de acea forță-voință, în iubire, drept de a fi. Să scrii asemeni lui Vladimir Cinezan e special şi nu poate face aşa ceva oricine, ci un special. Face o prezentare istorică, ne încadrează în relief: caracteristici geomorfologice şi are asul în mânecă citându-ne filozoficul: „omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte” (Alexandru Cantacuzino). Punctează punct cu punct, într-o ordine şi firesc (ne prezintă comuna Recea-Cristur având 9 sate din arealul zonei dealurilor Dejului şi Clujului (Ardeal, podişul Someşan), cu-n climat continental moderat la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului (eu de unde şi până unde să ştiu ce să fac şi unde, în ce ordine s-aranjez datele?). Cinezan are susținere de om extraordinar, ştie să utilizeze informațiile obținute. El citează pe Petru Țuțea: „Țăranul este omul absolut”. Țăranul e un EMINESCU al ogorului, zic eu şi satul e o grădină a Edenului…

Cu bine,

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Dragă Pavele, diferenţa dintre tine şi Vladimir Cintezan este ca şi diferenţa dintre înţelegerea arhaică a lumii şi materialismul ştiinţific. Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Consecinţele unei asemenea atitudini, se întoarce împotriva noastră. Aproape că ne-am distrus casele, mediul în care trăim, ne-am tăiat craca de sub picioare. Normal ar fi să ne închinăm în faţa naturii aşa cum o faci tu, ca în faţa unei mirese, să o respectăm, iar în final trăim cu ea şi ea ne poate ajuta să ieşim din impas, din criza ecologică (temperaturi înalte, supraexploatare de resurse naturale, distrugerea agriculturii etc.), suntem la capătul funiei.

Cintezan cunoaşte toate aceste informaţii pe care le prezintă cu atâta acurateţe şi abundenţă care domină mass-media şi propaganda lumii materialiste în care trăim pentru că el e înfipt în ele, trăieşte în mijlocul sistemului, pe când tu eşti retras la ţară în mijlocul naturii, la coada vacii. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi. Salvarea stă mai mult în tine decât în el. Descrierile lui strălucesc, fascinându-te tot aşa cum îi fascinau spaniolii pe nativii americani. Astăzi suntem în majoritate  “nativi”. Înţelegerea arhaică este antidotul că, tu eşti veterinar şi înţelegi. Are antidotul numai atunci când suntem deschişi, receptivi şi pregătiţi să o tratăm; să tratăm natura ca pe o fiinţă vie, ca pe o entitate inteligentă, în parteneriat cu noi. Suntem o familie, suntem o echipă, suntem creaţia Tatălui. Nu suntem în competiţie, ci suntem parte din aceeaşi morfologie genetică.

Ştiu că e peste puterile noastre, ca societate, să înţelegem, să acceptăm pământul ca pe un întreg organism, să acceptăm întregul univers ca pe un organism viu. Suntem complet orbiţi de strălucirea materialismului!

Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică. Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumina, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii,  dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm? Nu cumva cu zeci de mii de ani în urmă când am fost obligaţi să emigrăm din Africa spre noi păşuni pentru a supravieţui, ne-am despărţit de mediul şi natura în care am trăit? Am făcut o aluzie la asta şi în cartea mea “Între două lumi”, când m-am referit ca ipoteză la originea noastră ca români, că de acolo venim. Când o pereche se desparte sau e despărţită de alte forţe, stările, simptomele prin care trecem nu sunt diferite de cele ale lăsatului de orice obsesie, fie ea sexuală, alcool, nicotina, heroina etc., se concluzionează cu vomitat, tremurat, nestare, lipsă de control, explozii emoţionale, insomnie, pierderea răbdării, istericale etc. Când în dragostea romantică se amestecă feromonii între ei, chimicalele şi când galaxiile universului interior sunt destabilizate, atunci devenim  necontrolabili, emoţionali, abuzivi, violenţi, războinici etc. Orice obsesie sfârseşte prin aceste simptome, poate fi ea şi politică, de ordin material sau financiar.

Deci, nestarea prin care trecem noi azi ca omenire poate că ni se trage de la acea despărţire de Africa, de plantele şi animalele ei, de atunci şi de relaţia, intereacţiunea  pe care o aveam cu ele, cu natura şi drogurile ei de orice tip, plante care au dispărut sau care sunt interzise azi de societatea raţionalistă în care trăim. Mă refer aici la partea nouă a intelectului uman, mintea omului.

Redefinirea libertăţii speciei umane, a întregului glob, a întregii civilizaţii. În alte cuvinte l-am liniştit pe Papa de la Roma acum câteva sute de ani să renunţe la cruciade şi am promovat sclavia şi antifeminismul, bărbatul a ajuns la putere. Tema exploatării şi a drepturilor femeii sunt la modă, luptăm pentru rezolvarea lor. Femeia abia acum a fost recunoscută ca egalul bărbatului în unele ţări.

Când Iisus a apărut în faţa apostolilor după crucificare şi le-a vorbit, la prima apariţie, Toma nu a fost prezent, dar când a sosit în următoarea noapte, apostolii au sărit entuziasmaţi să îi dea vestea spunând: ”Învăţătorul a fost aseară aici şi ne-a vorbit”. ”Imposibil ! Nu cred, chiar nu pot să vă cred. Voi încercaţi să mă păcăliţi”.  ”Nu! Nu! A fost! ”, au sărit din nou apostolii. ”Nu cred, până nu văd şi îi ating rănile mâinilor”, le-a răspuns Toma. Vremea a trecut şi Iisus s-a arătat din nou. Toma era prezent. Iisus cum l-a văzut, i-a zis: ”Toma, vino mai aproape”. Toma a încremenit. ”Vino în faţă! Puneţi mâinile pe rănile mele!”. Şi atunci, Toma l-a atins de mai multe ori cu neîncredere până s-a convins că e reală întâlnirea. Concluzia acestei întâmplări este că, dintre toţi pământenii, Toma a fost singurul căruia i s-a dat privelegiul atingerii rănilor lui Iisus. Cred că, cei care nu cred contribuie  la clarificarea ideilor şi a problemelor din societate şi vor fi primiţi în paradis cu daruri speciale ca recompensă pentru atitudinea lor de reconfirmare a evenimentelor creştine.

Pentru asta trebuie să avem curaj să deschidem noi uşi spre cercetare şi cunoaştere,   Mi-aduc aminte că atunci când  conduceam motocicleta beat, fără mâini, zeci de kilometri, săream coarda de sârmă cu o viteză uluitoare timp îndelungat, lucru pe care nu-l puteam face treaz. Asta nu înseamnă ca încurajez beţia, pentru că beţia grea duce la abuz şi deteriorare a sănătăţii şi, în multe cazuri la violenţă. În cazul meu, la dragoste neindentificată. Realitatea în care trăim e ca un joc de cubuleţe. Cu ele putem construi o gamă largă de lumi, o gamă largă de realităţi. Ele ajută la găsirea de alternative pentru rezolvarea problemelor din societate.

E nevoie de o reînviere arhaică, de o instituţie care să ne ajute să rezolvăm problemele omenirii. Trebuie să mergem în urmă, în istorie cât mai adânc pentru a găsi o metaforă nouă care să restabilizeze lumea, nu din timpul renaşterii sau din Grecia Antică, ci mers în preistorie, la vremea când omul trăia în armonie cu natura ca să obţinem un nou tip de balanţă. Acum 19 mii de ani în urmă, când s-au topit gheţarii, zăpezile şi au înflorit deşerturile. Un quintessential partenersip, un fel de simbioză între om şi natură s-a format.

Umblatul ăsta aiurea după fericire, ne spune că ceva nu este în regulă cu noi. Asta ne demonstrează că noi suntem creaturi simbiotice, că noi avem nevoie de o relaţie permanentă cu natura şi mediul înconjurător, cu plantele şi vieţuitoarele ei. Când nu avem această relaţie, atunci devenim instabili, alergici, nervoşi, răi, războinici, innebunim etc. Această relaţie cu natura a fost disturbată aproximativ 12 mii de ani în urmă, spun specialiştii, care a forţat populaţia din Africa, din cauza secetei să se refugieze în nord-est, unde ei nu au mai fost capabili să găsească echivalentul plantelor africane. Din acest punct, a început istoria noastră, istoria orgoliului şi a materialismului, istoria noastră de cercetare neîntreruptă pentru obţinerea altor plante care să le înlocuiască pe cele pierdute. Asta a dus la descoperirea de plante răufăcătoare. Acesta e motivul până azi pentru căutarea în univers a plantei care să-ţi de-a înălţimea ideală, perfectă. Aşa s-a ajuns atunci la consumul de ciuperci crescute în baliga vacilor pe câmp, care tocmai erau la începutul domesticirii lor. Poate acesta e şi motivul pentru care ele sunt ridicate la rang de divinitate în India.

Experienţa pe care acest tip de drog din ciupercă ţi-o dă nu este cu mai puţin totală şi transcendentă şi de neînţeles decât le era în acel timp acelor oameni acum aproximativ 15 mii de ani. De atunci suntem în căutarea ”drogului” ideal.

Tu, dragă Pavele, ai posibilitatea la ţară, la ferme cu animalele să studiezi aceste posibilităţi, să cauţi partenerul ideal pentru simbioză. Omul îşi caută partenerul perfect şi nu-l găseşte, de aceea el suferă continu. Suntem depresivi, distructivi, suferinzi etc. Umblăm după vindecare. Descoperim că suntem copiii unei societăţi vătămate, care şi-a început suferinţa, undeva în preistorie. A început cu introducerea simţământului de învinovăţire, de păcătuire, introducerea în centrul mitologiei a poveştii raiului. Suntem atât de loviţi şi traumatizaţi încât nu suntem în stare să vedem adevărul. În poezia ta,

IUBIRE, ÎN DREPTUL DE A FI

Greşim mereu şi mereu, că nevoia ne calcă

Nerespectând sfânt ce avem în acest Rai: țără şi neam,

dumnezăiasca poruncă: să iubim pe Dumnezeu şi aproapele: până şi pe vrăşmaş,

dar n-avem curaj să iubim,

să ne păstrăm în nobil şi sublim,

că şi de ştim ne prefacem că nu ştim.

(Nu vroiți să iubiți, ca să fiți pâine de o ființă, Cuvânt-Dumnezeu, zi de zi?

Nu vreți să iubiți? Nu vreți să trăiți în iubire nobil, impecabil şi sublim şi durabil?

Nu vreți nobil chipurile, că nu ştim,

deşi ştim, dar susținem subtil, că nu ştim

şi atunci la ce şi cum vă mântuiți

având prin iubire drept la înviere?

Greşim mereu şi mereu, chiar şi eu scriind Cuvântul – Dumnezeu

Rostind sau în scris mereu greşesc semenului meu

De parcă n-aş avea Dumnezeu.

De ce, cu ce drept de mântuire greşim celorlalți?

Cu ce responsabilități pentru cei scunzi sau înalți?

De ce nu-l iubim pe cel vrăşmaş şi el un cinaş fain-făinel frumuşel: chip

şi asemănare cu Dumnezeu în clepsidra de nisip mai murculit, mai schilodit de timp ca animal sadic, tâmp şi de câmp certat de Zeus din Olimp, Fain-Făinel, chiar dacă  criminal şi mişel?

(un om pus pe răzbel)?

Greşim dacă ne prefacem şi nu-l iubim pe mişel,

că nevoia ne calcă, deşi-i dumnezăiască poruncă

în greutățile vieții având elexirul tinereții şi vieții

pentru a ne iubi aproapele,

deşi aiesta, aproapele

în grădina edenului… e şarpele,

care te îndeamnă să mănânci cu noduri… merele.

Greşim celorlalți şi mai rău, că n-avem un Dumnezeu, un nobil şi sublim

Având în durabil un util,

poruncă având să ne iubim,

Însă noi curaj n-avem să fim pentru țară şi neam,

cu grijă să ne păstrăm ce avem

ca patrie limba română cu îndemână şi peste mână

păstrând ce avem iubind până şi pe vrăjmaş

şi luptând profund cu dragoste şi dor

întru rost de popor la curți de dragoste şi dor

cu răsărit de soare şi de binecuvântare

cum nu-i alta România mai mândră sub soare

în căldură de om şi înflorire de pom.

Greşim, că n-avem curaj să iubim nobil şi sublim,

că-n iubire nu stăruim fudul deştept destul

în dreptul să fim pâine de o ființă a liniştii şi păcii

harnici şi buni praznici

încadrați iarbă verde de acasă,

iubire, în câmpul muncii zi de zi cu drept de a fi candidați la fericire

şi la înviere-preț pentru a evada iubire-n  nemurire.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

 

chiar tu realizezi  şi vorbeşti de abuzul de lucruri interzise şi în consecinţă suntem pedepsiţi de Dumnezeu, dragă Pavele.

Tu, totdeauna sincer şi vorbă dulce, că vorba dulce mult aduce şi mai meşter la vorbă pentru mine, Ben Todică, nici nu cred ca să existe sub cer (tu mă măguleşti cu vorbe de doină şi de basme-balsame – poveşti iubire a ceea ce mândru ca român eşti: de veste şi de poveste cu arome şi culori de dragoste, deşi nimic nu este dat pentru todeauna: cafeaua neglijată se răceşte, fumul de țigară se risipeşte, omul în lacrimi, ca o lumânare încetul cu încetul se topeşte în culori de nelinişte înghițit de întuneric (de propria apocalipsă, moarte şi sfârşit de lume şi de ce a fost aşa cum a fost iubire şi sfârşit de culme, de nume despre cum s-a călit oțelul social-uman încetul, încetul aşa cum se face şi oțetul) şi timpul trece, dar de fapt nu timpul, ci omul trece, el într-o bună zi nu mai este, doar amintire şi de poveste. Radu Cosaşu îmi zicea cinstit: „ce se publică rămâne să mărturiseacă despre existența noastră”.

Fiecare mai avem să admitem că mai avem şi orbul găinii şi un orgoliu, când cineva ne laudă (ne umflăm, înfoiem, în pene). E asta: „mândrie şi orgoliu”? mândrie, pedeapsă sau răsplată a ceea ce am reuşit a fi, a realiza? (Ben foarte multe-s de cernut, făina având şi ea tehnologia, dichisul fabricației, când schimbi numele la grăunțe, că e cu impurități: tărâțe şi … (şi, chiar: ce gândim, vorbim sau scriem e o întreagă poveste-filozofie, nu-i aşa Ben Todică, neştiind, că unde dai şi unde crapă! Nu toți ne pot înghiți opinia, atitudinea, adevărul, spiritul de observație, opulența spirituală şi mai ales: lupta cu dragoste şi dor pentru starea de bine: pace şi pâine, pentru doină şi lumină).

De ce crezi că doamna Buşulenga s-a călugărit, Pavele?

Noi trăim pentru a simţi darurile oferite de Dumnezeu.Toţi cei din faţa noastră au acelaşi drept. Vezi. Într-o zi, toţi vor muri, iar noi, tu şi eu vom rămâne cu trăirile şi experienţele noastre. Sunt darurile Domnului care ne vor călăuzi în eternitate. Nu ştim unde vor merge ei şi nu ştiu unde vei merge tu. Important este cum ne-am plămădit sufletul. De asta sunt aici, de asta eşti aici, de asta suntem toţi aici. Tot ce facem, facem pentru noi, iar reacţiile celor din jur sunt drepte. Sunt trepte de împlinire, ardere,  trăire. EMINESCU a fost mult mai sărac decât noi pe pământ, însă versurile lui ne arată cât de bogat a intrat în ETERNITATE. Măreţia şi strălucirea lucrărilor sale l-au catapultat între stele, iar majoritatea care nu au înţeles, completează şi azi plajele lumii. Un domn poet mi-a spus că recit frumos, însă, dacă vreau să vin în România să recit, va trebui să i-au lecţii ca să-mi corectez dicţia. Pentru mine, asta a sunat ca şi cum Kodak i-ar fi recomandat lui Van Gogh să facă punctele mai fine pe pânză ca să se vadă imaginea clară ca a lor. Viaţa ne-a fost dăruită nouă, dragă Pavele, şi trebuie s-o atingem noi cu mâna noastră. Mâna ta e unică!

Eva a mâncat din fructul vieţii, fructul interzis, a muşcat din măr şi i-a dat şi lui Adam. Şi scrie în Geneză că, dacă ei vor muşca din fructul oprit vor devin ca şi noi, inteligenţi şi, ca atare va trebui să vă primim lângă noi, ca egali. În concluzie a fost motivul extinderii conştiinţei pentru care Iehova, dumnezeul gelos care face parte din cultura dominantă a zis: ”Nu! Voi, nu aveţi voie să urcaţi la noi în ceruri!” Dar, oricum a fost târziu, pentru că Eva şi Adam deja muşcaseră din măr şi, acesta a fost motivul pentru ruperea simbiozei din Africa şi începutul păcătuinţei. Greu de înteles atunci şi, cu mult mai greu astăzi, când limba noastră a evoluat complet într-o sălbatică direcţie, adică materialistă. Limba şi vocabularul nostru de azi e cu mult mai diferit decât cel de atunci. Ea poartă în ea mii de ani de orgoliu imperial, egocentric, materialist, care o face incapabilă să mai dialogheze cu plantele, cu natura şi vieţuitoarele ei, un dialog simbiotic şi spiritual. Ei posedau o limbă mai dotată, cu o putere mai mare de pătrundere a adevărului transcendent, decât cea de azi. Aborigenul australian îi spune englezului: „Nu te simţi privit în pădure”? unde erau singuri. Reînvierea arhaică este o invitaţie istorică făcută umanităţii, cu intenţia de a se redescoperi omul ca fiu al lui Dumnezeu, ca să se ajute să nu mai umble aiurea prin sălbăticie, să abandoneze hoinăreala prin deşert în căutare apei şi să se reîntoarcă la arhaic, la purificare şi la analiza raţională, logică a destinului său. Umanitatea se adânceşte în materie ca într-un pact faustian, în loc să intre în simbioză cu natură.

Şi încă un punct, frate Pavele,

Limba este fascinantă, pentru că trăim într-o lume a cuvintelor, o lume a cuvântului: „La început a fost cuvântul”! deci Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este Dumnezeul nostru. La recitarea poeziei ”Imaginea din oglindă” de pe You Tube ai făcut următorul comentariu: ”În noi este enormitatea de a fi, enormitatea de a exista nemărginit într-acel mai iubit către care tinde omul ca măsură a lucrurilor, tinde-n timp omul şi se îndreaptă ca sens dându-şi sens pentru a-şi apropia infinitul de obiect cu verb predicat şi subiect având respect de ceea ce este sau credem a fi perfect: rost, folos, prin ce fiinţa e iubire şi sus pe cer e o stea, şi tu eşti acel caracter, după care magii îşi au drumul către ceea ce-i drept la fericire cu paşi sfinţi, paşii cu care omul e potrivit la locul potivit şi în timp potrivit, şi eşti om prin ceea ce şi tu asemeni părinţilor  domoleşti furtuna căutându-ţi sensul în ceea ce eşti: lucru bine făcut în esenţa şi în excelenţa social-umană a vieţii pentru a trasa un drum al tău propriu cu roadă divină, preaplină de poezie, poezie pe care o înţelege Ben Todică ca nimeni altul dându-i glas şi suflet prin recitarea sa plină de o nobleţă.” Pavel Rătundeanu-Ferghete

Deci, fără cuvânt, nu putem explica şi face înţeles efectul simţirii. Cuvântul este în centrul acestui proces de înţelegere al iubirii. Efectul declaraţiei este cel mai interesant ”drog” produs în noi, din experienţă îţi spun; când îl consumi, efectul apare doar pentru câteva sute de secunde şi, în acel loc în care te poartă sunt numeroase entităţi care produc sunete, luminiţe care, vizibil se topesc precum aburii în faţa ta. Cu alte cuvinte: Limba are potenţialul de a fi văzută mai eficient decât a fi auzită. Noi suntem, de fapt limba şi ea evoluează, iar ceea ce noi numim cultură nu e nimic altceva decât un şoc, o undă de şoc, care lasă în urmă capacitatea cuvântului de a construi. Nu poţi inventa nimic fără limbă. Nu poţi spune nimic fără limbă, nu poţi întreprinde nimic fără limbă, fără cuvinte. Limba e un set de comenzi care prin conecţiuni sintactice devine, prin cuvinte, un catalizator al procesului creativ, care accelerează procesul de construire prin cuvinte fără a le epuiza, a le consuma vreodată.

Adevărul spus cu sinceritate clarifică gândirea, dă confidenţă, responsabilitate şi măreşte conştiinţa. Gândirea liniară şi minciuna politicienilor şi, apoi preluată de mass-media este sinuciere culturală. Un stil greşit.

În comunicarea eficientă, toţi trebuie să avem aceeaşi capacitate de cuvinte sau cel puţin aproximativă, altcum nu ne vom înţelege şi asta se întâmplă azi, când sistemul de educaţie este condus spre ruină, este sărăcit, devalorizat, degradat. Trăim într-o cultură, în care gândirea este construită din orgolii. Asta e fapt!

În concluzie, raiul e la ţară, trăind în armonie cu pământul, plantele şi animalele. Toată viaţa ne căutăm, încercăm să ne întregim. Este fundamental pentru destinul nostru pe pământ, pentru a ne defini şi împlini ca specie umană, ca fii ai Tatălui şi pentru a prelua comanda acestui vas, numit civilizaţie, care se scufundă şi a-l aduce înapoi pe linia de plutire şi a-l împământeni pe tărâmul de unde am plecat. Scrie !

Cu drag,

Ben

 

Pavel Rătundeanu-Ferghete – Și Dacă Eminescu (poem)

Motto:”Unde Românie Mare, întregită, firescă, omenească, e liniște, pace și iubire e.”

A murit profesorul,

și-a dat duhul Aron Pumnul,

Și Eminescu și-a întețit Cuvântul,

și-a luat în mână cu îndemână cântul,

c-a venit Eminescu acasă simnțindu-se de-casei ca gândul, ca vântul,

ca verdea iarbă și a fost printre cetățenii-pământeni cel mai iubit,

cel hulit, batjocorit

și pentru marea lui iubire omorât, răstignit,

pe crucea vieții pironit, amărât,

cu pașii înaintând iute ca săgeata, tare ca piatra,

precum magii după stea,

c-a venit de la Viena,

a venit acasă odată cu iarna ,aducând iarna cu el

și o vioară cânta la Stupca „Etena situație,Rezoluție,

unica cu singura soluție, Revoluție,

ecuație care doar așa se rezolvă,

slavă și bucovă,

cu Revoluție,

cu sfințenie

a bucuriei înmulțită cu har deșteptând cu Andrei Mureșanu Balada Porumbescu

(se bate șaua să priceapă iapa,

toaca la urechea surdului

pe altarul soarelui

imensă tablă de șah-mat

grădina Maicii Domnului întru curat luminat arat

și răsărit pentru secerat)

la rând trezind pe nenăscutul Nichita Stănescu

nominalizat luminat și curat pe cont propriu universal pentru marele premiu mondial

al Pâinii și păcii nominaplizat

ca să nemurească nemurind la cătăramă

de bună seamă

scoțând din rimă și ritm

de algoritm pe cel arând timid,

pe cel care politic umblă mințind,

pe nenăscutul sântat cătană,

lumina de lumină

din nelumină să devină soldat

cu ranița la apel de seară pentru neam și țară,

cum prevestește cucul pe fântână

nemâncat de o săptămână

și peste mână

Patrie Limba Română,

artă rară, adevărată comoră,

să dăm peste cap Molotov-libentrop

(pe cel care striga-n gura mare spartă: hop, hop!

hop românilor, că eu rusește vă joc,

eu vă pup ca Iuda să n-aveți noroc,

că eu vă și-ngrop!)

să dăm, deci mână cu mână

Patrie Limba Română,

c-așa ni se arată și se poartă

în luptă dreaptă Vasile, Gherghe, Ioan,…ca să nu trăiți în van

pari împlântați, mule încălțați

cu neresponsabilități măritați

făcând degeaba umbră pămantului,

cum face câinele blocului sătul de școala unsă cu slănină

de desculțul care calcă în pod fără lumină

ca să schimbe numele la grăunțe

întru tandrețe cu frumusețe dând deoparte moarte și tristețe

înțoliți uiu-iu pe dealu gol cu mireasa fără țol

de horă Vasile Alecsandri inimă română în spectacol și odihnă cu traista plină, că-i o dialectică de cugetare și muncă, de adâncă,

continuă primenire de înviere

întru fericire

că lumea rea a întrerupt în cânt Ciocârlia din Romãnia,

din cânt primăvară pe strună,

cântare a cântărilor în rostul acestui popor destoinic, harnic și bun praznic,

că ciuma și lepra ne-a luat peste picior și ne-a tras

(ne-a tras-o de fapt),

în piept,

ne-a închis

cu calea și cărarea George Coșbuc

cu miez de pâine-luptă,

ne-a proscris

(pe mine revoltat la masa de scris

m-a proscris

pentru a nu vedea vreodată Românie Mare,

propriu-mi și a țării măreț vis împlinit,

până-n propriu-mi apus,

deși o să răsar pentru înviere

cum v-am spus

la venirea lui Iisus:

cale, adevăr și viață,

cu Tatăl de Sus,

cu strugurii copți și aromați, cu responsabilități conștiință națională pe viță) că este un dat,

pentru vierul care pune Meșter Manole

cărămidă pe cărămidă

cu maltar

într-o mare veselie

talantul înmulțindu-l cu har

urcând pe Nicolae Grigorescu feciorelnic pe ciorlău în car

Patrie Limbă Română

îndămână să mâie vitele

din bici cu valea mai la vale,

cu dealul mai la deal,

cu dealul someșan hinit

cu Transilvania

dând cu muntele mai în munte

pâine fierbinte-n Basarsbia,

să-și scrie opera omnia nemul, țara,marea epopee-baladă,

„laudă” de zestre cu zări albastre

cu primăvara aurora

în folosul tuturora

celor care-n unire-s miere

în ciudă că-i lumea rea

și ciuful ciufulește lumea, că-i buruiana-holbura,

ciuful și batjocura,

că lumea-i hâdă, rea,

că doina e de dragoste

și de dor,

„madrigal” Mihalea Luchian care s-ar părea normal

și punctual național

cu tradițional rost de popor,

dar parcă n-ar fi trăit șuhan pe pânză de paiangen cu un elefant, doi elefanți…

făcându-mi inimă rea,

că inima-i în mol la fantână cu-n adânc de cer,

cu-n tainic și profund caracter,

ascuțind fierul cu fier

stând în echilibru, acrobatic, tremurând pragmatic

biata de ea,ghici farfurie într-n picior, cipercă, ce-i,

Romania mea,

într-un vârf de nuia

atârnând c-un stimulator,

c-un artificial, conectat,

de ea, de inimă,

care ca și un ulcior

neputând mere de multe ori singură la izvor

fără să se spargă

în turație maximă de pompă – motor,

facând și nu de pomană,

cu candoare treabă,

ca roua splendoare

sub lucire de soare pe iarbă, că și pe cal îl duci la apă,

dar nu-l poți forța să bea

și de-i râtul de mătasă,

căci calul fără țară,

cu atâta amar și jale Octavian Goga

tot nu-l paște

în culori de neliniște,

îl lasă,

și dacă Eminescu și glota plânsu-mi-sa

cu lacrimi de sânge de la Nistru pân’la Tisa,

plânsu-mi-sa,

că stăpânul nu-i acasă

și șoarecii pro-ruși

la Chișinău fără Iisus,

pro-rus joacă pe masă.

http://bentodica.blogspot.ro/2016/02/si-daca-eminescu-poem./

Pavel Rătundeanu-Ferghete – Eminescu e dreptul nostru de a fi (poem)

 

Motto: „Nici un proroc în țara lui, nu-i bine primit”

(proverb biblic)

Eminescu e dreptul de a fi, deptul de dulce Romanie, Duh de adevăr zi de zi de zi și viață întru armonie cu profund

și”falnic viitor”ce mi-a pătruns în casă și-n gând

cu lac albastru și codru,

cu plopi fără soț și flori albastre cu modru

pe alei cu tei înfloriți din batistă scoțând dalbi porumbei

și nealcoși Harapi albi

cu rost, orânduială, de popor, cum Dumnezeu ni l-a dat răsărit de soare cu cer înstelat,

veșnicie, care s-a născut la sat

cu preaplin de caracter,

că-n buză de oraș a dat

din iesle dobitocească

ca Luceafărul să strălucească pe cer,

prin geniu,lumea să mântuiască,

de spiritual păcat, de iz național,

de patriotismul de epigoni demonetizat,

că-i la modă, în vogă și se mai uzează și poartă

și astăzi în artă

de vine vorba: celui care are,

i se va mai da, iar celui ce n-are,

că n-are ce vinde,

i se va lua și cât are

(și nu-s logăre bla-bla inutil joc de copil cu ala bala abacadrabra nenutil,

că: cine minte n-are,

n-are nici ce vinde,

că n-are nici cum a înmulți talanții, „dacă esti prost stai acasă”, cum zice Revnic Ioan „Burdea”? că, decât prost mai bine orb, corb alb!? își bagă nasul unde nu-i fierbe oala și Vica Ludovica „Păstaie”?!)

ca-n veci de veci omenirea să nu se prăpădească,

căci craii de la răsărit

care după stea au venit

lui au dăruit luminat și curat, ordonat și disciplinat,

cum scrie cartea,

c-are mult de suferit,

lumea de salvat,

de mântuit,

după cum prorocii au prorocit…

și după cum zice și David:

ce poți face azi nu lăsa pe mâini

nu lași neânmulțit în pace și pâini,

că steaua i-a răsărit în răsărit

cu pace să ne aliluiască și miluiască,

că cine-ș dă lui își dă

și cine-ș face lui își face slujba boabelor, liturghie și vecernie-n spice

cu sferic practic ca o mare unduind holdele pe pământ corabie cu prora-n vânt

bunăcuvință, abundență-conștiință să ne alduiască, ca să fie omenesc cum cele tri ursitoare i-a ursit firesc,

cum cele tri ursitoare bine i-a vestit

pentru a fi cel mai cunoscut, cel mai iubit,

cel în veci de veci primenit om de pomină, om-lumină,

om potrivit la timp potrivit,

la locul potrivit născut, primenit,botezat,sfințit,

miruit,

dar tot cu rău să fie primit deși-n casa ospitalieră, cu omenie,

e iubire, e drept la fericire,

fir-ar să fie!

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Plagiat După „Acuarelă de Ion Minulescu” (Poem)

Prim-ministrului Victor Viorel Ponta

Mi-a ieșit personajul plin de curaj fără penaj, golaș,golănaș,

din scenă, din decor-piesaj, ca o nelumină a ieșit huligan,

cu trăire neartistică,

cu trăire-n van,

a ieșit în gol din spectacol, din folosul și rostul social-uman rostuit pentru popor dumnezeiesc,

dezinteresat anume și firesc,

destinat cu nume

și cu pronume ca cel botezat

pentru culme

având sau neavând savant mireasa balț, țol,

fotoghin-făcător de lumină pentru roadă cu față de grădină

cu doldora de abundență,

de știință-conștiință,

cu ziua care înhămată la bine

se cunoaște artă

prin ce ni se cuvine

de diminață

(se traduce fotoghin,

în: „făcător de lumină,”

îmi explică profesorul director de muzeu Emil Lazăr-Dejanul,

ca provenind din limba elină)

adică: petrol, gaz în lămpaș,

în candelă, pentru omul cinaș și pentru mire, naș,

mirele având din zece fecioare

doar cinci pregătite,

în așteptare de mire,

că duh sunt și viață sunt-

chivot sunt pe pământ

candidând pentru fericire,

cu drept și preț de înviere

(având în spectacol,

un ieftin Poanta,

un tandru și blajin rol cu racheta, cu parapanta,

prăpăstios destin de pace,

de senin înteres meschin, peșin,

că-n vecernie de globalizare

boabele din vârf de pai,

în spice liturgice, hrănitoare, sunt răsărite ca soare

pe veșminte

și crescute hăbăuce dar din dar, pâine fierbinte,

sfințenia bucuriei înmulțite-n har

pe picior de plai,

pe gură de Rai,

gata-n pârgă, gata de secerat,

să se dea cu lopata

de lopătat,

de aerisit, de uscat,

aur strecurat de adunat,

de treierat, de spălat,

de măcinat,

că dulcele semănător e lăudat

cum mirabilei sămințe

prin moară alt nume de tandrețe a dat,

ca izvorul în drumul călătorului anume așezat sub mărul de lângă drum

pentru omul ostenit

de teroarea

și globalizarea cădurii,

„laudator temporis acti”

să aibă unde a se adăposti de nepăsarea mării care distruge fără milă țărmul

(dar la ce vorbesc în tri peri? cine din nenăscuții născuți vor a pieri?!).

Ară mai mult decât grăpează

(Nu ară cât grăpează)

dar oare ce planuri are Ion Minulescu în romanță?

cui face respectosul,

bine crescutul, revereanță?

cui zice bună ziua

de dimineață cu tandreață? cinstit să fie cine pe cine învață?

pentru cine bate Victor-Viorel Poanta apa-n piuă?

pentru Daciana ori pentru socru-su Sârbu, ca advocat nebăgat? pentru cine justițiaru copotele bate (face dreptate,face ziuă)?!

pentru cine se face că plouă ca bobița să se ouă

din două nouă

pe lună plină și nouă,

pe lumină divină?

că scriind o romanță Ion Minulescu,acuarelă de urgență,

în orașu care plouă,

plouă masterate și doctorate (doctoranzi,

leoparzi,

care mușcă pe cei săraci nefăcând nici lui Dumnezeu pe plac,

că nu plouă în coșu zilnc cu frac pentru bal,

dar de trei ori pe săptămână cazi din cofă-n ciubăr,

din puț în lac și tot un drac

în orașu lumină unde plouă cu smântână,

ca cei doi, Victor și Daciana, bătrân și bătrână prinși de mână cu îndemână

să mănânce pâine

cu margarină la micul dejun

și se bea ceai

ca să geamă de foame poporul, vai,vai!

iar la ameazăzi adidași

în sos cu macarone

de până seara mori de foame

în orașu unde plouă de trei ori pe săptămână cu lumină, cu smântână Patrie Limba Română

avându-și la figurat și la propriu înaltul,

că ne sâcâie ruginite deznodământ membrele negresate

de realitate

că pe vânt și ploaie se îndoie

moș și babă, doi roboți pe trotinete

scăzuți din înălțime,

fără profunzime,

două jucării care se bâțâie și bâlbâie prin ploaie

Ion Minulescu fleceros

clop de paie larg ca la Făt-Frumos

foe verde leru-i ler,

om de caracter,

cugetător liber,

acrobat pe drod, în echilibru fără egal ca un pom supraâncărcat de rod,

romantic sub cer

deși în orașu lumină două jucării stricate,

Victor și Daciana, mașinării uzate,

ba chiar stresate, ruginite, scârție din încheieturi ploate,

fără îndemână cu iz de aventuri

în Patria Limba Romană,

căzute în vergea umblând desculț, pisicuț,

cu hainele cam ude,

că uscate n-aveau de unde

picurând ca două lumânări de ceară aprinse, în țărână, cu neputința în cădere liberă,

râsu și plânsu, ocară,

pentru neam și țară,

două păpuși ramolite robokok trase de sfoară,

că s-dat romanță,

lege de urgență,

că hurducă, scârție,

merg ținându-se de mână

două nevoi prin orașul Bucur-lumină,

în orașu unde plouă cu motorină

de tri ori pe săptămână, plouă dragoste și dor,

raliu

roz Patrie Limba Română

pe cont propriu

ascunzând goz și lux sub preș,

„piscuț” încălțat sau desculț, roz ascultând pe Băsi,

că iarna nu-i ca vara,

că iarna faci carul și vara sania cu foe de parcurs: Turcia, Italia, Spania…

ascunzând șmecheria de stres,

menisc operat în Turcia

pe sub mână și peste mână-aur strecurat,

bandit contra umanității,

ca mafia

să rezolve operația,

găsind barosan cea mai propice soluție, la ecuație,

în orașu unde plouă de trei ori pe săptămână lumină, romanță de urgență,

ca pisicuț să se înfrupte

din oala cu smântână

pe săturate,

însă nesătul,fudul,

tot să nu fie dștept destul.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Bună Ziua Ieșanule,

Mama dracului ști ce bazaconii au în cap acele buruieni înveninate fără Hristos și Dumnezeu,care-s niște catrastofe socio-demențiale, că ăia au cenușă în loc de creeri ori tărâță pe care le mâncă porcii dacă nu-s amestecate cu diamante ca să-și spargă dinții și măselele. Ei sunt niște bombe anume să explodeze, deși nimeni nu le-a cășunat, făcut vre-un rău, deși nu așa vădit sunt „camelio”, ața, nu cămila cum se crede c-ar intra prin urechile acului, însă ce-i cert au devenit o povoară pentru semenii lor pe mapomondul evadat înteresat de ei. oare cine li-s semenii? nu-s alții, decât cei cu care ajunși la oază indiferent de ce culoare or fi politic, însă beu din aceeaș vas, burduf ori cocoașă, apă tulbure, apa dromaderilor fără ca să-și scoată corb la corb ochii, cum nici ciumații noștri coioți nu-s lupii sanitari a pădurii să curețe hoiturile dintre ei, pentru’ca oamenii cinstiți, oamenii de rând (unii batjocoresc limba încercând să ne deruteze înțelesul vorbelor, să le denatureze valoarea social-umană de comoară, de cazanie care o cântă cazanie și odă de laudă, să se poată bucura de bine în pace și bunăcredință cu bună cuvință, ca să se cunoască sporul, rostul, folosul și nu ponosul prin ziuă de dimineață cum zicea Eminescu stând la un pahar de vorbă în bojdeuca din Țicău așteptând să le aducă Irinuca acele plăcinte-poale-n brâu după care gura pofticos cântă în Patra Limba Romană. Unde nu-i omenie nici Alah nu binecuvântă, ca să nu zic ce-i unde nu-i minte, că explodează bombe și arme kașnikov latră și-i dezastru, prăpăd,dezechilibru și omor fără o orânduială, fără o dragoste, fără un folos, o dragoste care dragoste cere cu pasiune cu stăruință de a face cu răbdare binele ca bonus de viață paine de toate zilele în culori si arome de Rai al binelui și bucuriei care-n bunătate și sfințenie își îmulțesc talanții pentru a motiva, dovedi, că nu fac degeaba umbră pământului cum face câinele inutil umbră blocului. Tu hrănești s-ar putea alte ideei cu firimiturile pâinii și osciarele rezultate de la peștii înmulțiți de Isus pentru a ne hrănii pe calea cu adevăr și viață. Tu ești ca răsăritul soarelui un om cu bun simț și sentimente grăitor umane, dar la câți vor trebui o vorbă și va fi suficient ca la Stan-Pățitul fară a mai fi nevoie de o sută de bâte ca să se scotă din scorbura capului gărgăunii, bolunzănia, de a face altora rău. Noi ne risipim în pilde, în vorbe de duh, dar câți vor lua aminte și vor învăța aducând pacea și tihna pe pământ ca pe o mană cerescă ce-a dat-o Dumnezeu pentru poporul lui Moise în pustie în drum spre Canan, țara Făgăduinței (oare emigranțilori li s-a promis o asemena țară sau li s-a urât cu binele din țara lor și au pornit în acest exod al deranjului, a tulburării, stricând armonia existentă ca ordine mondială? că duh al adevărului, al vieții, zău nu sunt, chiar dacă creștinii noștri le ies în cale omenește cu pâine, pace și sare și cu-n bine ospitalier posibil, ca bănuții văduvei în cutia milei, dar ei vor înțelege efortul social-uman al semenilor lor, vor înțelege oare acest fapt ca să nu ne tragă-n piept? (eu mă îndoiesc ca să cuget și cugetând să exist,vorba lui Decartes), dar dumneavoastră ce înțelegeți din acest fenomen talmeș-balmeș, o problemă majoară a omenirii? Doamne ajută! Servus, dragule și numai bine cu mult soare și cu multă caldură la casa omului! Emigranții au casa cucului și odihna vântului dacă-s a drumului cu pustiul sufletului lor. Nu m-aș dori în penele lor. Cu ce-s mai buni.

IM MEMORIAM MIHAI EMINESCU

Mă lovesc de Pisicuț, de rentoarcerea lui Băsi-n ringul politic și de grozavul mut ca o lebădă (nemurit de baladă,Iohannis) și mă întreb în mare veselie, sorcova vesela: nu cumva-s premiați cei care scriu în operele lor mai orbitor, absurd, defăimător, stil Mircea Cărtărescu, deși nu tot ce se naște din pisică mănâncă șoareci chipurile, c-ar scrie real, regal, despre România din anii de război și de după, comuniștii fiind niște aberanți vampiri cum și-i închipuise absurd acel scriitor american pe Vlad Țepeș-Dracula, un diamant al cinstei și a păstrării ordinei și disciplinei, dar din fantezia sriitorului american e luată de bună de ai noștri voinicoși și fac cu Elena Udrea înfrunte, brend turistic de țară, luând în râs propriul popor, care suferă din cauza că-i prost condus, că-i veșnic amăgit, mințit, deși-i recunoscut în lume poporul român, ca muncitor, brav, inventiv, creativ, intuitiv, spiritual, cu-n folclor național, cu o tradiție, deși e prost gospodărit și după revoluția din decembrie 1989, că nu se ști nici acuma, ba că a fost revoluție, ba că-i lovitură de stat și după un sfert de veac nu se ști, ci doar se vorbește de-a pomana (moaca,în vânt), dar nimic precis: cine-i vinovat de sângele vărsat, de aducerea minerilor în București eccetera,eccetera, că n-am la mine cetera, deși pe mine m-ar înteresa mai mult traiul omenesc („Să trăiți bine!”) traiul mai bun al poporului și să se rentoarcă acasă tineretul plecat la muncă pretutindeni, să se rentoarcă cei care mai cred într-o Românie Mare, prosperă, că dracul care și-o băgat coada a „șperso”, s-a dus naibii și alt trai e pe la noi, aici trebuind să servești, slujești, doar pe Dumnezeu și doar „dulce”România cu „falnic viitor”, la care a visat cu mult curaj, cutezător, și genialul Mihai Eminescu, „Eminovici de la Ipotești”. Dumnezeu să ne dea doar bine, pace și o viață mai bună cu sănătate și bună învoire!

Pavel Rătundeanu-Ferghete

PRIN EMINESCU (Poem)

Im Memoriam Mihai Eminescu

Prin Eminescu sunt un larg, logos-Cuvânt Dumnezeu, Făt-Frumos din lacrimi

întru Duh de adevăr,

de viață-n templu sfânt, Luceafăr de România sunt,

Luceafăr-curcubeu răsfrânt în culori pe-ntins de catarg cu raze-n omenesc pământ și mare luminat curat, veșnicie născută la sat

cu drept de a fi,

răsărit de drag să răsar deși încă n-am apus vreodată-conștiința celui mai mare om care a trăit vreodată,

despărțind apă de uscat

cu deschisă paletă-n divers și unitate de pace și belșug de univers și larg

de bunăcuvință

să-și desfășoare val după val

ca s-adape și hrănească lanul de grâu și pomul răsădit,cocoțat ca un far iubit,pe mal,

pentru a despărți întunericul de ziuă

ca omul să fie om

pomul-pom și porcul-fript

în buzunarul cerului,

pe Altarul Soarelui,

omul să fie mai deocheat,

să fie mai de poveste,

mai bună veste,

mai fără pereche,

ca vinul vechi

și cerceii roșii de cireșe de mai,

după ureche.

Prin Eminescu scriu cu lumină,

cu poame de grădină

și înaintez spre ziuă

și ziorel de ziuă

pâine de toată ziua

bună ziua

și lumina mă lumină

cu lumină din lumină,

cu roadă deplină, divină,

de grădină și stupină…

pace și bună învoire între oamenii iarbă verde de-acasă și de pretutindeni,

culmi de Dumnezeu

și logos în culori curcubeu,

că-n dragoste rănit și eu

am dor ușor și greu

și oblăduirea mi la EL.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

CU ÎNDEMÂNĂ ORI PESTE MÂNĂ (POEM)

Ca un superman nu trăim prin nobil și sublim în van,

nu trăim neutil, ca-n alabala…, joc teribil de copil,

tuTrandafir Simpetru, având o viziune socio-cosmică,

cu o mare încărcătură metaforică

de pe un tărâm de basm,

de altruism.

Totul e supra saturat de imagini aerate, detailate, dantelate,

peste margini,

că mare bucătăreasă e foamea asta poetică

cu multul liric ascuns parcă de soare,

de „misterul nopții”

în binecuvântare.

Dincolo de metaforă

este realitatea cotidiană năzdrăvană,

barosană de neam și țară,

ca un templu

pur și simplu

(pântece fertil ori steril

de femeie

aprigă ca o scânteie)

din care ne-am elibera

în soarele care ne dă privirilor vitraliile colorate

de realitatea cu „oful!”

în care trăim poetic

cu propriul noastru aparte

de responsabilitate

și de prometeic,

că-n dragoste și dor,

suntem cu trepte la curți

cu multe trepte spre mare trecere,

deși nu-i tocmai ușor printre spini și colți de piatră

cu durere

și printre câini care te latră ori te înhață de picior să te tragă de fapt în piept aproapele pe propria vatră Patrie

Duh De Adevăr, Viață și Simetrie

cu îndemână ori peste mână,

Patrie Limba Română.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Pavel Rătundeanu-Ferghete – Cu drept de a fi izvor de popor (Poem) Lui Daria-Loredana Ferghete

Lui Daria-Loredana Ferghete

Motto:

„Omul e ca o floare,

Garoafă mirositoare,

Când îi vine ceasul moare”

(Ionuț Dolănescu)

Calea spre personalitate adeverind proverbul că și: „puiul de cioară învață pe cioară”.

Îmi am propriile-mi nedumeriri

legate de îndumnezăiri

și la părerile-mi păreri

se cer dezlegări, descifrări,

clarificări

cerâd Domnului meu transformări, descoperiri

(da-n mine-s descompuneri:

nici câștiguri, nici pierderi,

ci trăiri,

însă Daria:”tată, ce tot ceteri?”)

și Daria nu lasă drumul pentru cărări

că experența ei nu-i de azi, de ieri,

și-n idei, nu-i pe nicăieri,

ca-n hămată la drum inefabil

nu-i întru-n joc de alabala portocala inutil de copil,

că și-a depărtat drumul de fum

pentru’că după a lumii lege

s-alege pulberă, țărână, scrum,

dar ziua înhămându-și-o cu binele

îngerii îi îmbeșugă cu bonus de viață zilele

puse cu eterne învieri de primăveri

pe umeri de Iisus, că El Iisus, s-a legat să ducă omeneștile poveri

(într-o vreme eram convins că-s a lui Daria polojenii, filozofări, răsuflări,

dar din lanul pâinii

cu secera adună binele Duh De Adevăr l

ce a semănat

pentru curat și luminat),

dar mă punea-n contact direct cu Tatăl Cel De Sus, cu-n perfect infinit apropiat de obiect, cu-n Iisus

cu verb și predicat apropiat absolută iubire de respect natural și punctual,

cu-n corect apropiat

de subiect

și de îngeri, de învieri și de primăveri,

că erau prin Daria pentru mine

neam prosper și țară prosperă s-aline

o floare de colț-comoară rară,

zare albastră și mușcată

în fereastră

cu zâmbet cât casa omenească a noastră

(ce-mi explica Daria nu era o nimica toată,

că era: știință, conștiință, artă),

era Nina Casian cu Nică-Fără-Frică

să-mi dea pâine de o ființă, pace a Domnului

în grădina Maicii Domnului,

în loc de bolovan

dându-mi o cale ca să nu mă fac de fazan,

un univers cu linie de plutire Duh de Adevăr întru vers

și-n simetrie un punct de sprijin, un liman,

ca să mă înțolesc în lumină cu față divină de grădină,

bătrâneți cu frumuseți

în loc de tulbure tristeți

de infaibil azil luminat sau nu de ea ca bun copil,

ca suflet drag, larg deschis pentru-n proscris în scris,

deși era ca lumea rea,

dar nu-mi închidea vederea către ea

cea nemăritată dar cu speranța

că se va mărita

și cu soțul ei la casa ei

pe Golgota o să-și urce împreună cu orândială

de pe orizontală pe verticală spre cer

cu demn de laudă caracter, propria cruce,

saturând-o-n foame și astâmpărând-o-n sete,

în bonus de viață, Dumnezeu

prin Fiul Iisus,

deși la sfânta judecată n-avea inima cât un purece,

n-avea un greu

fiind în grădina Maicii Domnului

cu căldura binelui,

pentru sănătatea la toți dând cămașa mântuirii, mulțumitului,

să fie trasă la sorți,

dând-o salvare cu înviere pentru toți,

ca la Avram Iancu, craiul, dintre moți,

că și el în Carpați

era frate între frați,

era ca Daria pe un drum depărtat de ispită

aur strecurat prin curat și luminat

peste a morții risipă,

ca un nou născut

cu speranța pentru Ciubăncuța

având în permanență

pe Dumnezeu scut și aripă,

având dragoste, că prin dragoste

se evadează cu fericire mai ales

din nervi și din stres

la vorbe de inimă

cu drept de a fi izvor de popor,

izvor de vorbe de Duh, de maximă,

că unde-i dragoste e pace și-n bunăcredință pârgă de bunăcuvință,

liturghia conștiință de hrană în spice,

ieșirea la colț de iarbă, din iarnă.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Of

Dragilor am „oful!” meu ca toată lumea și celui avizat n-am cum să i-l spun ca vouă, cu altă înțelegere, deși eu n-am față de nimeni târâitul șarpelui, nici casa cucului cu odihna vântului… că eu am o trudă, un travaliu cinstit și cu sudoare, am izul spiritual al poporului meu cu sânge care nu se face apă, nici măcar apă sfințită cu toate că-i bună de leac, eccetera, eccetera, că n-am la mine cetera să joc precum un „fițingău” fecioreasca sub „grumazul” strunit în audiența și sub privirea întregului sat pornit cu hora sfințenie a bucuriei să-și îmulțească „talantul” întru har, folos, luminos rost și orânduială cu drept de a fi a unui spațiu ca România și al unui popor cu cea mai mare conștiință a pacii care a trăit vreodată ca „răsărit a lumii” și „corolă a minunii”. Toate schimbările de la capul peștelui împuțit și pește de la coadă curățit, de stradă, sunt de fațadă, sunt nesincere, nemitivate, pentru’ că: „tagma jefuitorilor” sunt în aceeași la grămadă de conducere a țării neținându -se cont de spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun:cine ești, că se tragănă condamnarea lor, ca să-și mai facă fariseic și fățarnic de cap, râzând de cel cinstit, ba și încurcând ițele, treburile,gospodărești cu: „sâc, sâc, că n-ai mărgele roșii, c-ale mele!” Birocratismul e un flagel, iar dragostea pentru a face rău e un ala bala portocala fără un ludic firesc, omenesc, ar zice cu șarm și candoare, la vârsta lui respectabilă Mihai Șora, că „răul e opus lui a fi” și strică nu doar buna dispoziție, ci și planurile, orânduiala, de a înhăma zilele cu binele ca să nu ni se gate viața fără bonus înainte de vreme, deși timpul e nerăbdător și ne duce ireversibil ca pe un fir de păr în van.

Doamne ajută!

Pavel Rătundeanu-Ferghete

http://bentodica.blogspot.ro/2015/12/cu-drept-de-fi-izvor-de-popor-poem.html

Pavel Rătundeanu Ferghete – Poem

Dumnezeu să vă dea bucurii!

MÂNDRU DE ROADA Lui

(POEM)

Dragului Ben Todică plecat după bine în țara cangurului

Fără de român ce-ar mai fi pe pământ sfințenia bucuriei?

ce-ar însemna omenirea și unduirea pâinii din lanul păcii, în vânt, înfloriri de tei pe romantice alei?

ce-ar mai fi de cerul de deasupra capului, pe întinsul de șah și drag al pământului?

care ar mai fi menirea

ca să domine fericirea

și bună învoirea

întru omenire, de Mărie dragă Mărie,

pe imensă tablă de șah al pământului cu sfânt duh de adevăr și văzduh de viață Aurel Vlaicu,

inimă de luceafăr-univers creștin de România

încântată-n cânt și-n cer luminat de senin și caracter de om măsura lucrurilor, destin de popor cu multe pentru pace încă de făcut

ca să ne umple bucuria

și să nu rămână nelucrată,

în paragină, glia,

ca să nu ne mutileze suferința,

rostul, viața,

sinfonia colț de Rai prin care ne descântă și încântă lia-ciocârlia zurlia-veselia

în cât mai este tinerețea, putința,

care ne ară glia

candidând la înviere

pentru eterna fericire

cu pacea lapte și miere,

ca folos pentru omenire?

Românul în stăruința argint viu

a omului plin de mișcare

ca dăruire pe cont propriu

pentru omenire

dragoste și dor

cu rost suflet din suflet de popor

ce-și are rostogolirea

să-și atingă menirea.

De ce să suferi de sete,

de ce să ai foame

definind ce-ar mai fi cu luna,cu stelele

și soarele lui,a omului,

în drept de a fi,

în Carpați frate între frați,

copil de a fi

măcar o zi cu dreptul de a fi:

adevăr, viață și cale,

pe drumul sănătos de culme

cu hram de biserică si de om nume?

ce-ar mai însemna poetul printre stele pe calea lactee fără limba română cu pace ca idee?

ce-ar însemâna jurul și înconjurul lui?

Chiar dacă mai aplauzi

sau te mai lauzi cu ziua de azi,

zi muncitoare în pâinea cea de toate zilele cu binele, bonus de viață,

ca să te capacitezi

aducând în casă soare

și-n suflet alinare

ori cu sărbătorile:

cele rele să se spele.

C-anume, ce nume,

ar avea poetul în lume,

ca cele bune să se adune?

c-a fi domn e o întâmplare

în timp ce a fi om e lucru mare

și când sărbătoarea e pentru mâini muncitoare- meteorit stea de pe cer căzătoare

și dă în belșug smântâna înafară din oale

ca ghearele pisicii ieșind din sac

blândă poveste peste veac,

biruință, omenesc leac,

să zgâraie prin calendare cale, adevăr, viață…

dimineață după care se recunoaște bună ziua căciulă

că stăpânul n-are gură,

n-are cei șapte ani de-acasă,

n-are școală,

deși omul e în voință

cu mult bine,cu mult soare,

în casă de om,

în binecuvântare căldura pomului

mândru de roada lui

în grădina Maicii Domnului.

Pavel Rătundeanu Ferghete,

  1. Sâmpetru-Almașului, Sj, la 1 octombrie1949,

Domiciliat în Ciubăncuța, Cj, România of. p. Dej, cod p.407483;

P.S. Vă iubesc pe toți românii demni, cinstiți și drepți, iubitori de patria lor România.

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/poem-pavel-ratundeanu-ferghete.html#links