Roxana CRISTIAN – Ramura de salcie

Cum să sărbătorim Duminica Floriilor când ştim că orice sărbătoare, orice zi, orice oră din viaţa creştină este însăşi viaţa Logosului întrupat?

Sărbătoarea cuprinde deodată slava, frumu­seţea şi mărirea lui Dumnezeu, dar şi patimile kenozei Sale până la moartea pe cruce. De dureri şi de necazuri ştim să ne plângem şi să le respingem, dar ne ferim să preschimbăm întristările noastre, după făgăduinţa Domnului, în Bucurie: “Vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie”(Ioan 16, 24) şi iarăşi în “bucurie”(Ioan 16, 21-22) şi încă în “bucurie deplină” (Ioan 16, 24).

Cum să urmăm îndemnul de azi al Apostolului: “Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4,4)? Cum să ieşim din egoismul nostru contrafăcut care ne opreşte respiraţia, cum să ieşim în întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos cu ramuri de finic? Cum să înflorim în ziua Floriilor după cântarea psalmistului: “Dreptul ca finicul va înflori”? Cum să ne altoim mlădiţa de salcie – semnul de recunoaştere – întru asemănarea sceptrului purtat de Îngerii de lângă stejarul de la Mamvri? Cum să ieşim din hăţişul unde se ascunde vechiul Adam? Cum să ieşim din şerpuirea des-fiinţării şi să ne întoarcem în Lumina în-Fiinţării, lângă Arborele Vieţii din grădina Duhului?

Seva salciei îşi împrăştie mireasma asemenea miru­lui de nard cu care astăzi Maria a uns picioarele Mântuitorului – urmele indelebile ale Fiinţei – şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), astfel alipindu-se la Iubirea desăvârşită. Seva aceasta sfinţită să o lăsăm să se răspândească şi până la marginile fiinţei noastre şi să ne cuprindă statura duhovnicească. Ni s-a dăruit în mâini ramura fragedă – replica fragilă – a sabiei învăpăiate a Heruvimului care păzeşte uşa interzisă. La adierea blândă a ripidei înverzite văpaia se răcoreşte şi uşa se deschide căci avem Arhiereu mare care S-a făcut pentru noi uşă, după cum Însuşi măr­turiseşte: „Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine se va mântui …” (Ioan 10, 9).

Să consimţim azi ca sceptrul pe care l-am primit în Biserică să ne rănească inima cu tremurul lui necreat, cu dumnezeiescul fior de Florii. Să deschidem cu curaj porţile ferecate ale inimii ca să intre Împăratul slavei căci astăzi ne vesteşte Duhul: “Nu te teme fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine la tine!”

 

Roxana CRISTIAN

Ziua de Florii

Duminică, 5 aprilie 2015

Bucuresti

 

Anunțuri

Roxana Cristian: Poemele „redutabile” ale Eugeniei Țarălungă

Poemele prietenei noastre nu pot fi povestite. Sunt scrieri închise aproape ermetic. Deşi la prima vedere par suave şi exuberante. Există în volumul de faţă un cuvânt care ar putea într‑un fel caracteriza aceste poeme: „încolţurate”. Aşa de adânc le-a încastrat poeta în propriul miez (miezul lor dar şi miezul ei înseşi) încât până să ajungi la roca „miezoasă” rişti să te încleiezi în zona aşa-zis „mieroasă” (specialişti literari au numit-o chiar „sentimentală şi senzuală”) sau să te blochezi la bariere aproape de netrecut: „grilaje de carne, carcase, lespezi, baloturi de muşchi … rugozităţi…” dar şi „pajişti de lavandă”, „cântece de sirene”, deturnări onirice până la graniţa cu voaluri mai străvezii ca „sedilele”, „interstiţiile”, chiar „umbrele” care permit însă întrevederea sau presimţirea că suntem în preajma „locului” cu „rouă cerească”.

Capitolul (magistral) de referinţe critice de la sfârşitul volumului conţine texte – la rândul lor adevărate opere de artă, care ne pot ajuta foarte mult să parcurgem cu bine straturile  literare, stilistice, imagistice, imaginative, creative, ideative, de reflexivitate, de senzualitate, de singularitate, de origininalitate (listă à la Eugenia Ţarălungă…) la care ar fi imposibil să se mai adauge ceva specific. La toate aceste aspecte poeta primeşte nota maximă. De altfel ştim că poeta a primit tocmai pentru aceste calităţi superlative, puse în evidenţă de criticii literari, diverse premii importante. Fiecare analist literar ne oferă şi câte o cheie pentru a deschide sau închide „sertarele în care sunt pitite tragicul, tristeţea, melancolia” (sunt cuvintele unui valoros confrate literar) acestui „corp” poematic pe care poeta îl „radiografiază” într-o „stare de graţie” (a corpului dar şi/sau a poetei). Vă recomand călduros să citiţi întâi acest capitol.

Acum vă propun şi eu o cheie de lectură. Este chiar cuvântul „rabatabil” din titlul atât de ciudat al volumului după titlul unuia dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii. Cu această „cheie” vom închide canoanele literare căci în acest domeniu, sincer, nu mai poate fi spus ceva în plus. Şi apoi, aceste canoane chiar ne-ar împiedica să intrăm în dimensiunea pe care vreau sa v-o prezint: dimensiunea terapeutică. Această dimensiune înseamnă că fiecare poem conţine exact remediul care ne trebuie. La a doua sau a n-a lectură, folosind această „cheie”, adică „rabatabil”, ne vom da seama, că toate cuvintele din poemele Eugeniei sunt atât de „rabatabile” (ea le zice uneori „interşanjabile”) încât dacă citeşti cu încetinitorul sau cu acceleratorul vezi şi înţelegi totul diferit, în funcţie de ce grad de deschidere utilizezi pentru a‑ţi alege „doza optimă” pentru simptomul, sindromul sau boala ta. Nu se poate explica ştiinţific, dar metoda este tot atât de exactă ca testele lui Dalai Lama: ţi se potriveşte exact ce ai ales. Voi aduce exemple punctuale, dar ca mod de întrebuinţare generală vreau să spun doar că dacă „ţi-e bine” găseşti terapia profilactică, iar dacă „ţi-e rău” găseşti sigur în Poemele rabatabile antidotul perfect; atât în aspectul lui pozitiv, adică sub forma de mângâiere, „compasiune de diverse grade până la expandarea universală” (atenţie la modul rabatabil de administrare a terapiei), cât şi în aspectul negativ, adică dacă ţie ţi-e rău vei găsi „mai răul”, vei găsi răul total, ba chiar „arhetipul” răului … Când citeşti „am vrut să mă arunc în gol.. / dar golul s-a luat de la mine”…,  te vindeci instantaneu de micul sau mai marele tău rău în care te simţeai suspendat. Nu mai vorbesc de spectrul sinuciderii sau altor terapii recognoscibile chiar de către cei nepreveniţi. Dar acum vreau să vă citesc poemul terapeutic pe care l-am primit eu de la Eugenia Ţarălungă şi, cu care în curs de tratament, deja boala mea s-a ameliorat evident. Vă cer scuze că intru într-o familiaritate poematică atât de mare, dar cred că în societatea actuală terapia este o urgenţă. Iată  mostra terapeutică.

ai grijă de Nazaret

(Titlul se referă, în mod evident, la necesitatea de îngrijire)

tu să te sustragi mâhnirii

(Mâhnirea e boala; cine n-a avut-o? Cine n-o are? Antidotul mâhnirii este Sus-tragerea de la ea, adică depărtarea în Sus!)

pe măsură ce rănirea conţine strălucire pentru tine

(Cine n-o suferă? Dar „rănirea” te catapultează în Sus deasupra mâhnirii … poate că translarea verticală o putem face numai prin „tuburile orgii” din versul de mai jos)

noi suntem tuburile unei orgi

prin care se aude o muzică aleasă

(Această „muzică aleasă” este murmurul care vine din versul următor de la „apele care se primenesc singure”)

în zona în care apele se primenesc singure

(Aceste „ape” sunt pentru curăţire / abluţiune / purificare. Sunt şi pentru consumul intern; „bea multă apă” recomandă poeta în alte poeme. Am mai întâlnit cuvântul „primenire” în poemele Eugeniei. Oare ştie Eugenia că inspiraţia ei vine de la „Fântâna Anamnezei”, fântâna memoriei şi a veghei, unde vin însetaţii aducerii-aminte?! Prin exprimarea „apele se primenesc singure” am putea crede că au un izvor, dar, nu!! Se primenesc singure pentru că deasupra lor se plimbă, se preumblă Cel care le însufleţeşte. Din aceste ape însufleţite se adapă toate prototipurile Fiinţei, „animale blânde lente şi mari care ajung la „ linia ţărmului alb”. Acest „ţărm” nu mai are culori, condiţionări, determinări. Ca să ajungem la „ţărmul alb” ne împărtăşim şi noi din apele însufleţite. Din stropii euharistici.)

ai grijă de  Nazaret

şi de toată Galileea!

(Desigur, Nazaretul este talantul care mi s-a dat! Este centrul consacrat al făpturii. El iradiază şi sfinţeşte toată Galileea şi toată Galaxia! Ţi se cere să înmulţeşti mereu talantul vieţii)

şi lărgeşte constant cercul

(Până ajungi în circumferinţa vie)

prin urmaşii noştri încovoiaţi

în poziţii de fetus

(Aici încetinesc puţin centrifugarea. Cheia „rabatabil” este ascunsă bine de poetă, dar se poate recunoaşte. Am mai întâlnit-o sub diverse exprimări ale Eugeniei: „înghemuire”, „ghemuire” a îngerului, bineînţeles, iar în acest poem este sugerată explicit prin „urmaşii încovoiaţi / în poziţii de fetus”. Ce poate fi „mai ghemuit”? Mai „rabatabil”? Aceşti „urmaşi încovoiaţi / în poziţii de fetus” – spirale blânde, mici, simetrice cu „animalele blânde lente şi mari” de la ţărmul de Sus asigură continuitatea / organicitatea flexibilă a circumferinţei vii a placentei universale care înconjoară miezul sacru al Nazaretului.

din ce în ce mai eliberaţi

de asperităţi şi canoane

(Aceşti „urmaşi încovoiaţi / în poziţii de fetus / din ce în ce mai eliberaţi / de asperităţi şi canoane” arată că urmaşii se Sus-trag acelor „încolţurări” – asperităţi şi canoane – limitative şi ajung, printr-o cvadratură a cercului, în proximitatea perfecţiunii, sănătăţii. Ei se vor putea da oricând şi oriunde de trei ori peste cap şi se vor putea preface oricând şi oriunde în orice, dar nu ca să fie orice ci Totul, pentru că sunt Totul. Secretul poemului, dacă încă nu-l înţelegem, îl putem căuta în oricare alt poem, dar la îndemână este chiar poemul-titlu)

Omul rabatabil e ca o sferă

Cu genunchii la gură

Şi coatele îndoite la maximum

Cu mâinile strâns împreunate

Şi capul plecat

Ca să folosim întreaga zestre de articulaţii

Sfera smerită se ridică

 Roxana CRISTIAN

15 martie 2015

Bucureşti

  * Aceste versuri mi-au readus în memorie mica ilustraţie atonită a unui volum celebru. Vezi foto.