Ștefan Dumitrescu: Amarnicele poeme de iubire

RĂSPUNDE, IUBITO, CÂND STRIG !

 

Răspunde iubito când strig

În curând se va face târziu

Și va fi un întuneric pe lume

Că n-o să mai pot niciodată să viu  !

 

 

AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA PENTRU TINE

 

Întunecat e sufletul tău, iubito

Amarnică e dragostea mea pentru tine

În lumea ailaltă se-aude scârțâind o poartă

Domnul Iisus Christos nu mai vine

 

De ce ești atât de rea și de rece

Sufletul meu e imens ca o zare

Am pentru tine să-ți dăruiesc

Un ocean de iubire un munte o  mare

 

Oamenii sunt tot mai urâți și mai răi

Lumea e din ce în care mai rea și bolnavă

Numai iubirea noastră va putea s-o salveze

Răsărind pe cer strălucitor ca  navă.

 

 

 AŞA TE VOI CĂUTA, IUBITO !

 

Tu eşti ca o poartă monumentală înflorită

prin  care pătrund şi mă

pomenesc în altă poartă

opac orbitoare

prin care intru şi mă

găsesc în altă poartă înflorită,

care ucigător

mă doare

prin care pătrund în altă poartă

profundă

ca o jelanie

şi ca o întrebare

prin care intru în altă poartă

care dă în altă poartă,

strălucitoare

prin care ajung în altă poartă,

 

aşa voi merge către tine

iubito, toată viaţa

mergând prin acest tunel de porţi

arzând ca o lumânare

strigând numele tău

în gura mare.

 

Dar tu eşti şi o inimă, iubito,

imensă înflorită ca un crâng

în care mierlele, privighetorile,

ciocârliile, greierii şi sturzii

cântă și plâng

în care intru  ca într-o catedrală

ajungând înlăuntrul altei inimi

din care pătrund în altă inimă

siderală

pe care o deschid şi mă găsesc

înăuntru altei inimi

prin care mă pomenesc în altă inimă,

monumentală

care dă în altă inimă

prin care ajung

într-o altă inimă

minerală

 

aşa te voi căuta toată viaţa, iubito,

orbitoare

prin nesfârşitul tunel de inimi

ca un orb pipăind

cu mâinile întinse

cântând în gura mare

până la Ind

 

 

 CE SE ÎNTÂMPLĂ IUBITO CU NOI ?

 

Ce se întâmplă iubito cu noi ?

În sufletul meu e o noapte grea și înaltă

În sufletul tău o e o noapte adâncă

Dumnezeu plânge în hohote în lumea ailaltă

La temelia lumii viermii mănâncă

 

Ce se întâmplă iubito cu noi ?

Oamenii au dispărut demult pe pământ

Nici o corabie nu mai vezi pe mare

În lumea ailaltă nu mai e nici un sfânt

Pe mine toată materia lumii mă doare

 

Ce se întâmplă iubito cu noi ?

În curând va veni noaptea universală

Vom auzi atunci universul huruind

Lumea va rămâne pustie și goală

Și-n mijlocul ei eu în gura mare cântând.

 

 

ATÂTA IUBIRE AVEAM PENTRU TINE

 

Atâta iubire aveam pentru tine

C-ar fi umplut şi cerul şi pământul

Acum sunt singur în mijlocul istoriei, iubito

Şi-ascult cum urlă-n lumea ailaltă vântul

 

Egoistă şi crudă nu ţi-a păsat

De voi fi eu ori de va fi un altul

Iubirea mea va străluci pe cer

Unind adâncul lumii cu înaltul

 

Deşi mai fericită ai fi fost

De mii de ori dacă erai cu mine

Departe suntem azi unul de altul

Înconjuraţi de nouri de albine

 

Şi chiar de ne vom trece pe pământ

Iubirea mea va străluci pe cer

În miile de ani ce vor veni

În timp ce-n lume va fi trist şi ger !

 

——————————–

 Ștefan Dumitrescu

17 mai 2017

Emilia Țuțuianu în dialog cu Ștefan Dumitrescu

Argument

Şi acum vrem să le prilejuim cititorilor o cunoaştere mai bună a scriitorului Ştefan Dumitrescu. Născut la 24 aprilie 1950 într-o comună din sud-vestul Ţării, este absolvent al Facultăţii de Filosofie Bucureşti, promoţia 1973. A lucrat mulţi ani ca profesor de Psihologie şi Pedagogie la un Liceu Pedagogic, unde a format multe generaţii de învăţători şi educatoare. A debutat la 17 ani, publicat de Miron Paraschivescu, dar adevăratul debut şi ultimul se petrece la 1 ianuarie 1970, când este publicat de poeta Ana Blandiana în revista Contemporanul. Prezentăm mai jos câteva referinţe realizate de mai mulţi oameni de cultură despre opera şi personalitatea lui.

Oameni de cultură despre Ştefan Dumitrescu

,Am citit piesa dvs. de teatru Râsul si am găsit-o originală, interesantă si amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theâtre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde si-a jucat piesele lui de teatru si în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.”

Celestin Duca, 16 iulie 2000, Paris

„Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru „Râsul” n.n.) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – si îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii si comparaţii cu prezentul.”

Liviu Ciulei, 20 iulie 2000

,,Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filosof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente si mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi.”

Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii Matca ancestrală, 1993

,,Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său ,,Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată.”

Dumi Nedelcu, revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000

Ştefan Dumitrescu. În tot ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea să fie interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră”.

                   Ion Zubaşcu, scriitor, revista Expres Magazin, nr 4, I993. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii Eminescu –  un  Iisus al poporului român şi pe coperta a IV-a a cărţii Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L. Caragiale, 1998, de Ştefan Dumitrescu

Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care le-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul si paradoxul condiţiei si al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!”

Francesca Pini, critic literar, 1995

Ştefan Dumitrescu este o personalitate distinctă a literaturii române contemporane, conturată prin toate realizările editoriale de până acum; acest dialog doreşte reliefarea personalităţii omului Ştefan Dumitrescu, precum şi dimensiunea şi contribuţia Domniei sale în cultura română.

Emilia Ţuţuianu

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/24/emilia-tutuianu-convorbiri-cu-scriitorul-stefan-dumitrescu-editura-singur-2016/

Ștefan Dumitrescu: Rană suntem, Doamne !

RANÃ SUNTEM, DOAMNE !

 

 

Doamne, am strigat şi am urlat

Rană suntem, Doamne, sub Vecie

Până şi lumina care curge

E cuţit ce intră-n carne vie

 

Şi  Ardealul, Doamne, e o Rană

Îmbrăţişat cu Rana despicată-n două

Care e Moldova, ochiul nostru scos

Şi întins ca dar de frică vouă

 

Rană e Valahia cea mută

Marea e o Rană de cristal

Susţinând Ardealul şi Moldova

Sus în vânturi ca un piedestal

 

Nesfârşită Rană ne este trecutul

Viitorul-o câmpie Rană

Rană este Dumnezeul nostru

Care ne e Tată şi ne este Mamă

 

Răni sunt ochii noştri-nscorburaţi

Dunărea şi Oltul duc puroi la vale

Limba şi Cuvântul meu sunt Răni

Povestindu-i Rănii dumitale.

 

Doamne, am strigat şi am urlat

Rană suntem, Doamne, sub Vecie

Până şi Lumina care curge

E cuţit ce intră-n carne vie !

Ștefan Dumitrescu

23.01.2017

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/23/stefan-dumitrescu-rana-suntem-doamne/

Ștefan Dumitrescu – Caragiale și Dumnezeu

Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie  amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?

CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,

mă asurzeşte zăngănitul de arme.

I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând şi gemând…

 

  • Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era

şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ,

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

 

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran

Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,

Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,

Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu

O bucată de turtă ori de mămăligă,

O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

 

Ba de câteva opri Sfântul Petre

A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,

Că nu l-a mai adăpostit nimeni,

Ori la marginea unei păduri,

Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, sărmanul,

Dacă în ziua aceea nu a avut norocul  să întâlnească un om milos,

Îşi punea săracul sub cap traista goală prin care sufla vântul

Şi se culca pe pământul gol,

Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,

Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

 

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi

De opinci, toate ţările,

Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,

Şi a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut şi el să stea de vorbă,

Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,

A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,

Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

 

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu

Dar era şi mai trist şi mai amărât, aproape că îi venea să plângă,

Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc

Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

 

Ei, ce e, Sfinte Petre, pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,

Uitându-se la el foarte îngrijorat.

Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, să-şi tragă sufletul, săracul,

Pentru că era obosit de atâta drum,

Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, când şi-a întors Domnul capul într-o parte,

Ca să nu-l vadă cum plânge…

 

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,

Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu eşti în apele dumitale ?

Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, să măi îmi trag şi eu sufletul,

A oftat Sfântul Petre,

Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând şi El,

Te măi las…

 

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,

După ce a tras o gură de aer în piept mare cât un văzduh,

Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,

Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,

S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,

E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,

multă  hoţie, multă duşmănie…

 

Aşa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,

Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l

Ia pe Sfântul Petre pe sus,

Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

 

Auzi, Sfinte Petre, a Vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori

Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,

Da, care este cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ ?

Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

 

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat şi el o dată lung de tot

Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,

De departe este poporul român…

 

Domnul când a  auzit lucrul acesta a făcut o dată hîîîîîî,

Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,

Ochii i s-au făcut mari în orbite,

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,

Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

 

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

 

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,

După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,

Ăsta este adevărul gol, goluţ,

Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,

Şi Sfântul Petre a oftat din nou,

Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

 

Păi cum aşa, Sfinte Petre, şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,

Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească şi să facă din ei

O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce

Alţii în picioare ?

Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el

Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,

Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

 

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt

Pe Constantin Brâncoveanu…

Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,

Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Brâncoveanu,

Unchiul lui, cum ar veni,

L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Ţara Românească pe fiul său, Ştefan.

Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap.

 

Bine, dar apoi nu l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?

Ca să poată să îşi pună Domni pământeni?

Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,

Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat şi l-au vândut vicleanului dar Ipsilante cu grecii lui,

Care l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.

Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâşnit  Domnul din dinţi,

mânios foarte.

Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,

Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne, aşa cum se cuvine…

 

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând

Şi clătinând a mare durere din cap…

Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învăţat ca să-i înveţe pe români,

Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?

A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, săracul,

Şi a murit tânăr de tot…

 

Bine, dar nu le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Ţările Române,

Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor ?

Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…

Numai că bietul Cuza, după ce a unit Ţările Române,

A căzut şi el în păcat, Doamne,

Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

 

Şi pe acesta l-au trădat !… a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.

Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o

Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu

Cel care le-a arătat românilor Calea pe care să meargă şi le-a arătat şi greşelile şi viciile, ca Să se îndrepte! Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !

Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…

Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,

Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie, săracul de el, iar apoi l-au omorât

Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injecţii cu mercur…

 

Domnul a făcut ochii mari,

I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât

Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

 

Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învăţat  românii nimic,

O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,

O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,

Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,

Şi oglinda asta le va arăta în toate zilele şi în toţi anii defectele pe care le au românii…

Şi le-o fi şi lor ruşine…

 

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,

Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…

Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

 

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, şi nu o să le fie ruşine Deloc

Şi or să rămână  la fel, plini de defecte şi de păcate,

Ce te faci, Doamne, atunci ?

 

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,

Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,

Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă în jos.

 

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,

Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,

Ca să se înveţe minte…

Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….

Timpul parcă se oprise în loc.

 

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,

Nu or să se schimbe românii, ba chiar s-ar putea să intre stricăciunea şi mai rău în ei ?

 

Domnul a tăcut mult timp… Privea în pământ ca şi cum i-ar

Fi  fost gândurile în altă parte, ai fi zis că uitase de tot de El. Numai ofta din când în când

Amărât rău de tot…

 

Şi dacă nici după Primul Război Mondial nu

Or să se schimbe românii în bine, Doamne ? a îndrăznit sfântul Petru să-l trezească pe Dumnezeu din gânduri…

 

Domnul s-a trezit cu greu din gândurile lui, a oftat prelung

Şi apoi iar  a mai stat aşa negru de supărare preţ de un conac de zi fără să spună nimic…

 

Dacă nici după Primul Război Mondial românii nu or să se înveţe minte şi

Nu or să se schimbe, a oftat Domnul

Mai mult gemând de durere, atunci o

Să le trimit pe cap Al Doilea Război mondial,

Că poate s-or  face mai buni…S-or trezi şi ei la realitate… Aici Domnul a început

Să plângă încet…

 

Şi dacă nici după al Doilea Război Mondial

Nu or să se facă mai buni, Doamne ?, iertată să-mi fie îndrăzneala,

Dar eu aşa gândesc.

 

Domnul a oftat şi mai adânc şi mai îndurerat

De s-au cutremurat cerurile şi pământul,

Lăsându-şi capul şi mai jos, ca să-i curgă lacrimile în barbă…

Tare rău îmi pare de poporul acesta, Doamne,  a oftat şi sfântul Petru după mult timp…

Apoi s-a pomenit iar întrebându-L pe Dumnezeu:

Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial nu or să se schimbe, Doamne ?

Dar nu şi-a dus gândul mai departe de frică…

 

Dacă nici după al Doilea Război mondial nu o să se schimbe,

A izbucnit Domnul într-un târziu, cu barba tremurându-i de mânie şi de plâns, atunci o să le Trimit pe cap comunismul.

Cu acesta sigur or să se înveţe minte…S-a lăsat iar o linişte de mormânt în tot universul. Pe pământ nici furnicile nu mai mergeau, nici firele de iarbă nu se mai clătinau

Nici râurile nu mai curgeau…

 

Şi dacă  nici după ce le dai Comunismul, ciuma  roşie pe cap, Doamne,

Nu or să se schimbe ? a îndrăznit sfântul Petre, într-un târziu,

Că s-a speriat şi el sărmanul, că-l luase gura  pe dinainte şi vorbise  fără el.

 

Domnul a  stat aşa un timp, ca şi cum ar fi fost

Ameţit, şi-a  ridicat negru de durere privirea uitându-se în depărtare,

În timp ce lacrimile

Îi curgeau şiroaie din barbă de ziceai că e un burlan de la vreo straşină….Apoi a

Scos un urlet atât de tare că mai multe constelaţii  s-au cutremurat şi

S-au prăbuşii în univers, şi a început să plângă în hohote şi să jelească  atât de tare că

Se auzea în tot universul…

 

Nici sfântul Petru nu a mai aşteptat mult şi a început şi el

Să se jelească şi să urle de durere

De parcă  se întreceau amândoi care urlă mai tare.

 

    ȘTEFAN DUMITRESCU

21 . 11. 2016

CARAGIALE ŞI DUMNEZEU

Ștefan Dumitrescu – Poeme

Ștefan Dumitrescu – Poeme

Imagini pentru ȘTEFAN DUMITRESCU

Poemul este o rugăciune dureroasă și patetică adresată Lui Dumnezeu.

ŞI NE IA PREABUNULE  LA SÂN !

 

Doamne, care ne-ai făcut pe lume, Doamne

Ştim că suntem neamul păcătos

Tu ridică-ne în palma Ta, Iubite,

Ca pe fiul Tău cel sfânt, Hristos

 

Şi-n oceanul lacrimilor noastre

Adunate de la început

Tu ne spală Doamne plin de grijă

Ca pe pruncul Tău acum născut

 

Şi ne fă Preabunule curaţi

Cum este paharul pe colină

Parc-ar fi un munte de cristal

Numai încântare şi lumină

 

Şi ne ia Preabunule la sân

Cum ai lua un pui de ciocârlie

Şi ne fă din Neamul Tău Pierdut

Neamul Tău Ales pentru vecie !

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ ŢARA MEA CU NOI  ?

 

Ce se întâmplă ţara mea cu noi ?

Ce se întâmplă neamul meu cu Tine ?

Ne-am prăbuşit la pământ în noroi,

Agonizăm şi nu ne este bine !

 

Nimic nu merge-n ţara astea tristă,

Pluteşte-asupra noastră un blestem

Lumina însăşi este otrăvită,

Copii-n pântece se zbat şi gem !

 

Ce se întâmplă Ţara mea cu noi ?

Munţii Carpaţi pleznesc adânc şi crapă,

Izvoarele pe gură scot puroi,

Şi ţara toată a devenit o groapă !

 

Doamne, fie-Ţi milă de neamul acesta !

Ticăloşit şi cel mai păcătos,

El neştiind acum îşi duce crucea,

Căci răstignit fii-va ca  Christos !

 

Ce se întâmplă Ţara mea cu noi ?

Ce se întâmplă neamul meu cu tine ?

Ne-am prăbuşit la pământ în noroi,

Agonizăm şi nu ne este bine !

 

MIHAI EMINESCU !

                                                Mioarei

 

Vine poetul cu inima în palmă

Iată-l la marginile lumii păgâne

Cum îşi întinde braţul peste haos

Şi cum cu el în veci aşa rămâne

 

Coloane de lumină  tac în Univers

Câtă solemnitate pe pământ

Aud pustiul cum creează Lumea

De mii de ani de când eu nu mai  sânt !

 

 MIHAI VITEAZUL

 

Atâtea steaguri pe coline

În vântul lumii bubuind

Pe culmea dealului cum vine

Domnul Mihai cel fără Chip

 

Iată-l cum intră-n bătălie

Asemeni unei togi pe-o poartă

Lumea miroase a veşnicie

Parc-ar începe înc-odată

 

Când ceţurile se lumină

Şi-n vecii lumii am învins

El o apucă trist pe dealuri

Împovărat şi parcă nins !

 

ISTORIA NOASTRĂ

Ţară frumoasă, fără asemănare,

Pe cât de naltă-ţi este strălucirea,

Pe-atât de urgisită ţi-a fost soarta,

Cum steaua strălucind cheamă orbirea !

 

Potop după potop izbiră-n tine,

Că trebuia în scrum să te prefaci,

Albite-n soare dealurile să lucească,

De oasele ţăranilor săraci !

 

Şi-n loc nenorocirile să te doboare,

Tu te hrăneşti cu ele, senină şi-mpăcată,

Unii se aşteaptă să dispari din lume,

Însă tu creşti adâncă şi înaltă !

 

Ţară frumoasă, fără asemănare,

Pe cât de-naltă-ţi este strălucirea,

Pe atât de urgisită-ţi este soarta,

Cum steaua strălucind cheamă orbirea !

 

IISUS

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,

Tu răstignit pe ţipătul din mine.

 

Te simt în mine ca melancolie,

Sfâşietoare, naltă, dureroasă,

Murmură dulce firea-mi de mătasă,

Un urlet sunt, înfipt în veşnicie !

 

N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,

Silabă sunt şi literă cu care,

Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare,

Ecou însângerat al unui gând .

 

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.

Eu răstignit pe ţipătul din Tine !

 

 

NU  MAI  SUNT  FIINŢĂ !

E o lumină aici pe munte,

Curge ca fluviile anume,

Nu mai sunt fiinţă, sunt un fel,

De a fi patrie în lume !

 

De-a fi lumină într-un veac,

Asemeni erei pe pământ,

Materie ce clipoceşte,

Suflet în vânturi fluturând !

 

Un fel de vis, de imn ţipând,

De muzică sfâşietoare,

Aer şi cosmos înflorind,

În nebunia de-a fi  floare !

 

E o lumină aici pe munte,

Curge ca fluviile anume,

Nu mai sunt fiinţă, sunt un fel,

De a fi patrie în lume !

 

De-a fi lumină într-un veac,

Asemeni erei pe pământ,

Materie ce clipoceşte,

Suflet în vânturi fluturând !

 

Un fel de vis, de imn ţipând,

De muzică sfâşietoare,

Aer şi cosmos înflorind,

În nebunia de-a fi  floare !

 

POPORUL ROMÂN

 

                        Noi vom muri asasinaţi

                        Într-un apus adânc de soare

                        Pe ţărmurile unui veac

                        Gesticulând a disperare !

 

                                                                           1970

  ȘTEFAN DUMITRESCU

StefanDumitrescu.com

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/11/20/stefan-dumitrescu-si-ne-ia-preabunle-la-san/

Ştefan Dumitrescu: ,,O carte de poezie ca un amurg înflorit pe dinăuntru”

1

Cronica literară la volumul de poezie ,,În amurg”, a poetei Emilia Ţuţuianu

Într-o lume cenuşie, balcanică, pestriţă, tristă, egoistă, invidioasă, semiconştientă, cum este lumea literară românească, întâlneşti oameni de o frumuseţe extraordinară, încât ţi se par monumente culturale sau crini înalţi ca nişte plopi proiectaţi pe zare… Oraşul Roman are două asemenea personalităţi de o frumuseţe spirituală care poate să nu te emoţioneze şi să nu te uimească. După ce am citit de mai multe ori cartea domnului Gheorghe A. M. Ciobanu, în care se apleacă asupra mitului Mioriţei, pe care îl investighează cu toate mijlocele dăruite de Domnul fiinţei omeneşti, şi după ce am discutat la telefon cu Domnia sa, am avut şi mai clară în minte imaginea unei personalităţi care te copleşeşte prin dimensiunea sa omenească, prin truda ei de furnică, aplecată decenii de-a rândul asupra culturii pe care o sporeşte cu fiecare zi. Domnia sa face parte din oamenii mari pe care i-am întâlnit în lumea aceasta, prea plină de oameni mici.
A doua personalitate este doamna Emilia Ţuţuianu, bibliotecară în acest oraş, pe care mi-o imaginez ca pe o fiinţă delicată, fragilă, sensibilă. Frumuseţea sufletului ei mă face să cred că este de origină îngerească… Însă, pe cât de delicată şi fragilă, pe atât este de luptătoare, de truditoare, de creatoare, dăruită total culturii. Cetăţenii oraşului Roman ar trebui să fie recunoscători acestor două mari personalităţi culturale (acestea sunt cuvintele care cartelizează foarte bine aceste două personalităţi). Iar marile personalităţi culturale au şi ele, ca toate fiinţele omeneşti, nevoie de căldură, de aprecierile şi de ajutorul semenilor lor!
Să creezi o revistă literară de înaltă ţinută, aşa cum este revista Melidonium, pusă în slujba culturii române, pe care o sporeşte, şi să scoţi cărţi, să descoperi şi să impui personalităţi culturale aşa cum este neobositul nonagenar, domnul Gheorghe A. M. Ciobanu, nu e puţin lucru.
I-am citit de mult timp şi de mai multe ori, a doua carte de poeme intitulată ,,În amurg” (iată un cuvânt cu o muzicalitate sonoră, generator de profunzime, de atmosferă şi de lumină poetică) apărută în anul 2004 la editura Timpul, Iaşi. Nici nu ai crede că au trecut zece ani de la apariţia cărţii, atât de fragede sunt versurile, atât de pură este substanţa care le străbate!
Vrem să semnalăm de la început talentul ţipător şi subţire, profund şi inspirat al domnului Iosif Haidu, graficianul cărţii, ale cărui desene intră într-o rezonanţă semantică şi muzicală desăvârşită cu ideile şi cu atmosfera poemelor. Grafica volumului creşte din poeme, îmbogăţindu-le, trimiţându-ne la sensurile profunde ale poeziei. Sinestezia este totală.
Ştiam că trebuie să recenzez cartea, vedeam că timpul trece, şi totuşi nu mă puteam hotărî să scriu cronica… Simţeam la fiecare lectură că îmi scapă multe lucruri subtile şi nespus de preţioase. Abia la a doua lectură am realizat că dedicaţia cărţii este de fapt un poem, care are rolul unei porţi magice… Pe sub această poartă intrăm în universul poetic al cărţii, care este o întoarcere în copilărie, o căutare, dar este şi un rai în care amurgul este veşnic :

,,Dedic această carte bunicilor mei:
Ioana şi Ion Mureş
cei care mi-au transformat
copilăria într-un vis etern”

Poemele doamnei Emilia Ţuţuianu, delicate şi gingaşe, sunt imnurile, lamentaţiile, uimirile, interogaţiile sufletului îngerului care se întoarce acasă, în copilărie , unde o aşteaptă casa bunicilor ei, dar şi Acasă, la Domnul. Căci ce este viaţa omului decât o întoarcere acasă, în lumea din care am venit, la Domnul? Întoarcerea este în acelaşi timp o încercare la care este supus spiritul, de aceea viaţa omului, destinul pe care-l parcurgem, este în acelaşi timp şi un Labirint. Acesta este titlul primului poem, sau al celui de al doilea poem, dacă socotim dedicaţia un poem-poartă. Un poem fantă, cum ar zice Nichita Stănescu. Iar cum primul vers al acestui Poem („Labirintul”) începe aşa, „La început, în fiinţa-mi de lut”. Aşadar suntem la început, este vorba despre începutul mitic, în care se petrece geneza, când după geneză începe urcuşul chiuitor al Omului prin istorie, vai, care este de fapt întoarcerea acasă.
Mai târziu am realizat că poezia doamnei Emilia Ţuţuianu îmi cere mie o lectură mai profundă, care să decripteze sensurile adânci ale poemului, de aici nevoia de a relua încă o dată lectura versurilor. Poeţii talentaţi, cei dăruiţi de Domnul cu har, scriu mai puţin cu mintea şi mai mult cu inima, cu subconştientul… Poezia Emiliei Ţuţuianu vine din zonele profunde ale fiinţei, străbătând mai târziu zonele luminate ale conştiinţei pe care le irizează ca pe nişte vitralii.
Prima strofă este iluminată din nivelul profund de cuvintele care devin, prin încărcătura lor semantico-poetică , noţiuni, concepte poetice:

,,La început, în fiinţa-mi de lut
s-a pitit tainic iubirea…
Şi-n rădăcinile adânci ale ei,
viaţa a luat forma aripilor albe”.

Nu întâmplător, d-l profesor Tudor Ghideanu găseşte o apropiere între poezia Emiliei şi subtilul poet care este Dan Laurenţiu, un mare poet, venit şi el din Moldova. În al doilea nivel semantic noţiunile, ,,fiinţa-mi de lut”, ,,iubirea” , ,,rădăcinile adânci”, ,,aripile albe”, comunicând între ele, ne revelează înălţarea spiritului din sinele său, din profunzimea fiinţei, prin iubire, în nivelul celest, pe care ni-l sugerează cuvintele ,,aripile albe”, ale îngerului.
Strofa a doua a poemului trebuie interpretată şi ea privind din nivelul profund al poeziei, înspre lumină:

,,Timpul, fără a-şi schimba măsura,
Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,
încet, de la sine…
Şi din Cunoaştere, a izvorât,
lumina înţelepciunii,
Din Adevăr s-a zămislit
lumina dragostei,
Contopindu-se cu materia,
Şi atunci a izbucnit
flacăra sufetului” (poemul „Labirintul”)

Avem descrisă aici geneza sufletului (care ne duce cu gândul la geneza pământului, din Geneză în Biblie). Evoluţia sufletului îl va duce mai târziu la Cetatea Lumii, care trebuie să fie cetatea Domnului. Evoluţia spirituală se face prin prefaceri şi prin încercări pe care sufletul le trece cu bine, depăşindu-se mereu pe sine…

,,De secera lumii am atârnat,
Ispita „capitulării laşe”…
Şi-n inima mică, ca un fruct,
Am adunat izvoare de cristale
Ce au săpat adânc în suflet,
Cetatea Luminii” („Labirintul”)

Dacă Emilia Ţuţuianu ar fi avut norocul să se nască la începutul deceniului patru al secolului trecut şi ar fi debutat după anul 1960, o dată cu generaţia 60, cea mai valoroasă generaţie de scriitori după cea interbelică a lui Mircea Eliade, Blaga etc., astăzi ea ar avea prestigiul şi opera Anei Blandiana. Venind în literatură mai târziu, trăind şi în provincie (pentru un scriitor handicapul provinciei poate fi imens. Pentru că, de nu ai norocul să te descopere şi să te cultive cineva – or noi asta facem în această cronică – rişti să rămâi un poet printre mulţi alţii. În România poţi tu să fii Dostoievski, dar datorită invidiei, axiofagiei, n-ai nici o şansă să fii descoperit la adevărata ta profunzime).
Un poem de mare valoare este poemul de mare dimensiune ,,Joc”, pe care Nichita Stănescu ar fi fost fericit să-l fi scris el. Aparent epic, poemul este de fapt o Elegie profundă, abstractă şi superbă, despre mersul ludic al fiinţei prin lume şi viaţă, în drumul ei către un nivel superior, jucându-se cu pietrele ,,albe şi negre, maro cenuşii, /Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate, sfere, / Venind de departe,vorbind de alte ere”.
Poemul acesta, foarte subtil şi foarte abstract (de aceea spuneam că ni-l aminteşte pe Nichita Stănescu, cel din Elegii) este unul dintre cele mai profunde şi frumoase poeme scrise în ultimele decenii. În esenţă vedem aici, radiografiată cu ochii minţii, devenirea fiinţei, a spiritului prin ere, jucându-se cu pietrele care simbolizează veşnicia, ce vin de la începutul lumii, din alte era. Zâmbind ne aducem aminte de romanul ,,Jocul cu mărgele de sticlă”, al lui Herman Hesse. În esenţă, poeta atacă aici în modul cel mai subtil una din marile şi gravele teme ale poeziei universale.

,,Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau
Şi pietricelele zvârlite departe, pe mal adunau
Erau zeci, sute şi mii
şi albe şi negre, maro, cenuşii,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere
Venind de departe, vorbind de alte ere”
……………………..
***
,,Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ
Şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt
„Ce amarnică-i truda !”
Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat
Pietricele s-adun : albe şi negre, maro cenuşii
Să le dau strălucire, să le fac roşii-aurii”

Este vizibilă formaţia filozofică a poetei (a absolvit Facultatea de Filozofie, secţia Psihologie, din Iaşi) ca şi lecturile profunde din marii poeţi pentru că multe din poeziile ei sunt Concepte care aparţin domeniului psihologiei, filozofiei: „Mărimea timpului”, „Nelinişte”, „Nostalgie”, „Viaţa şi Moartea”, ”Iluzie”, „Păcatul Evei”, „Destin”. Această ultimă poezie este de o frumuseţe care te impresionează :

„Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit,

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am !

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh ! te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci” („Destin”, pag 30)

,,Păşesc privind tot înainte”, acelaşi mers al sufletului bolnav de dragoste care este de fapt întoarcerea acasă şi urcuş în lumea din care am venit… Întoarcerea acasă este grea, dureroasă, plină de căutări, de întoarceri, de rătăciri, de regăsiri:

,,Mai vine o noapte –
şi afară plouă,
Des şi mărunt,
Din empireul de plumb,

Nesfârşită singurătate
mereu ne-ntâlnim,
În noaptea cenuşie,
mereu ne iubim,

Cutreier în noapte,
pe drumuri pierdute,
Stropi blânzi s-adună, în şoapte
cu vise şi doruri tăcute.” (poemul „Noaptea”, pag 43)

Prin întoarcerea în copilărie, prin retrăirea acelei perioade care seamănă atât de mult cu raiul, prin închinarea în faţa celor care ne-au adus pe lume, prin sentimentul de pioşenie, prin sfinţire şi prin imnuirea a tot ce a fost, ne pregătim de marea Înălţare spirituală:

„Pereţii casei bunicilor
Sunt prăfuiţi de dureri,
Pereţii casei bunicilor
Sunt văruiţi cu lacrimi…
Dar icoanele de pe pereţi ei
Ne vorbesc de IUBIRE ” („Casa bunicilor”, pag 52)

Ultimele poeme sunt dedicate bunicilor, al căror portret, trasat cu o peniţă subţire, învăluit în acuarelele toamnei şi amurgului, te impresionează până la lacrimi, readucându-te în copilărie şi făcându-te să-i revezi pe bunicii tăi. Retrăim împreună cu poeta amintirile anilor frumoşi ai copilăriei, chipurile bunicilor şi ale părinţilor.
Ultima parte a volumului de poezie al Emiliei este scris sub formă de poeme în proză. Noi aşa le percepem, deşi poeta a intenţionat să scrie Povestiri. Ele se numesc, „Acasă”, ,,Măicuţa”, „Agapia”. Câtă lumină primăvăratică şi delicateţe, câtă dragoste, câtă puritate, câtă melancolie, câtă slavă, în descrierile şi evocările în care o vedem pe fetiţa care a fost, întorcându-se la casa bunicilor, la Agapia. Eul poetic a ajuns acasă în raiul copilăriei!
Lectura cărţii este impresionantă, te răscoleşte. În bunătatea lui, Domnul mi-a scos în cale încă un poet profund, sensibil, complex, creator al unui univers bogat, plin de istorie, de dragoste, de credinţă.
Acum după ce am scris această cronică literară o să mă întorc să mai recitesc încă o dată volumul. O carte plină de frumuseţi, de meditaţie, de muzică divină, de melancolie şi de amurg… cinste cui te-a scris.

Ştefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor