VINE IUBIREA
Vine iubirea ca şarpele prin iarbă
O muzică stelară te-nvăluie trist
Aerul devine dulce de ametist
Universul începe înalt să te soarbă
Sufletul tău e un văzduh, iubirea mea
Amestecat cu aerul şi cu lumina
Ca un apus sfâşietor. Străina
Cade pe dealurile lumii ca o stea
Aud prin ani cum mă topesc în tine
Mie-un dor sfâşietor de univers
Şi de-nceputul lumii. Stins şi şters
Pe ţărmurile lumii plâng, tresalt.
Cum mă-mpresori iubirea mea ca o ninsoare
Şi ca un crin. Şi Ţipăt orbitor
De începutul şi sfârşitul Lumii îmi e dor
Şi toată lumea asta ucigător mă doare!
DE ATÂTA IUBIRE AIUREZ
De atâta iubire aiurez şi cânt
Un fulger sunt încremenit pe dealuri
Răsare soarele în porţelanuri
În biserici azi noapte s-a sinucis un sfânt
M-aud clipocind în univers
Prin biblioteci cresc lalele înalte şi crini
De steaua polară fruntea-ţi anini
Râurile şi fluviile curg melancolic invers
Ce se întâmplă, iubito, cu noi?
Atomii şi celulele în trupurile noastre înfloresc
Pe cer răsare chipul tău îngeresc
Eu mă pierd cântând în gura mare prin amarnice ploi!
TE VOI CĂUTA
Te voi căuta mereu, iubita mea
Eu fiind în firul ierbii tu într-o stea,
Simţi-voi cum ochiu-mi devine privire,
Cum fiinţa-mi se scurge către tine ţipător şi subţire,
Când după mii de ani voi ajunge în steaua ta
Te vei fi mutat demult într-un fulg de nea,
Îndurerat şi cântând voi porni din nou
Dar abia la sfârşitul timpului ne vom întâlni într-un ou.
SUNTEM MÂINI
Păsările sunt mâinile mele întinse către tine
să te mângâie, iubito,
vântul este mâna mea gingaşă întinsă către tine
râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine,
să te mângâie, iubito
şi crinii sunt mâinile mele înflorite
care te caută pe tine, iubito, să te mângâie
şi eu sunt o mână, iubito
din care pornesc mii de mâini
ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine,
oh, dar a cui mână sunt eu,iubito
a cui mână sunt eu
a cui mână?,
şi Acela a cărui mănă sunt eu
a cui mână este, iubito,
a cui mână,
a cui mână este, iubito?
şi tu eşti o mână, catifelată, gingaşă, iubito
pe care te caut cu toate mâinile mele să te mângâi
oh, şi către cine te întinzi tu, iubito,
să-l mângâi,
către cine te întinzi tu, iubito
să-l mângâi,
către Cine?
şi El a cui mână o fi, iubito,
a cui mână,
şi El a cui mână o fi, iubito,
a cui mână?
ANA, STRIGAM
Ningea cu vieţi peste o lume
în care nimeni nu venise
ningea cu roşu peste-o mare
adâncă de atâtea vise
Şi tu stăteai atât de albă
la marginea acestei lumi
şi-ţi beai cafeaua în apusul
care sufla dinspre genuni
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor codri-ntunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
Şi-ţi vedeam capul de departe
pe-un fel de culme un mormânt
care pluteşte şi se duce
venind din veac adus de vânt
Şi eu strigam din ce în ce
mai stins şi mai pierdut pe lume
un fel de viscol de lumină
un fel de formă fără nume
şi tu piereai înspre pustiuri
în locul capului având
cavou-acela care-n veacuri
bătea sălbatic ca un vânt
Ana, strigam, pierduta noastră
mormântul cum plutea pe zări
ca o corabie statuie-n
fosforice a lumii stări
Şi cum se subţia cântând
zidirea sfântului cavou
şi se vedea această lume
ca forma propriului ecou
Şi mă trezeam ca dintr-un vis
plutind prin aerul pe care
răsăreau dealuri de morminte
şi semne lungi de întrebare
Ana, strigam, pierduta noastră
şi mă uitam şi nu vedeam
nimic în toată lumea, Doamne,
numai câmpii sclipind de geam
Şi eu strigam şi tot strigam
zburând prin tine ca prin vis
ningea cu nimeni peste lume
un ochi ningea în sine-nchis
Şi ca un fulger coboram
‘nadâncurilor reci câmpii
ningea cu nimeni peste lume
ningea cu morţi peste a fi
Ningea şi iar ningea urlând
ninsoarea care se năştea
pe ea din propria-i ninsoare
ningându-se în veci pe ea
Ana, strigam, un fel de-abis
în locul vechiului meu trup
plutind prin lume ca apus
în golul sferei ce-l astup
Şi mă trezesc ca dintr-un somn
şi mă văd mortu-acelei sfere
acelui cer acelei lumi
plutind prin neguri şi prin ere
Şi mângâiam pe dinlăuntru
dinspre adânc înspre afară
femeia albă ce-o privisem
pe ţărmul mării într-o seară
Şi începea un fel de dor
de imnuire şi durere
şi eu vedeam cum cresc ca apa
în pântecul acelei sfere
Şi-mbrătişam pe dinlăuntru
iubita care mă năştea
cădeau miresmele-n adâncuri
şi-adâncurile înspre ea
Şi într-un cer pustiu si antic
în care veşnic tot ningea
numai ninsoare şi ninsoare
nici o lumină nici o stea
Şi iar plecam asemeni unei
năluci fosforice pe zare
asemeni unui viscol straniu
de suferinţi mistuitoare
Ana, strigam, pierduta lumii
în veci străină şi mireasă
mă lasă să ating cu fruntea
mormântul care nu mă lasă
Prin care-asemeni unui astru
străbat pustiile sperând
într-un sfârşit să-l pot ajunge
asemeni lumii pe pământ
Şi iar vedeam plutind pe zări
chipul acela şi mormântul
care pierea înspre pustie
în veac de veac iluminându-l
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor munţi întunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA
Amarnică e dragostea mea, iubito
Plâng, mă cutremur, adânc mă sufoc
Pe cer trece ca o lună însângerată
Dragostea mea imensă şi fără noroc
Tu eşti o statuie de chihlimbar pe un deal
Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat
În lumea subatomică e o toamnă înaltă
Din biserici sfinţii demult au plecat
Mi-e un dor adânc de tine, iubito
Că se crapă bolta cerului trosnind
Lanurile de in văluresc în lumea ailaltă
Pe păduri îl vedem pe Dumnezeu venind
ÎMI ESTE ATÂT DE DOR
Oh, îmi este atât de dor de tine, iubito,
Încât văzduhul s-a umplut de tine,
Şi-L aud pe Dumnezeu printre atomi,
Şi cum se duce blând, dar şi cum vine.
Eu sunt cuvântu-nmiresmat acum,
Tu eşti cuvântul vast eternitate,
I-auzi, iubito, ploaia-ndurerând
Cum dinspre mine înspre tine bate.
Îmi este atât de dor de tine, iubito,
Încât te simt cum stai în pietre şi în petale,
În toate lucrurile lumii deodată, cântând,
Iar eu mă pierd prin tine ca pe-o vale
TU ERAI SOARELE PORTOCALIU
Tu erai soarele portocaliu care răsărea imens
eu alergam însetat nebun înspre tine
în lumea ailaltă înfloreau merii și corcodușii
Domnului nostru Iisus Christos pe cruce îi era bine
eu tot alergam clătinându-mă, tresăltând și țipând
cu mâinile întinse iubito să te ating
materia devenea din ce în ce mai albastră
sfinților în biserici le era frig
tot alergând de mii de ani să te ating
tu urcai pe cer imensă maiestuoasă ancestrală
să lăsa o noapte rece în tot universul
tu străluceai mai tare, mai fierbinte, mai goală
ORIZONTUL S-A CONTRACTAT, IUBITO
Orizontul s-a contractat şi a devenit un punct
Păsările din văzduh au căzut secerate
Corăbiile au încremenit în pustiuri
Ţipătul meu s-a auzit până departe
Când te-am pierdut pe tine, iubito,
Nimic n-a mai avut sens pe lume
Crucile din cimitire s-au întors în păduri
Horcăind satele au început să scoată pe gură spume
Plângând în cer Domnului i s-a făcut milă de mine
Şi mi-a dăruit atunci o iubire mai mare
Pădurile au înflorit în lumea ailaltă
Eu am pornit pe ţărmi cântând cu oceanu-n spinare
UN ŢIPĂT SUNT!
Un ţipăt este plopul
pe vârful dealului
un ţipăt este crinul pe colină
şi firele de iarbă sunt
ţipetele câmpiei
şi păsările sunt ţipetele văzduhului
şi răsăritul soarelui
este un ţipăt
vai, un ţipăt sunt şi eu
în lumea aceasta!
mamă, al cui ţipăt sunt eu
pe lumea aceasta
mamă, al cui ţipăt sunt eu
pe lumea aceasta
al cui ţipăt sunt?
E-ATÂTA MELANCOLIE PE LUME!
Oh, e-atâta melancolie, iubito, pe lume
Parc-ar fi în istorie o toamnă monumentală
Pe vârful munţilor străluceşte stins o catedrală
Jos în văi satele sunt tot mai bătrâne
Noi mergem pe ţărmi cântând pierduţi de-atâta jale
Cu doi plopi în mâini ca două lumânări
Ninge, iubito, de-ngroapă, amarnic pe mări
Prin neguri se vede stins lumina frunţii tale
E-atâta dragoste în jurul nostru că văzduhul ia foc
Pe zări răsar porţi scheletice şi altare
Carii prin păduri cântă în gura mare
Dragostea noastră imensă şi fără noroc !
GLORIE ŢIE FEMEIE FRUMOASĂ !
Glorie ţie femeie frumoasă şi bună
Pe care Domnul mi te-a dăruit de soţie
Tu faci sevele-n arbori să cânte
Moartea se pierde pe zări străvezie
Sufletul tău înmiresmează văzduhul
În lumea subatomică răsare uriaşă luna
Satele înfloresc ca livezile primăvara
Melancolic pe fundul lumii cade bruma
În materie a venit demult primăvara
Crucile înfloresc şi ele în cimitire
Sufletele în oameni sunt corăbii bete
În cer Domnul a început şi el zâmbind să se mire
SĂ INTRU ÎN MAGMA CARE EȘTI TU
O emoție imensă sunt, iubito
care te cuprinde cu brațele
cum învăluie cosmosul
pământul
cum mângâie firul
de iarbă de pe colină
lumina și vântul
tu ești sâmburele piersicei
eu sunt pulpa de carne
care te înconjor
te strâng în brațe
țipând
cu toate dealurile
și pădurile din mine
care mă dor
cu toate puterile mele
s-ajung în tine
să ne împreunăm
și să mor
Tu ești pământul dulce
catifelat, misterios al câmpiei
eu sunt stejarul
care îmi înfig rădăcina
adânc în tine
pământul se-nfioară hohotitor
materia cântă
de plăcere, de bine
venire veșnică iubito
sunt înspre tine,
ce niciodată nu va ajunge
în adâncul tău
departe
în sine!
să intru în magma care ești tu
să ne împreunăm și să fiu
una cu tine
cum este lumina și văzduhul
când este vară
când este sărbătoare și bine
dar niciodată nu
voi ajunge la tine
una cu tine
nu voi fi niciodată
ci doar o îmbrățișare
fierbinte și dulce
enormă, eternă și beată!
Pleoapa ta sunt
iar tu ești ochiul pe care-l învălui
și-l mângâi
cu dragoste și-l cuprind
din adâncul meu
dintâi
până departe la fluviul Ind
venire dureroasă sunt înspre tine
veșnic venind
dar niciodată nu voi fi ochi
ca tine
să privim amândoi până departe
și ce să vedem, iubito?
deșertăciune, pustiu, melancolie
suferință și moarte!
PSALM DE IUBIRE
Mă doare toată fiinţa, Doamne, îmi e greu
îmi e sufletul de leşie,
mă clatin, tremur, aş vomita, leşin
şi-n clipă şi-n veşnicie
sunt singur, îngrozit, nu văd pe
nimeni până departe
un gol un pustiu nesfârşit
ne leagă, Doamne, şi ne desparte
aş întinde mâna să te mângâi
să mă sprijin de ceva, de Tine
căci numai tu Eşti peste tot
îmi e rău, aş urla, nu-mi e bine
Te strig, Doamne din toate adâncurile mele
dar n-am glas n-am putere
un fir de praf sunt, un fir de iarbă pe colină
în vijelii în întuneric, departe, în ere!
UN ZEFIR AŞ VREA SĂ FIU, IUBITO !
Un zefir aş vrea să fiu, iubito
dulcea şi înmiresmata batere de vânt
să mă joc cu zulufii tăi
să mă pierd prin părul tău
tresăltând
ca prin noptoasele zăvoaie în care
cântă privighetorile
cu toate stelele ţi-aş săruta pleoapele, iubito
şi toţi luceferii ţi i-aş prinde în păr
cu toate dimineţile ţi-aş spăla faţa ta
ca apa fragedă neîncepută a unui lac de cleştar
toate florile de caişi de cireşi şi de meri
aş vrea să fiu
să ning pe umerii tăi
fragezi, marmoreeni şi rotunzi
cum sunt colinele raiului
luminate de surâsul blând al Domnului
care se miră şi El cât de frumoasă eşti
aş vrea să fiu toate trilurile privighetorilor
şi cântecele ciocârliilor şi ale mierlelor şi ale sturzilor
să umplu cu ele văzduhul înmiresmat
al sufletului tău
şi toate petalele de crini aş vrea să fiu
să-ţi îmbrăţişez inima ta mii de ani
până când inima ta va creşte
cât un munte de petale de crini
şi toate boabele de rouă
ale tuturor câmpiilor aş vrea să fiu
atunci când calci pe iarba fragedă
să-ţi sărut tălpile tale gingaşe
să mă las melancolic strivit
de ele
şi universul aş mai vrea să fiu
atunci când vom deveni materie roşie
să te ţin strâns în braţele mele
toată veşnicia
cântând ca un nebun în gura mare
urcat pe un munte
cu un crin în mână
TU TREBUIA SĂ FII A MEA, FEMEIE!
Tu trebuia să fii a mea femeie misterioasă şi bună
Dumnezeu mi te-a dăruit ca pe un altar
Din alte lumi se-aud ţipetele bâtlanilor, rar
Am fi mers mii de ani prin ninsori ţinându-ne de mână
Tu trebuia să fii a mea femeie subţire şi-naltă
Ar fi înflorit pădurile de atâta iubire
Dumnezeu ar fi venit pe ţărmi ca un mire
Şi te-ar fi zidit la-nceputul timpului Poartă
Tu trebuia să fi a mea femeie adâncă, strălucitoare
Aşa, se-nnoptează în istorie grav şi trist
În veci pe cruce va rămânea Christ
Şi tot universul, de tine, îngrozitor mă doare!
CÂTE ODATĂ VISEZ
Câte odată visez că tu eşti
apa limpede a râului
care clipoceşte duce săltând copilăroasă peste pietre
iar eu sunt malurile
încărcate de rugi de mure, de crini sălbatici
de zăvoaie înflorite în care cântă privighetorile şi mierlele
care merg cu tine ţinându-te pe braţe
de la începutul lumii
îmbătat de clipocitul dulce al undelor tale
şi-n existenţa viitoare
tu chiar vei fi râul
cu unde limpezi clipocind fericite
că se va auzi în tot universul
iar eu voi fi malurile lui verzi
încărcate de rugi de mure, de agrişe, de afine
de ferigi şi de zăvoaie înflorite
care te vor ţine pe braţe
îmbătate de muzica divină
a undelor tale cristaline
alteori visez că sunt un ou
imens
eu sunt coaja care te îmbrăţişează
care te mângâi din toate punctele universului
iar tu eşti albuşul de argint tremurător
şi gingaşul gălbenuş de aur
dulce ca mierea
ucigător
care mă mângâie pe dinlăuntrul fiinţei
iar eu simt o plăcere atât
de dulce că-mi vine să ţip
oh, şi într-o existenţă viitoare
noi chiar vom fi un ou imens
din care se va naşte universul
tu vei fi gingaşul albuş care se clatină uşor
şi gălbenuşul auriu
care tremurând mă mângâie
pe dinlăuntru astfel că de fericire voi începe să cânt
în pustie
dar cel mai mult visez că
tu eşti gingaşa şi fierbintea materie roşie
care clipoceşte şi murmură născând galaxiile şi planetele
iar eu sunt universul
care te înconjor mângâindu-te
care te ţin în braţele mele
să nu te risipeşti în univers
şi într-o viaţă viitoare, iubito, tu
chiar vei fi dulcea şi fierbintea şi roşia materie
clocotitoare murmurând
născând astfel galaxiile şi astrele
şi muzica divină
iar eu voi fi universul care te
voi ţine îmbrăţişată strâns
toată veşnicia
ca să nu te risipeşti
