“Pasărea măiastră” l-a chemat la veşnicie pe Prof. Dr. Petrea Iosub, după o lungă şi grea suferinţă

Toamna plecărilor

 

Au plecat mai întâi

cocorii

încolonaţi ca într-o paradă

fastuoasă de gondole

şi luând în zborul lor

spaima copacilor

şi gingăşia firului de iarbă

nins şovăielnic de roua

dimineţilor timpurii

după cocori s-au zbenguit frunzele

să-şi ia tălpăşiţa

de pe braţele vânjoase

ale copacilor

şi să golănească pe alei

măturate de vânt-

semn al autonomiei lor

autumnale

a venit apoi

rândul nostru de plecare

şi-am început să comandăm

picioarelor şi mâinilor

că nu e treaba lor

cee ce se întâmplă pe-afară

că şi aşa drumurile

se scurtează cu câţiva centimetri

la fiecare zvâcnitură de tâmplă

şi-n loc să mergem

am început să vorbim cu ele

despre mers şi intoleranţă

la depăşirea vitezei

de circulaţie

înima însă

privea cu întristare

la gropile săpate de toamne

pe cărările ei către mădularele

cu care întreţinem conversaţia

iar la un hop

se poticni

şi începu să urle la ambulanţele

din scoarţă

intrate şi ele într-un regim

sever de îndelungată conservare

în zadar…

pierdusem mersul trenurilor

iar toamna ne cuprinsese şi pe noi

în poala rochiţei ei ucigaşe

(Iosub, Petrea – Poemele toamnei, Vaslui, Editura Thalia, 2009)

 

Profesor, filosof, poet, publicist Petrea Iosub s-a născut la 20 iulie 1938, din părinţii Natalia şi Gheorghe, în comuna Coropceni, judeţul Iaşi.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale  în satul natal  şi şcolile din Dolheşti şi Ciorteşti;  studiile liceale le-a făcut la Liceul Naţional din Iaşi.

Încă din timpul liceului este membru al cenaclului literar patronat în anumite întruniri de poeţii Nicolae Ţaţomir, Nicolae Labiş şi Florin Mihai Petrescu. Din acest forum mai făceau parte  foştii săi colegi Dan Laurenţiu (Ciobanu), Cristian Simionescu, Adi Cusin (elev la Negruzzi), prozatorul Ionel Popescu, ş. a.

Este absolvent al Facultăţii de filosofie a Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi, cursuri de zi, durată 5 ani, promoţia 1964, susţinându-şi examenul de licenţă cu lucrarea “Filosofia românească şi revista Contemporanul”.

În timpul studiilor academice participă la întâlnirile Cenaclului municipal şi Cenaclului studenţesc, patronat în câteva rânduri de Geo Bogza, publică în Flacăra Iaşului  şi colaborează săptămânal la Radio Iaşi. Profesorul va fi mereu în contact cu mari personalităţi ale artei şi culturii, oameni de ştiinţă, academicieni, în care un rol esenţial l-a avut distinsul filosof Ernest Stere şi va închega durabile prietenii cu reprezentanţi de frunte ai generaţiei sale, poeţi de aleasă sensibilitate şi profunzime.

După absolvirea cursurilor universitare a fost profesor la liceele din Negreşti şi Vaslui, redactor şef adjunct al ziarului  Vremea nouă, şef al Sectorului învăţământului de stat, director,  inspector şcolar de specialitate, inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui, director la Colegiul Economic “Anghel Rugină”.

Publică periodic în Contemporanul,  Cronica, Economistul,  Naţiunea, Scânteia, Academica (revista Academiei Române), Anuarul Muzeului “Ştefan cel Mare” Vaslui, etc.

Ca redactor şef-adjunct al cotidianului Vremea nouă orientează activitatea spre abordarea cu profesionalism şi virulenţă a domeniilor sociale şi economice, deschizând accesul larg unor intelectuali de valoare în paginile ziarului, printre care Ion Gugiuman, Ion Alexandru Angheluş, Ion Iancu Lefter, Avram D. Tudose,  cât şi unor tineri care se vor împlini prin creaţia literară şi ştiinţifică şi în publicistică.

Îşi susţine gradele didactice în învăţământ  (definitivat – 1967,  gradul didactic II –  1980, grad didactic I –  1982) cu rezultate excelente.

În anul 1973  se înscrie la doctorat la Universitatea din Iaşi, iar în 1975 încheie ciclul celor 3 referate şi 4 examene şi îşi pregăteşte finalizarea tezei. Dispariţia prematură a prof. univ. dr. Ernest Stere îl decepţionează. Este transferat oficial la Universitatea Bucureşti, în coordonarea prof. univ. dr.  Alexandru Boboc, pentru susţinerea lucrării. Abia în 1985 se decide să  susţină  teza de dizertaţie  intitulată “Tipologia experienţei în filosofia contemporană” în faţa unei comisii naţionale formată din academicianul Alexandru  Boboc, prof. dr. univ. Ion Tudosescu, prof. dr. univ. Titus Raveica, prof. dr. univ. Tudor Ghideanu şi prof. dr. univ. Gheorghe Cazan. Calitatea deosebită şi originalitatea temei lucrării, modalitatea abordării unui subiect de mare interes pentru filosofie, competenţa interpretării şi a soluţiilor, vasta bibliografie utilizată,  dar  şi modul de expunere au captivat auditoriul, obţinând elogioase aprecieri.

Ca director de liceu şi inspector şcolar general este iniţiatorul unui plan curajos de reformare a învăţământului, punând accent pe reconstrucţia reţelei de şcoli, obţinând  pentru finalizarea lucrărilor (1995-1996),  peste 40 miliarde lei, introducerea aparaturii de informatică, autonomizarea învăţământului în raport cu factorul politic, aspecte reflectate în cele peste 60 intervenţii în presa centrală şi locală, Radio Iaşi şi Bucureşti, la televiziuni.

Este un animator al schimbării opticii şi metodologiei inspecţiei şcolare, ale managementului în domeniu şi stimulează dotarea şi sporirea rolului bibliotecii în pregătirea elevului şi educatorului, introducând, pentru prima dată, în şcoli 10 exemplare (36 volume, fiecare cu CD) din Marea enciclopedie britanică.

Iniţiază şi conduce ziarul Glasul cetăţii,  revista şcolară La Steaua, înfiinţează Fundaţia Didactică “Ştefan Bârsănescu”, iar în cadrul ei sprijină şi conduce revista Ethos, ca semn al preţuirii marilor săi fondatori Nicolae Bagdasar şi Ştefan Bârsănescu.

Sub patronajul său se consolidează sala de sport şi clădirea liceului, este construită “Rotonda”, ia fiinţă  Fundaţia Ştiinţifică “Anghel Rugină”.

Odată cu reconstrucţia, extinderea şi modernizarea Liceului nr. 2 Vaslui, împreună cu academicianul Anghel Rugină, reuşeşte înscrierea pe coordonate competitive a acestei unităţi de învăţământ, lucru reflectat în sesiunile internaţionale de informatică susţinute anual în acest liceu. Iniţiază, cu sprijinul Academiei şi al Ministerului Tineretului şi Sportului, un curs de vară de Cultură şi civilizaţie românească pentru elevii, studenţii şi profesorii români din Ucraina, Basarabia, Iugoslavia şi alte ţări limitrofe.

            Reforma începută în şcoală va fi extinsă la nivelul întregului sistem de învăţământ din judeţ prin numirea sa ca Inspector Şcolar General, la 1 iulie 1995. În timpul cât este coordonatorul Inspectoratului Şcolar,  urmăreşte şi realizează câteva obiective de mare interes: reabilitarea, prin consolidare, a peste 27 şcoli generale şi a 4 licee: “Gheorghe Roşca Codreanu” Bârlad, “Anghel Rugină” şi Liceul “Mihail Kogălniceanu” Vaslui, Liceul Industrial Negreşti, construirea sediilor Casei Corpului Didactic şi al Inspectoratului Şcolar.

Fiind înştiinţat de amploarea activităţii de reconstrucţie şi de faptul că o parte din şcolile vasluiene beneficiază, printre primele din ţară, de elemente de modernizare, academicianul Anghel Rugină va menţiona, într-o scrisoare din 8 martie, 1996: “Prietenul meu Iosub nu poate să stea liniştit şi să se bucure de roadele obţinute la Liceul A. Rugină, ci cu o vigoare fizică şi intelectuală fără pereche încearcă să-şi întindă câmpul de activitate prin iniţierea unei adevărate revoluţii pedagogice şi sociale, în spiritul lui Spiru Haret, pe toată întinderea judeţului Vaslui.”

De-a lungul anilor, în simpozioane locale, zonale şi naţionale a susţinut peste 500 de comunicări, menţinând totodată legături neîntrerupte cu forurile academice şi universitare, bucurându-se de aprecierea şi prietenia unor mari personalităţi.

Bogata sa cultură umanistă şi ştiinţifică, experienţa de viaţă şi dragostea faţă de oameni şi valorile lor îi permit, într-un climat total răvăşit şi dezorientat, să atenueze relaţiile conflictualizate şi animozităţile şi să polarizeze eforturile profesioniştilor adevăraţi spre atingerea unor obiective de mare interes pentru reforma învăţământului din zonă. Interogativ şi exigent cu sine, dar dialogant cu ceilalţi – în stil maieutic – profesorul Iosub demonstrează prin activitatea sa şi defineşte remarcabil cum ar trebui să fie un lider didactic: “extrem de cultivat şi mobil în gândire şi acţiune, cooperant, dar nu  lipsit de exigenţă când e vorba de interesele şcolii”. Iar în evaluarea directorilor preciza într-un interviu: “…o să pornesc de la nivelul cum au visat ei şcoala şi dacă au coborât ceva din fiinţa lor onirică în realitatea pe care o vede toată lumea. De ce? Pentru că mi se pare că unii au visat coşmaruri şi au fabricat din şcoală coşmaruri reale şi pentru colegi şi pentru elevi”.

Încâlceala vremurilor, îmbulzeala nonvalorilor de a se impune, lipsa de orizont a unora, manifestarea răutaţii şi  negativismului altora, îl fac pe profesor să consemneze în lucrările sale:

          “Pasiunea, efortul şi pregătirea au început să fie apreciate şi, pentru prima dată, după câteva luni, am văzut zâmbind oameni care nu ştiu că există pentru ei o asemenea bogăţie”.

“Ura trebuia convertită în toleranţă, patima în pasiune, condescendenţa în prestigiu recunoscut, profesia în act profund şi pasionat de cultură, lenea în hărnicie, prostia trebuia învăţată să se ruşineze şi să respecte inteligenţa şi cultura, agresivitatea în decenţă şi dialog civilizat ca formă de eliberare energetică, şi ca îndemn pentru următorii directori;”

“Învaţă să lupţi până şi cu propria ta neputinţă, pentru că cu răutatea şi îndârjirea lumii te vei întâlni la tot pasul, dar să nu te laşi atras în vârtejul urzitorilor de intrigi şi de distrugeri morale. Învaţă că numai cultura are darul de a face oameni, în timp ce natura naşte creaturi care nu au nici un rost dacă nu sunt adăpate mereu, iar şi iar, la izvoarele dătătoare de nobleţe ale cunoaşterii şi acţiunii…

De va fi să îngenunchezi vreodată, s-o faci nu pe la uşi lustruite cu fală, ci în faţa propriei tale conştiinţe care este adevărată icoană a sufletului. Să ai întotdeauna răbdarea raţiunii şi demnitatea argumentului clădit pe ştiinţă şi pe înţelepciune, căci numai astfel toate răfuielile se vor dizolva în bârfe şi se vor stinge cu timpul, iar tu vei rămâne ca un stâlp neclintit al următorului următorului” (Sechestraţi în tranziţie)

            Robusteţea şi optimismul gândirii sale, mereu nevoia de a “ctitori” se regăsesc  nu numai în comportamentele şi atitudinile cotidiene cu care a înnobilat mulţi ani viaţa şi calitatea şcolii vasluiene, a sădit şi împlinit speranţe şi vise într-o perioadă de degringoladă morală şi economică, ci mai ales în lucrările sale.

Profesorul Petrea Iosub caută mereu omul şi acolo unde îl găseşte încearcă să-l pună în valoare cu toate resursele sale psihice şi intelectuale, sădindu-i încrederea în sine şi puterea de a se dărui cu ce are mai bun şi mai luminos în propria fiinţă.

Omului Petrea Iosub i-a fost predestinat să îmbrăţişeze profesia de dascăl.  Nu poate fi o dovadă mai grăitoare în acest sens decât maniera în care îi descrie la superlativ pe elevii săi:  “… Copii frumoşi, sensibili, dăruiţi de natură, inteligenţi şi harnici”, “…luminile pure din ochii copiilor mei, care-mi sunt atât de dragi pentru deşteptăciunea, inteligenţa şi marea lor frumuseţe morală şi intelectuală”.

Aleasa pregătire şi prestigiul său profesional sunt apreciate pe măsură de către specialişti universitari şi ministeriali, inclusiv de Misiunea de evaluare a Băncii Mondiale, care, în documentul final, consemnează: “În particular, în Vaslui, Misiunea  doreşte să-şi exprime admiraţia pentru extraordinara primire, excelenta activitate şi profesionalismul conducerii Inspectoratului şcolar al judeţului” (Raportul Misiunii B.M., Bucureşti, 14 iunie, 1996).

Înalta sa ţinută  profesională şi civică, echilibrul şi înţelepciunea în relaţiile cu ceilalţi, bunătatea şi omenia pe care le degajă s-au impregnat puternic în structura relaţiilor din comunitatea şcolară, rămânând  ca valori acoperite de neuitare în sufletele generaţiilor pregătite de domnia sa, în conştiinţa colegilor şi a părinţilor, în patrimoniul spiritual al acestei instituţii în plină ascensiune. Ca semn al recunoaşterii prestaţiei sale de profesor şi manager al învăţământului din judeţ, în anul 2005 i se conferă Diploma de Excelenţă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice.

Profesorul dr. Petrea Iosub si-a pus amprenta şi în domeniul cercetării şi creaţiei filosofice (scrieri filosofice) şi al creaţiei literare (poezie, eseu, publicistică). Mărturie stau lucrările semnate de autor şi însemnările elogioase ale oamenilor de cultură care le-au citit.

Cărţi publicate: Elemente de arheologie metafizică, Editura Odeon,  Iaşi, 2000; Omul – O  fiinţare privilegiată”, Editura Thalia, Vaslui,  2003; Pluralismul ontologic, (modelări şi tipologii), Editura  Thalia, Vaslui, 2004; Metafizica existenţei, Thalia, Vaslui,  2007; Lucian Blaga – Metafizica, Editura Thalia, Vaslui, 2008;  Alexandru Boboc sau Intrarea în permanenţă, Editura Thalia, Vaslui, 2008;  Incursiuni de arheologie metafizică, Editura Thalia, Vaslui, 2010 ; Avatarurile conceptului de filosofie”, Editura Thalia, Vaslui,  2011; Sechestraţi în… tranziţie, publicistică,  Editura Thalia, Vaslui, 2002; Însemnări pasagere, publicistică, Editura Thalia, Vaslui, 2003; Semnele trecerii, versuri, Thalia, Vaslui, 2006; Poemele toamnei, versuri, Editura Thalia, Vaslui, 2009; Contemporan cu viitorul, (file de istorie),  Editura Thalia, Vaslui, 2006 (coautor); Anghel Rugină – Omul şi Savantul, Editura Thalia, Vaslui, 2010  (coautor); România – între  umilire şi demnitate”, Editura  Thalia, Vaslui, 2013; Scrisori către „a” mic, (portrete şi pamflete), Editura  Thalia, Vaslui, 2014; Pagini de filosofie românească, Editura Thalia, 2015.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!

Vasilica Grigoraş

 

 

Prof. Dr. Petre Iosub – O carte despre „medicină şi societate” sau Medicul şi locul său în societatea contemporană

Lansarea unei cărţi reprezintă întotdeauna un eveniment cultural care oferă prilejul unei profunde meditaţii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este atât de aproape existenţei noastre concrete, la care, nu rareori ne raportăm pe măsura anilor ce trec, şi nu numai. Culegerea de eseuri ce alcătuiesc cartea Medicină şi Societate apărută la editura PIM, Iaşi, 2014, este inteligent centrată pe trei teme principale; 1. Medicina între bioetică şi etica creştină, 2. Interferenţe medico-sociale şi 3. Medicină-mediu şi societate.

Cartea încearcă să abordeze relaţia sistem medical şi societate în integralitatea ei, prin prisma istoriei, a evoluţiei ca ştiinţă şi posibilităţi tehnice, a reciprocităţii sub raport etic şi moral, locul ei în viaţa socială, rolul medicului şi desigur perspectiva prin prisma transformărilor din societatea modernă (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de bogată în informaţii şi opinii pe care le consider personalizate şi cu ecou în mintea cititorului.

Doctorul Lupu dovedeşte şi cu acest prilej că genetica biologică (ereditatea sau moştenirea nativă) trebuie să o dublăm în familie şi şcoală cu o „ereditate culturală”. Acest lucru este demonstrat în chip remarcabil de tandem-ul care îşi asumă responsabilitatea, autoritatea şi originalitatea acestei lucrări Valeriu şi Vasile Lupu. Această lucrare, până la urmă de „eseistică medicală”, este de fapt o abordare plurivalentă a fiinţei umane, un mozaic caracterologic al omului şi al interacţiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar şi cu mediul extrasocial şi extralogic al existenţei noastre (partea a II-a şi a III-a).

Autorii îndeamnă medicul, dar şi pe pacient, să se privească reciproc şi să intercondiţioneze de la persoană la persoană şi nu de la creator la creatură. Adică în complexitatea relaţională din punct de vedere psihologic, estetic, moral, cultural, aşa putând să se realizeze o cunoaştere mai bună a cauzelor care l-au adus în starea de pacient. Cred că trebuie să considerăm medicina ca cel mai umanizat spaţiu al existenţei noastre unde războiul are un singur adversar – boala şi se duce pentru sănătatea vieţii şi nu pentru alte scopuri (pg 48-58).

Raportarea acestor aspecte la realităţile concrete ale actului medical, ridică câteva probleme de esenţă şi de percepţie, până la urmă a profesiei de medic (pg 41). Prima ar fi că medicul şi sistemul medical nu gestionează viaţa, cum greşit se percepe la nivelul opiniei publice şi mai ales a liderilor de opinie în domeniu. Ceea ce medicul şi sistemul medical este chemat să gestioneze este sănătatea vieţii, pe care însă o poate gestiona cu mai mult sau mai puţin succes în funcţie de o multitudine de variabile cum ar fi; fondul biologic al pacientului, zestrea lui ereditară, modul de viaţă, atitudinea faţă de propria lui existenţă, prezenţa unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de răspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute, etc, etc, variabile pe care opinia publică şi mai ales familia refuză să le ia în calcul.

Trebuie înţeles faptul că gestionarea vieţii nu aparţine asistenţei medicale, pur şi simplu pentru faptul că are alte resorturi, care de regulă scapă logicii şi raţiunii umane. O viaţă se încheie atunci când trebuie să se încheie, indiferent cum; prin accident, prin boală, sau fără o cauză aparentă ce poate fi asimilată fatalităţii, ca să nu mai vorbim de uzura biologică care este de regulă respinsă de cel în cauză sau de aparţinători.

Sunt cunoscute în biologie suficiente situaţii în care efectiv organismul refuză să răspundă intervenţiilor noastre, oricât de sofisticate şi evoluate ar fi din punct de vedere tehnic, sau răspund de o manieră paradoxală (efect invers) cum ar fi: apoptoza celulară, celula refuzivă sau în blocaj metabolic etc. Dacă acceptăm că viaţa este un dat natural sau divin, trebuie să admitem şi faptul că cel care dă viaţă poate să o şi întrerupă oricând, aspect ce raţiunea umană refuză să accepte. Înţelepciunea populară a găsit un răspuns mult mai simplu şi mai aproape de adevăr decât toată ştiinţa noastră (aşa a fost dat să fie, s-a terminat ghemul zilelor, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, etc).

Medicul trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sănătăţii noastre, şi nu ca pe un oarecare meşteşugar, aşa cum de regulă îl priveşte societatea actuală care, prin alocare de fonduri insuficiente cu afundarea sistemului în inepţii funcţionăreşti birocratice şi prin trimiterea de „cercetaşi” distruge de fapt şi lasă răni adânci în viaţa unui spital, al medicilor şi al pacienţilor.

Într-un spital nu suntem nici la măcelărie şi nici la piaţă ca să intre cineva cu ciubotele în activitatea medicală. Este necesar respectul statului şi al cetăţeanului faţă de acest reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstrează şi lucrarea de faţă, iar efortul autorilor este unul meritoriu, de aceea sper ca în viitor să mai vedem assmenea apariţii.

Închei prin a spune că această carte poate fi uşor asimilată ca un adevărat ghid moral şi etic pentru medic şi ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului un instrument util în cunoaşterea a ceea ce înseamnă; medic şi sănătate, viaţă şi boală, medicină şi societate.

Petre Iosub – Scrisoare către intelectual

Citind cele de mai sus, gândul tău şovăitor ţi-a străfulgerat inima şi ai început să te întrebi: “Oare pe mine m-a uitat? De ce? Doar am fost prieteni o viaţă întreagă, iar uneori nu mă lăsa zile şi nopţi să plec de lângă el! Mă întreba mereu ce am mai descoperit şi dacă sănătatea mi-e încă întreagă! Iar acum…?”

Nu, nu te-m uitat, dragă prietene. Tu ai fost şi eşti mereu cu mine. Împreună am făcut cele mai impresionante şi tulburătoare călătorii în lume şi în abisurile ei. Tu m-ai învăţat a descoperi, printre infimele vieţuitoare şi lucruri ale lumii, Omul. Scriu cu majusculă, pentru că, chiar dacă specia numără peste şapte miliarde, doar Omul este singurul care nu poate avea plural şi nu poate fi confundat cu celelalte vieţuitoare inclusiv cu cele care au oarecare asemănare fizică cu el. El face doar discriminări morale şi de comportament şi nu operează cu alte criterii ocazionale sau bazate pe instincte şi bogăţie.

Nu te-am uitat şi nu te voi uita niciodată, întrucât mi-aş renega propria mea existenţă şi aş deveni un nerecunoscător cu propriile mele principii, cu propria-mi viaţă, cu visele şi îndoielile mele.

Prietenii nu se uită. Prieteniile sunt cele care-ţi îmbogăţesc cu încă un continent harta propriului tău ego-u!

Aşa că, nu te mai îndoi de mine. Cu tine am făcut prima călătorie pe harta timpului. Când am descoperit miraculoasele litere şi cifre, chiar cifrele şi figurile pe care Pitagora le modela frumos şi apoi le încătuşa în peşteră ca să nu le scape pe mâna vreunui şarlatan. Cu tine am mers mai departe, ţinându-mă de mână şi povăţuindu-mi mintea. Şi-am descoperit mii şi mii de continente ale gândului, mii şi mii de feluri de a fi, spiritual şi practic, ale Omului. Eram obosit şi numai tu mă îndemnai la drum mai departe. Cum te-aş putea uita, când tu mi-ai arătat să descopăr miracolul şi frumuseţea vieţii adevărate!

Cum să te uit, când tu mi-ai deschis toate uşile lumii şi am trăit fascinant toate epocile istoriei parcursă de specie. Ti-aduci aminte ce mi-ai spus, când ai deschis uşa României?: ”Păstrează tăcere şi ia aminte că aici ţinem comorile noastre. Le tăinuim să nu le spurce sau să le distrugă barbarii”. Era o uşă maramureşană, având încrustate în piatră diferite simboluri, pe care nu le înţelegeam, iar înăuntru, sculptate în memoria timpului, erau nume: Decebal, Ştefan, Mihai, Bălcescu, Eminescu, Enescu, Iorga, Porumbescu, şi altele care-şi aşteptau rândul să fie dăltuite. Atunci mi-ai spus în şoaptă: “Aici e Omul. Şi orice nume ai vedea el se va numi tot România, deci la singular”. Şi de atunci n-am mai folosit pluralul, şi am considerat asta ca un mare secret al istoriei mele.

Cu timpul, mi-ai deschis toate uşile trecutului cu măreţul său Om. Dar cel mai mare miracol a fost atunci când mi-ai arătat poarta de la Delphi unde Socrate îşi regăsea celălalt Socrate pe care mai târziu Omul l-a numit cumpăna echilibrului -raţiunea şi conştiinţa de sine, prin care sonda celelalte egouri să le afle taina!

A fost o adevărată descoperire a Omului prin care am călătorit apoi către celelalte mari comori ale lumii: “conştiiţa generică” transcedentală, ideea hegeliană, Marele anonim blagian, dar şi seminţele roditoare ale atâtor gânduri despre gândire şi despre altceva care au aureolat secundele mele de trecere prin lume!

Doamne, ce frumuseţi nebănuite ascunde Omul. Ca pe un copil ascultător, dar deloc comod prin întrebările lui, m-ai luat de mână şi am poposit în Cetatea Renaşterii Omului, acolo unde el a dat Cina cea de taină pentru a descoperi trădarea şi fidelitatea – elemente vitale şi opuse ale prieteniei. Apoi m-am bucurat nespus de eternul surâs al Giocondei. Ea dispăruse însă mi-a lăsat doar zâmbetul ei etern, care, călătoreşte prin veacuri şi vesteşte că Omul n-a murit încă!

Cum să te uit, prieten drag, când tu mi-ai oferit unicul privilegiu de a gusta din marea poezie universală a Omului numit: Homer, Dante, Shakespeare, Eminescu, Blaga, Bayron, Lenau, şi, poate nu în cele din urmă Heine, Goethe, Garcia, Apolinaire, Lermontov, Puşkin, dar şi din minunatele comedii Norii, Bolnavul închipuit, Bătrâna doamnă, O scrisoare pierdută sau şi despotica Amintiri din casa morţilor în care Omul se va iluziona că el poate prin sacrificii impersonale să facă o altă lume şi o altă umanitate pe măsura viitorului său.

Mai ţii minte ce mi-ai spus la întoarcerea din Pivniţele Vaticanului, când sosisem în mândra şi eterna Bucovină, luând cu noi toate durerile Omului? ”Ne-am întors din iad în raiul nostru pământesc”. Sfânta Putnă străjuia, cu clopotele ei răguşite de atâtea chemări, văile adânci dintre semeţii munţi carpatini şi dădea semnalul unei renaşteri a Omului. Şi a fost o renaştere, însă mersul ei s-a înfundat, când a venit unul la tine şi ţi-a spus: “Cu ce te ocupi tu, bă intelectualule?!” Bomba nucleară a fost făcută, iar tu scrii cărţi şi tratezi boli, în loc să serveşti clienţii cu nişte şpriţuri şi ceva d-ale gurii? Gata! Nu-ţi place, pleacă unde vezi cu ochii. Eu n-am nevoie de intelectuali…” Şi ai plecat bombănind în loc să fi aruncat pe ticălos în vreo “gaură neagră” să se pulverizeze în miliarde de ţăndări. De ce ai plecat şi nu ai dat replica agresivă unui astfel de dement. Sigur, îmi vei spune că, în nimicnicia lui, ţi-a desfiinţat spitalul sau şcoala în care deschideai uşile spre lume şi spre viitor, aşa cum ai făcut cu mine. Ţi-a înstrăinat loturile experimentale sau/şi locul unde căutai de zor remedii pentru cei suferinzi sau pentru uşurarea şi perfecţionarea muncii Omului. Şi câte altele frumoase şi necesare îndeletniciri.

Or, tu ai plecat, drag prieten, şi nici acum nu ştiu unde te va găsi scrisoarea mea.

Eşti un Om de succes sau numai un individ cu mulţi bani şi relaţii? Nu-ţi plâng ochii după mormintele tale lăsate în păragină şi vândute a “n”-a oară? După prieteni, rude, după locul în care ţi-ai lăsat anii şi amintirile? După bineţele prietenoase cu care erai întâmpinat pe stradă şi la serviciu şi te bucurai ca un copil, când auzeai rostindu-se: salut doctore, salut profesore, salut cercetătorule care toate se cristalizau în minunatul “Bună ziua Omule!”.

Ce tragedie că te-am pierdut şi pe tine şi odată cu tine, va muri încă o prietenie.

A plecat Ţăranul, s-a dus Muncitorul, iar odată cu plecarea ta va dispărea şi Intelectualul! Iar noi rămânem doar cu scursurile din ţarcul României? De ce? Vrei ca în viitorul mai puţin îndepărtat Academia Română să se transforme într-un “stabor” al maneliştilor şi ţambalagiilor, iar şcoala şi spitalul în “golden blitz-uri” prezidenţiale?

De ce, dragă prietene?…

Te-ai supărat pe propria ta viaţă şi o dai cu generozitate şi fără remuşcări, străinilor şi nu alor tăi, care te-aşteaptă mereu în pragul casei tale?!.

prof. dr. Petre Iosub

CALEA FIINŢEI

Vasilica Grigoraş: Observăm că din definiţia însăşi lucrarea se prezintă ca un fel de Atlas orientativ în sondarea gândirii metafizice. De ce?

Petre Iosub: Sintagma „arheologie metafizică” este o metaforă care mă duce cu gândul la rădăcinile sau începuturile metafizicii, la primele licăriri ale ei în zarea filosofică. „Miracolul grec” a dăruit acest minunat cadou gândirii filosofice şi teologiei europene, extinzându-se, apoi, sub un nume atât de frumos, pe întreaga hartă spirituală a planetei.

Filosofia, în aplicarea ei metafizică sau de „filosofie primă” înseamnă ontologie, ceea ce se ocupă cu studiul „Fiinţei ca Fiinţă”, adică existenţa universală fără determinări şi fără a putea fi surprinsă într-o anume categorie filosofică, deci acategorială. Firesc, ar veni întrebarea: de ce ontologie şi nu filosofie, sau metafizică? În perioada de începuturi, când ionienii puneau, prin căutări insistente, problema găsirii elementului vital din care s-a zămislit întregul univers, şi aduceau în dezbatere apa, aerul, pământul ori focul, nu putem vorbi de generalizări teoretice şi abstracţii de gen proxim, şi nici despre filosofie. Nu se născuse încă acest termen. Cred că de aici pleacă şi W. Windelband, când aşează în fruntea periodizării istoriei gândiri filosofice tocmai „perioada ontologică”. Gândirea nu va pleca niciodată, la începuturi, de la abstract la concret sau de la speculativ la sensibil, pentru că ea este strâns legată de lucruri individuale, cu determinări şi funcţii precise sau presupus precise. Şi mult mai târziu, ea se va îndepărta către construcţii mentale care să ţină locul şi să conserve rezultatele experienţei sensibile.

Chiar şi Aristotel, ca fondator al logicii şi ontologiei, nu-şi va numi niciodată lucrarea cu acest titlu pe care i l-au dat alţii mult mai târziu, ci o va denumi „Ştiinţa fiinţei ca fiinţă” sau cum mai spunea filosoful român Dan Bădărău, „Fiinţa în fiinţarea ei”, adică filosofie primă sau „ştiinţă a ştiinţelor”, pentru că obiectul ei nu se identifică, nu se confundă şi nu se reduce la un anume domeniu delimitat sau la un grup restrâns de lucruri de care se ocupă fizica matematică. Dacă metafizica se delimitează de toate ştiinţele, motivul ar consta tocmai în faptul că, având ca studiu „Fiinţa în fiinţarea ei”, ea se va ocupa şi de alte componente esenţiale: mişcare, devenire, spaţiu, timp, infinit, adevăr, cauză, substanţă, accident, repaus etc., lucruri pe care nu le tratează celelalte ştiinţe. Şi un aspect pe care vreau să-l subliniez: deşi s-au făcut multe speculaţii şi s-a mizat de prea multe ori pe „tangajul” viziunii aristotelice, pe inconsecvenţele şi chiar unele erori ale sale, trebuie să spun că Aristotel, prin mutarea transcendenţei în spaţiul intramundan, îşi va fundamenta monismul şi ontologia sa, chiar dacă a recurs la Primul motor sau impuls, acesta nu creează, ci doar mişcă lumea şi apoi îşi vede de treaba lui! El îşi fundează astfel ontologia ca fiind raportul între Fiinţă şi între aceasta (Fiinţa) şi fiind. Este primul tip de ontologie realistă în anumite limite, spre deosebire de cea platoniană de factură idealistă. De altfel, permanenţa antichităţii greceşti, dar şi covârşitoarea ei influenţă asupra dezvoltării spiritului filosofic european sunt asigurate de cei doi Platon şi elevul său Aristotel din Stagira.

Aş vrea să revenim la ionieni, unde se presupune că se află cuibul de naştere, creştere şi zbor al gândului filosofic; chiar dacă doctrinele chineze şi indiene sunt mult mai vechi, ele au mers mai ales pe linia unei teosofii şi mitosofii specifice şi cu ecou european mult mai târziu, prin care secolele al 18-lea şi al 19-lea, din care, probabil, se naşte şi gândirea romantică.

Cele două noţiuni folosite de dumneavoastră ar însemna, în traducere liberă, înţelepciunea zeului (sau) despre zeu, iar a doua ar reprezenta înţelepciunea (sau) dragostea de mitologie. Este bine să le prezentăm măcar parţial pentru cititorul mai puţin filosof sau filosof.

În ce priveşte ionienii, aş exemplifica o apreciere a filosofului Anton Dumitriu: pornindu-se de la demersurile spontane apărute când se naşte „aura filosofiei greceşti” (Y. Burnet) cam în secolul al VII-lea î.e.n., „Gândirea va începe să se definească în propria ei natură abia când va putea să enunţe principii abstracte care pot fi gândite independent de realitatea concretă”. (Istoria logicii, p. 69)

Deci, când gândirea reuşeşte să capteze şi să transforme într-o formă abstractă realitatea şi să gândească această formă în ea însăşi. Şi ionienii au încercat acest lucru, chiar dacă nu le-a reuşit pe deplin.

Unii dintre cercetătorii ocazionali sau mai puţin familiarizaţi cu istoria antică circumscriu fenomenul filosofic şi teosofic originar – protofilosofia şi prototeologia – la câteva cetăţi greceşti vechi şi, îndeosebi, Atena, care a constituit cu adevărat focarul „miracolului naşterii şi evoluţiei gândirii umane dinspre mito-teologie către filosofie. Grecia antică are cu totul şi cu totul altă dimensiune, aflându-se la răscrucea celor trei continente, ea se va întinde „de la Asia mică până la Sicilia” şi „de la Cirene până în Tracia”. (W.Windelband)

Tot acest filosof va consemna că „Rolul conducător în dezvoltarea culturală a grecilor îl avea acea tulpină, care în întreaga dezvoltare istorică avea cea mai strânsă atingere şi cea mai vie legătură cu Orientul – ionienii”.

Prin urmare, Grecia antică nu este cea contemporană nouă şi celor care vor apare, iar primii germeni de natură să trezească gândirea din confundarea ei cu obiectul şi să-l diferenţieze pe acesta de ea însăşi şi de purtătorul ei sensibil – subiectul – au fost semănaţi de către ionieni, ceea ce îl face pe Windelband să numească această epocă „perioada ontologică a gândirii greceşti”.

Ionienii vor aduce primul mare beneficiu construcţiei imaginare şi raţionale a lumii, a existenţei.

De aici apariţia celor două lumi – cea reală şi cea construită sau, mai bine-zis, captată în dimensiunea imaginaţiei – raţională. Continuitatea celor două se va stinge la un moment dat şi se vor găsi ca lumi paralele, căci gândirea începe să-şi axiomatizeze formele şi să le rupă de concretul sensibil, de ontic. Vor apare astfel obiectul şi obiectualitatea lui (conceptul). Unii filosofi vor eterniza obiectualitatea ruptă sau considerată ca supra-obiect şi model. Alţii vor lucra cu amândouă şi vor înfăptui cunoaşterea autentică.

S-a vorbit, chiar în antichitate dar şi în contemporaneitate, că „miracolul grec” nu ar fi decât un „metiş” al influenţelor orientale. Deci, filosofia greacă ar fi de fapt preponderent orientală şi colorată pe ici-colo cu elemente greceşti.

Cred că aceasta e marea eroare creată de biografii şi doxografii greci şi amplificată cu timpul, în lipsa textelor originale, de mulţi comentatori. Culturile, ca şi oamenii, sunt entităţi dinamice care comunică între ele, dar nu ajung niciodată la identitate. Fondul autohton este cel care asigură originalitate şi perenitate.

Fenomenul influenţei poate întâmpina două poziţii opuse: a) deschiderea într-o anume măsură pentru asimilare şi prelucrare a ideilor exogene sau b) refuzul prin afirmarea unui puternic spirit de conservare a culturii şi tradiţiilor originare specifice unei anumite comunităţi umane constituite deja istoriceşte în entitate de sine stătătoare. Dar există, pe lângă aceasta, o a treia alternativă care s-ar traduce printr-o acceptare prudentă şi selectivă care să nu degradeze şi să nu pună la îndoilă fondul autohton.

A doua atitudine caracterizează cel mai bine comunităţile primitive în care spiritul de autoapărare şi conservare, frica de a nu schimba ordinea materială, dar mai ales spirituală sunt manifestări aproape instinctive. Aceasta pentru că universul lor are anumite dimensiuni şi anumiţi parametri valorici pentru supravieţuire şi orice schimbare în structura lor poate constitui o ameninţare, incalculabilă.

„Actul noetic” al grecilor este originar şi ar fi putut genera anumite similitudini cu alte culturi, dar între ei şi orientali sunt mari diferenţe, chiar şi în aceleaşi domeniu conceptual. În timp ce orientalii rămân legaţi de concret şi cotidian, dar şi de anumite scheme mentale şi comportamentale tabu, grecii construiesc liber şi din plăcere abstracţia ştiinţifică şi filosofică: Aceasta e diferenţa de fond care desparte cele două mari culturi. Tocmai libertatea de gândire a făcut ca „actul noetic” grecesc să nască o metafizică multiplă şi numeroase şcoli filosofice mai ales post-socratice.

De ce totuşi post-socratice şi despre care nu discutaţi în lucrarea de faţă?

Cum se ştie, primul capitol poartă numele de „Rudimente metafizice” ceea ce înseamnă că am dorit să scot la iveală unele elemente pregătitoare întemeierii acestei discipline filosofice. Or, acest lucru s-a întâmplat odată cu întemeierea egologiei sau raţionalismului socratic, care precede doctrinele platonică şi aristotelică, dar stă la temelia lor. Din acest moment apar numeroase şcoli filosofice care nu mai poartă numele cetăţilor ca anterior, ci şi-l întemeiază pe fondul de valori cognitive şi axiologice pe care-l promovează.

Deci, nu se mai numesc şcoala ioniană sau mileziană, ci stoicism, scepticism, şcoala cinică, cisendică etc. Aceste şcoli, chiar dacă uneori au anumite idei morale şi filosofice apropiate, ele vor constitui părţi distincte ale întregului spiritualităţii greceşti, căruia îi vor da diversitate în unitate. Ele sunt şi vor rămâne mereu şcoli filosofice de sine stătătoare şi prin ele se va închega metafizica, iar prin Platon şi Aristotel va fi desăvârşită ca disciplină filosofică. De fapt opera celor doi mari filosofi sunt rădăcinile ei perene, înfipte adânc în solul gândirii greceşti.

Dumneavoastră folosiţi conceptul de metafizică în sens de disciplină filosofică şi nu de metodă, aşa cum este distribuit şi operaţional în anumite scrieri. Este vreo diferenţă între aceste sensuri?

Ca gândire speculativă asupra existenţei sau a principiilor existenţei, ea apare ca ontologie în sensul aristotelic, întrucât Andronicos din Rodos a considerat că metafizica vine după Fizica lui Aristotel. Metafizica apare ca şi metodă opusă dialecticii, chiar în antichitate, deoarece ar privi procesele şi fenomenele izolat şi cantitativ, negând calitatea acestora.

Însuşi Kant, pornind de la aceste elemente, va considera metafizica întemeiată ştiinţific şi o va defini, în Prolegomene, ca orice ştiinţă a viitorului.

Aceste aspecte nu trebuie să ne împiedice să folosim metafizica în aplicarea ei ontologică, curăţată de zgura care o acoperă de atâta vreme. Orice concept are viaţă şi evoluţia sa istorică, devenind, prin îmbogăţirea conţinutului şi lărgindu-i sfera, operaţional.

Modelarea conceptuală a existenţei mai ales prin formalizare şi axiomatizare reprezintă darul de mare preţ al contemporaneităţii în adâncirea cunoaşterii lumii, chiar dacă prin aceasta se pierd sau scapă unele elemente reale, de natură ontică. Însă numai aşa gândirea poate pătrunde în cele mai subtile ţesuturi ale existenţei.

Aţi inclus în lucrare câteva aprecieri despre filosofia românească şi aţi detaliat unele structuri metafizice din gândirea lui Lucian Blaga. Cum aţi califica fenomenul filosofic românesc: ca unul de împrumut sau de sine stătător, naţional şi hibridat? Vă întreb, pentru că unii, chiar români fiind, dar şi unii vecini, consideră că nu prea avem o filosofie românească şi că ar trebui să fim mai modeşti în aprecieri.

Lucrurile evidente totdeauna sunt greu de gândit şi mai ales de descoperit, să presupunem că aceştia s-ar afla în situaţia de a trece peste un râu ale cărui maluri adânci sunt unite printr-un pod larg şi de mare siguranţă. Acum spuneţi-mi, dacă ei au văzut podul? Dar dacă erau în situaţia de a trece râul fără să aibă vreun pod? Atunci ar fi început să gândească fel de fel de variante pentru a ajunge dincolo, pe malul celălalt.

Filosofia românească este tot atât de evidentă precum existenţa podului, numai că orbii văzători nu prea o văd din anumite considerente de ordin intelectual: ori vor să strice podul, pentru a nu mai trece nimeni pe el, ori îl consideră prea mare faţă de mintea lor extrem de îngustă şi obtuză.

Eu însă pot să spun un lucru evident demonstrat de străvechimea noastră etnică şi culturală: avem o bogată filosofie românească, pe undeva, dusă dincolo de antichitatea greacă, o filosofie care este naţională şi în care sunt încrustate numeroase cristale poetice şi religioase de îndelungată tradiţie.

Aţi spus naţională şi mi-aţi sugerat să vă întreb: dacă există şi filosofii universale?

După umila mea părere, doar conceptele de maximă gneralitate sunt universale, în rest toate creaţiile culturii spirituale şi materiale poartă pecetea specifică unui popor sau unei naţiuni, chiar dacă influenţează ori sunt folosite şi de alţii.

Şi credeţi că noi suntem atât de originali şi nu avem nimic străin în structurile noastre conceptuale ori comportamentale?

Departe de mine acest gând! Am vrut să spun că nici o naţiune nu trăieşte şi supravieţuieşte prin „împrumuturi intelectuale”. Chiar cei care au venit mult mai târziu în istorie şi s-au hrănit din împrumuturi, au o anumită protospiritualitate specifică.

Protomitologia şi prototeologia noastră ne recomandă printre primii contributori la istoria spirituală şi civilizaţiei europene.

Că, în timp, am asimilat prudent şi selectiv elemente din alte culturi, este o cu totul altă problemă.

Însă gândiţi-vă că în istorie niciodată n-am fost lăsaţi să ne prăşim ogorul la timp şi până la capăt darmite să mai culegem şi roadele. Pământul acesta a atras prin bogăţiile lui toate hoardele euro-asiatice şi această hărţuire nu ne-a lăsat prea mult răgaz să şi mai scriem ceea ce gândeam şi purtam în spiritualitatea noastră. Duceam totul în oralitate, lucru pe care îl confirmă şi Miron Costin. Noroc de arheologie şi de scrierile greco-romane care ne-au consemnat, umeri cu mare patos, existenţa aici.

Ştiu că acest „Atlas orientativ de arheologie metafizică”, cum plastic îl numiţi, nu este nici o istorie a filosofiei, nici un tratat exhaustiv al acesteia. Atunci, ce este el?

Este un itinerar sau incursiune în gândirea filosofică pentru a scoate la lumină parcursul în care au prins viaţă şi au evoluat anumite concepte şi structuri metafizice. Toate acestea urmărite prin prisma interpretării Fiinţei (existenţei în ansamblu).

Dar nu apare nimic despre epoca romană sau medievală?!

          În mare parte romanii au mediat cunoaşterea culturii greceşti de către europeni, limba latină fiind principala limbă a culturii europene în acea vreme Minţile strălucite ale romanilor se vor afirma nu în filosofie, ci mai ales în retorică şi construcţia dreptului. Iar perioada medievală nu reprezenta un interes deosebit pentru tematica abordată.

Metafizica nu poate fi odată teologie iar altă dată ontologie. Neotomistul J. Maritain va recunoaşte că metafizica se ocupă cu studiul naturii (existenţei), recunoscând pe Dumnezeu, dar fără să-l poată cerceta şi descoperi.

Luând în discuţie acest itinerar, credeţi că există o migraţie a fenomenului filosofic la nivel continental?

          Sunt de acord, cu câteva rezerve: 1. fiecare popor are propria lui mentalitate şi structură spiritual-morală şi 2. nu putem îmbarca într-un vapor „fenomenul filosofic” şi să dăm fiecăruia câte o porţie. Putem considera însă că în renaştere şi modernitate, prin deschiderile de comunicare, lumea s-a făcut mai mică, popoarele s-au apropiat fără să-şi părăsească teritoriul, cu excepţia barbarilor migratori şi a imperiilor! În acest caz, încep marile confluenţe dintre culturi şi civilizaţii, ceea ce va avea drept consecinţă, favorabilă apropierea şi conlucrarea.

Grecia a construit abstracţia ştiinţifică şi filosofică care, apoi, s-a reflectat în mod specific în viziunile din România, Italia, Franţa, Anglia şi Germania care, odată cu Leibniz şi Kant, se va transforma în „ţara filosofiei”.

Chiar dacă s-au manifestat numeroase curente realiste sau idealiste, totuşi singurele care s-au amplificat şi au adus mari beneficii Europei au fost raţionalismul şi empirismul – amândouă trăgându-şi seva din antichitatea greacă.

Într-o lucrare a dumneavoastră aduceaţi în discuţie faptul că, în timp ce India descoperea omul, Europa descoperea lumea. Dar oare gândirea europeană va descoperi şi omul?

În Europa, omul va fi descoperit mult mai târziu de Renaştere şi modernitate. Un lucru interesant: în timp ce India a descoperit omul, Europa a creat un mediu cultural şi de civilizaţie pentru ca el să se autodescopere, nu numai ca fiinţă biologică, ci mai ales ca demiurg, creator integrat în „dinamismul istoric”, aspect prin care el îşi proiectează existenţa dincolo de prezent şi intră în timpul social şi istoric.

Arta renascentistă îl va ridica la perfecţiune – după idealul grecesc; Blaise Pascal îl va vedea ca „trestie meditativă”, dar în profunda lui natură contradictorie; empirismul inductivist îl va coborî printre lucruri, iar raţionalismul îi va da aripi „să zboare” şi îl va învăţa totuşi relativismul existenţei sale şi al cunoaşterii.

Deci, în timp ce India educă meditaţia contemplativă şi ascetismul, Europa va cultiva activismul şi năzuinţa de a crea şi de a cunoaşte, întrucât cunoaşterea, ştiinţa este cea mai mare putere a omului – cum spune Fr. Bacon.

De ce în acest „Atlas…” v-aţi oprit în ordine, la: Aristotel, Lao-tzi, Leibniz, Kant, Heidegger şi Lucian Blaga şi nu asupra altor filosofi? Din preferinţă sau din necesitatea acoperirii temei propuse?

Din amândouă punctele de vedere, prin prisma unui criteriu bine stabilit care să acopere drumul parcurs de la apariţia ei ca obiect metafizic şi până la marile construcţii metafizice moderne şi contemporane! Am considerat că aceşti filosofi marchează cel mai bine etapele în construcţia conceptului de metafizică.

Aveţi premoniţia că această lucrare va stârnit interes – critici şi aprecieri – în rândul specialiştilor sau al cititorilor ne-filosofi?

Nu mi-am pus şi nici nu-mi pun această întrebare. O mamă, când îşi naşte copilul nu-şi pune problema dacă acesta va deveni mai frumos sau mai urât, mai deştept sau mai prost, mai onest sau mai necinstit, ci pur şi simplu l-a născut şi trebuie să-l crească şi să-l educe cât mai bine.Cartea pe care am construit-o o consider un dar şi pentru cel învăţat şi pentru cel care vrea să înveţe şi care deja sunt „aşezaţi în esenţa” lor umană.

Dintre lucrările dumneavoastră, care credeţi că vor persevera spre longevitate existenţială?

E o întrebare complicată, mai ales că lumea se schimbă de la o zi la alta. Publicistica este o pată (şi o palmă ruşinoasă) pe tragica existenţă contemporană. Poate uneori am greşit la marginea visului crezând că va fi mai bine. Este marele meu regret că am visat aşa ceva.

În ceea ce priveşte poezia, poate câteva poeme să aibă destin mai lung, chiar dacă viitorul apare atât de prozaic şi fără sinceră sensibilitate. Banul înlocuieşte omul şi-l simplifică, îi devorează calităţile şi îl transformă într-un biet rumegător! Traversăm un timp al dez-humanizării şi al lipsei de apetit pentru valori spirituale!

Referitor la lucrările de filosofie, aş îndrăzni să fac o precizare mai optimistă şi mai plină de speranţă! Însă şi aici am îndoieli, întrucît a început să se degradeze masiv spiritul de creaţie şi suntem invadaţi de analfabetism şi răutate până în cele mai înalte fotolii! Dar îmi mai rămâne ceva speranţă că se va mai găsi o forţă naţională care să ne salveze de la această cădere în subistorie şi primitivism. Nu ştiu! Poate greşesc, însă trebuie să exprim şi să trăiesc şi acest gând frumos!

Şi cred, cum spunea Ungaretti, că nu va dispare şi „Puritatea munţilor / înălţată / în globul / domesticit / al vremii”.

Timpul nu se cumpără, ci ţi se dă o singură dată şi dacă l-ai ratat, adio! Pentru totdeauna şi de-a pururi! Vremea poate fi domesticită prin valori spirituale obiectivate şi instituite ca operă identitară prin care se dobândeşte calitatea de timp istoric şi de non-anonimitate! Un fel de dâră creionată şi încrustată în globul vremii, o domesticire a acesteia!

Poate sper prea mult ca să arunc o punte în incertitudinile viitorului. În orice caz, cei care mă vor căuta, mă vor găsi în câteva repere: Interpretarea metafizicii lui Lucian Blaga şi Al. Boboc, în Pluralismul ontologic, în tipologie experienţială şi, de ce nu?, în Pasărea măiastră şi Flori de tei pe care le-am rugat şi le rog mereu: „Şi-ngropaţi în taină zarea / Unde-ascult murindu-mi marea!”. Despre viitor nu poţi decât să povesteşti la trecut! Şi aşa cum spunea Hegel „Este tot atât de nebunesc a-ţi închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană”.

Şi acum o întrebare care transcende dialogul tematic: ce credeţi că se va întâmpla cu noi, vorbesc ca popor şi naţiune?

          În ultimii ani, ţara a început să moară bucată cu bucată, însă am reuşit o mare performanţă: am statuat la rang de principii supreme patologia puterii şi acefalismul politic.

După ce ne-am omorât cultura şi demnitatea – ultimele care se mai zvârcoleau să supravieţuiască, am hotărât să aruncăm la coş şi revolta! Şi stăm ca nişte Crişti ţintuiţi şi aşteptăm să vină alţii să ne recupereze istoria.

Unii mai murim, alţii mai plecăm în lume şi lăsăm capetele seci şi pleşuve să profaneze în continuare, ca pe-un stârv anonim, această ţară tristă şi vlăguită.

Am ajuns să ne înşurubeze Berlusconi, un alt dement ieşit din ciubota de saltimbanci, degetul în tâmplă, iar la reuniuni europene, cleptomanul nostru ori doarme dus ori e ţinut ca lacheu şi cotârlă în spatele coloanei oficiale, duhnind a rachiu şi ronţăind seminţe!

Ne-a izolat de lume şi ne-a înstrăinat de noi înşine, iar el îşi scrie numele pe conturi în străinătate şi pe clopote de biserică.

Dacă încă mai sper să ne trezim din această mahmureală politică! Orice om şi orice naţie trăieşte mereu în perspectivă, într-o proiecţie continuă. Asta pentru că, dincolo de ceea ce este, trebuie să mai fie ceva. Şi acest ceva ne somează să-l căutăm şi să-l atingem mereu pentru a transforma „gările” în amintiri.

Or, ţara asta, prin „vajnicii” săi politicieni, navighează mereu într-un trecut aproape ancestral în care numai şi numai ei au un viitor luminos!

Permiteţi-mi, o ultimă întrebare: regretaţi că vă despărţiţi de această frumoasă construcţie?

Răspunsul meu este lapidar:

La despărţire

Nu se plânge

Se plantează cuvinte

Şi cu aripi de păsări în zbor

Se scrie duios pe covorul inimii

 

Unul se ascunde puţin

Iar celălat îl caută

Până se ascunde şi el

 

Şi peste ascunderea lor

Ţăranul trage brazde reavăne

În care sădeşte

Viitoare armonii vegetale

Şi cu aripi de păsări în zbor

Scrie citeţ pe cerul albastru.

Vă mulţumesc şi vă doresc multă lumină şi … creaţie!

 

Omul în filosofie : interviu

 Vasilica Grigoraș în dialog cu prof. dr. Petre Iosub.

Vasilica Grigoraș: Am întâlnit în filosofie, exceptând celelalte domenii, numeroase denumiri date omului: „zoon politikon, trestie gânditoare, individ, dasein, fiind, existenţă-pentru-sine, vieţuitor, fiinţător etc. Mi se pare însă că niciuna dintre aceste noţiuni nu acoperă şi nu explică ce este omul!

Petre Iosub: Aveţi dreptate deplină. Însă trebuie să gândim acest concept sub două orizonturi: 1) în evoluţia sa istorică, dar şi a filosofiei şi 2) în structura sa originară, generică. Evoluţia limbajului a adus o mulţime de perspective din care poate fi privit conceptul de Om şi i-a îmbogăţit determinările, însă nu le-a epuizat. Generic, el acoperă specia care se poate organiza social şi care are ca atribut esenţial raţionalitatea, adică tocmai elementul care o desparte şi o duce dincolo de animalitate, de instinctele vitale. Asta înseamnă că în univers a apărut un nou cerc antologic – lumea umană cu organizarea şi creaţiile sale.

Iată ce spunea filosoful Ath. Joja despre acest miracol cosmic: ”Undeva în cosmos, pe o minunată planetă privilegiată, a apărut cândva animalul logic, adică animalul care vorbeşte şi gândeşte. Căci logos înseamnă totodată vorbă şi ceea ce e vorbit, semnificant şi semnificat, concept verbal şi concept mental”. El sintetizează ceea ce a fost tendinţă şi achiziţie către intelect în celelalte specii. Şi astfel se conturează drumul către sine şi către identitatea sa de unicat în univers. Deci, omul ar fi o formaţie biologică înzestrată cu logos – capacitatea de a gândi, dar şi de a exprima ceea ce gândeşte. Să înţelegem mai departe că omul, pentru a putea exprima şi comunica ceva, el trebuie să aibă acel ceva adus la forma gândirii sale. Peregrinările filosofilor spre acel ceva au dus la formarea mentală şi apoi exprimarea prin limbaj a conceptului de om, lăsând în urmă oamenii individuali şi ajungându-se astfel la specie sau genul proxim. S-au creat astfel, pentru a-i da şi proteja identitatea, numeroase variante lingvistice. Aristotel scoate sclavul din rândurile speciei şi-l bagă printre unelte, adică în afara zonei lui „zoon raţionalis”. Reminescenţele acestei dislocări se menţine şi în actualitate, deşi e o mare ruşine pentru umanitate!

Aveţi exemple de astfel de reminescenţe perpetuate în istorie?

Nu mai departe, în existenţialismul lui Sarte apare angoasa şi prăpastia între “fiinţa-pentru-sine” (eu) şi “fiinţa-în-sine” (celălalt) care mă poate transforma în unealta lui şi să-mi pierd astfel, odată cu libertatea, şi existenţa-pentru sine! Lucrurile funcţionează şi în gândirea postmodernă politică şi economică, accentuându-se chiar raporturile de sclavaj şi extinzându-se la scara relaţiilor între naţiunile speciei.

Trebuie să spun că Blaise Pascal a văzut în omul cugetător sau “trestie gânditoare” nu numai exemplarele dotate ci pe toţi oamenii indiferent de nivelul culturii lor. Potenţial, toţi sunt astfel, chiar dacă unii mai rămân în stadii gregare. El concepe diferenţele dintre exemplare nu pe criterii arbitrare, ci prin prisma egalităţii sociale şi a moralităţii. Dar toţi rămân în specie!

Mă gândesc la ceea ce spunea Lucian Blaga despre “omul metaforizant” şi la precizarea celor două dimensiuni ale sale. El vede o legătură organică între dimensiunea “arhivei de primitivisme” prin care defineşte aspectul biologic al omului şi latura sa metafizică, adică înclinaţia spre creaţie culturală.

Blaga vine cu un punct de vedere nou, dar şi deosebit faţă de tot ce s-a spus despre om. În ce ar consta această noutate? Mai întâi el nu neagă partea (şi originea) biologică a omului, ci o dublează cu dimensiunea metafizică (de creaţie culturală) care variază în ponderi diferite de la persoană la persoană, fără să elimine pe cineva din rândul speciei. Ferestrele fiecăruia dintre noi spre intimităţile proprii ale lumii au grade diferite de luminozitate. Chiar dacă unele sunt mai opacizate, fie natural, fie din punct de vedere al culturii şi înţelegerii, toţi ne mişcăm şi trăim în cele două orizonturi: al peisajului, adică al realităţii concret-senzoriale şi al dezmărginirii, adică al mereu căutării dincolo de lucruri. Însă şi unii şi alţii facem istorie în felul nostru. Suntem deci fiinţe istoriale în măsuri diferite, chiar dacă valorile materiale în mare parte ne îngroapă în marele anonimat. Istoria nu este deci compusă şi formată numai din valori spirituale. În viaţă, fiecare dintre noi construieşte ceva,”din infractructura istorică pe suprastructura” sa biologică şi culturală, adică pe potenţialul nativ şi pe ceea ce a adăugat cultural pentru a-l dezvolta.

Vă propun să revenim la om ca fiinţă metaforizantă şi să detaliem puţin această frumoasă definiţie.

De altfel metafora este creaţia gândirii aristotelice, preluată apoi în teoriile literare şi în filosofia limbajului. Dar Blaga extinde câmpul de operabilitate a metaforei aproape la toate creaţiile spirituale. Este un mod nou de a privi problema; nu numai poetica e privilegiată de mataforă, ci toate formele culturii spirituale, inclusiv ştiinţa. Însăşi întreaga cultură şi cunoaştere ar fi o mare şi frumoasă metaforă obţinută prin analogie şi dizanalogie, prin care omul îşi construieşte cărări spre tainele proprii şi ale universului.

Dar, astfel nu ajungem iar la “mitizarea” noastră şi a lumii­­?

Cum spunea Aristotel însuşi, mitul poat fi filosofie. Dimpotrivă, metafora are semnificaţii polivalente, iar Aristotel o defineşte astfel: ”trecerea asupra unui obiect a unui nume care arată alt obiect, trece fie de la gen la specie, fie de la specie la gen, fie după raport de analogie”. (cf Al. Boboc, Filosofia românească, p. 180) În acest transfer semantc care este metafora, are loc o “schimbare, înlocuirea unei expresii obişnuite cu una figurată, modificatoare a conţinutului semantic al unui termen”. (Al. Boboc)

Blaga va preciza că transferul semantic implică o schimbare de orizont în care metafora şi mitul dobândesc o funcţie revelatore, adică de creaţie culturală pentru plasticizare şi revelare. Mitul nu este altceva decât “înflorirea metaforicului” care anunţă “fondul metafizic al unui demers sub zodia stilului” (Blaga). Şi astfel, unitatea dintre metaforă şi mit va constitui “punctul de centrare a creaţiei culturale”. (Al. Boboc) Înseşi cele două tipuri de metafore cu funcţii diferite – cea plasticizantă va fi expresivă şi se va referi direct şi limitat la limbaj, iar cea revelatorie va avea o funcţie constitutivă în procesul creaţiilor metafizice, stilistice, dar şi mitice.

Cum şi prin ce am putea distinge cele două tipuri de metafore, în afară de funcţiile pe care le au?

Metafora plasticizantă, prin care se rafinează şi se înnobilează limbajul mitico-artistic, va rezulta din “amalgamarea (amestecarea) conţinuturilor analogice şi dizanalogice, iar cea reveletorie va rezulta din amalgamare de conţinuturi sub incidenţa şi rolul unor “factori accesorii” care survin în procesul creaţiilor metafizice şi ştiinţifice.

Filosoful Al. Boboc este, cred, printre singurii gânditori care a făcut o temeinică analiză a acestei probleme a mitului şi metaforei, cu implicaţii benefice în limbă şi în sfera culturii spirituale în ansamblu, aducând deschideri şi originale interpretări. El subliniază marile dferenţe între spiritul mitic şi cel ştiinţific atunci când le analizăm în ansamblul culturii şi nu într-un anume domeniu strict delimitat (artă, metafizică, ştiinţă etc). În timp ce spiritul mitologic este “robul orgiastic al analogiei“ (Blaga) şi întregeşte aparenţele (disimulările), considerându-le manifestări reale ale unor forţe invizibile, spiritul ştiinţific desfiinţează aceste aparenţe şi le substituie alte structuri, tratând analogia cu prudenţă şi măsură. De aci vor rezulta două elemente: a) ideile prin care cuprindem semnificaţia (în ştiinţă) şi “modul miturilor” care ne dă trans-semnificaţiile prin care s-ar releva un “mister”!

Se pare că neokantianul E. Cassirer va încerca şi el o altă variantă de răspuns la întrebarea: ce este omul? Credeţi că răspunsul lui poate fi considerat ca întemeiat ştiinţific?

Ernst Cassirer e unul dintre marii filosofi neocritici care a adus contribuţii de preţ în domeniul culturii şi filosofiei limbajului. Însă definirea omului suferă de anumite scăderi. Fără a contesta marile lui merite în domeniul simbolisticii, al legării filosofiei limbajului de lingvistică şi extinderea criticii în toate sferele culturii, are însă unele limite conceptuale. Mai întâi, el crează un nou statut omului, definindu-l nu prin natura lui “fizică şi metafizică”, ci prin ceea ce crează, adică prin opera sa; omul nu mai trăieşte în lumea contactelor şi experienţelor directe, ci într-un univers simbolic prin care este rupt total de relaţiile imediate cu lucrurile. Totul este mediat prin semne şi simboluri şi însuşi omul şi legile istoriei sale devin simboluri. Ca atare, omul demiurg devine un simbol şi se leapădă de natura sa fizică şi metafizică. Lumea relaţiilor şi experienţelor lui se desfăşoară în această sferă a mediatului. Această extindere, uneori derutantă a simbolului în spaţiul antropologiei filosofice îl determină pe savantul Boboc să precizeze: “Cassirer merge atât de departe cu sublinierea rolului constructiv, reorganizator al simbolului, încât dincolo de tradiţionala opoziţie neokantiană între ştiinţe <nomotetice> şi <idiografice>, formulează următorul program: <datele> de care se ocupă istoricul nu sunt <evenimente>, ci simboluri, nu legile naturii, ci regulile semanticii sunt principiile universale ale ştiinţei istoriei”. (Al. Boboc, filosofia contemporană, p. 67) Într-o anumită măsură, omul – concept care designează specia, poate fi luat drept simbol, dezbrăcat de toate celelale determinări ale pluralităţii umane. Dar ca să fii simbol despuiat şi rupt de orice legătură cu realitatea naturală şi onticitatea creaţiilor tale (mai ales istoria) este prea mult…

Dacă Blaga dublează natura fizică cu cea metafizică a omului, Cassirer i le va răpi pe amândouă şi-l va face să supravieţuiască ca obiectualitate formală într-un univers simbolic.

Dacă radicalizăm puţin, am putea aprecia că la Cassirer, deşi studiile sale sunt din cele mai felurite domenii adiacente antropologiei filosofice şi generale, omul este fugărit din lumea reală şi instalat în mijlocul universului simbolic creat de el însuşi. Astfel, omul devine o entitate conceptuală care ar vieţui (şi supravieţui), împreună cu creaţiile sale valorice, în timpul social şi istoric şi nu în timpul real în care este şi fiinţă biologică şi creator. De fapt, el plasează omul într-o lume posibilă leibniziană şi nu în real.

Acum aş vrea să ne referim la un alt mare filosof contemporan, care a construit o nouă viziune asupra filosofiei şi a omului. Este vorba de Martin Heidegger, a cărui operă acoperă o parte însemnată din dezbaterile contemporane. La el, omul ca entitate reală se topeşte în dasein” (fiind), un fel de “prezenţă-aici” fără consistenţă substanţială, biologică!

La Heidegger, se pare că avem de-a face cu o fiinţare non-materială, de-materializată şi de-reificată. Dasein-ul este conceput ca un fel de limită, o întâlnire marginală, limitată cu corpul. El ar fi definit dincolo de aspectul biologic al animalităţii sale. Heidegger va menţiona că “corpul omului este esenţial diferit de un organism animal” şi “înserat” într-o tonalitate afectivă, prin care va fi “transportat în afara lui”. Omul nu va mai fi un “homo animalis”, ci homo humanus. Se produce astfel o “descentrare a poziţiei omului”; dasein-ul nu va mai fi identic cu om natural şi subiect ca achiziţii ale metafizicii şi antropologiei, ci devine altceva; şi anume ceva care are raport cu fiinţa sa. Acest raport va fi numit existenţă şi este deschis spre înţelegerea lumii. Iar lumea nu este altceva decât „un ansamblu de posibilităţi practice” pentru dasein. Această existenţă, intrată în tonalitate afectivă şi care nu-i reală, ar fi poate conştiinţa pe care o „pătrunde transcendenţa”, adică ceva de dincolo, din afara lui (lumea)! Dar se mai spune că lumea are prioritate, iar dasein-ul este dintotdeauna în lume. Până la urmă singură moartea îi aduce şi îi dă identitate dasein-ului. Abia prin moarte devine el însuşi, iar cât este aici (da-sein), dasein-ul este doar rostitor al fiinţei, păstrător al ei şi „locul luminării”. Desigur, această analitică fenomenologică ne duce la ideea exprimată de Husserl, după care eul transcendental, format din gândirea asupra conţinutului ei, după expulzarea sau suspendarea lumii, reprezintă ruperea în totalitate de substanţialitatea subiectului natural şi a lumii. Acest lucru îl face pe filosoful Michel Haar să se întrebe: „oare prin faptul că omul nu este o fiinţă vie ca toate celelalte se poate susţine că el nu este deloc o fiinţă vie sau că este una care scapă determinaţiilor tuturor, celorlalte vieţuitoare?” (Heidegger şi esenţa omului, 2003, p. 23)

Una dintre primele lucrări ale dvs. poartă un titlu sugestiv: Omul – o fiinţare privilegiată. Are vreo legătură asta cu viziunea lui Heidegger sau e construită pe altă temelie faţă de ceea ce numea el dasein-ul ca privilegiat în interiorul (mijlocul) existenţei?

Mă flataţi puţin! S-ar putea să fie şi o reminescenţă a lecturării unor lucrări ale marelui filosof despre care chiar în acea lucrare încerc o anume ontologie a dasein-ului, mai bine-zis, a subiectivităţii sau conştiinţei. Însă, temeiul este altul. Omul este cel mai sofisticat laborator biologic din univers privind asimilarea şi dezasimilarea”. Acest lucru, dar mai ales raţiunea sa îi dă omului privilegiul nu numai de a consuma, ci şi de a şti şi tria ceea ce consumă; de a crea şi re-crea acest mediu. Eu am legat omul de complexitatea experienţială pe care o realizează cu sine şi cu lumea, cu creaţiile sale culturale şi componentele acestora în identificarea adevărului.

Fiecare ştiinţă îşi construieşte, şi, în timp îşi „şlefuieşte”, adică îşi „curăţă” şi îşi îmbogăţeşte conceptele prin eliminarea prejudecăţilor şi a erorilor acumulate, propria sa raţionalitate ontologică. Una este raţionalitatea biologiei decisă de obiectul şi metodele ei, de finalitatea cercetării. Alta este raţionalitatea metafizicii, artei şi religiei funcţie de aceleaşi elemente. Exemple: în ştiinţe domină experienţa şi raţionalitatea epistemologică, întrucât ele sunt ontologii ale obiectelor real-sensibile. În artă şi metafizică, ţinând seama de varietatea obiectelor artistice „şi reale şi ireale), predomină în ponderi diferite aspectele ontologice cu cele epistemologice. Ex. sublimul este un concept ontologic, în timp ce statuia, tabloul etc. sunt proiecţii ideale într-o substanţă cu existenţă reală, palpabilă. În religie domină latura ontologică şi uneori cea epistemologică (prin lăcaşuri de cult, icoane, ritualuri – în parte). Toate însă sunt componente ale culturii umane ca obiectivări ale fiinţei noastre în căutarea şi descoperirea adevărului.

O istorie a religiilor va avea un caracter epistemologic, întrucât se ocupă cu descoperirea şi explicarea obiectelor şi ritualurilor care deservesc cultul respectiv de-a lungul istoriei. Însă teologia va avea un caracter strict ontologic, pentru că vizează ca obiect extrasenzorialul şi extranaturalul, dematerializat, infinit şi neschimbător, cu care omul nu poate avea o experienţă directă, ci întotdeauna mediată.

Atât la Blaga cât şi la D.D. Roşca apar opinii legate de distribuirea inteligenţei în enstatică şi ec-statică, dar şi despre dualitatea raţional-iraţional. Cum credeţi că ar trebui să privim aceste aspecte ale gândirii (inteligenţei) omului: ca erori de concepere sau ca o acceptare a dublei naturi a acesteia?

În anumite texte despre „etica inteligenţei” (vi se pare puţin bizară această sintagmă), Roşca va consemna: „Absolutul este de necuprins (…), dar de aici nu urmează că toate ideile noastre sunt în egală măsură lipsite de orice virtute cognitivă”. Omul este mereu deschis căutării adevărului şi tocmai acesta este şi rostul inteligenţei dublată de o etică corectă. Căutarea, dar şi găsirea adevărului obiectiv reprezintă calea eroică a inteligenţei şi drumul prin care ne edificăm propria noastră libertate spirituală.

Gândirea sau inteligenţa enstatică aparţine de dogmă şi este legată de respectarea întocmai a legilor logicii formale aristotelice, care resping formulările contradictorii despre om nu se pot rosti, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, că este o fiinţă biologică şi că nu este o fiinţă substanţială. Or, Blaga vrea să elibereze dogma de rezidurile gândirii creştine şi s-o utilizeze ca metodă de lucru în metafizică şi alte domenii culturale. Pentru ca această metodă să devină operabilă e nevoie de o gândire ec-statică care utilizează o logică specială şi afirmă antinomicul (contradictoriul). Dogma ar fi numită „o formulare… care postulează o transcendere a logicii, deci o formulă care e în dezacord radical cu înţelegerea, cu inteligenţa <enstatică>”. (D.D. Roşca)

Gândirea enstatică, spunea Blaga, nu mai are eficienţă, atunci când pătrunderea în structurile paradoxale ale existenţei, unde există numeroase contradicţii latente – mai ales în domeniul metafizic, dar şi al artei, Atunci trebuie să aplicăm gândirea extatică. Această gândire mai poate fi numită şi intuitiv-organică şi care ar sta la baza construcţiei unei metafizici durabile şi nu cum au fost, fluctuante şi efemere, cele de până acum.

În ceea ce priveşte raţionalul şi iraţionalul este vorba de o raportare a lor, pe de o parte la transcendent, iar pe de altă parte la raţiunea umană. Problema are un dublu aspect: a) poate gândirea noastră raţionaliza şi cunoaşte totul din această lume infinită în spaţiu şi timp şi în continuă mişcare şi devenire? şi b) transcendentul este conceput ca ceva dincolo de subiect, adică o porţiune de real la care nu a ajuns experienţa şi gândirea noastră. Dar el este conceput şi ca ceva cu iz de supranatural, dematerializat, volatilizat, care este ascuns mereu şi totuşi este creator de lume sau de lumi) dacă acceptăm ciclicitatea celor o mie de ani!) Punând faţă în faţă aceste două ipostaze ale transcendentului şi raportându-le la imanenţă şi la capacităţile noastre senzorio-intelectuale, obţinem un transcendent care, mai devreme sau mai târziu, poate intra în perimetrul experienţei şi cunoaşterii noastre. Cel de-al doilea transcendent va rămâne ca o ipostază etern străină şi ascunsă nouă şi pe care o invocăm atunci când nu avem argumente. Aceeaşi problemă este şi în cazul cuplului raţional şi iraţional.

În momentul în care vorbim de primul transcendent, acesta este temporar iraţional şi iraţionabil, dar în evoluţia sa cunoaşterea îl captează treptat şi îl transformă în raţional. Deci, este un iraţional în mod relativ şi nu absolut şi definitiv. Dar dacă este vorba de cel de-al doilea tip de transcendent care e conceput ca miezul sau „esenţa ultimă a lumii”, atunci avem un iraţional absolut, definitiv, specific anumitor tipuri de metafizică speculativă. Exemplu – omul ajunge să cunoască pe Brahma-Atmân numai când acesta se purifică în fiinţe umane. De aici şi ideea filosofiei indiene că, pentru a cunoaşte universul, omul trebuie să se cunoască pe sine, pentru că el este centrul universului şi în el „se reflectează întreaga existenţă”. (A. Dumitriu) Desprindem şi ideea că transcendentul ca iraţional posibil raţionalizabil în timp ţine de domeniul ştiinţei, iar iraţionalul niciodată raţionalizabil ţine de metafizica speculativă cu aspect enstatic. Blaga vrea să facă un compromis şi să demonstreze că în metafizica ecstatică pot convieţui cele două componente raţional-iraţional, mai ales că însăşi realitatea existentă este în totalitate raţională aşa cum o concepeau Hegel şi Leibniz. Trebuie să recunoaştem însă că există mereu „regiuni ale concretului” în care natura a pus bariere în calea cunoaşterii, oricât de riguroasă ar fi ea, dar aceste stavile nu pot fi definitive.

La K. Jaspers întâlnim o altă atitudine faţă de om. El vorbeşte despre o criză a culturii şi umanismului în contemporaneitate, mai ales că acesta, omul este considerat doar ca „element funcţional” în aparatul social şi ca un atom care este „pustiit” de tehnică şi marginalizat.

Jarpers consideră că evoluţia tehnicii a provocat mutaţii profunde în structura existenţei şi cunoaşterii cu consecinţe grave aupra omului – supunându-l unui proces de dezumanizare şi însingurare, golindu-l de umanitatea sa interioară şi aruncându-l printre celelalte obiecte ale naturii.

Sofisticarea tehnicii şi acapararea de către aceasta a spaţiului uman adâncesc mereu înstrăinarea şi izolarea omului, ceea ce ar duce la „înaintarea lumii umane spre un abis” inevitabil. Şi el recomandă ca singură cale de salvare a omului lupta de emancipare şi de dominare a tehnicii de către acesta.

Trebuie să recunoaştem că acest strigăt existenţialist este justificat, dacă ne gândim pe de o parte, la marile pericole latente care zac în tehnică şi la faptul că accesul la cunoaşterea şi mânuirea ei este destul de limitat, iar majoritatea oamenilor sunt doar manipulatori şi manipulaţi fără să ştie riscurile folosirii acestor angrenaje.

Aţi prezentat cuprinzător şi la obiect idei, teorii ale unor mai gânditori cu privire la Om. Însă, mi se pare că, în final, exprimaţi o concepţie fatalistă cu privire la soarta omului. V-aş întreba: cum va reuşi omenirea să se salveze? Dacă va reuşi, care ar fi soluţia? Îmbrăţişaţi ideea că e nevoie de o revoluţie spirituală pentru salvarea omenirii?

Prin ea însăşi, culturalizându-şi spiritul dar şi existenţa. Ridicându-se deasupra nevoilor instinctive şi simţindu-se cu adevărat în câmpul valoric, adică în cel de-al doilea plan al creaţiei, întrucât natura şi Dumnezeu i-au dat aceste posibilităţi. L-a făcut omul demiurg şi l-a trimis în lume să-şi creeze propria sa lume, dar să aibă grijă şi de natura care i-a dat-o fără să distrugă ceva din primul plan al creaţiei. În caz contrar îşi scrie propriul lui sfârşit prin distrugerea naturii însăşi.

 

 

Odată cu omul a apărut, deci, în cadrul naturii ceva radical nou. Odată cu omul s-a ivit în cosmos „subiectul creator, în accepţia deplină a termenului. Ori aceasta ar putea să însemneze că omul încetează de a mai fi obiect sau material în vederea unei noi creaţii biologice”, întrucât „în om s-a finalizat evoluţia biologică care procedează prin mutaţiuni biologice şi că dincolo de el nu mai e posibilă o nouă specie biologică, superioară lui”

Lucian Blaga

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar este o trestie gânditoare. Nu e necesar ca întreg universul să se înarmeze pentru a-l zdrobi: este de ajuns un abur sau o picătură de apă pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât ceea ce îl nimiceşte, deoarece el ştie că moare şi este conştient de avantajul pe care universul îl are asupra sa; universul însă nu ştie nimic.

Blaise Pascal

În general, omul este definit ca animal raţional – şi aceasta este într-adevăr natura sa. Cu toate acestea, ne întrebăm în mod natural: de ce este omul unicul animal dotat cu raţiune? Deoarece, examinând scara trebuie să constatăm că nici o specie animală nu cunoaşte şi nu foloseşte uneltele şi că omul este singurul care le foloseşte.

Athanasie Joja

Noi nu putem descoperi natura omului în acelaşi mod în care putem detecta natura lucrurilor fizice. Acestea pot fi descrise în termeni ai proprietăţilor lor obiective, pe când omul poate fi descris şi definit doar în termeni ai conştiinţei.

Ernst Cassirer

… inteligenţa n-a căutat numai să supună lucrurile categoriilor şi legilor ei, silindu-le să intre docile în cadrele riguros desenate de ea, ci a căutat să-şi lărgească la rândul său aceste cadre, să devină ea însăşi mai încăpătoare, după ce a devenit mai elastică, reuşind astfel să-şi asimileze fundamentele existenţei, care înainte o tulburau, pe care înainte era nevoită să le declare iraţionale şi, ca atare, să le recunoască drept limite ce realitatea le aruncă în calea dorinţei ei de a o raţionaliza.

D.D. Roşca

SCRISOARE CĂTRE MAMA

de prof. dr. Petre Iosub

Ai fost zămislită dintr-o taină încă îngropată adânc în abisurile universale. Cu tine şi prin tine a început să se contureze şi să se amplifice mereu, mereu, cel de-al doilea orizont al creaţiei, aducând, în locul singurătăţii şi monotoniei, muzica bucuriei şi a speranţei. Cu tine şi prin tine nemărginirea s-a deschis spre lumea şi continuitatea umană, ceea ce reprezintă un eveniment primordial al existenţei, chiar unic. Prima rostire care şi-a trimis ecoul cu putere în spaţii şi în interioritatea omului a fost acela de a ”Mamă”. Acesta a rupt zăgazurile muţeniei abisale şi a anunţat bucuria împlinirii miracolului. ”Mama” va deveni poezia şi muzica fermecată şi răscolitoare a omului, dar şi spaţiul în care se adună toate bucuriile şi dramele lumii. Mama – minunata uvertură a existenţei umane compusă, cu gingăşie şi temeritate, din zâmbet, bucurie nestăvilită, speranţă şi trudă sisifică pentru viitorul omenesc.

Mama – fiinţa noastră rănită adeseori de dorurile depărtărilor şi uneori, al uitărilor celor plecaţi din bătătură pe căile vieţii.

Tu eşti simbolul viu şi extrem de rezistent al supravieţuirii noastre în faţa unui destin care ne izbeşte năpraznic din toate părţile!

Odată cu tine s-au născut apropierea şi depărtarea, s-a născut zborul! Tu eşti oriunde şi pretutindeni. În tot ceea ce visăm, gândim şi înfăptuim – eşti stropul de viaţă care ne dă curajul şi demnitatea de a merge mai departe. Tot mai departe pe cărările croite de visele şi dragostea ta neţărmurită pentru tot ceea ce întruchipează o adevărată fiinţă umană.

Nu ştiu de scrisoarea mea te va găsi undeva şi nici nu ştiu dacă poştaşul îţi va fi învăţat numele de Mamă, de Dor şi de despărţire. S-ar putea să o ducă propriei lui Mame, sau Mamei copilului sau nepotului nepotului său. Însă sunt bucuros şi aşa. Că nu o aruncă, ci o va ţine în suflet cu aceeaşi dragoste cu care Mama sa îl strângea în braţe şi îi dorea mereu să crească mare şi să intre şi el, demn şi onest, în rândul oamenilor care preţuiesc viaţa şi n-o risipesc în duşmănie şi gânduri netrebnice de răzbunare.

Nu fi tristă, uneori lucrurile se întâmplă contrar viselor tale. Natura este vicleană şi îţi perverteşte creaţia. În loc să ai parte de o fiinţă umană căreia i-ai dat viaţă, îţi apar doar chipuri omeneşti care ascund în fiinţa lor cele mai bestiale trăsături prin care natura şi-a desăvârşit jocul ei blestemat şi te pune la grea încercare.

Nu e vina ta! Nu totul poate fi perfect în lumea asta în care există atâtea alternative aleatorii. Nu tu ai ales şi nici n-aveai cum să alegi ca a ta creaţie să fie în rândul oamenilor şi nu împotriva lor. Asta face parte din jocul viclean al întâmplării. Aceste specimene îţi aparţin doar biolgic ţie pentu că le-ai dat viaţă. Cineva spunea că ”inteligenţa” acestor exemplare primitive este de a semăna frica în rândul oamenilor şi de a hărţui, înşela şi şantaja mereu pe ceilalţi, aşa cum se întâmplă şi în acest colţ de univers al nostru!

Dar, cu răbdare şi multă, multă cumpătare, tu rămâi mereu Mama şi nimic nu te clinteşte din speranţa ta!

Chiar şi în cele mai tragice momente ale vieţii, nu ţi-a murit speranţa! Undeva afirmam : războiul e un / festin demenţial / în epicentru căruia / sunt adunate leşurile / iar la periferii / mamele – îngeri / îşi flutură aripile / în semn de rugă / către Dumnezeu. Aşa că, tu nu dispera şi niciodată n-ai disperat, iar speranţa ta a devenit o călăuză a Omului prin noianul de încercări ale vieţii.

Mama – speranţa şi universul vieţii noastre!

SCRISOARE CĂTRE ŢĂRAN

de prof. dr. Petre Iosub

M-am gândit să-ţi scriu ţie, Om al dimineţilor timpurii şi al celor mai măreţe fapte din istorie. Unii te numesc “talpa”, însă tu eşti temelia şi numele propriu al umanităţii româneşti. Tu ai făurit, înainte de oricine şi după Dumnezeul tău, ceea ce acum numim istorie, tradiţie ori civilizaţie, deşi de multe ori unii te numesc peiorativ, “’ţăranule”. Când ţara şi civilizaţia au mari necazuri, îţi cere somativ: “dă-ne fii tăi şi bunurile tale, ţăranule, să putem ieşi din încurcătură!”. Şi tu, curat ca o lacrimă şi prea generos, le dăruieşti fiii, pe care, de multe ori, nu-i mai vezi niciodată, iar chipul celor care ţi i-au răpus pentru totdeauna, apare în statui şi în istorii făcute de proprii tăi fii înregimentaţi în “mormântul necunoscutului” sau al “soldatului anonim”. Şi astfel ţi-a fost furată şi identitatea ca să nu te mai poţi legitima în istorie. Tu rămâi doar turma anonimă, forţată mereu să îngenuncheze nu în faţa ţării şi a posterităţii, ci în faţa unor, de multe ori, netrebnici care îşi arogă fară ruşine meritele tale!

Tu ai descoperit primul lumina soarelui şi ai simţit, cu tălpile tale răcoarea ierbii înrourate a dimineţilor de mai. Ai descoperit nemărginirea acestei minunate lumi şi ai plecat, cu mintea şi tălpile tale bătătorite, pe drumurile construirii unei istorii a culturii şi civilizaţiei – deşi la început nu ştiai prea bine ce va fi ceea ce ai de făcut şi faci mereu!

Drumul a fost lung şi extrem de întortochiat, de multe ori cu multe riscuri şi pierderi mari de vieţi, dar n-ai renunţat şi nu te-ai lăsat doborât! Ai cultivat pământul, ţi-ai crescut şi educat frumos odorurile, apoi ai făcut ştiinţa cultivării ogorului, dar şi a destăinuirii nemărginirii din propria fiinţă şi cea din afară. Luminii soarelui i-ai adăugat, cu neprihănită dragoste, lumina cunoaşterii – care ţi-a făcut viaţa mai bogată şi mai frumoasă.

Dar până la urmă ai devenit un anonim şi un anacronism pentru multe caracude care-ţi pângăresc mereu viaţa. Un anacronism în mentalitatea lor primitivă – şi nu Gheorghe, Ion, Vasile, Ţărani care au înfăptuit, cu munca şi inteligenţa lor, istoria şi au hrănit şi hrănesc mereu aceste căzături ale speciei umane!…

Dar nu te întrista. O parte din aceste căzături sunt parte odraslele bătăturii tale prin care Dumnezeu a voit să demonstreze că ele nu au pierdut nimic din animalitatea lor iniţială. Chiar şi aşa, ţie ţi-a dat “nemărginirea” şi frumuseţea triadei de creaţie; marea bucurie de a fi Om, iar lor le-a rămas doar animalitatea, lipsa simţului istoriei şi al perspectivei umane.

Aminteşte-ţi mereu că parte din aceste exemplare, în timpuri de răstrişte pentru tine, ţi-au sugrumat de multe ori respiraţia liberă. Cel mai rău este că s-au “puit” atât de mult acum, încât îţi consumă întreaga porţie de oxigen şi ultima speranţă. Aşa că până se vor stinge natural, lasă-le în “ţarcul lor” fără însă a le da girul unor responsabilităţi domestice şi sociale, aşa cum ai mai greşit de destul de multe ori.

Nu le mai lăsa libere, căci te vor transforma, iar dintr-un Ţăran cu nume propriu într-un adjectiv peiorativ… Tu eşti rădăcina şi generatoarea unei îndelungi istorii…

Pe lângă aceste căzături pe care le ai în bătătură, au fost şi sunt multe căzături venetice care ţi-au călcat casa! A venit romanul şi ţi-a ordonat: “Dă-mi” şi tu i-ai dat aurul! A venit turcul, tătarul, leşul, muscalul, austriacul, dar şi alţi netrebnici şi au spus: “Dă-mi”, iar tu le-ai dat aur, bir şi tot ce au voit scrâşnind din dinţi. Însă când durerea ţi-a ajuns la os, le-ai dat “bătaie” şi i-ai îngropat în glia ta sfântă şi eternă. Mai încoace a venit neamţul şi a spus : “îţi iau!” şi ţi-a luat petrolul şi hălci din glia ta săngerândă şi din pădurile tale nestemate, până ce l-ai pus pe fugă. A venit apoi rusul şi a spus: “îţi iau!”. Şi a luat petrol, uraniu, aur ş.a, transformându-te din gospodar la locul tău, în proletar şi sărac lipit pământului.

Dar timpul s-a scurs, însă iar s-a întors pe dos. Au venit ăştia care ţi-au golit sufletul şi demnitatea, iar acum se pregătesc să te distrugă ca să nu mai fii nici măcar rădăcina, darmite Ion, Vasile, Gheorghe…

Cât vei mai suporta oare?