Ștefan Dumitrescu : Poeme de dragoste!

 

VINE IUBIREA

Vine iubirea ca şarpele prin iarbă

O muzică stelară te-nvăluie trist

Aerul devine dulce de ametist

Universul începe înalt să te soarbă

Sufletul tău e un văzduh, iubirea mea

Amestecat cu aerul şi cu lumina

Ca un apus sfâşietor. Străina

Cade pe dealurile lumii ca o stea

Aud prin ani cum mă topesc în tine

Mie-un dor sfâşietor de univers

Şi de-nceputul lumii. Stins şi şters

Pe ţărmurile lumii plâng, tresalt.

Cum mă-mpresori iubirea mea ca o ninsoare

Şi ca un crin. Şi Ţipăt orbitor

De începutul şi sfârşitul Lumii îmi e dor

Şi toată lumea asta ucigător mă doare!

DE ATÂTA IUBIRE AIUREZ

De atâta iubire aiurez şi cânt

Un fulger sunt încremenit pe dealuri

Răsare soarele în porţelanuri

În biserici azi noapte s-a sinucis un sfânt

M-aud clipocind în univers

Prin biblioteci cresc lalele înalte şi crini

De steaua polară fruntea-ţi anini

Râurile şi fluviile curg melancolic invers

Ce se întâmplă, iubito, cu noi?

Atomii şi celulele în trupurile noastre înfloresc

Pe cer răsare chipul tău îngeresc

Eu mă pierd cântând în gura mare prin amarnice ploi!

 

TE VOI CĂUTA

Te voi căuta mereu, iubita mea

Eu fiind în firul ierbii tu într-o stea,

Simţi-voi cum ochiu-mi devine privire,

Cum fiinţa-mi se scurge către tine ţipător şi subţire,

Când după mii de ani voi ajunge în steaua ta

Te vei fi mutat  demult într-un fulg de nea,

Îndurerat şi cântând voi porni din nou

Dar abia la sfârşitul timpului ne vom întâlni într-un ou.

 

SUNTEM MÂINI

Păsările sunt mâinile mele întinse către tine

să te mângâie, iubito,

vântul este mâna mea gingaşă întinsă către tine

râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine,

să te mângâie, iubito

şi crinii sunt mâinile mele înflorite

care te caută pe tine, iubito, să te mângâie

şi eu sunt o mână, iubito

din care pornesc mii de  mâini

ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine,

oh, dar a cui mână sunt eu,iubito

a cui mână sunt eu

a cui mână?,

şi Acela a cărui mănă sunt eu

a cui mână este, iubito,

a cui mână,

a cui mână este, iubito?

şi tu eşti o mână, catifelată, gingaşă, iubito

pe care te caut cu toate mâinile mele să te mângâi

oh, şi către cine te întinzi tu, iubito,

să-l mângâi,

către cine te întinzi tu, iubito

să-l mângâi,

către Cine?

şi  El a cui mână o fi, iubito,

a cui mână,

şi  El a cui mână o fi, iubito,

a cui mână?

 

ANA, STRIGAM

Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne,

numai câmpii sclipind de geam

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

Şi ca un fulger coboram

‘nadâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA

Amarnică e dragostea mea, iubito

Plâng, mă cutremur, adânc mă sufoc

Pe cer trece ca o lună însângerată

Dragostea mea imensă şi fără noroc

Tu eşti o statuie de chihlimbar pe un deal

Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat

În lumea subatomică e o toamnă înaltă

Din biserici sfinţii demult au plecat

Mi-e un dor adânc de tine, iubito

Că se crapă bolta cerului trosnind

Lanurile de in văluresc în lumea ailaltă

Pe păduri îl vedem pe Dumnezeu venind

 

ÎMI ESTE ATÂT DE DOR

Oh, îmi este atât de dor de tine, iubito,

Încât văzduhul s-a umplut de tine,

Şi-L aud pe Dumnezeu printre atomi,

Şi cum se duce blând, dar şi cum vine.

Eu sunt cuvântu-nmiresmat acum,

Tu eşti cuvântul vast eternitate,

I-auzi, iubito, ploaia-ndurerând

Cum dinspre mine înspre tine bate.

Îmi este atât de dor de tine, iubito,

Încât te simt   cum stai în pietre şi în petale,

În toate lucrurile lumii deodată, cântând,

Iar eu mă pierd prin tine ca pe-o vale

 

TU ERAI  SOARELE PORTOCALIU

Tu erai soarele portocaliu care răsărea imens

eu alergam însetat nebun înspre tine

în lumea ailaltă înfloreau merii și corcodușii

Domnului nostru Iisus Christos pe cruce îi era bine

eu tot alergam clătinându-mă, tresăltând și țipând

cu mâinile întinse iubito să te ating

materia devenea din ce în ce mai albastră

sfinților în biserici le era frig

tot alergând de mii de ani să te ating

tu urcai pe cer imensă maiestuoasă ancestrală

să lăsa o noapte rece în tot universul

tu străluceai mai tare, mai fierbinte,  mai goală

 

ORIZONTUL S-A CONTRACTAT, IUBITO

Orizontul s-a contractat şi a devenit un punct

Păsările din văzduh au căzut secerate

Corăbiile au încremenit în pustiuri

Ţipătul meu s-a auzit până departe

Când te-am pierdut pe tine, iubito,

Nimic n-a mai avut sens pe lume

Crucile din cimitire s-au întors în păduri

Horcăind satele au început să scoată pe gură spume

Plângând în cer Domnului i s-a făcut milă de mine

Şi mi-a dăruit atunci o iubire mai mare

Pădurile au înflorit în lumea ailaltă

Eu am pornit pe ţărmi cântând cu oceanu-n spinare

 

UN ŢIPĂT SUNT!

Un ţipăt este plopul

pe vârful dealului

un ţipăt este crinul pe colină

şi firele de iarbă sunt

ţipetele câmpiei

şi păsările sunt ţipetele văzduhului

şi răsăritul soarelui

este un ţipăt

vai, un ţipăt sunt şi eu

în lumea aceasta!

mamă, al cui ţipăt sunt eu

pe lumea aceasta

mamă, al cui ţipăt sunt eu

pe lumea aceasta

al cui ţipăt sunt?

 

E-ATÂTA MELANCOLIE PE LUME!

Oh, e-atâta melancolie, iubito, pe lume

Parc-ar fi în istorie o toamnă monumentală

Pe vârful munţilor străluceşte stins o catedrală

Jos în văi satele sunt tot mai bătrâne

Noi mergem pe ţărmi cântând pierduţi de-atâta jale

Cu doi plopi în mâini ca două lumânări

Ninge, iubito, de-ngroapă, amarnic pe mări

Prin neguri se vede stins lumina frunţii tale

E-atâta dragoste în jurul nostru că văzduhul ia foc

Pe zări răsar porţi scheletice şi altare

Carii prin păduri cântă în gura mare

Dragostea noastră imensă şi fără noroc !
GLORIE ŢIE FEMEIE FRUMOASĂ !

Glorie ţie femeie frumoasă şi bună

Pe care Domnul mi te-a dăruit de soţie

Tu faci sevele-n arbori să cânte

Moartea se pierde pe zări străvezie

Sufletul tău înmiresmează văzduhul

În lumea subatomică răsare uriaşă luna

Satele înfloresc ca livezile primăvara

Melancolic pe fundul lumii cade bruma

În materie a venit demult primăvara

Crucile înfloresc şi ele în cimitire

Sufletele în oameni sunt corăbii bete

În cer Domnul a început şi el zâmbind să se mire

 

SĂ INTRU ÎN MAGMA CARE EȘTI TU

O emoție imensă sunt, iubito

care te cuprinde  cu  brațele

cum învăluie cosmosul

pământul

cum mângâie firul

de iarbă de pe colină

lumina și vântul

tu ești sâmburele piersicei

eu sunt pulpa de carne

care te înconjor

te strâng în brațe

țipând

cu toate dealurile

și pădurile din mine

care mă dor

cu toate puterile mele

s-ajung în tine

să ne împreunăm

și să mor

Tu ești  pământul dulce

catifelat, misterios al câmpiei

eu sunt stejarul

care îmi înfig  rădăcina

adânc în tine

pământul se-nfioară hohotitor

materia cântă

de plăcere, de bine

venire  veșnică  iubito

sunt înspre tine,

ce niciodată nu va ajunge

în adâncul tău

departe

în sine!

să intru în magma care ești tu

să ne împreunăm și să fiu

una cu tine

cum este lumina și văzduhul

când este vară

când este sărbătoare și bine

dar niciodată nu

voi ajunge la tine

una cu tine

nu voi fi niciodată

ci doar o îmbrățișare

fierbinte și dulce

enormă, eternă și beată!

Pleoapa ta sunt

iar tu ești ochiul pe care-l învălui

și-l mângâi

cu dragoste și-l cuprind

din adâncul meu

dintâi

până departe la fluviul Ind

venire dureroasă sunt înspre tine

veșnic venind

dar niciodată nu voi fi ochi

ca tine

să privim amândoi până departe

și ce să vedem, iubito?

deșertăciune, pustiu, melancolie

suferință și moarte!

 

PSALM DE IUBIRE

Mă doare toată fiinţa, Doamne, îmi e greu

îmi e sufletul de leşie,

mă clatin, tremur, aş vomita, leşin

şi-n clipă şi-n veşnicie

sunt singur, îngrozit, nu văd pe

nimeni până departe

un gol un pustiu nesfârşit

ne leagă, Doamne, şi ne desparte

aş întinde mâna să te mângâi

să mă sprijin de ceva, de Tine

căci numai tu Eşti peste tot

îmi e rău, aş urla, nu-mi e bine

Te strig, Doamne din toate adâncurile mele

dar n-am glas n-am putere

un fir de praf sunt, un fir de iarbă pe colină

în vijelii în întuneric, departe, în ere!

 

UN  ZEFIR AŞ VREA SĂ FIU, IUBITO !

Un zefir aş vrea să fiu, iubito

dulcea şi înmiresmata batere de vânt

să mă joc cu zulufii tăi

să mă pierd prin părul tău

tresăltând

ca prin noptoasele zăvoaie în care

cântă privighetorile

cu toate stelele ţi-aş săruta pleoapele, iubito

şi toţi luceferii ţi i-aş prinde în păr

cu toate dimineţile ţi-aş spăla faţa ta

ca apa fragedă  neîncepută a unui lac de cleştar

toate florile de caişi de cireşi şi de meri

aş vrea să fiu

să ning pe umerii tăi

fragezi, marmoreeni şi rotunzi

cum sunt colinele raiului

luminate de surâsul blând al Domnului

care se miră şi El cât de frumoasă eşti

aş vrea să fiu toate trilurile privighetorilor

şi cântecele ciocârliilor şi ale mierlelor şi ale sturzilor

să umplu  cu ele văzduhul înmiresmat

al sufletului tău

şi toate petalele de crini aş vrea să fiu

să-ţi îmbrăţişez inima ta mii de ani

până când inima ta va creşte

cât un munte de petale de crini

şi toate boabele de rouă

ale tuturor câmpiilor aş vrea să fiu

atunci când calci pe iarba fragedă

să-ţi sărut tălpile tale gingaşe

să mă las melancolic strivit

de ele

şi universul aş mai vrea să fiu

atunci când vom deveni materie roşie

să te ţin strâns în braţele mele

toată veşnicia

cântând ca un nebun în gura mare

urcat pe un munte

cu un crin în mână

 

TU TREBUIA SĂ FII A MEA, FEMEIE!

Tu trebuia să fii a mea femeie misterioasă şi bună

Dumnezeu mi te-a dăruit ca pe un altar

Din alte lumi se-aud ţipetele bâtlanilor, rar

Am fi mers mii de ani prin ninsori ţinându-ne de mână

Tu trebuia să fii a mea femeie subţire şi-naltă

Ar fi înflorit pădurile de atâta iubire

Dumnezeu ar fi venit pe ţărmi ca un mire

Şi te-ar fi zidit  la-nceputul timpului Poartă

Tu trebuia să fi a mea femeie adâncă, strălucitoare

Aşa, se-nnoptează în istorie grav şi trist

În veci pe cruce va rămânea Christ

Şi tot universul, de tine, îngrozitor mă doare!

 

CÂTE ODATĂ VISEZ

Câte odată visez că tu eşti

apa limpede a râului

care clipoceşte duce săltând copilăroasă peste pietre

iar eu sunt malurile

încărcate de rugi de mure, de crini sălbatici

de zăvoaie înflorite în care cântă privighetorile şi mierlele

care merg cu tine  ţinându-te pe braţe

de la începutul lumii

îmbătat de clipocitul dulce al undelor tale

şi-n existenţa viitoare

tu chiar vei fi râul

cu unde limpezi clipocind fericite

că se va auzi în tot universul

iar eu voi fi malurile lui verzi

încărcate de rugi de mure, de agrişe, de afine

de ferigi şi de zăvoaie înflorite

care te vor ţine pe braţe

îmbătate de muzica divină

a undelor tale cristaline

alteori visez că sunt un ou

imens

eu sunt coaja care te îmbrăţişează

care te mângâi din toate punctele universului

iar tu eşti  albuşul de argint tremurător

şi gingaşul gălbenuş de aur

dulce ca mierea

ucigător

care mă mângâie pe dinlăuntrul fiinţei

iar eu simt o plăcere atât

de dulce că-mi vine să ţip

oh, şi într-o existenţă viitoare

noi chiar vom  fi un ou imens

din care se va naşte universul

tu vei fi gingaşul albuş care se clatină uşor

şi gălbenuşul auriu

care tremurând mă mângâie

pe dinlăuntru astfel că de fericire voi începe să cânt

în pustie

dar cel mai mult visez că

tu eşti gingaşa şi fierbintea materie roşie

care clipoceşte şi murmură născând galaxiile şi planetele

iar eu sunt universul

care te înconjor mângâindu-te

care te ţin în braţele mele

să nu te risipeşti în univers

şi într-o viaţă viitoare, iubito, tu

chiar vei fi dulcea şi fierbintea şi roşia materie

clocotitoare murmurând

născând astfel galaxiile şi astrele

şi muzica divină

iar eu voi fi universul care te

voi ţine îmbrăţişată  strâns

toată veşnicia

ca să nu te risipeşti