Radu Satcău – Despre „Drumul nostru”

Filmul „Drumul nostru” desfăşoară în faţa ochilor un spaţiu şi un timp aproape oniric, Ciudanoviţa şi împrejurimi devenind, sub camera de filmat a realizatorului Ben Todică, un topos echivalent cu Macondo-ul marquesian ori faulkneriene oraşe imaginare.

Autorul e parte din lumea diegetică, participant activ la dialoguri, voce din off, comentator prin text subtitrat, parte din amintirile altora, personaj gata să evoce fapte, oameni, întâmplări, subiect al  prezentului narativ şi al trecutului personal.

Comentariul muzical al unor imagini de arhivă pare să elogieze activismul de altădată al unor locuri care nu mai sunt ce au fost… un film călătorie, evocator de dureri şi răni personale şi sociale necicatrizate încă; mai mult, marasmul prezentului pare să domine vechiul complex urban al unei foste prospere mine de uraniu; numele muntelui Golgota sugereză şi el chin, suferinţă, nedreptate. Dar printre toate răzbate viaţa, cu evenimentele ei mai mărunte, viaţa care trebuie să reziste, să continue, legându-se de o piatră, de un brad, sau de altă viaţă.

Din când în când versuri nostalgice sunt insertate, ca şi secvenţa intrării locomotivei cu aburi în gara Ciudanoviţa, marcând timpul şi erodarea lucrurilor. Soarta şi ironia ei se insinuează sau umplu ecranul lăţindu-se violent în imagine, re-aranjând straturi de istorie.

Ruine, povestiri, anii 60’ şi salariile lor exorbitante, puse împreună cu prezentul derizoriu, improvizat pe ce a mai rămas; copii crescând în acest context, jucându-se pe săniile iernii; părelnic întâmplătoare, naraţiunea adună aluviunile într-un întreg care, în final, continuă să vorbească prin întrebări despre destin şi adaptare, despre condiţia vieţii oamenilor de aici, cât şi despre destin ca atare.

Mici amănunte sau mari contexte istorico-sociale sunt încrustate în ridurile unui personaj sau altul, sau în tăceri expresive. Filmul redă demnitatea unor oameni înghiţiţi lent de gaura neagră a timpului istoric, stând mărturie împotriva uitării ca un refuz de a-şi renega originea.

Iarna prezentului narativ devine anotimp semnificativ, ca un timp de odihnă, reculegere şi recuperare. Între toamnă şi primăvară, între apus şi est, dimensiunea românească spaţio-temporală diegetică supravieţuieşte într-o paradigmă quasi pre-renascentistă. O boală ciudată izolează pe povestitor şi pe ascultător şi pe cei povestiţi.

Autenticitatea mesajului se probează mai ales prin faptul că filmul nu omagiază nici socialismul, nici timpul când Uniunea Sovietică profita de clauze  postbelice favorabile, nici contemporaneitatea neo-liberal-aşa-zis-democratică, când autorul are dreptul a se întoarce în ţară ca să filmeze, fără a fi în pericol de a fi arestat.

Prin textul imagistic transpare un subiect afectat de tribulaţiile vremurilor, dar care îşi păstrează puritatea originară, amintind versurile eminesciene: …”tu ai şi-acum comoara-ntreagă, ce-n suflet pururi ai avut”…

Radu Satcău, Melbourne 2015