Ștefan Doru Dăncuș: Versuri

Adresa trupului meu

 

Adresa la care eu stau

O caut ca-n ziua dintâi

Sunt unii ce sigur o au

Eu am doar poteci – căpătâi

 

 

O, Doamne, mai dă-mi nişte paşi

S-ajung o adresă a mea

Iar paşii în urmă rămaşi

Să-i fac încă-o dată aş vrea

 

 

Adu-mi următorul în faţă

Să-l calc dinainte-napoi

Iar când mă trezesc dimineaţă

Distruge-mi adresa cu ploi

 

 

Ia harta arterelor mele

Ia harta straniei poteci

Cu firele ierbii acele

Cunună-mi fiinţa când pleci

 

 

Mă-ndrept către firul de iarbă

M-aşteaptă – acela mi-e drag

În gol omenirea să fiarbă

Un pas mai lipseşte şi-l fac

 

 

Acum, domnii mei, am adresă

Sunt firul de iarbă distrus

Pe care – se spune în presă

A pus talpa goală Iisus.

 

 

A doua stea

 

Nu mai rămâne-n lume decât steaua

Care vă poate duce către Rai

Imperii de cenuşă care ard

Şi lacrimile mamelor ce cad

 

 

Orbiţi de strălucirea stelei bune

Ca nişte felinare fără gaz

Mai pâlpâiţi pe la răscruci de lume

Între un viitor incert şi azi

 

 

Păşiţi pe solul ars al minţii voastre

Şi nu-nţelegeţi când aţi fost trădaţi

Căci nu-ndrăzniţi să mergeţi după steaua

Care vă cheamă iarăşi s-o urmaţi

 

 

Nu ştiţi – ca magii Răsăritului

Cu darul sufletului să plecaţi

Spre ieslea caldă-a începutului

Şi-n taina unei nopţi să vă rugaţi

 

 

Iar steaua se tot duce, se tot duce

N-o vede nimeni dintr-o lume mare

Şi înălţaţi din nou încă o cruce

Pentru a doua şansă de salvare.

 

 

La gura Ieudului

 

Noi cei străini ce n-avem loc la masă

Ajuns-am iară-n Ieud întristați

S-o înturnat șî Dumnezău acasă

Da’ oaminii de mult erau plecați

 

 

Eu, unu’ dintre ei, stătem la cruce

De drumuri. Ca să mărg în sat stătem.

Am vrut să plec da’ nu mă putem duce

Ș-atunci am înțăles că-i un blestem

 

 

Șî mi-am luat de-a umăr cé valiză

Șî am pășât în Ieud, înapoi

Șî unu’ m-o-ntrebat dacă am viză

Că Ieudu’ nici nu mai ști’ de noi

 

 

Ăia plecați în alte părți de țară

Ăia mai „domni” ce stăm la București

De-aceea e privirea mea amară:

Că știm cine suntem. Da’ cine ești

 

 

Nu știe decât cel ce stă de veghe

În stația de-autobuz mereu:

Stafia asta căutând pereche

Semnând o viză câtă Dumnezău

 

 

Da’ tăt m-am dus pă drumu’ câtă casă

Zdrobindu-mi amintirile sub pași

Șî brusc mi-am amintit de-o sară arsă

În falsul joc al „domnilor” rămași

 

 

Șî ajungând obsesiile-n stradă

Știind că moartea mé îi lucru scump

M-am pus pă laița plină de zăpadă

Crezând că îl înviu pă domnu’ Bumb

 

 

Ș-apoi înțălegând că pré târziu’

O pus ștampilă pă plecarea mé

I-am spus lui Dumnezeu să-și lase Fiu’

Să facă iar „acasă”. De-a puté.

 

 

Domnii sunt plecaţi

 

Lacrimile-mi curg şiroaie

Peste ce-i în mine sfânt

Umerii mi se îndoaie

De la viaţă la mormânt

 

 

Ploaie cade sau arşiţă

Bat la uşi dar nu deschid

Oamenii cuprinşi de frica

Celui mult prea istovit.

 

 

Se ascund dar zidu-i rece

Între ziduri tremură

Au uitat să-i facă cruce

Celui ce iertare dă

 

 

Şi perdele-au pus pe geamuri

Ca şi cum acasă nu-s

Strâng la piept hârtii ciudate

Şi rămâne-n drum Iisus.

 

 

Cântec final

 

Visam să scriu o carte despre mama

Şi aşteptam să cresc odată nare

Şi-acum că-s mare – iată – îmi dau seama

Că alfabetu-i plin de semafoare

 

 

Şi toate, toate sunt pe roşu, Doamne!

Buldozere-mi pândesc orice mişcare

Nu-i nimeni pe alt drum să mă îndemne –

Zadarnic am trăit să mă fac mare

 

 

Ori încotro încerc să fug de arme

Oriunde-ncerc să scriu o carte sfântă

Apare-un „om de bine” ce nu doarme

Un zbir cu epoleţi ce stă la pândă

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Dar mi-au ucis cuvintele din Cer

Călăii puşi să-mi adâncească drama

Şi prietenii care doresc să pier

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Acum şi pentru mine e târziu

Târziu să mă întreb dacă-şi dă seama

Că m-a născut dar nu mai are fiu

 

 

El s-a pierdut prin galerii de mină

Robit de ochii altei omeniri

Poate a fost ucis. Poate-i de vină

Pe lemnul unei alte răstigniri

 

 

Datorie

        Pentru ultima femeie din viaţa aceasta

 

 

Ai vreme preţ de-o bere

Să fugi la tine-acasă

Şi să gândeşti. Tăcere

În capul meu se lasă

 

 

N-ai când să fugi de mine

Că umbra mea te-ajunge

Că Dumnezeu aşteaptă

Cu noi să se conjuge

 

 

N-ai cum pleca, n-am cum pleca

Şi uite iară luna

Cum vine pentru-altcineva –

Ne macină întruna

 

 

Momentul ca un glas târziu

Ca Dumnezeu când vine.

El răstigneşte câte-un Fiu

Şi s-a oprit la mine

 

 

Mi-e sufletul o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

 

Acestui paşnic Dumnezeu

Ce-n inimă îmi zace

I-aş dărui tot capul meu

Dar e timid. Şi tace.

 

 

Aşa devin o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

———————————-

Ștefan Doru Dăncuș

Târgoviște

4 august, 2017

 

 

LA MULȚI ANI, ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ

FIȚI FERICIȚI!

*

Nota mea:

Prietenii sunt rari. Când îi simți aproape, nu-i mai lăsa să plece. Dăruiește-le iubire și lumină! Ține-i de mână când sunt triști! Și de ziua lor, fă-ți timp pentru ei.

La Mulți și Buni Ani, Ștefan Doru Dăncuș!

Mariana Gurza

Ștefan Doru Dăncuș – De ce Mariana Gurza? / Why Mariana Gurza?

De ce Mariana Gurza?

 

La o primă vedere, s-ar putea spune despre poezia Marianei Gurza că este de un ermetism  pe care mulţi cititori nu l-ar înţelege. Deh, e mult mai uşor să priveşti poezia de azi prin prisma textualismului – dar dincolo de aparenta închistare lingvistică explodează versuri neobişnuit de profunde; poate în asta stă şi coeficientul de ermetism pe care nu-l neg, doar îl observ (ca parte, nu ca întreg).

Încerc să definesc global maniera scrisului Marianei Gurza, nu să mă raportez la valenţele unui singur volum, astfel că pot opina: aura profesorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în potenţialul cititor?, căci trăim într-o lume în care sentimentul este, după tot mai desele păreri, mult mai uşor de generat pe calculator decât trăit pe viu, la intensitatea generată de fiinţa umană. E drept că actualele resurse tehnologice îndepărtează omul de propria sa expresivitate, îndepărtându-l astfel de partea lui artistică – dar tot drept este că poezia contemporană s-a transformat într-un fel de „bun” ce poate fi vândut ori cumpărat precum o roată de maşină, ca să dau un exemplu. Şi-atunci cum să convingi pe cineva că arta este necesară? Tot felul de filme şi informaţii mass media spun lumii că arta se măsoară în cotaţii ale caselor de licitaţii, că e valoros numai ce costă mulţi bani, ignorându-se (voit sau din neştiinţă) rostul ei primordial, acela de a ne răscoli fiinţa în alt sens decât cel material.

Prin poezia sa, Mariana Gurza opune curajos latura spirituală celei materiale, „realizării” facile prin materialul/financiarul acestor timpuri dezaxate. De vom privi şi partea spirituală – depinde doar de noi. De nu, putem spune ca Nietzsche: „Dacă te uiţi adânc în neant, şi neantul se uită la tine”.

Ştefan Doru Dăncuş

 

Why Mariana Gurza?

At a first glance, it might say about poetry of Mariana Gurza that is of an hermeticism which many readers would not understand. Ay, it’s much easier to look at today poetry through textualism  – but beyond of  its apparent linguistic seclusion, unusually deep lyrics explode; perhaps this factor is hermetic and you do not deny it, just observe it (as a party, not as a whole).
I try to define global manner of writing of Mariana Gurza, not to refer to the valences of a single volume, so I can opine: aura professorial as a first feeling when you read her poems, the professional aura, as a first feeling, almost disappears  if you let yourself be carried away by the lyrics without immediate critical intentions. What would be more liked for a poet than to arouse excitement in the potential reader ?, because we live in a world where the  sentiment is, according to increasingly frequent opinion,  much easier to be generated by computer than living lively, at  intensity generated by human beings. It is true that current technological resources removes man from his own expressiveness, removing it from the side of art – but all right is that contemporary poetry has turned into a kind of “good” that can be sold or bought as a wheel of car , to give an example. And then how to convince someone that art is necessary? All sorts of films and information media tell the world that art is measured in quotes auction houses, it is valuable only costing money, ignoring (willingly or ignorantly) its primarily purpose, that to ransack our being in different meaning than material.
Through her poetry, Mariana Gurza opposes courageously the spiritual side to the material one, to the facile “achievement”   by material / financial of this unbalanced time.  If we will look also to spiritual part  – it depends only on us. If not, we can say like Nietzsche: “If you look deeply into nothingness, also nothingness looks at you.”

Ştefan Doru Dăncuş

(Din vol. Dumnezeu și umbră/God and shadow, Editura SINGUR, Colecția SCRISUL DE AZI, 2016)

Ştefan Doru Dăncuş: Victor Nicolae Ciobanu, un spirit senin, neperturbat de vicisitudini

„Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc care a rămas neschimbat ca să îţi dai seama cât de mult te-ai schimbat tu.“, spune undeva Nelson Mandela iar Victor Nicolae Ciobanu, autorul acestei cărţi, îl confirmă. Deşi, la prima vedere, pare de-un ermetism ce îl îndepărtează de public, acesta rămâne, în versurile sale, un spirit senin, neperturbat de vicisitudini; aidoma unui copil ce n-a luat contact cu societatea şi, prin urmare, n-a cunoscut încrâncenarea nejustificată.

 

Putem spune că majoritatea poemelor din această carte sunt mici depozite de înţelepciune, în pofida înveşmântării lorîn cuvinte aparent de neînţeles; cine coboară în adâncimea spuselor autorului are surpriza să descopere muzicalitatea şi confortul unor trăiri proprii oricui însă pe nedrept ignorate. Singularitatea lui Victor Nicolae Ciobanu tocmai aici îşi are obârşia, în atenţia pe care o acordă evenimentelor pe care lumea le consideră neimportante. Cu toate acestea, autorul remarcă modest în poemul „Așteptări”: „Ce știu eu?/ Nimic…/ Umbra senvârte / în jurul toiagului,/ ceasurile torc/ o zi – o noapte.”

 

Poezia lui Victor Nicolae Ciobanu poate fi considerată, la urma urmei, o direcţie personală de străbătut teritoriul cu aer rarefiat al Ideii; o cale deseori abandonată de alţi poeţi care se lasă seduşi de rezonanţele fermecătoare ale cuvintelor. Vin să dea greutate acestor spuse poeme ca: „Aerul din jurul tău”, „Zburam şi povesteam prin cer”, „Ție nu ți-am dat nume și te-au salvat” şi altele. Oricât de mult i s-ar părea că s-a schimbat, autorul n-are cum să vadă „locul” pomenit de N. Mandela decât cu aceiaşi ochi ce l-au vizualizat la început; confirmarea vine de la poemul „Incantație (șarpele își mușcă coada)”, aluzie evidentă la Ouroboros, regăsită şi în alt poem – „Vasul cu cuvinte străine”, citez: „Hei străine! De unde vii/ și încotro teduci?”/ „Om bun, n-am idee,/ doar în jur.”// „Aaa… deci ți-aimușcat/ deja și coada?”/ „Da, tare-am mușcat-o:/ josul mi-e sus/ și susul mi-e jos.”// „Oh! Bun venit în club!/ Primul pahar e din partea noastră!”/ „Dar, dacă ți-aș spune că știu și văd?”/ „Oh! Atunci nu ești unul de-al nostru!”.

 

Cele două bucăţi de proză de la începutul şi finalul cărţii (de fapt, un basm împărţit în două) pot fi văzute ca exprimare a unei idei abstracte. Aproape o alegorie, mijloacele concrete de exprimare constând în chiar paginile cuprinse în acest volum.

 

Deocamdată, Victor Nicolae Ciobanu rămâne un semn de întrebare suspendat deasupra poeziei actuale. Vom fi atenţi la modul în care va aborda Cuvântul în continuare.

 

 

Ştefan Doru Dăncuş

 

(Prefață la volumul de versuri Focul din vatră semnat de Victor Nicolae Ciobanu, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2015)

 

Ștefan Doru DĂNCUȘ: Sentința

SENTINȚA

 

Eu caut un loc să mă rog ori să dorm

Şi numai de ziduri înalte am parte

Sunt singur şi-n juru-mi arid şi enorm

Pustiul surâde ironic a moarte

 

Dar bat într-o poartă. “Nu-ai dreptul aici”

Îmi strigă străjerul. Eu plec mai departe

În juru-mi sunt ziduri înalte şi mici

Mai vine o noapte şi dorm ca în moarte.

 

Ceasul s-a oprit în oră

Eu străin nu voi putea

Să te mai găsesc o dată

Dacă-nchizi inima ta

 

Altă viaţă vă ofer

Porţile se-nchid în cer

Şi se-nchid pământuri

Bate vântul şi-s furtuni

Hai, deschideţi, oameni buni

Nu mai staţi pe gânduri.

 

A doua zi iar prin pustiul arid

Biserica Mea a plecat undeva

Decid să o aflu. S-o caut decid

Bat iarăşi în poartă: “Nu-i voie-a intra “

 

Mai vine o noapte. Dorm iar în pustiu

Au ziduri înalte, ospeţe şi vin

Bat iarăşi în porţi. Nu mă lasă să-nviu

Şi inima Mea-i o cunună de spini.

 

Din nou în pustiu. Să deschidă li-i greu

Sunt siguri pe temple, pe Biblii, pe ei

Li-i lene să creadă că iar Dumnezeu

Desculţ bate-n uşă. Au alţi Dumnezei.

 

Acum, Tatăl meu, sunt singur pe munte

E vremea să iei Fiul Tău din deşert

Cetăţi să se spargă. N-au timp a se-ascunde

Şi totuşi, ascultă, Eu iarăşi îi iert

 

Acum mă preumblu – pustiu peste morţi

În mari catedrale picturile-s moarte

Acum au deschis şi ospeţe şi porţi

Dar cum de nu-i nimeni? O, porţile-s sparte!

 

S-au dus fariseii. Şi Iuda s-a dus

În buncăre stau tremurând. Şi se tem

Caiafa e gol şi Pillat s-a ascuns

“Nu am tribunal dar eu totuşi îi chem!”

 

Nu ies la lumină li-e frică de cer

Eu spun: “Am venit” dar e sala pustie

“Nu-i nimeni aici? Am venit, mă ofer!”

Ei nu mai răspund pe vecie.

 

Ștefan Doru DĂNCUȘ