Petre Anghel, profesor universitar și prolific scriitor contemporan, a plecat dintre noi.

 

Petre Anghel, profesor universitar și prolific scriitor contemporan, a plecat dintre noi. 

O scurtă biografie a lui Petre Anghel, potrivit Wikipedia:

A absolvit în anul 1969 Facultatea de Limbă și Literatură Română din Universitatea București. A obținut titlul de doctor în filologie cu o teză despre Mihai Ralea (1978) și doctoratul în teologie cu teza Influența literaturii sapiențiale asupra literaturii române (2003). Doctorand in Sociologie. A debutat cu volumul de versuri Duhul pământului, girat de Mircea Ciobanu și Marin Preda. În 1976 debutează în proză cu romanul Fratele nostru Emanuel, editat de Cartea Românească, pentru care obține premiul Asociației Scriitorilor din București.

Petre Anghel mărturisește că a avut șansa rară de a cunoaște îndeaproape trei personalități de excepție ale culturii contemporane, la umbra cărora și-a modelat spiritul: Constantin Noica, Marin Preda și Petre Țuțea. De marele editor Mircea Ciobanu, el însuși un poet și prozator de excepție, l-a legat o prietenie ireproșabilă.

Autorul se declară creația profesorilor de la Facultatea de Litere din Universitatea Bucureșteană: Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ovidiu Drimba, Dumitru Micu, Eugen Simion, Cornel Mihai Ionescu, Al. Hanță, Constantin Cruceru, Octavian Butoi.

După 1989, Petre Anghel, fructificând experiența de ziarist și scriitor, se dedică activității didactice universitare, specializându-se în domeniul științelor comunicării, fiind lector dr. la Institutul Teologic Adventist, conf. dr. la Institutul Teologic Baptist, prof. univ. dr. la Universitatea din București (Facultatea de Sociologie și Asistență socială), conducător de doctorat în domeniul Științe ale Comunicării.Conducator de doctorat cu un remarcabil umor fin.

Romane:

  • Fratele nostru Emanuel, Editura Cartea Românească, 1976.
  • Lupii la stână, Editura Cartea Românească, 1978.
  • Prindeți vulpile, Editura Eminescu, 1978.
  • Școala pedepselor, Editura Junimea, 1978.
  • Sita lui Mamona, Editura Cartea Românească, 1980.
  • Dincolo de iubire, Editura Junimea, 1980.
  • Întoarcerea fiilor risipitori, Editura Cartea Românească, 1982.
  • Oaspeții bătrânului Catul, Editura Cartea Românească, 1984.
  • Moștenitorul, Editura Cartea Românească, 1986.
  • Dealul Viilor, Editura Cartea Românească, 1988.
  • Zodia vărsătorului de plumbi, Editura Militară, 1989.
  • Umbra lui Ionatan, Editura Omega-Ideal, 2005.
  • Carraria, Editura Limes, 2009.

Poezie:

  • Duhul pământului, Editura Cartea Românească, 1971.
  • Davidiada, Editura Viață și Sănătate, 1998.
  • Pe prag de seceră, Editura Graphé, 2006.
Anunțuri

Ilie Bădescu: In Memoriam – Cuvânt pentru fratele Petre Anghel

Petre Anghel

(3.02.1944 – 4.04.2015)

”Tăcerea este la fel de importantă ca ţipătul disperat”

Universitatea Emaus este în doliu. Prietenii revistei Sociologia azi sunt în doliu. Un doliu greu, profund, mai greu şi mai adânc decât cea mai teribilă şi tainică noapte. Glas de noapte am auzit, plângere şi tânguire multă. Unul dintre marii scriitori ai literaturii fără de vreme, un stilistician din tradiţia necomparabilă a lui Tudor Vianu, istoric al literaturii române postbelice, sociolog al culturii şi specialist reputat al ştiinţelor comunicării, pictor al Drumului spre Emaus, un creştin mărturisitor de o frumuseşte în Duh extraordinară, minunatul frate Petre Anghel s-a retras dintre noi cu o discreţie de mucenic.  L-am ştiut puternic, l-am ştiut apărător şi n-am crezut nici o clipă din acest martie amăgitor că va pleca. Mi-am zis că este ca o pauză de refacere, că trebuie să primim luna aceasta ca pe un intermezzo, cu multă răbdare, cu discreţie şi rugăciune. L-am aşteptat zilnic, am crezut că e doar o stare, ca o măgură trecătoare, şi vestea plecării sale a străbătut ca fulgerul cerul liniştei noastre, al speranţei şi al planurilor adumbrite de grija veacului însă nicidecum de spaima capătului. Ce timp este acesta care deodată s-a făcut zid de la pământ la cer, între un februarie alb şi acest martie negru? L-am ascultat vreme de aproape un ceas vorbindu-le studenţilor la finele lui februarie şi iată că fotoliul său de profesor şi învăţător e gol. Ce cuvinte se pot adăuga în faţa scaunului singurătăţii? A trăit ca un mucenic, a plecat ca un mucenic. În toate a fost el însuşi, discret şi inconfundabil, blând şi riguros, răbdător şi înţelept, smerit dar cu un acut simţ al distincţiei valorilor. „Omul, obişnuia el să spună, este caracterizat de gândul său, de trăirea sa, de haina pe care o îmbracă şi de vorba pe care o rosteşte. El este caracterizat chiar de tăcerea lui”. Între scriitori a ştiut asemenea celor mari să caute sensurile divine în cele trecătoare, ca mărturisitor l-a cunoscut pe Hristos cu inima şi n-a mai plecat de la El, ca învăţător şi magistru a ştiut să folosească tăcerea ca vechii înţelepţi. A ştiut, asemenea celor puţini, să citească „locul naşterii după un accent pus pe o silabă”, cum îi plăcea să mărturisească. A ştiut unde este punctul dintre grabă şi amânare. I-au fost scumpe cuvintele acestea ale lui Anton Pan, despre care a scris şi a conferenţiat incomparabil de pătrunzător: „Când vrei să vorbeşti, la gură să aibi lacăt şi măsură”. A fost, a rămas şi se mărturiseşte încă, în toată vremea, ca un mare iubitor de limbă română. Ce gând înalt a avut în faţa limbii române! „Şi dacă nu ştim cu ce fapte ne vom înfăţişa înaintea Celui Preaînalt, ştim că doar în limba română Îi vom putea vorbi. Fiindcă doar în limba română ştim să–I spunem rugăciunea tainică.” În dreptul limbii române, îi plăcea să-şi amintească acest vers al lui Eminescu: „A pus în tine Domnul nemargini de gândire…”. Și căutând tâlcuire la versul poetului le-a găsit în reflecţia lui C Noica: „Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăşi, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudăţenia este că marginile vin dinafară, pe când nemarginile dinăuntru. Dacă ştii din afară o limbă, nu-i poţi vedea decât marginile. De posibilităţile ei nesfârşite dai seama dinăuntru. Eşti semădău al limbii doar dinăuntru”. Și, da, fratele Petre a fost şi rămâne un semădău al limbii române. El a intrat şi a rămas în templul limbii române, a oficiat cu sfinţenie cultul limbii sale, socotind-o una dintre limbile în care, cum spunea, se poate vorbi cu Dumnezeu fără translatori, fără traduceri, ca şi cum sâmburele a toate cazaniile, a toată predica, s-ar odihni în limba română. Despre fratele Petre vom mai scrie şi vorbi, căci comoara lui ne îndatorează mult şi departe. Acum, însă, e momentul să ne reamintim învăţătura lui despre concordanţa dintre cuvânt şi tăcere. „Aceasta din urmă, tăcerea, este la fel de importantă ca ţipătul disperat. Înţeleptul ne-ar învăţa şi că este un timp la vorbirii în pieţe, dar şi unul al tăcerii”. Acesta este un timp al tăcerii, fiindcă, da, aceasta „este la fel de importantă ca ţipătul disperat”. Se aude despicând vaetul clipei în tăcerea iubitoarei şi devotatei sale soţii, care nu se lasă mângâiată fiindcă, iată, nu mai poate să-i fie alături, în tăcerea fiilor şi în uluirea prietenilor şi a fraţilor, în odrăslirea stâlpărilor de florii, în glasurile copiilor care tot vin spre drumul Iersusalimului ca să cânte ”Osana, Osana, Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. În gândul de frate care se frânge de neputinţa durerii când, iată, veni clipa să spună: Dumnezeu să te odihnească în pacea Duhului Său, frate Petre! Amin!

Cuvânt după cuvânt

Fratele nostru a plecat pe lumină, de paştele eliberării din robie a poporului ales şi al întâlnirii lui cu Dumnezeu, şi deopotrivă la ceasul venirii copiilor cu stâlpări să cânte „Osana” Celui ce vine întru Numele Domnului. Plecările îşi au taina lor şi cine ar îndrăzni să-şi închipuie că o poate pătrunde. Dar cercul care se deschide este el însuşi grăitor.

Ilie Bădescu

Petre Anghel – Picuri de primăvară

 

Cel mai bine sună

Acoperișul de tablă,

Dar dacă ești rudă cu zeii

Poți ieși sub streașina lumii

Și asculta dansul ploii

Pe frunzele de plop

Și florile de salcâm.

 

Am avut bilete de intrare

De câteva ori,

Țin minte că o dată m-a chemat tristețea

Înăuntru,

Iar de câteva ori

Zâmbetul fericirii.

 

Deseară ește ivitată mea,

Chiar de nu va ploua,

Vino cu umbrelă

Și în caleașca de aur.

 

Va ploua cu picuri

De pe aripi de îngeri.

Petre Anghel