Dorina Stoica despre cartea „Eminescu de la poetic la divin”, autor Puiu Ioniță,

“Acest om a trăit cu suferința de a nu ști totul”( Noica) – Despre o carte ce trebuie neaparat citită!

Eminescu de la poetic la divin”  de Puiu Ioniță , Editura Doxologia Iași 2014

Cartea „Eminescu de la poetic la divin” autor Puiu Ioniță, aflată în patrimoniul Centrului „Mihai Eminescu “ din Bârlad, mi-a fost încredințată spre lecturare și prezentare în cadrul evenimetului intitulat „Eminescu în contemporaneitate”. Puiu Ioniță, lector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași este și  un militant activ pentru predarea religiei în școli, fiind președintele Asociației părinților pentru ora de religie – organizația din Iași. Cartea este apărută la Editura „Doxologia” și are binecuvântare din partea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Teofan.

O imagine din iconografia protocreștină ce-l reprezintă pe Iisus ca „Orfeu și păstor ilustrează coperta 1- a cărții. Este un Orfeu creștin și un Hristos cântăreț, ducând vestea cea bună a mântuirii .

Cartea în ansamblu abordează cele trei ipostsuri ale divinului în opera marelui poet și anume: Eminescu ateu(“ Împărat și proletar”), Eminescu agnostic și Eminescu mistic.

Compusă dintr-o seamă de articole despre diferite aspect ale liricii eminesciene, cartea  “De la poetic la divin”, începe cu articolul intitulat “Sensul antologic al iubirii în opera lui Eminescu”, apoi  urmează capitolele ;“Împărat și proletar, de la ideologia Luminilor la estetica romantică”; “Su(râsul) lui Eminescu”;” Toposul sfârșitului lunii în poezia lui Mihai Eminescu”( tradus și în limba franceză); “Iubirea misogină la Eminescu și Bodelaire”;“Dumnezeu și om, un exercițiu hermeneutic” ; “Somnul îndrăgostiților o ipoteză hermeneutică asupra sentimntului erotic în poezia lui Eminescu “;  “Poezia ca manifestare a sacrului la Eminescu” ; “Simboluri mistice la Novalis și Eminescu” și în final “Aleph”.

În viziunea autorului Puiu Ioniță, iubirea la Eminescu, chiar și atunci când este eros este mai presus de cea carnală, putând a-l socoti oarecum misogin pe poet, deoarece folosește o strategie de apărare ca și în cazul monahilor aflați în permanentă luptă cu ispita trupească și care imaginează inedite scenarii și metode prin care să-și păstreze castitatea. Poetul nu așteaptă o iubirea oarecare, ci pe cea unică, predestinată, situată într-un plan divin. Meritul lui Eminescu este acela de a asocia asemenea marilor sciitori ai lumii tema iubirii cu legea creației. În lirica poetului Mihai Eminescu, femeia este asemenea cu sfânta Fecioară Maria. Dacă pornim de la idea conform căreia adevărata iubire începe acolo unde dorința fizică încetează, putem constata că la  nici un alt poet român nu au fost găsite atâtea analogii la care Eminescu recurge cu insistență. “ Iubirii i se atribuie în lirica eminesciană calitățile celei care conform unui acatist fecioară fiind a devenit mană și mamă fiind a rămans fecioară .”. Desi îi atribuie iubitei calități divine, poetul nu cade în idolatrie păstrând distanța între iubirea divinizată și divinitatea autentică. Aici se poate exemplifica cu versurile , “Abia atingi covorul moale,/ Mătasea sună sub picior/ Și de la creștet până-n poale,/ Plutești ca visul de ușor” din poezia  (Atât de fragedă). In cartea sa, autorul Puiu Ioniță ne prezintă și alte aspecte ale acestei adorații mistice ce au fost abordate și în literatura universală de către Dante, Novalis ori Goethe în “Faust”.” A iubi cu sufletul, a iubi adică în modul cel mai subtil e o chestiune religioasă. Prin iubire sufletul se întoarce la originile sale divine iar iubirea care poartă sufletul spre esența lui nemuritoare nu poate fi decât sfântă”, ne spune autorul carții “Eminescu, de la poetic la divin”. Potrivit învățăturilor biblice care stau la baza unor scrieri creștine , omul se plasează prin iubire în sânul providenței divine.

Unii critici ai perioadei socialiste prin poezia ”Împărat și proletar” il definesc  pe poet ca fiind ateu, în felul acesta încercând să-l recupereze din punct de vedere ideologic  pentru a-i asigura un loc în manualelele școlare ale vremii.  Dovadă  a succesului aparatului propagandistic și a declarării poetului ca fiind comunist înfocat, este faptul că Eminescu a fost la vremea aceea declarat  cel mai aprig opozant al regimului burghezo-moșieresc.

Pesemne influențat de curentul populist procomunist din acea vreme ori din motive doar de el știute, poetul a scris binecunoscutul poem” Împărat și proletar” în care definește religia …o frază de dânșii inventată/ ca, cu a ei puteresă vă aplece-n jug”. Tot Eminescu a scris și poezia “Rugăciune”, am putea spune cea mai frumoasă rugăciune în versuri închinată Maicii Domnului. Se naște firesc întrebarea când a fost poetul sincer? Cred că răspunsul e simplu. Mereu, deoarece inspirația poetică e determinată de sentimnte și influențe puternice iar acestea ar putea fi doar două dintre ele. Dacă vom citi publicistica lui Eminescu vom vedea că era preocupat și îngrijorat de slăbirea credinței în lumea modernă și îl deranja obrăznicia ateilor. De aici am putea trage concluzia că în structura sa intimă poetul nu a fost niciodată ateu așa cum l-au etichetat unii critici după cum nici sfânt n-a fost. La Eminescu ideea creștinismului sau a religiei la modul general este tratată rațional și pragmatic, religia fiind invocată ca factor de echilibru social ori ca garanție a moralității (cităm poezia „Fragmentaium”).

Eminescu, după cum ne spune autorul acestei cărți nu era un credincios practicant , el ajungând la tema religioasă prin cultură, fiind puternic influențat de diverse curente filosofice în toată creația sa.

Aceasta se poate lesne vedea din folosirea tremenilor „Isus” în loc de „Iisus”, ori „Maria” în loc de „Fecioara Maria” sau „Maica Domnului”. Ceea ce a înțeles Eminescu este faptul că de la un anumit punct, arta devine religie.

Un capitol din carte ce merită o minuțioasă aplecare este acela  intitulat „Poezia ca manifestarte a sacrului la Eminescu”. Toți teoreticienii fenomenului religios au ajuns la concluzia că sacrul  este o realitate invizibilă, transcendentă și că omul nu poate ființa în afara lui. Dacă la omul primitiv totul era legat de acest sacru fără de care nimic nu era posibil, la omul modern datorită evoluției științei dar și decăderii moralității acesta este acoperit aproape integral de profan. Cu toate aceastea el continuă să existe precum aurul ce se găsește în măruntaiele pământului. Atunci când sacrul începe să ierupă în profan obiectele hierofoniei devin simboluri, căpătând funcții poetice.  În eseul “Despre creația artistică” Liviu Rus reduce teoriile privind natura artei la trei și anune: 1. Opera de artă prin inspirație, respectiv iluminare mistică, 2. Creația este descătușare a funcțiilor psihice( deosebit de intense la artist) și  3. Meșteșug, capacitate tehnică.

Homer, Rilke, ori Platon și Hedegger au emis cu toții ideea că inspirația este de natură divină. Poetul a fost dintodeauna considerat ființă magică, sacerdot, iar creația poartă în sine adevărul imbatabil conform căruia creatorul este profet. Romantismul pe care îl întâlnim și astăzi la mulți creatori și care va exista atâta timp cât oamenii vor creea, este un mod de a fi, el nu se învață ( M.Eliade), ci se conștientizează mai întâi, pentru ca apoi să se dezvolte pe baza unor afinități înăscute.

Eminescu a fost un romantic, fără dor și poate. Cel mai mare romantic din toate timpurile.  El se declară agnostic  romantic și își exprimă atașamentul total față de acesta. ( „Eu nu cred nici în Iehova”).

În poezia lui Eminescu, din limbajul poetic nu lipsesc cuvintele “sfânt”, „sacru”, „icoană”, „divin”, „înger”,  unele dintre acestea având o fregvență ridicată  ceea ce ne face să credem că pentru poet ca pentru orice romantic, poezia este o manifestare a divinului. Poezia nu este nici podoabă, nici  oglindă a realității, ori a naturii ci este chiar esență, este adevărul absolut  aflat în adâncul interiorității noastre ce nu poate fi decât divin.

Dacă pornim de la ideea că singura menire a omului este aceea de a căuta neobosit calea spre cer, năzuința către absolut va fi tema principală a operei eminesciene iar toate celelalte teme rămân undeva în umbră, secundare chiar dacă sunt și ele abordate în creația artistică.

Cartea „Eminescu de la poetic la divin” a autorului Puiu Ioniță cu argumte solide, pertinente, face un studiu corect și  clarifică o problema ce s-a vehiculat nu de mult că Eminescu ar fi fost un sfânt, unii mergând chiar mai departe si propunând canonizarea acestuia. Eminescu a fost un poet filosof, un mistic roamantic, un boem. Voi încheia cu o concluzie a autorului care ne spune că: “ Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu este o poezie religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergând treptat, prin vis, prin credințele populare și prin mit, către spiritualizarea naturii și a omului, către un misticism poetic și cosmic, în care poeticul se confundă cu frumusețea  și armonia divină. Lucrând asupra poeziei  și lăsându-se lucrat de ea, poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia , ci toate artele și întreaga existență, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcederi,că poezia este Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, așa cum vor afirma și esteticienii secolului XX-lea.”

După părerea mea de cititor interest de tema abordată este o carte ce merita a fi citită cu multă atenție.

Dorina Stoica

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/09/acest-om-trait-cu-suferinta-de-nu-sti.html

Anunțuri