Vasilica Grigoraş – DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE! DAR DESPRE VII?

„Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău,
ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă,
ca să dea har celor care ascultă” (Efeseni 4, 29).

„Despre morţi numai de bine” este traducerea dictonului latin DE MORTUIS NIL SINE BENE. Aforismul atribuit lui Chilon din Sparta, s-a răspândit în versiune latină, apoi a fost preluat în majoritatea limbilor, unde s-a transformat în credinţă populară şi practică publică. Astfel a intrat şi în expresiile uzuale ale românilor.
Da, întru totul de acord. Un lucru minunat, profund moral, într-un adânc spirit creştin. Cu pioşenie mă rog bunului Dumnezeu să-i odihnească în linişte şi pace, de-a dreapta Sa pe toţi cei plecaţi la Cer! Iar noi să-i pomenim doar de bine.
Nu înţeleg însă un lucru: de ce numai pe morţi să-i vorbim de bine? De ce nu şi pe cei vii? Cu aceştia cum rămâne? Cum să ne comportăm, ce să spunem şi ce să nu spunem despre cei de aici, de lângă noi? Sunt semenii noştri, respirăm acelaşi aer pe acelaşi pământ, ne încălzim la acelaşi soare, suntem creaţia Domnului. Dar, să ne amintim de poruncile Sale: «„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”.» (Marcu 12, 28-37)
Foarte clar, limpede ca bună-ziua. A-i iubi pe cei de lângă noi înseamnă a avea doar gânduri bune despre ei, a le aprecia calităţile, virtuţile şi a-i vorbi doar de bine. Mă întreb: ce facem când cei de lângă noi sau de mai departe de noi cu care împărţim şi bune şi mai puţin bune, cu care avem relaţii şi colaborări de tot felul nu au numai merite şi nu săvârşesc doar fapte bune? Niciun om nu-i fără de păcat. Suntem tentaţi să observăm doar defectele altora, să le amplificăm şi să strigăm în gura mare, atrăgând atenţia asupra lor. De ce atunci când greşesc, nu dorim să-i iertăm şi să-i ajutăm întru îndreptare? În schimb, atunci când cineva pleacă la Domnul, toată lumea-i uită greşelile, faptele neinspirate sau răutăcioase, căutând în valurile vieţii acestuia însuşiri deosebite, frumos colorate, scoţându-le în evidenţă cu dibăcie. Doar acum îi împopoţonează biografia, îi construieşte un portofoliu plin de fapte bune şi merituoase şi le dă publicităţii. Cu alte cuvinte, devenim personaje pozitive într-o poveste numită viaţă, doar după ce ajungem în ghearele morţii.
Departe de mine gândul de a generaliza, ci doresc doar să sun un clopoţel pentru a atrage atenţia că din ce în ce mai mult lucrurile evoluează în acest sens, luând o turnură periculoasă pentru convieţuirea omenilor, în mod special a tinerilor şi copiilor. Se observă în toate mediile sociale, profesionale, între comunităţi, etnii, popoare… manifestarea unei dihonii care ne incită pe unii împotriva altora. Adevărat este şi faptul că aceasta nu este o problemă doar a zilelor noastre. A fost de când lumea şi pământul. Un vechi proverb românesc spune: „Foaie verde lobodă,/ Gura lumi-i slobodă”. Se înţelege că în toate epocile istorice a existat şi continuă să existe cutuma de a ne da cu părerea, cu presupusul asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa oamenilor. Acum, acest obicei a pus stăpânire pe modul nostru de a fi, de a trăi şi comunica, a ajuns la rang de „virtute”, care nu are nimic în comun cu simţul civic, cu atitudinea cetăţenească.
Această stare de lucruri sumbră a coexistenţei umane este exprimată de Anton Pann în Povestea vorbei „Gura lumii numai pământul o astupă”, însă această afirmaţie atât de dură este îndulcită, umanizată şi sfinţită tot de cel numit de Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, care afirmă: „De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine, n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră”. Înţelepte vorbe! Izvorâte din înţelepciunea bătrânilor, din cărţile sfinţilor părinţi, din învăţăturile Mântuitorului.
În societatea românească, pe lângă multe alte lucruri negative, se manifestă cu nesăbuinţă un fenomen abominabil, asemenea unui sport naţional plin de faulturi nepermise, dar extrem de dureroase care poartă numele de „bârfă”. Nestingheriţi de nimeni şi nimic, o majoritate covârşitoare de oameni se joacă cu vorbele, le aruncă fără a le cântări cum se cuvine, fără a se gândi dacă aduce un deserviciu cuiva sau ar putea răni pe cineva. Ceea ce este şi mai rău este faptul că nu conştientizăm că rănind fie şi numai prin cuvinte pe semenii noştri, Îl rănim pe Dumnezeu, care există în fiecare dintre noi. Şi, în fapt, ne facem rău singuri, pentru că măsura cu care dăm, cu aceea primim. Mai mult, jucăm la mai multe capete. Orice persoană, întâlnindu-se cu oricine bârfeşte pe alţii care nu sunt de faţă. Uneori, poate spun lucruri reale, dar de cele mai multe ori sunt lucruri închipuite, ajungându-se la emiterea diferitelor scenarii, în care eroii negativi, fiind întotdeauna alţii, ceilalţi. Deci, practicăm alt sport periculos, o boală cu numele de „scenarită”, deja devenită cronică. Pe lângă toate relele care bântuie oamenirea zilelor noastre, varii metehne, numeroase maladii, dependenţe de tot felul (băutură, ţigări, droguri…) am devenit „dependenţi de bârfă şi scenarită”. Acestea comportă elemente de critică, judecată prin punerea de etichete strâmbe şi neavenite, prin emiterea de judecăţi de valoare răutăcioase, duşmănoase, injurii la adresa altora. Astfel, prin gândurile şi vorbele noastre transmitem doar energii negative. Ele ating persoanele despre care se face vorbire, dar se duc toate în univers, pur şi simplu îl poluează şi ne întrebăm de ce atâtea schimbări inexplicabile ale vremii şi atâtea necazuri ale oamenilor. Asistăm oare la împlinirea Profeţiilor Sfântului Antonie? „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor! (Patericul, ed. A IV-a rev., Alba-Iulia, Reîntregirea, 2004)
Din păcate este într-adevăr o nebunie generală. Nimeni în ochii săi nu greşeşte cu nimic, ci întotdeauna altcineva este de vină dacă ceva nu-i în ordine cu el, cu cei dragi lui sau lucrurile nu merg aşa cum doreşte. Adesea ne erijăm în victime, de aceea cu ştiinţă sau fără ştiinţă ajungem să fim călăi, fie şi numai prin ascuţişul vorbelor aruncate. Postura de victimă, înseamnă lipsă de şansă de a merge spre mântuire, pe care noi singuri o alegem. Prin autocompătimire, ne autocondamnăm. Dacă devenim călăi, sporim înmiit greşelile noastre prin gânduri, vorbe şi fapte reprobabile. Ne adâncim în păcat. Nici o postură, nici alta nu este calea cea dreaptă. Calea firească este cea a analizării propriilor fapte, pe care este musai să le recunoaştem cu bune şi mai puţin bune, să ni le asumăm, dorindu-ne îndreptarea lor şi a iertării de sine. Dacă altcineva a greşit faţă de noi, cu voie sau fără de voie, să-i găsim o scuză (Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”, Luca 23.34) şi să-i iertăm şi noi pe „greşiţii” noştri, aşa cum ne rugăm şi cerem iertarea în „Tatăl nostru”.
În deraierea omului de pe linia vieţii creştine, ne întrebăm: în perioada postmodernă pe care o traversăm, unde a dispărut adevărata fiinţă credincioasă? Omul a devenit fiară, lup pentru seamănul său, „homo homini lupus est” . Asistăm la căderea din starea de creştin, pângărirea intimităţii sinelui înduhovnicit şi pe zi ce trece devenim păgâni, aruncând cu piatra oricând în oricine. Au apărut noile religii secularizate, autointitulate laice, cu tatăl nostru în versiunea calculator, versiunea internet!!! Şi ceea ce este şi mai trist, în această epocă a tehnologizării, se manifestă un paradox flagrant: şi mă refer în primul rând la noi, românii; cei mai mulţi ne declarăm evlavioşi, iubitori de Dumnezeu, umplem bisericile în zi de sărbătoare, ne îngrămădim la pupat moaşte şi icoane, dar gândul, cuvântul şi fapta trădează falsitatea, duplicitatea, perversitatea noastră. Cuvântul rău este o armă cu urmări nebănuite, însă este şi un adevărat bumerang. Acest lucru, pentru că „Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă şi nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletească. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, şi cele ce le adunăm cu osteneală sufletul le risipeşte prin mâncărime de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un rău fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar să o ţinem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic aşa, ca să slujească numai spre cele de trebuinţă. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni de la limbă?” (Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 5)
Remediu acestei stări de fapt prin înfrânare, nu poate fi viabil decât prin bunătate, blândeţe şi seninătatea sufletului. Dacă dorim ca lumea să fie mai bună, trebuie să cultivăm bunătatea în interiorul nostru, în jurul nostru şi împreună cu toţi oamenii. Nu trebuie să luptăm cu nimeni, ci trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce dorim noi să fim, chiar dacă uneori suntem răniţi şi nedreptăţiţi. Doar bunătatea este soluţia, este trăirea şi simţirea pe care trebuie s-o împărtăşim fiecare în parte şi cu toţii împreună. Este o decizie personală, intimă, nu trebuie să ne-o impună nimeni, noi trebuie s-o trezim în interiorul nostru, s-o udăm cu apă vie, s-o hrănim cu seva credinţei adevărate. Să dorim să avem gânduri bune, să facem fapte bune, să vorbim pe toţi de bine, astfel ne vom simţi şi noi bine.
Doamne, luminează-ne mintea, încălzeşte-ne inima, întăreşte-ne în credinţă şi mântuieşte-ne! Fie „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!” „Pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită!” Fie voia Ta, Doamne cu noi, oamenii vremurilor de astăzi şi ajută-ne să vorbim şi despre morţi, dar şi despre vii numai de bine!

Vasilica Grigoraş – CU SMERENIE PRIN CONSTELAŢIA DE CLIPE

„Smerita cugetare este sonda care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer”
Sfântul Ioan Scărarul

Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.
Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…
Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.
Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.
Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…
Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.
Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

Vasilica Grigoraş: CU INOCENŢĂ SPRE FRUMUSEŢE

Este posibil ca imaginea să conţină: munte, cer, natură şi în aer liber

„Frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski)

O călătorie, de-o zi. La munte. Natura oferă un regal de forme, culori, sunete şi miresme. Lumină diafană. Tânărul astru diurn al dimineţii stă cocoţat pe creasta încă înzăpezită a muntelui. Răsare şi creşte încet, în ritmul ADN-ului înscris de Creator în fiinţa sa, pictând cerul într-un roşu vermillon, amestecat cu galben şi roz.
Suntem parte dintr-un uriaş tablou realizat de cel mai talentat dintre Maeştri. Participăm la un spectacol grandios. Orchestra simfonică dirijată cu artă de bagheta unui Dirijor invizibil. Un cor pe mai multe voci interpretează Arii de Verdi. Anume să ne trezească sublime emoţii. Simţim din plin măreţia Creaţiei. Asemenea copiilor, rămânem uimiţi. Adevărat Miracol.
Plimbare inocentă printre copacii înalţi, îmbrăţişaţi de muşchiul verde care-i susţine în orice împrejurare. Iarba aşternută la picioarele noastre cu smerenie. În fiecare picătură de rouă aflată pe frunzele ei se reflectă un strop de soare, de lumină.
Torente de apă într-o linişte şi curgere continuă. Ce contează că din loc în loc mai bolboroseşte. Aceste note înalte îi dă prestanţă şi măreţie. Asemenea timpului lin curgător, cu sincope şi strâmtorări vremelnice. Apa râului de munte, discret şi fără rezistenţă pătrunde în colţurile şi cotiturile stâncilor, curăţindu-le şi sfinţindu-le. Aşa cum timpul ne curăţă pe noi de gânduri şi simţiri neprielnice. Toate trecătoare. Ca şi copacii, toamna goi de frunze, şi noi uneori complet goi lăuntric şi totuşi plini de speranţă. Asta dacă ne dorim acest lucru, altfel vom fi încovoiaţi de uraganul lumii acesteia.
În susul văi, o cascadă mai zgomotoasă ca oricând. Îşi etalează firea. Nu ostentativ, nu strident, ci cu eleganţă. Amplifică frumuseţea incredibilă a decorului. Un pigment dantelat şi spumos în arealul de vis. Ce frumos coboară! Câtă smerenie! Şi nu-şi pierde din frumuseţe. Dimpotrivă, şi-o sporeşte şi o dăruieşte pădurii, pământului, cerului şi nouă celor care trecem pe-aici. Plantele înalte cu tija dreaptă şi cu o coroană de flori albe cu nuanţe rozalii se leagănă, alintându-se alături de frunzele care freamătă şi dansează într-o adiere de vânt. Un adevărat spectacol imprimat pe pelicula cascadei. De-o parte şi de alta, brazii se iţesc precum nişte copilandri. Şi ce dacă sunt seculari? Nu se ruşinează de vâsta pe care o au, ci mândri îşi poartă inelele depozitate cu grijă în trupul zvelt. Îşi oglindesc coroana plină de bijuteriile dăruite de Domnul în torentul apei. Îşi împletesc visele şi îşi împlinesc destinul. Aşa le-a fost dat. Să meargă împreună ca fraţii şi să se iubească unii pe alţii. Împart bucuria şi necazul de multă vreme. Mereu învingători. E adevărat, până când oamenii şi-au pierdut blândeţea şi bunătatea. Şi s-au transformat în cozi de topor. Nu toţi, încă. Speranţa nu se lasă doborâtă de lama ascuţită, mânuită cu viclenie de trădătorul de ţară şi neam.
Trec minute, trec ore de admiraţie. Treptat lumina este diferită. Pe măsură ce drumul se-avântă spre vârful muntelui, devine mai clară, fără umbre. Pe urcuşul abrupt totul pare mai blând, mai înălţător şi mai adânc. Efortul nostru mai mare, dar merită. Străbătut drumul cu râvnă şi nădejdea că acolo sus este mai bine şi frumos. Aerul mai ozonat, privelişti încântătoare. O grădină a raiului. Totul devine mai viu. Până şi umbrele copacilor se sprijină unele pe altele şi împreună-s mai vizibile şi ne apără de razele soarelul din ce în ce mai aurii şi mai puternice.
În această călătorie, ochii noştri n-au văzut nimic murdar şi urât. Or fi fost şi ciuperci otrăvitoare, şi urzici care pişcă, arbuşti care înţeapă, insecte periculoase şi animale fioroase… Dumnezeu cu ele! Acum şi cu alte ocazii am înţeles pe deplin ceea ce a vrut să spună poetul român-basarabean, Grigore Vieru: „Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur.”
Revin în lume. Alături de semeni. Tentaţi peste măsură, cu ştiinţă şi fără ştiinţă să ne „îngropăm” în griji şi în nimicuri care seamănă doar răul şi urâtul. Şi doar pe acestea le vedem. Ba mai mult, vedem frumosul urât şi urâtul frumos. Se spune că Iisus mergea cu ucenicii pe un drum şi întâlni un câine mort. Ucenicii l-au ocolit şi unul dintre ei spune: „Ce urât miroase!” Mântuitorul adaugă: „Da, dar are ochii atât de frumoşi!”. Câtă curăţie sufletească! Divin!
Oare când vom învăţa să vedem frumosul? Să luăm aminte şi la îndemnul: „Lăsaţi frumuseţea să vă pătrundă… Oriunde vă aflaţi, mai întâi priviţi, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi, apoi priviţi din nou.“ (John Barrett) Şi pentru că nu vedem frumosul, uităm să fim blânzi şi buni. Suntem ca nişte măgari care preferă paiele în locul ierbii crude, mult hrănitoare. Fără să conştientizăm că astfel mergem spre nefericire. Sfârşim prin a fi obosiţi, fără putere şi bolnavi de necurăţire.
Ne străduim să ne curăţim casa, hainele, trupul, însă nu şi sufletul. Interiorul, intimitatea sunt neglijate. Uităm că doar într-o inimă curată încape frumosul, binele, blândeţea, armonia, iubirea… Nu încape nimic murdar şi urât, decăzut şi desfrânat. Pentru că „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, ne spune gânditorul grec Socrate”.
Gândurile, cuvintele şi faptele au formă, culoare şi lumină. Depinde de noi în ce proporţii le combinăm în lentila microscopului sufletului cu care privim. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem cum privim lucrurile. Ne priveşte direct şi personal cum alegem unghiul din care ne uităm şi modul în care vedem. Nu există decât două alternative: prin ochii lui Hristos sau prin ochelarii de cal, strâmţi şi deformaţi ai lumii şi trupului trecător. Şi atunci când nu vedem bine, rătăcim calea. Umblăm prin buruieni şi bălării, prin mocirla păcatului. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia noastră mult prea des grosolană, întunecată. În loc să adunăm mărgăritare, culegem spini, apoi ne plângem că suntem răniţi. Şi din păcate, întotdeauna învinuim pe alţi.
Cosmos, tradus din limba greacă veche înseamnă frumuseţe. Am găsit undeva scris că în unele scrieri mai vechi, Dumnezeu nu este numit pur şi simplu Creator al cerului şi al pământului, ci Poet al cerului şi al pământului. Cel ce a scris această poezie, cel ce a creat acest mirific cosmos al perfecţiunii a iubit omul. Totul a fost creat din iubire spre bucuria omului. Să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Pentru că între creaturile Celui ce a zidit există o interacţiune, fiecare cu rolul său. În aceasta constă bunătatea şi înţelepciunea Creatorului frumuseţii.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O oportunitate generoasă prin care să cunoaştem binele şi frumosul, să avem buna voinţă măcar să încercăm să experimentăm şi să trăim frumuseţea vieţii. Mulţi dintre noi eşuăm, alţii o gustă. Sunt binecuvântaţi.
Din punctul de vedere al Filocaliei, frumosul întruchipează frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine. Frumosul are menirea de a preface, de a înnobila. Să ne gândim la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul Mântuitorului în slavă. Duhul frumuseţii luminează şi transfigurează. Este armonie. Să mulţumim Domnului pentru acest dar. Şi să ne rugăm să nu cădem din această minunare. Când nu o mai sesizăm, când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu mai simţim că ne hrăneşte, indiferent de vreme şi vremuri, ne cuprinde urâtul, banalul, plictisul, rutina.
Să vedem frumosul din urât, să-l decupăm, să-l esenţializăm. Să vedem perlele din oceanul învolburat. În această călătorie, numită viaţă, să nu uităm că doar scoicile rănite produc perle. Nu contează dacă viaţa ne răneşte, dacă trecem prin încercări de tot felul, astfel vom primi florile iertării şi mântuirii. Să credem că într-adevăr, „Frumuseţea va salva lumea”. (Dostoievski)
Cei curaţi cu inima sunt copiii şi sfinţii Domnului. A vedea frumosul este sinonim cu a avea inima neîntinată. Într-o inimă neprihănită încap Dumnezeu şi aproapele. Şi ne simţim bine împreună. Ştii, Doamne, deşi nevăzut, te-am simţit mereu lângă şi în noi. Te rugăm, ajută-ne să nu vădem nimic urât şi murdar în jur, ci pe toate să le privim cu bucurie şi în lumină. Să nu alergăm, Doamne în direcţia opusă Ţie, ci să mergem pururea alături de tine!

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Mă-nchin

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Te îmbrăţişez cer,
cupolă frământată
de hoardele norilor,
vocale-ntr-un poem.

Mă las mângâiată
de neprihănita muză
în zboru-i unduios
pe aripi de cuvânt.

Te îmbrăţişez mare,
aceeaşi şi mereu alta,
surâs de valuri,
şampanie spumantă.

Îţi savurez adâncimea
doldora de taine
în ritmuri măsurate
de compasul timpului.

Te îmbrăţişez pământ,
chipul rapsodiei,
vioara ochilor
plini de voioşia verdelui.

Mă îmbăiez în roua
corolelor curcubeie,
zvâcnirea pulsului,
lucire nesfârşită.

Mă-nchin Ţie, Doamne,
Cerul cerului,
al mării
şi al pământului.