Vasilica Grigoraş – Taina unui destin în „Necunoscuta”

Este posibil ca imaginea să conţină: text
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
La prima vedere, volumul „Necunoscuta” poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.
Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.
Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului Mazuriss.
Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.
Punctul de plecare în acţiunea de elucidare a parcursului unui destin necunoscut, îl constituie dorinţa de găsire a „unei jumătăţi de drahmă transformată în medalion”, „o taină din cutia cu amintiri a Irianei”. Vlad mărturiseşte: „în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau oameni necunoscuţi”. În atare stare de lucruri, împrumută talismanul de la doamna Oteea, motivând că doreşte să scrie un eseu, bineînţeles „tălmăcit alegoric”. Poetul, ştiind că atunci „când ai curaj, eşti răsplătit, dacă vrea Dumnezeu”, pleacă la Atena, la orfelinatul de unde Iriana a fost înfiată de doamna Oteeea, apoi îşi urmează drumul spre locurile în care au trăit părinţii Irianei. Continuă periplu la şcoala doamnei Maya din Atena aflând că Iriada a fost elevă silitoare şi de aici pleacă în portul Pireu… Află câte ceva, însă iţele se descâlcesc abia după ce ajunge în Macedonia, la bunica după mamă a Irianei. Las bucuria cititorului să-l însoţească.
În „Necunoscuta”, Vlad Mateescu nu se mulţumeşte cu o simplă constatare şi relatare a faptelor, a experienţelor personajelor, ci descoperim o implicare în acţiunile acestora. Nici urmă de egoism, ci dimpotrivă un altruism vădit, dorinţa de a fi de folos este încununată şi de o fină curiozitate umană. Totul este de bun simţ şi de bun gust, scăldat într-o baie de raţiune, de logică, nimic nu este greoi sau extravagant, nimic nu este în exces, nimic lipsind. Fluxul şi refluxul valului de căutări se înregistrează într-un progres veritabil. Se porneşte de la simpla observaţie a unor trăiri, a unui comportament şi stil de atitudine, tălmăcite şi interpretate cu răbdare şi obiectivitate (pe cât posibil). Informaţiile pe care le adună sunt la început doar simple bănuieli, apoi pas cu pas, printr-o logică imbatabilă se unduiesc pe un curs viabil.
Tensiunea acţiunii este la început una moderată, apoi ni se dezvăluie tot mai des tablouri cu accente, zvâcniri, suspans neaşteptate. Ceea ce dă o notă aparte volumului este şi faptul că nararea evenimentelor este presărată cu vise, prin care cititorul poate descoperi, fie şi mici stropi din enigmele acţiunii. În timp ce cânta „dumnezeieşte” la pian, Irianei îi apar uneori scene din copilărie (Chiril şi Georgias la furat de porumbei…).
Tonul narării faptelor este expresiv şi atractiv. Simplitatea este dublată de eleganţă, unicitatea de varietate. Într-o analiză atentă, putem vorbi de o potrivire congruentă a valurilor line, calme, „şerpuitoare şi unduitoare” ale vieţii cu pusee de învolburare şi turbulenţe. Se apropie de idealul grec al frumuseţii întemeiat pe atributele măiestăţii şi calmului, fără exagerări şi complicaţii.
Frumuseţea romanului este întruchipată şi în conturarea personajelor, fiecare având un profil bine definit. Din prezentarea acestora ai impresia uneori că eşti faţă-n faţă cu ele, că empatizezi cu starea lor, transfigurându-te în „pielea” lor. Participi efectiv la trăirile lor.
Viziunea autorului asupra subiectului tratat este în aceeaşi măsură emoţională şi raţională, ipostaze într-o deplină armonie. Deşi Iriana se ascunde în spatele unor sumbre trăiri, întrevedem în fiinţa ei o lumină călăuzitoare, un agent spiritual pur şi curat, un factor accelerator şi catalizator al dezlegării enigmei din viaţa ei. Această manieră de construcţie literară a romanului îi conferă disticţie şi originalitate.
În romanul „Necunoscuta”, lirismul este la el acasă. Deşi o carte de proză, eul liric al autorului este un neobosit culegător de metafore: ”umbră căruntă”, „dependentă de speranţă”, „muzica picură cristalină”… Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.
Nu ştim dacă autorul a ţinut seamă de sfatul lui Mazuriss dat lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, însă cartea este o îngemănare a celor două planuri şi o lectură încântătoare. Povestea te implică în construirea de scenarii. Îţi pui întrebări, încerci să dai răspunsuri, însă nu te îndoieşti pentru a nega, ci pentru a confirma credinţa într-un deznodământ bun. O atitudine cât se poate de spirituală, ortodoxă.
Felicităm autorul şi dorim cărţii drum bun spre sufletul şi mintea cititorilor!
Reclame