Simion Bogdănescu – O altă ipostază poetică „Ochiul curat” de Dorina Stoica, Editura Pim Iași 2015

 

Până în momentul de față, poeta bârlădeancă, Dorina Stoica, ale cărei încercări lirice datează din perioada anilor ’70, când era liceeană la Colegiul Codreanu; și-a adunat cu hărnicia unei tăcute albine, în biografia lirică opt cărți:”De la poezie la rugăciune”( debut 2008, Editura “Sfera” Bârlad); reeditată și adăugită în 2010- poezie religioasă; “Daruri”( Editura “Cronedit” Iași) – poezie religioasă; “Raiul în care am fost” ( Editura “Sfera” Bârlad 2011)-proză scurtă; “Izvorul îndepărtat”( editura “Pim” Iași 2011), – povestiri cu tâlc în versuri; “Bietul om sub vremi” cu un titlu costinian, (Editura “Pim” Iași 2012)- proză memorialistică; “De Florii în Țara lui Iisus”( Editura “Sfera” Bârlad- 2013)- jurnal de călătorie; “Când nu Te iubeam” ( Editura “Pim” Iași 2014-antologie de autor, poezie religioasă și iată, “OCHIUL CURAT”( Editura “Pim” Iași 2015), poezie – grafica și copertă de Mihai Cătrună.

Cu ultima (până acum) apariție editorială, autoarea Dorina Stoica ni se prezintă într-o cu totul altă ipostază poetică, într-un alt regim liric, chiar dacă tematic, se menține pe aceiași poziție: iubirea și moartea. Altfel spus, Eros și Thanatos sunt eterni, dar în jurul acestor statui, roiesc expresii lirice și atitudini existențiale schimbate.

Trecerea (roirea) se face revolut față în față cu sensul cronologic al umanității, de la religios la mitic:” scufundați în mlaștina simțurilor// deodată n-am mai putut suporta/ mirosul florilor puse la presat / în toate cărțile de rugăciuni.” („Un fel de poveste”).

Aceasta deturnează chiar dacă nu total tonalitatea și ideatica biblică din volumele anterioare la accea mireană, de la sacru la profan, probabil premeditată, se explică prin efortul autoarei de a nu cădea în monotonie și manierism osificat, de a descoperi noi teritorii și frontiere lirice și este cu certitudine de bun augur. În felul acesta expresia se reînnoiește și se purifică, năpârlește ca teriomorfele ce-și leapădă pielea veche într-un teritoriu de spaimă. „Mă dezbrac”, în această accepțiune este cea mai reușită poezie a volumului: „ies pe stradă seară de seară după asfințit/  doar pe străzi dubioase/  mă înalț pe tocuri/  sunt stridentă/  ca o ciupercă otrăvitoare/  uneori câte un bărbat/  cu portofelul și pântecul umflat/  mă întreabă ce fac/  îi răspund sec/  mă dezbrac/  mai întâi însă mă descalț/  arunc pantofii cu tocuri înalte/  scot pantalonii cu fese false/  bluza cu umeri falşi/  dau jos sutienul cu sâni falși/  apoi peruca/  genele false/ bijuteriile false/  în cel din urmă/  mă dezbrac de caracter/  mă strecor în pat/  lângă necunoscutul ce imprudent/  mă întrebase ce fac”.

Cartea este structurată în patru odăi de singurătate: “Sentimente”, “Ce iubire e asta?”, “Exitus” (din care face parte poezia mai sus amintită, ceea ce ne face să credem că în viziunea poetei trăirea în pacat este un fel de trăire în moarte) și “Ochiul curat” (care dă și titlul volumului).

Câte poeme nu s-au scris despre iubire și de iubire și la iubire în lirica românească! Și câte nu se vor mai scrie…

Și totuși, Dorina Stoica reușește să depășească (în bună parte) atitudinile, viziunile tradiționale. Iubește prin poezie poezia în felul ei, ca o călugăriță adolescentă, lucru rar, într-un ev-mediu fără ceremonialuri “/și pentru că mi-e teamă/ să urc scara ce duce la sufletul tău/ îți voi arunca frânghia/  legată de bucata mea de cer/ ca să cobori în mine/”( “Te desenam cu raze de soare”).

Eul liric devine o domniță medievală, care încearcă să rostească înaintea singurătății (iată confesiunea) „Un fel de poveste” sentimentală, nu neapărat nichita-stănisceană, punctată de notații senzitive sub privegherea unui ochi interior pur. Pare a fi o iubire visată înapoi, dar și o dragoste pentru un altul inedit, sau cel puțin o tatonare a unor noi decoruri în care visează  un anume ritual de afecțiune posibilă. eu te-am luat din vis/ te-am primit în casă/ în grădina cu busuioc înflorit/ lângă fântână/ ți-am deschis ușa inimii/ poți să intri fără să bați/ bântuie-mi diminețile/  nopțile din spatele draperiilor/ le-am umplut de tine”( “Visez în culorile curcubeului”).

Mai trubadurește și mai romantică se evidențiază ipostazele erotice în a doua secvență a cărții. Poemele nu mai au titlu ci doar câte un asterix, iar expresia curge firesc fără prea mari sufocări stilistice. Totul se aprinde sfios de nelămuriere, pentru că sentimentul de dragoste ( „Ce iubire e asta?”) se confundă cu acela din trecut dar pare a ascunde și un mugure pentru ceva imaginar, „Brațele tale imginar m-au cuprins atât de strâns,/ de credeam că vom rămâne veșnic în somnul meu,/  înlănțuiți până la sfârșitul veacurilor/”.

Poeta schimbă rolurile, este o Marie de France care iubește „un prinț îndepărtat”, un fel de Jurfre Rudel, căutător al unei prințese îndepărtate, chiar inexistente: „Odată ai trecut pe lângă mine, m-ai privit în ochi/ ai zâmbit, apoi ai mers mai departe./ Poate nici nu erai tu.” Pentru că, se întreabă în continuare “Cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un baărbat pe care nu l-a văzut niciodată?”

Mai curios e că, din acestă  atitudine de „curtenie” și „curtenire” cu parfum aristocrat, se urmărește întoarcerea la „casa țărănească” umplută de copii, la o iubire „pe fânul cosit”, după care va urma urcarea la „ceruri, Împărați”(„În altă viață”).

A treia secvență „Exitus” (dedicată artistei A.C, autoarea ne va dezvălui cine a fost și ce a determinat-o să-i dedice câteva pagini din carte), este dominată de fiorul thanatic. De sorginte folclorică (“Ielele”), aburind în simplitatea rostirii, rostuiri populare, versurile devin mai oraculare susținute de o taină existențială “dar pentru mine în luna când înfloresc teii/ sunt necesare cimitirele/”… Pentru că „tainele rămân taine / pentru moment”.

Ea este cutremurată de  fantoma unei poete moarte, al cărei suflet o chinuie ca un stigoi de ceață albă și ar vrea să-i intre în trup și s-o locuiască. Lucru poetic admirabil, consider, “e prizonieră strigătul ei e mult, acolo nimeni nu aude/ e poeta/ fără trup aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el/” ( „Poeta”).

Și, în sfârșit, a patra secvență, „Ochiul curat” (asupra căreia nu doresc să fac referiri deoarece am mai  scris despre poezia religioasa a poetei), readuce cumva în prim plan sentimentul religios al ființei. Pot semnala doar că unele poeme cad, iremediabil, în discursivitate și notație cotidiană ca de exemplu în poemul „Într-o gară”.

Totuși dacă privim întregul și nu luăm în considerație partea, această nouă apariție editorială a poetei bârlădence Dorina Stoica, respiră poezie.

                                                                     Simion Bogdănescu

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/01/o-alta-ipostaza-poetica-ochiul-curat.html

Anunțuri

Dorina Stoica – Miracolul vieții „cea de toate zilele” – „Pe vremea cailor păgâni” de Simion Bogdănescu, Editura Cronedit, 2015

De Simion Bogdănescu mă leagă o prietenie literară de când am început să public. Este poet, prozator și eseist de marcă, membru USR cu vechime și profesor la Liceul M Eminescu din Bârlad (prof. Ion Puflea) unde coordonează și cenaclul elevilor „Aripi tinere”. Autor al unui număr impresionant de carți, prezență activă în viața culturală a urbei,  poate fi socotit unul dintre scriitorii de marcă ai literaturii române contemporane. Dacă scrisul nu-i este atât de cunoscut pe cât ar merita, este și datorită lipsei de preocupare pentru cunoașterea creației sale și în mediu virtual ce are un mare impact asupra cititorilor. Modest, discret dispus să ajute și să îndrume, acest mare scriitor pe care mă bucur să-l am prieten și concitadin a fost acel care s-a aplecat cu multă răbdare asupra scrisului meu încă de la debut, mi-a citit toate cărțile, a scris despre ele iar atunci când am vrut să abandonez ori să nu mai fiu prea vizibilă la diferite activități culturale m-a încurajat să merg înainte fără a ține cont nici de laude, nici de critici, să-mi urmez destinul literar atâta timp cât voi simți că am ceva de transmis prin cuvântul scris.

Asemenea celor mai multe dintre cărțile sale, ultima carte de schițe intitulată „Pe vremea cailor păgâni” a apărut prin grija Editurii  „Cronedit”, fosta „Cronica” din Iași. Despre carte scrie o postfață Valeriu Stancu acel care îi pre și post-fațează cărțile, un amplu eseu intitulat „Din suflet se-ntrupează povestea”, în care pe lângă păreri critice avizate asupra cărții, povestește pe scurt cele nouă „nuvele exemplare” așa cum le numește domnia sa.

Această ultimă apariție editorială a scriitorului Simion Bogdănescu ce încă nu a fost lansată, mi-a fost dăruită în luna august, cu permisiunea de a scrie despre ea și a publica pe blog și oriunde voi dori. Desigur, flatată de încrderea maestrului (eu considerându-mă ucenică în ale scrisului), încerc o atât de puternică emoție când scriu aceste rânduri, încât aș vrea să mă sustrag încercată de teama că nu mă pot ridica la înălțimea unei cărți ce tinde spre perfecțiune (și nu exagerez câtuși de puțin când spun aceasta).

O scriere fascinantă, profundă, simplă (dar extrem de complexă) și ispititoare care-și tulbură cititorii, îi pune pe gânduri, și-i îndeamnă la neliniștitoare, obsedante, roditoare meditații despre rosturile vieții și ale sufeltului, despre misteul existențial și despre destin, despre marea trecere și despre finalitate”( Valeriu Stancu).

Cartea cuprinde nouă schițe despre oameni și destinele lor implacabile, vieți supuse eșecului încremenite în vicii ce par a fi niște boli ce duc la moarte, prin întâmpări  mereu catastrofice.

Ele sunt radiografii ale sufletului omenesc imperfect, si fără voința ori dorința de a-l perfecționa ori spiritualize prin credință. Fiecare schiță este un destin, o viață tragi-comică povestită cu atâta măiestrie încât e lesne să vezi cu ochii minții personajul, să-l auzi parcă vorbind într-o limbă moldovenească neaoșă, specifică zonei Moldovei de mijloc, de la sat. Chiar dacă întâmplările povestite nu sunt din viața scriitorului, pentru cine cunoaște locurile  sale natale e lesne a recunoaște obiceiuri și destine ce au făcut folclor acolo unde s-a născut și a crescut Simion Bogdănescu.

În aproape toate cărțile de proză ale lui Bogdănescu vom întâlni aceleași cătune pierdute, la care se ajunge pe cărări colbuite ori înămolite, aceiași țărani din care i se trage talentul inegalabil, nu numai de poet dar și de povestitor. El nu este un simplu povestitor, schițele sale nu sunt doar narațiuni ci sunt construcții perfecte prin limbaj, structură și conținut, sunt povești de viață și de suflet încărcate de simboluri.

Deși este o carte de proză, uneori ne întâlnim cu poetul. Iată începutul schiței “Pe vremea cailor păgâni” ce poetic suna:” În vremea vechilor povești, copil pe nume Tudorel ieșea prin grâu duios de vară. Era un timp străluminat, un foc de aur zigurat și-apoi trecu pe măguri stins și prefirat în cețuri de cenușă.”

Am citit cartea într-o noapte. Nu am putut s-o las din mână. Pe lângă rafinamentul limbajului, lexicul bogat și colorat cu expresii uzitare folosite în cel mai neașteptat mod și  multe regionalisme, felul cum alcătuește personajelele, fără a face exces de descrieri impresionează făcându-te să treci de la râs la plâns, pe parcursul unei singure povestiri. Natura pe care ne-o releva ca fiind parte dintr-un întreg ce se numește viață, este părtașă la toate celele povestite. „Izbea soarele un pui de foc, de zâmbeau lemnelele. Și parcă albăstreau lizierelele de salcâmi pe dealuri departe…”( Aria). Alt exemplu, „…peste noapte a plouat îndesat, ploaie boboasă de vară. S-auzea bătutul picăturilor în ropot de milioane de alice lucitoare în verdeața grădinilor și-n uscăciunea streșinilor rânduite de pe acoperișurile caselor. Scotea oboseala pământului din răzvărtirea norilor împrăștiați și readunați în văzduh. Din când în când, fulgera sub forma unor iscuri strălucitoare cât o fracțiune de secundă, și apoi urma un tunet înfundat și spart, ori alungat ori constrâns , încât trăsnea pe unde apuca.”(Aria)

Iată cum sunt creionate câteva dinre personajelele lui Simion Bogdănescu; “Ion Ciulei era un ciot de om. Adică nu era mai mare decăt Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu tot cu pingelelele de la pantofi. Purta pe cap o pălărie vânătă, veche, pleoștită ca un ciuciulete, o cămașă în carouri, peste care trăgea o jiletcă din piele maronie și cam roasă”(Erbicidarea), sau”..o fată, retrasă de orice grup, de statură medie, cu părul scurt la ceafă dar cu breton în față, răsfirat ca un pieptăn maroniu. Fața îi era purpurie de pișcarea gerului și ochii negri, blânzi și calzi invitau parcă la intimă apropiere.”(Foc de paie). Alt personaj sublim este Fluieraș din schița cu același nume:”Avea păr bălai, curs lin în plete pe spate, fața rotundă ca banul de aur, ochi albaștri de umbră umedă, trup drept și energic și doar picioarele cam lungi . De pășea rar îl putei asemana cu un cocostârc. Privirile îi erau mereu pierdute în visătorie, încât părea mereu cu mintea dusă în alte timpuri sau în alte spații dincolo de cer, de izvoare și dealuri.” ( Fluieraș).

Din toate cele nouă povestiri m-a impresionat „Pieptănașul”. O fată de la țară adusă la internat de mama sa, femeie săracă și simplă găsește un pieptăn de metal. Îl păstrează folosindu-l pe ascuns. Descoperirea secretului ei și notelele proste la învățătură precum și neadptarea la viața de internat, transformă viața acestei tinere, ce ar fi fost cu mult mai fericită acolo în lumea satului, fără așa de multă carte, într-o dramă. Ajunsă la un punct mort, de unde nu mai vedea nici o ieșire, se sinucide pentru niște lucruri de nimic. Fecioară neprihănită, floare de câmp mutată din câmp în glastră și pusă la geam! Finalul, îți stoarce o lacrimă bătandu-ți și un cui în inimă: “Mamă, mamă, lămâiță și tămâiță să-mi pui în coșciug”.

Scrisul lui Simion Bogdănescu este sărbătoare, ori licoare din care sorbi câte o picătură pentru ca să țină cât mai mult. Cartea „Pe vremea cailor păgâni” se citește mai întâi pentru subiectul captivant, apoi iar și iar pentru a te desfăta de limbaj și a înțelege simbolistica scrierilor sale, ce sunt doar aparent simple. Comicul de limbaj ori de situație este creat cu multă migală, finalurile schițelor sunt tulburătoare, neașteptate, de cele mai multe ori tragice, storcând de la cititor lacrima neputinței de a schimba ceva în viața unui personaj grotesc de multe ori, dar pe care l-a îndrăgit și a devenit solitar cu el pe parcursul povestirii.

Pe mine această carte m-a pus serios pe gânduri, am citit-o și recitit-o cu aceiași plăcere bucurându-mă și întristându-mă deopotirvă, râzând plângând, cugetând la rosturile vieții și ale morții.

Omul descris în carte este prins în păienjenișul păcatelor (beția, fumatul, violul…) din care nici măcar nu încearcă să iasă. El își  acceptă destinul (“ce ți-e scris în frunte ți-e pus”), trăind într-un univers întunecat,  încătușat în propria-i neputință, condamnat la iad încă de la naștere. Este o lume din care lipsește credința în puterea lui Dumnezeu de a schimba viața, după cum lipsește și nădejdea că sufletul omului este nemuritor și nu se pierde odată cu dispariția lui ca ființă materială.

O carte de excepție, aș spune o capodoperă plăcută oricărui cititor, de la omul simplu de la țară până la omul de litere și intelectualul de marcă. Bucuria lecturii a fost completă. Am scris cu un profund sentiment de admirație, copleșită de  talentul autorului,  despre o carte din care voi mai citit și la care mă voi întoarece ades.

Cartea “Pe vremea cailor păgâni” a scriitorului Simion Bogdănescu apărută de curând pe piața de carte, este cea mai bună carte de proză scurtă pe care am citit-o în ultimii ani și o recomand tuturor iubitorilor de lectură de calitate.

Cu sfială despre un mare scriitor contemporan, a consemnat Dorina Stoica

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/10/miracolul-vietii-cea-de-toate-zilele-pe.html