ASCIOR – Antologia pentru Civilizația Creștină, 2017

Asociația pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR a hotărât în ședința Consiliului Director de azi 12 Sept, editarea unui volum „Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR, 2017”, editare împreună cu scriitorii publicați în revista Orizonturile Bucuriei dar și cu alți scriitori care doresc acest lucru.

S-a hotărât formarea unei Comisii de admitere și editare: Președintele comisiei, ziarist scriitor Dumitru Dănăilă, (Vicepreședinte pe probleme de cultură al ASCIOR), consultat ziarist scriitor Diana Ciugureanu-Zlatan, (Vicepreședinte cu integrarea românilor al ASCIOR), consultat poet Girel Barbu, consultant-editor Mirela Minuţa Alexa, consultant scriitor Paulina Georgescu (Secretar General-Casier ASCIOR).

Antologia ASCIOR 2017 va cuprinde scurte articole, comentarii, proză scurtă, note de călătorii și pelerinaje, memorialistică, scurte monografii, poezii și poeme, grafică, tablouri, tot ce se poate încadra în ceea ce numim generic „Civilizația Creștină”.

Temele sunt religioase, științifice, istorice, privind diverse perioade culturale, teme naționale și internaționale, eterna și mirifica dragoste, în general temele deja abordate în cele 5 numere ale revistei Orizonturile Bucuriei.

Se primesc materiale deja publicate în revista Orizonturile Bucuriei, publicate în alte cărți sau reviste, dar și materiale noi.
Persoanele care doresc publicarea materialelor în această Antologie (se numesc „coautori” ai antologiei), vor trimite materialele, 3-7 pagini A4 în format word Tmes New Roman 12 la un rând la adresa antologieascior2017@gmail.com cu confirmare de primire.

Costurile de editare sunt estimate la 130-180 lei pentru 8 exemplare primite de coautor dar costurile sunt condiționate și de numărul de pagini admise la publicare și de numărul coautorilor, cheltuielile certe aflându-se la final când fiecare coautor va ști dacă are de primit sau de restituit bani pentru editare.

În consecință, doritorii vor depune odată cu trimiterea materialelor pentru publicare și suma de 150 lei în contul Mușat Nicolae la B Transilvania, Buzău RO27BTRLRONCRT0371052301

Materialele trimise fără suportul economic rămân pentru publicare în revista Orizonturile Bucuriei, când și cum se va putea.
Termenul limită de trimitere al materialelor și banilor pentru editare este 16 Octombrie 2017.

Vă așteptăm să fiți COAUTORI la prima Antologie ASCIOR: „Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR, 2017” !

DOAMNE AJUTĂ!

Rugăm prietenii revistei Orizonturile Bucuriei și ai asociației ASCIOR să distribuie anunțul !

Anunțuri

Alexandru Nemoianu: O scenă în Borloveni

În primăvara lui 2003 am petrecut vreme de circa o lună în satul strămoșilor mei materni, Borlovenii Vechi din Valea Almăjului, Banat.
Acest sat străvechi este parte a unei ‘țări” românești care farmecă, pe măsură ce o străbați mai mult și înveți să o iubești mai mult. Despre acest sat am vorbit în repetate rânduri și din suflet doresc să o fac și în viitor. Din mai multe motive.
În primul rând pentru că acest sat reprezintă locul de pe pământ pe care îl iubesc mai mult și căruia, cred, îi aparțin. (Unul dintre “visurile” mele este de a fi pus spre odihnă veșnică în cimitirul casei Boldea).  În al doilea rând cunoașterea (incompletă încă) a acestui sat mi-a adeverit că Neamul Românesc este străvechi, neschimbat, în formele sale existențiale fundamentale, capabil să străbată și să înfrunte fără teamă capcanele istoriei și vremelniciei.
Primăvara lui 2003 a fost ciudată.
Luna aprilie a fost rece, foarte rece, la hotarul unei toamne friguroase și unei ierni blânde. Oricum la Borloveni, la poalele Semenicului, în Aprilie totul era încă cenușiu și doar mugurii grași ai pomilor vesteau că noua viață este gata să explodeze. Vremea era nu numai rece dar și mohorâtă; cu cer acoperit și cu dese burnițe, la limita lapoviței. Strazile satului erau, cel mai adesea noroioase și în general era un îndemn general la poposire în jurul casei și al vetrelor încălzite bine. Cam asta am și făcut.
Camerele spațioase ale casei Boldea erau bine încălzite. În camera unde dormeam se afla o masivă sobă de tuci (fabricate la începutul vecului al XX-lea la Toplet). Acea soba era generos hrănită cu lemne de fag și gorun și dădea o căldură generoasă și prietenoasă. Acțiunea de hrănire a focului era în sine interesantă, ilustrand deplin cum utilul și plăcutul pot exista și se pot completa în armonie simbiotică.
În una din acele zile am fost, într-o dimineață, până la prietenul meu Ion Bănuș. Fără scop anume, o vizită în zi de vacanță, într-o toamnă-iarna în luna aprilie !
Era în camera din spatele curții. (Curtea casei Bănuș, ca mai toate din Borloveni, este interioară, îmrejmuită de clădiri). Acolo domnea o dezordine placută. Pe patul din marginea încăperii erau cojoace și pieptare, răspândind mirosul tonic de piele de oaie, pe masă erau resturile mâncării de dimineață și pregătirile pentru prânz, într-un colț erau sticle cu răchie. O sobă mare, cu plită, răspândea o căldură blândă și binefăcătoare, care trăgea toată umezeala și îndemna la visare. Pe un colț la mesei prietenul Ion alcătuia o scrisoare ori, poate, o cerere. Era pace, comfort spartan   (cum spunea Ernst Junger, alcatuit din: căldură, uscăciune și hrană) și un sentiment al permanenței. Din nou se adeverea că frumosul este în tot locul dar se dezvăluie doar dragostei.
În încăpere era și un aparat de televiziune care transmitea un discurs al Președintelui SUA înveșmântat ridicol într-un soi de costum de pilot de vânătoare. (Acest deghizeu mi s-a părut de un prost gust desăvârșit, aspectul era de clown.). Contrastul dintre realitatea dominantă și mesajul televizat era izbitor și obliga la concluzii. Între clown-ul de pe ecran și permanența unei case din Borloveni era nu o diferență de conținut ci una de esență. Una dintre imagini, în chip necesar, era fără importanță și sunt convins că era cea de pe ecranul televizorului.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

1 august 2017

Elena Căruntu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…

Fiecare clipă scursă e-un pas înspre infinit! Șoaptele sufletului sunt simfonii pe care doar un alt suflet ce știe să șoptească le poate desluși! Fiecare bătaie a inimii înseamnă un clinchet în universul plin cu vise al vieții noastre!

 

Acolo unde Raiu-ncepe!

 

În locul unde ziua-ncepe, cu liniștea prinsă-n lumină,

Când răsăritul își sărută, frumosul verde din grădină

Acolo-i raiul! Și minunea ce pare mâna unor sfinți,

Acolo-i pragul unde calcă, întotdeauna doi părinți.

Și rânduiesc în jurul casei, întreagă lume pentru noi,

Că după ani, când ei lipsesc, îi vrem din timpuri înapoi

Rămâne-o urmă ca o jertfă, pe-al vieții nesfârșit altar

Tot ce-au făcut cu truda lor! Să nu le fie în zadar.

Se-nalță pomii ce-au sădit, cu brațele, până la nor,

Și plouă rodul aromat în toamnele care ne dor

Din fiecare colț surâd, vechi amintiri cu ritm sfios,

În tot și toate au sădit, un semn de trecere frumos.

În locul unde-nflor, un pâlc micuț de crizanteme,

Sunt dimineți ce-aduc a șoapte, ce vor acasă să ne cheme

Și visele se îmbulzesc, în poarta sufletului iar,

Căci pașii noștri calcă-n sat, din depărtare tot mai rar.

Acolo unde raiu-ncepe, cu chipuri dragi ascunse-n ramă,

E geamătul neauzit, închis în palmele de mamă

Când ne privea plecând în lume și nu știa de ne-om întoarce,

E zbuciumul de așteptare și nopțile fără de pace!

 

O viață la sfârșit!

 

Când nu mai poți pricepe, lumina dimineții

Iar zilele-ți sunt toate, marame întunecate,

Atunci te întrebi, ce rost ai dat vieții?

Ce faci cu bogăția? Cu zâmbete încuiate!

O zdreanță de pe umeri și trupul gârbovit,

Picioare-nțepenite și mintea rătăcită

Sunt tot ce te învelesc, din câte ai muncit,

O viață-n lăcomie! În bani ți-e răsplătită!

Ai ridicat flămând, atâtea ziduri reci!

În care îți încape averea dobândită

Să văd ce iei cu tine! Avarule când pleci?

Câți ani poți să răscumperi? Dobândă înzecită?

Când nimeni nu-ți va da un picurel de apă!

Iar mâinile n-ajung să țină un pahar

Și vezi cum firul vieții, se rupe dintr-odată,

Oricâte lacrimi verși, sunt toate în zadar!

Ți-ai da din visterie și ultimul bănuț!

Sărac să te întorci în lumea care-o lași

Pe drumuri negândite să le pășești, desculț

Doar vieții fără preț, să-i construiești sălaș!

 

 

Îngerii există!

 

Când pe cer pleznește, fulger după fulger

E mânie-n rai, s-a pierdut un înger

Și trimit săgeți, cu foc împletite,

Tunetul înseamnă: rugă și cuvinte.

S-a pierdut un înger! E jos pe pământ!

Lacrimile-i sânger! Aici s-a născut,

Vrea să-și vadă casa, curtea și fântâna

Unde-a plâns și râs! Alături de muma!

Casa-i o ruină! Curtea-i fără gard!

Și-nlăuntrul lui, flăcări de dor, ard

Nimeni nu mi-l știe, nimeni nu mi-l vede,

N-a rămas un ciot! E doar iarbă verde!

Crește, se usucă și pe zid urzici!

Nu mai poate sta! Ce să fac aici?

Când în cer, se-arată norii furioși,

Sunt gânduri ce dor! De pe la strămoși!

Ne privesc a jale și se întristează!

Cale după cale, îi îndepărtează

Mai coboară-n taină, să ne deslușească,

Și grăbiți se caină! Lumea-i ca o iască!

Se iubesc puțin și nimicuri strâng!

N-au nimic divin! După rele plâng

Când în cer pleznește fulger după fulger,

Știm că ne păzește, mâna unui înger!

 

Când te doare!

 

Când te doare-n suflet, plângi pe întuneric,

Sau când plouă cerul, lacrimi vijelie

Să nu creadă răii, că nu ești puternic,

Supărarea ta nimeni să n-o știe.

 

Când din suflet bun, bine dăruiești

Să n-aștepți răsplată de la oameni ieftini,

Niciodată-n viață cât dai, nu primești

Zâmbetele false trece-le prin piepteni.

 

Și vor fi destui cei care-ți beau vinul,

Care-i crezi prieteni și le dai povață

Dar la o nevoie, tu vei fi străinul

Celui ce-nchid ușa și i-or râde-n față.

 

Oamenii sunt îngeri, oamenii sunt bestii,

Mulți te folosesc ca pe-un obiect

Și rămâi plângând salcie-ntre trestii,

Fiecare crede că-i cel mai deștept.

 

Când te doare-n suflet, spune la copaci,

Ei nu știu vorbi, da-ți foșnesc durerea

Înțeleg tristețea când sub poale, calci

Își scutură frunze s-astupe tăcerea.

 

Mai rămâi…

 

Mai rămăi! Rămâi cu mine, să termin de spus cuvântul

Și ți-oi trece lin pe chipu-ți, lin de-ai să gândești că-i vântul,

Mâna mea știe-a fi tandră și în suflet am blândețe

Tu rămâi! Și pot promite! Viața-ntreagă să-ți răsfețe!

Doar să spui! Și eu m-oi face: strop de leac și de balsam,

Pentru tine-n mine bate! Inima! Ești tot ce am!

Lasă drumuri și hotare și rămâi cu mine-n sat

Ai să vezi! Aici e raiul! Cerul azi ne-a cununat!

Porți pe frunte semn de taină, ochi-ți cuibăresc mister,

Dintre toate câte-aș vrea, doar iubirea eu îți cer

Și te-oi răsplăti-nzecit! Pentr-o clipă un surâs,

Cu atâta nerăbdare,viața mea în mâini ți-am pus!

Mai rămăi! Rămâi o vreme! Poate te obișnuiești!

Și încet, încet la rându-ți, ai să începi să mă iubești

Nimeni nu-i lăsat pe lume, fără sufletu-i pereche,

Iar iubirea dragul meu! E ca floarea la ureche!

Dac-ăi ști năravul ei, e ușoară! Fulg de nea!

Hai rămâi! Rămâi îți spun! Și te înveți și tu cu ea,

Și la urmă, când la tâmple, va fi părul argintiu

Ai să-mi zici: Doar lângă tine! Să iubesc acuma știu!

 

Am pierdut copilăria!

 

Mai vii? Sau te-ai oprit să-mbrățisezi alunii?

Pe unde m-ascundeam, să-mi șușotească zâne,

Când se-arăta pe cer, rotunda fața-a lunii

Ori cauți urme vechi? Copilărie spune!

Sosești? Sau te-ai rănit? Pe drum cu mărăcinii?

Te chem și nu răspunzi! Și sunt îngrijorată,

Mi-e dor frumoasa mea! M-au îndârjit străinii

Te întoarce iar la mine! Măcar de astă-dată!

Vezi? Cerul e același! Și drumurile-s drepte!

În sat mai sunt câțiva ce-și amintesc de mine,

Doar casa mea-i pustie! Nu-i cine să m-aștepte

Și greu îmi e să știi? Săracă-s fără tine!

Iar trupul parcă-i țeapăn! Demult nu sar pârleazul,

Pe ochii de copil, s-a așezat o ceață

Nici brațele nu-s bune! S-a ofilit obrazul,

Iar dorul meu răsare-n orice dimineață!

Mai vii? Sau poate-i bine o dulce resemnare!

Nimic nu se clintește, doar zvon de amintiri

De te-am strigat mereu și strigătul îți pare,

Un zgomot fără sens! De tac! Să nu te miri!

 

Stai cu mine viață!

 

Stai! S-adulmec răsăritul! Spune unde mi te duci?

Vreau în brațe ciripitul, anilor ce-ai smuls atunci,

Când credeam că viața înseamnă, jucării și câmp în iarbă

N-aveam doruri! N-aveam teamă!

Doar dorințe lume dragă!

Stai! Nu te grăbi viață! Să privesc cu de-amănuntul,

Fiecare dimineață! Fericirea mi-e descântul

Și n-aș vrea să nu văd soare, ce sărută flori și prunci,

Lasă-mi picul de culoare, care-l risipeam prin lunci!

Stai! Cu mine veșnicia sau arată-mi unde-i drumul,

Pe unde copilăria și-a mutat demult, tărâmul?

Și promit să fiu cuminte, cum n-am fost la tinerețe

Doar gingașul ce-l țin minte, viitorul să-mi răsfețe!

Stai! Atât cât pot cuprinde, cu blândețe, brațele

Nicio clipă nu mi-oi vinde! Să-mi răscumpăr ațele,

Ce le-am depănat nebună și-am crezut că-i jucărie

Darul vieții într-o mână, l-am ținut fir-ar să fie!

Stai! E ruga ce ți-o zic! Să mă vadă răsăritul!

Nu e mult! De lași un pic! Dragostea mi-e ciripitul

Și mi-e sufletul o cale, ce se-ntinde către stele

Anii mei ce curg la vale, numărând clipele mele!

 

Doar o ulicioară!

 

Nu-i o-mpărăție, e doar ulicioară,

Unde pare raiul când în sat e vară

Carele încărcate scârțâie tot drumul,

Trec români spre casă, să clădească fânul!

Pomii-și varsă rodul, prin iarba cosită,

E minune totul! Vrajă-ntr-o clipită

Soarele pripește pe chip de țăran,

Nimeni nu stă-n loc! Ca furnica-n lan!

E doar ulicioara ce-amintește-n vremi,

Pașii plini de truda, atâtor săteni

Frumosul se-așterne unde-i simplitate,

Obicei și taine, rămase prin sate!

Natura e soră și hambaru-i plin,

Tot ce-i prin orașe, de la țară vin

Să privim țăranul, mereu cu respect,

Crezul, munca lui sunt făgașul drept.

Mulți se nasc la țară și ajung boieri!

Uită ulicioara! Cine-au fost ieri

Pământul te cheamă, prinosul să-i dai,

El te răsplătește cu gingaș ca-n rai.

Sunt atâtea mii, poate ulicioare!

Străbătute-n zori de țărani și care

Și-or rămâne-n veci, urme-ntipărite,

De vecini și frați sau de vreun părinte!

Ulițele sunt străzile prin sate!

Unde-am crescut noi, de noi toți umblate!

Oriunde ne mână goana după bani,

În suflet rămânem neamul de țărani!

 

Flacăra vieții!

 

Focul arde-n vatră, flăcărui din iad,

Și-n mijloc de lemne, gândurile-mi ard

Că m-am semănat, iarbă pe câmpie,

Și în piept mi-am pus, pic de apă vie.

 

Flacăra vieții, arde de o vreme

Somnolența nopții, între palme-i geme,

La-nceput de ziuă, flacăra-i azură

Pe la asfințit se preface-n zgură.

 

Cade-n prag de dor, rar câte-o scânteie

Și-mi aduc aminte: Doamne sunt femeie!

Am lăsat să moară focul, adormindu-l

În culori de vise, mereu zugrăvindu-l.

 

Și-am să pun chiar azi, un braț de surcele

Să le ardă-n grabă, și-o să scap de rele,

Focul vieții mele, flăcări ce se-aprind

Când spre cer de dor, mâinile întind.

 

Să arunc cenușa, în străfund de-abis,

Să-mi rămână-n vatră, pâinea mea de vis

Voi gusta cu poftă, picul de jăratic,

Cu arome, dulci de păcat sălbatic.

 

Elena CĂRUNTU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Constantin Enescu: Poezii

CONFLUENŢE LITERARE

 

Confluenţe de cultură

Cu îndrăsneţi autori,

Dă o sfântă încrengătură

De poeţi şi scriitori.

 

Confluenţe de lumină

În poezie şi proză,

Unde muza e regină

Şi cultura-n simbioză…

 

Confluenţe de iubire

Unde panteon e scrisul,

Ce dă gest de nemurire

Şi culturii cert hybrisul…

 

Confluenţe de satiră

Prinse-n vârful de peniţă,

Pentru cei care jigniră

Biata noastră mioriţă!

 

Confluenţe de speranţă

Prinse-n răvăşite pagini,

Ce lovesc prin cutezanţă

Prostia fără de margini…

 

Confluenţe de trăire

Cu simţul firesc şi logic,

Ce mai scot din amorţire

Mediul trândav, patologic.

 

Confluenţe literare

Într-un site bogat şi cult,

Ce aduce alinare

Unui tânăr sau adult!

 

Confluenţe de cultură

Unde dragii cititori,

Găsesc fără alergătură,

Lecturi şi buni scriitori…

 

 

SPERANŢA

 

Speranţa floare gingaşe

Cu porniri sinucigaşe,

Pierde zilnic din mireasme

Crezând în subtile basme!

Speranţa în fapte bune

A rămas fără acţiune,

Cele rele o înfăşoară

Dimineaţă până-n seară.

Speranţa e azi pierdută

În minciună şi derută

Că aleşii cei mai mari

Hoţi îs, dar miliardari!

Speranţa azi ne ucide

Şi ne-aruncă în firide

Cu beznă şi dură spaimă

Ca ei să câştige faimă.

Speranţa azi îngropată

Sinceră şi făr’ de pată,

Va aduce grav reproş

Celor ce ne vănd gogoşi.

Speranţa ca şansă vrem

Ca un atribut suprem,

Spre verdeaţa pomului

Şi drepturile omului!

 

 

CULTURĂ POSTDECEMBRISTĂ

 

In spaţiul blând şi mioritic

Relicvâ-i doar cultura noastră,

Că într-un mediu paralitic

A devenit o stinsă astră…

Relicvă a rămas cultura

Sub praful marilor prefaceri

Şi a schimbat stupid structura

Trecând şi şcoala la afaceri!

Sub praful dens de interese

Cultura a rămas în umbră,

Că falşii cărturari îi ţese

Meschini o aură prea sumbră…

Cultura a rămas pocită

Prin semidocţi cu doctorate,

Ce au sentinţa prorocită

Prostiei să îi dea dreptate…

Prin semidocţi ajunşi savanţi

Ne vindem gratis azi cultura

Şi devenim mai aroganţi

Că înoită avem structura!

Mass-media forţă docilă

E arma marilor inculţi,

Ce-o folosesc ca apostilă

Legală-n faţa celor mulţi…

E arma ce încătuşează

Cultura noastră din străbuni,

Vechi cărturari azi hibernează,

Uitaţi sub glodul de minciuni!

 

 

DOR DE STRĂBUNI

 

Mi-e dor de tine dac străbun

Ce pe coloană viu neatins

Ca-nvingător şi ca învins

Tu ai rămas măreţ tribun!

Mi-e dor de ţara ta, de dor,

De marii ei conducători

Ce ne-au făcut nemuritori,

Azi îs plasaţi pe-un coridor…

Mi-e dor de avuţii furate

Şi duse în cele patru zări,

Iar azi stupide metamorfozări

Au devenit istorii dirijate…

Mi-e dor de Decebal eroul

Ce a-nfruntat furia Romei

Şi nu s-a închinat fantomei,

Columna transmiţând ecoul…

Mi-e dor de numele de dac,

Ce azi românul îngrădit

De false istorii înbrobodit,

Mai stă cu Roma în cerdac…

Mi-e dor de Dacia străbună

Cu vii, livezi şi codrii deşi,

De limba lor fără de greş

Ce a rămas daco-română!

Mi-e dor şi dor de tine Ţară

Ce gemi cu istoria vândută,

Dar Dacia mândră redută,

Pe daci nu lasă ca să piară!

 

 

ISTORII

 

Din antichitate, istoria scrie

Golite au fost marile sicrie

De aur,că omul îl vedea ca soare,

Jefuind adesea Sfinte Sanctuare.

Mai târziu hoţia la aristocraţi,

Era etalată în pungi de ducaţi

Ce erau luate, pe la mari răscruci

De cete răsleţe numite haiduci.

Iar otomanii ce-au luat pe faţă

Aur în ţechini, aur dacic ghiaţă,

Iar pentru hoţie Ţepeş a făcut

O ţeapă cu har, bine cunoscut!

Şi fanarioţii, puşi peste români

Au furat sălbatic ca marii stăpâni,

Iar Vladimirescu cu acei panduri

I-au gonit din ţară, ca lepădături.

Şi Cuza cu cinstea, în ocale pusă,

A îngrădit hoţia parţial răpusă,

Iară monarhia, puţin inspirată

A făcut hoţia mai legiferată.

Marile războaie au devastat ţara

Prin petrolul ei, s-a furat comoara,

Iară comuniştii au folosit graba

Şi ruşii au luat, totul pe degeaba!

Azi post-decembriştii cu acurateţe

Au înscris hoţia cu multele feţe,

În stufoase legi cu suport istoric

Aparent umane, în sens mitologic.

Au zis că e logic, furtul la vedere

Şi privatizarea pe nimic se cere,

Activănd borfaşii prinşi-n sărăcie,

Să creeze grabnic marea lor mafie.

Ca şi puşi în priză, ei s-au apucat,

Să aplice legea banului spurcat

Şi fără migală protejaţi de lege

Au tocat averea, ţării azi betege.

Şuţii şi şpringarii, ce erau vestiţi,

Au rămas în umbră ca nesocotiţi,

Iar noii baroni protejaţi de lege,

Oameni de afaceri îs, se înţelege!

Câ hoţia slută, azi mare regină

A rămas în lanuri, perenă neghină

Şi cu mult tupeu, ne iese în faţă

Sărăcind poporul, umilit pe viaţă!

 

 

STRĂMOŞII EROI

 

Eroii noştrii s-au jerfit,

Dorind glorie seculară

Daciei pământ râvnit,

De gloata vremii, prea avară…

Eroii noştrii azi ţărână,

Se zbat în chinuri nesfârşite

Si ar ieşi…cu arma-n mână

Să ia hotarele-ntrgite…

Eroii noştrii, în asfinţit

Cu drag ne veghează ogorul,

Că hoţii prea s-au înmulţit

Si sărăcia ne e obolul…

Eroii noştrii vor dreptatea

In faţa pleadei huligane

Ce vinde ţara, libertatea

Pe bani puţini şi pe plocoane…

Eroii noştrii de învie

Vor scoate sabia dreptăţii

Si vor tăia în carne vie,

Pe trădători şi pe toţi hoţii…

Eroii noştrii vor în pace,

Să-şi amintească de vechi glorii,

Ce unora nu prea le place,

Voind să fure teritorii…

Eroii noştrii în nemurire

Vor Dacia nemuritoare,

Cu bogăţii şi în unire

Spre viaţă pur înfloritoare…

 

 

CUVÂNTUL CARE UCIDE

 

Prostia cuvânt nescris

Ce domină de veacuri cohortele de proşti,

Inclină a fi o lege fireşte îngenuchiată,

Dar ridicată-n slăvi de nesupuse oşti!

 

Prostia cuvânt magic

Nemărginit în spaţiu preponderent politic,

Atrage ca un magnetic câmp,

Cohorte aburite de mierea ce-i în stup.

 

Prostia asurzeşte cu glasul dur şi rece,

Trezirea din dormire a gloatei prea flămămde

Şi din înalte funcţii corupte şi ingrate,

Imunitatea se cumpără, se vinde…

 

Prostia-n avalanşâ ca tăvălug astupă

Istorii, idealuri şi adevăruri simple,

Că haosul e starea,

Ce scaldă în suspans prostimea.

 

Prostia cu minciuna-n liberul consens

A generat taifunuri şi aprig genocid,

Ce a ucis din faşe ca fiind proscrişi

Savanţi, poeţi, artişti!

 

Metafora prostiei sufocă omenirea

Şi dă credinţa falsă, că totu-i adorabil,

Că nefirescu-i proclamat ca rege

De când imperator s-a proclamat prostia…

 

 

ACADEMIA PENITENCIARĂ

 

Din academia penitenciară

Pseudoştiinţa astăzi se strecoară

Prin lucrări create în mare şuvoi

Ce ajung păstrate-n lada de gunoi!

 

Pseudoştiinţa pe bani cumpărată

De mai marii hoţi, azi e sechestrată

Să diminueze anii de închisoare

Ca toţi mafioţii să iasă la soare…

 

De mai marii hoţi azi sunt insultate

Prin cărţi măsluite minţi iluminate,

Care stau în umbră şi greu-şi trăiesc

Şi în neputinţă nu se dumiresc…

 

Prin cărţi măsluite haosul persistă,

Că pentru borfaşi e legală pistă

De a ţine ţara săracă, incultă

Să suporte jugul care o insultă…

 

Că pentru borfaşi legea e părtaşă

Şi le dă portiţe, chiar de-i ucigaşă,

Ca ei să prospere prin delapidare

Iar ţara să piară prin deposedare…

 

Din academia penitenciară

Cărţile smintite ies şi se stecoară

In medii curate de pură ştiinţă

Ce aduc culturii gravă umilinţă!

 

 

PRIMARUL

 

Într-o urbe oarecare

S-a votat cu-ncrâncenare

Şi-a ieşit tot cel propus

De partid, pe liste pus…

 

S-a votat cu-ncrâncenare

Ca să iasă cel în stare

Să facă ceva în urbe,

Câinii străzii să nu turbe…

 

Ca să iasă cel în stare

Urbrea să o facă tare

Şi votanţii liniştiţi

Că sunt bine cârmuiţi…

 

Urbea să o facă tare

Cel ales prin fraudare

Se gândea ca un golan,

Să mai strângă-un gologan..

 

Cel ales prin fraudare

Se gândea cu-nverşunare

Ca în anii de mandat

Bos să fie, aprofundat…

 

Se gândea cu-nverşunare

Cum va face acumulare

Pentru urbe, ca-n Fanar

Doar în propiu buzunar…

 

Cum va face acumulare,

Să nu-l prindă în cătare

DNA-ul sau ANAF-ul

Că de tot se alege praful…

 

Să nu-l prindă în cătare

Vre-un complice la furare,

Sau unul care prin mită

Să îl ducă în ispită…

 

Vre-un complice la furare

Prins şi dus la închisoare,

Va turna mai sus la agă

Că primarul a luat şpagă…

 

Prins şi dus la închisoare

Primarul va vrea favoare

Că-i bolnav de bani şi stare

Boală ce-i necruţătoare…

Într-o urbe oarecare!

 

 

SANATATEA BOLNAVĂ

 

Medici, asistenţi azi pleacă

Pe alţii sănătoşi să-i facă,

Iară cei rămaşi cu teamă

Rar te iau grăbiţi în seamă

Şi întrebi cu năduşală

Cine ne-a băgat în boală?

Că vom trăii cum se poate

De dă Domnul Sănătate!

Vina nimeni nu-şi asumă

Că răspunderea-i postumă

Şi să repari osul, vena

Da-i o fugă la Viena

Cu parale multe-n cont…

De nu ai, îţi vând un pont

Strânge ceva mărunţiş

Să dai la gropari bacşiş

Să te îngroape de viu

Că o avere-i un sicriu!

Dar mai bine sănătoşi

Să nu mai credem gogoşi

Şi să dăm ca-nvăţământ

Cu baronii de pământ

Că ei pe bună dreptate

Au boală pe sănătate

Şi-au distrus-o încet-încet

Fără plâns şi fără bocet…

Dumnezeu de ar fi cu noi

Ne-ar unii, cumplit şuvoi

Să lecuim ţara bolnavă

De sărăcie şi otravă!

 

 

DIN OCHII INCHIŞI

 

Din ochi închişi o lacrimă furată

În infinit s-a dus, o grea călătorie,

Ca un simbol de patimă, simbrie

La a mea purtare pur nevinovată…

 

Din ochi închişi, un vis a dat speranţe

Cu multe lacrimi reci, în dâre pe obraz

Lăsat-au suflet gol şi locul de extaz

Pustiu, lipsit de simple toleranţe,,,

 

Din ochi închişi, au curs în veac şiroaie

Ca ploaia toamnei, băltăcit covor,

De a rămas în mine, doar un secat izvor

Ce nu îl poate umple, potopul în puhoaie…

 

Din ochi închişi, mi s-a furat speranţa

Şi glume bune mi-au zburat din gând,

Să scriu nu pot, că mă trezesc plângând,

Că vresuri ude îmi spală cutezanţa…

 

Din ochi închişi tresar, fugar fiind

Să caut adevărul plecat la infinit,

Ca să-mi aline plânsul necuvenit

Şi din mişcare un ultim tren să prind…

 

Din ochi închişi ca-n trase jaluzele

Mai văd câmpia-n fuga trenului trecut,

Că simt uitarea ce m-a recunoscut

De mult piedută, închisă-ntre zăbrele…

 

Din ochi închişi, o lacrimă-i furată

De cea uitare ce nu a vrut să vie,

Ca un idol ce-a stat în trândăvie

Uitând a mea purtare, pur nevinovată…

 

 

APA CRISTALINĂ

 

Stă paharul plin pe masă,

Apa-i rece cristalină

Coborâtă din colină

Cu ulciorul adusă-n casă…

 

Moş Pătru octogenarul,

Toată viaţa a adus

De la izvorul de sus

Apa-n râuri cu ulciorul.

 

Stă ulciorul plin de viaţă

Cu-apa-n cristalinu-i viu,

Că nici vechiul profiriu

N-o întrece în dulceaţă…

 

Nu întreb care-i secretul

Şi nici care e motivul,

Că moş Pătru longevivul

Urcă-n pas ca tineretul…

 

În parcela de sub munte

Lângă apa de izvoare,

Zilnic stau fără dogoare

Vechi stejari cu lată frunte…

 

Din ulciorul vechi ca omul

Soarbe apa când e sete

Şi cu mâna dusă-n plete

Moşul blând admiră pomul…

 

Stă paharul plin cu apă

Ce-n milenii e tot vie,

Viului dându-i simbrie

Sorbind viaţă când se-adapă…

 

 

DOR DE MAMĂ

 

A mea mamă dulce, bună,

Azi nu e duios să-mi spună

O poveste sau o snoavă,

Chiar de stau un bob zăbavă.

Azi nu e duios să-mi spună

Câte-n stele sau prin lună

Şi să-adorm, o bună mumă

Chiar de vrerea, e o glumă…

Câte-n stele sau prin lună

Azi visez, dar nu-i a bună

Că lipseşti prea sfântă mumă

Şi visarea-i grea cutumă…

Azi visez, dar nu-i a bună

Că mama nu e să-mi spună,

Un cuvânt sau chiar o glumă,

Când tristeţea mă sugrumă!

Că mama nu e să-mi spună,

Că-i acum prea bună zână

Şi cu drag, ea îşi asumă

De a fi prea sfăntă mumă…

Că-i acum prea bună zână

Azi chemările-mi adună

Şi din casta ei postumă

Mă veghează, nu-i o glumă,

A mama mea dulce bună…

 

 

NINGE…

 

Ninge, cu fulgi pufoşi, suavă licărire

Ce prin ecoul stins al soarelui de vară

Transplant de energie se strecoară,

Să dea sublimului gest de strălucire.

 

Transplant de energie din înalte ceruri

Prin fulgi pufoşi în orga iernii plânge,

Acoperind cu alburi şi petele de sânge

A toamnei frunză prinsă-n joc de geruri.

 

Acoperind cu alburi fir de grâne,

Ne dă speranţa plinelor hambare,

Când câmpul auriu în plin de soare

Sub secere şi coase, va naşte noua pâine.

 

Azi câmpul auriu este alb ca varul

Şi dă speranţa zilei, când ţăranul

La sfatul vetrei sale, socoteşte anul

Şi foaia de tutun, aprinde cu amnarul.

 

La sfatul vetrei sale, clădeşte noi iluzii

Cu socoteli pripite, dar pline de speranţă

Că iarna prinsă-n drepturi sporeşte-n cutezanţă,

A lui ardoare sfântă, lipsită de confuzii…

 

Că iarna prinsă-n drepturi, păşeste triumfală

Ca un spectacol feeric, în joc de fulgi de nea,

Ca o paradă scumpă a formelor de stea

Ce umple scena lumii, cu fast imens şi fală.

 

Ca o paradă scumpă şi plină de surprize

Cu ţurţurii de gheaţă în clarul cristalin,

A iernii zile plâng şi umple golul, plin

De lacrimi reci şi blânde, în scurtele-i reprize.

 

A iernii zi de plânge, cu gerul ea învinge,

Căldura ce-i contrara şi aprigă-n efecte,

Că viscolul de-l cheamă cu multele-i defecte,

In drepturi este iarna şi ce frumos iar ninge.

——————————-

 

ENESCU, Constantin, poet, scriitor şi epigramist român, de profesie inginer militar (colonel în rezervă), născut la 17 noiembrie 1937. Membru al Cercului epigramatic „AGIR” Bucureşti, al Cercului Literar al inginerilor din AGIR, al Cercului literar „Sf. Mihail şi Gavril Bucureşti”, al Cecului literar „Mircea Eliade” (Socetatea Scriitorilor Români), Bucureşti, etc. Participă cu talent, dinamism şi dăruire la activităţi literare de prestigiu – cenacluri, publicaţii pe hartie şi online. Cărţi publicate: „Pin negura reformei” (2014) şi „Epigrama la raport” (2017), ambele cu caracter satiric privind socetatea românească. A participat la antologiile „Surâsuri înlăcrrimate – Lyrics & Prose” (vol.III ) şi „Antologia aforismului contemporan românesc”, „Poeţi li scriitori români contemporaniîn regal eminescian”, 2017. A publicat în: „Revista Română de versuri şi proză”, „Revista de literatura romană”, Revista „Emigrantul”, „Frunza  de Arţar” (Canada),  „Lumea  Epigramei” şi altele. A participat la concursuri literare şi de epigrame, iar pe internet la revistele „Citatepedia”, „Negru pe Alb”, „Reţeaua Literară”, „Confluenţe Literare”, etc. Premii obţinute la Concursurile de epigramă şi Poezie umoristică:  „Podul minciunilor” (2014), „Gura Humorului” (2015). A participat activ: la patru din cele 17 Congrese de Dacologie :Târgul-Jiu: „Pietrele Dacilor vorbesc-Brâncuşi” 2012, Buzău: „Pierit-au Dacii – B.P. Hasdeu” 2013, cu o secţiune la Chişinău la Biblioteca B.P. Hasdeu, (cu această ocazie a dus personal cca. 200 cărţi de scriitori romani pentru această biblotecă), Oradea: „Dacii in conştiinta lumii”, 2014; Buzău: „Deceneu şi Dacii” 2015 (George ROCA, Rexlibris Media Group)

24 Jul 2017

Ivan Ivanovici Ivanov

 DIMITRIE GRAMA

 

Dialoguri

 

….ma plimb adesea pe langa

o banca de piatra cenusie

intotdeauna rece si neocupata

doar astazi sta pe ea om om

ma asez si eu langa acest om

care imi pare cunoscut

parca l-am mai vazut undeva….

… tine in mana o carte si,

din cand in cand, o deschide

si scrie ceva in ea

apoi tace si priveste

inainte, in gol….

….il intreb:

ce scrii acolo?

se uita mirat la mine

si-mi raspunde

aproape suparat:

 – ce nu stii?

am scris ca ne-am reintalnit!

te-ai intors fara

sa dai de veste

si nici macar buna ziua

nu mai stii sa spui!…

 

… imi pare rau, ai raspund,

cu toate ca imi pari

cat de cat cunoscut

nu stiu cine esti!…

vad ca se intristeaza

 ca si cand un nor negru

i-ar fi cazut in ochi,

pe fata…

  -sunt tatal tau!

vezi aici, in cartea asta,

cartea noastra,

ti-am scris si tie viata!

da, dar stiu ca voi,

oamenii tineri

oameni noi

nu mai aveti rabdare

sa scrieti si sa cititi

ca mine….

 

…. deschide cartea la o pagina

si mi-o arata.

vad scris pe ea

un singur nume

in rest pagina e goala…

 

-intr-adevar nu pot citi

ce-ai scris aici, ai spun

nu-mi raspunde

si cand ridic privirea

el nu mai e acolo…..

… raman singur pe banca

si incep sa rasfoiesc

cartea aceea pagina

de pagina….

acum vad ce scrie in ea

si pot si eu sa continui

sa scriu.

 

Dimitrie, Uppsala, 7/7 2017

 

MARIANA  GURZA

 

ZBUCIUMUL MUT

 

Ca să mă păcălească,
Doamna cea Neagră,
s-a îmbrăcat în mireasă.
Nuntea laolaltă cu primăvara,
cu vântul cel nestăpânit,
nuntea
cu dragostea mea de viaţă.
Mi-am dat seama că nu e
ea aleasa, când i-am dat
vălul alb la o parte şi
prin fereastra sufletului ei,
a ieşit un porumbel negru,
în cioc cu şiragul meu
de lacrimi fierbinţi,
ca lava unui vulcan.
Mi-a fost teamă
atunci să nu ard cu ele
tot ce aveam mai drag.
——————————–

(Ultimul strigăt – Editura Eubeea, Timişoara, 2006)

 

 

SILENT STRUGGLE

 

In order to trick me,

the Black Lady

dressed as a bride.

She was getting married to spring

to the unrestrained wind,

she was getting married

to my love for life.

I realized that she was not

the one, when I pushed

her white veil to one side, and

through the window of her soul,

a black dove came out

holding in his beak a neckless

of my tears as hot as

the lava of a volcano.

That moment I was afraid

they might burn

what I loved the most.

—————————-

(The Last Shout, Eubeea Publishing House, Timişoara, 2006)

———————————–

*Translated by Valentina Teclici

 

 

DOINA  BORICEANU

 

văgăuna lupilor

 

se surpă, ai zice, lumea sub viscol,

lupoaica aleargă năucă printre troiene,

în spatele-i uriaşă zăpada o răscol

puii sfârşiţi ce-i calcă pe urme…

se mai opresc să răsufle dar vânt îi mână,

lupoaica dă câte un urlet de nimeni auzit

căci o rafală se-ncolăceşte nebună,

cer în cleşti gerului, copacii-n amorţit.

 

totul părea mirific dar fără viaţă,

doar imense troiene cât colosală stânca,

vânt nemilos lovea lupii-n coastă, în faţă,

vreunul neputincios, lupoaica de ceafă-l căra.

 

singuratici, rătăciţi cum se credeau,

în faţă le răsare întâmplare adâncitură,

abia târându-se, sleiţi, puii scânceau,

acolo lupoaica încearcă să ajungă.

câte unul, cu ultime puteri, puii îşi trage

îi linge şi îi strânge să-i încălzească,

sângerând la picior, unul cum amar plânge,

lupoaica îndârjită în juru-le trupu-şi adună.

 

 

şi ninge troienit şi sus, sus la stână,

ciobanii la foc de  buşteni să biruie iarna,

zăpada a potopit văile, stânca şi-n năpastă

dă să îngroape adâncă pădurea…

pe margine de adăpost, pe lângă oi,

un câine stă aprig, cam sloi, de mare pază,

priveşte trist la animalele cu ochii moi,

deodată… pe urlet de vânt… urlet răsună!

şi cheamă, cheamă nespus, în neştire,

o jale cumplită răzbate prin nins,

o jale şi-o închinare cum numai fiarele

ştiu să o ducă cerului, dar asta s-a mai scris!

 

 

se uită către-ncolo, în stânga, dreapta,

apoi în afară şi-n iarnă se strecoară.

ia urletului seama, întâmplătoare urma,

iar cerul ca făclie în ochii-i se coboară.

 

mergea întins, bătut de neaua îngheţată,

dădea câte un scheunat ca un semnal,

când, ce să vezi?!, i se răspunde, iată!,

un urlet sfâşiat, şi iar… şi iar…

 

 

ajuns la văgăuna aproape înzăpezită,

câinele se apucă de săpat fără răgaz, adânc,

lupoaica, puii ies cu toţii la vedere…

în ochii de sălbăticiuni, lacrimi se strâng…

 

pe urma câinelui plecau încrezători de-acolo

către stâna muntelui ceva mai sus, în sârg,

îşi adunau picur de forţe spre o vatră nouă,

orbiţi de viscol înteţit acum, ajung…

ciobanii privesc lupoaica, din cale-i se feresc,

puii-i înconjoară, li se lipesc de picioare,

cu ei la foc se pun, buştenii dogoresc,

lupoaica stă în prag, ochii-i ard, cade în sleire.

ciobanii nu o ceartă, nu o alungă, ce îngheţ!

iar lână ea, cam ruşinat, un oarecare câine…

lupoaica, pas după pas, păşeşte înăuntru încet,

cum o prinţesă, în sala de bal, pe  parchet.

se zice că în primăvara ce-a venit

în văgăună creşteau doar vesele zambile

şi dintre crengi o cruce s-a desprins

s-a aşezat locului în frunze povestinde,

lumea adesea de crezuri pustiită să afle

şi-n dezlegarea de vorbe să ştie…

 

PAȘCU  BALACI

 

 Ivan Ivanovici Ivanov 

 

 

 

Ieri am văzut áura de uraniu…

 

Ieri am văzut áura de uraniu

Cum strălucea pe-o cască de miner

Crezui la început că-i un mister,

Un fenomen montan, stingher şi straniu:

 

N-o fi un abur transpirând din craniu

Când omul iese din pământ la ger,

Sau luna plinăde acol΄ din cer

Nu se reflectă ca-n oglinzi de staniu?

 

Dar azi, Liudmila, când ieşea din şut,

Văzui iar pâcla aceea nefirească,

Vie şi caldă ca al tău sărut,

 

Ce mi l-ai dat în izba ta rusească.

Românul cobora spre Ştei, tăcut,

Făr΄ ca lumina – acea să-l părăsească.

 

Cu bucurie văd cum limba rusă…

 

Cu bucurie văd cum limba rusă

Se-nvaţă pe la şcolile de-aici:

Cu note de la unu pân΄ la cinci.

Cu faţa concentrată, descompusă,

 

 

Şcolari cu atitudine supusă,

Află că oamenii sunt… cialovici

Şi că… nagaikae un fel de bici

Ce nu se dă din România dusă.

 

Tî gavariş΄ po ruski?[6] îl întreabă

O profesoară pe-un elev ce-i place,

El e un înger, ea este o gloabă;

 

Cel întrebat o las΄ de-ndată-n pace

Şi nu-i răspunde barem c- o silabă.

Ia tebia liubliu![7] Dar el tot tace.

 

 

Se spune pe aici că un anume…

 

 

Se spune pe aici că un anume

Vasile Roba, moţ din Apuseni

La o serbare, chiar între săteni

A smuls, de faţă cu atâta lume,

 

Portretul lui Stalin plin de cunune

Şi l-a călcat pe scenă. Vai, ce vremi!

Tot auzind , începi ca să te temi

De ai lui «Dumnezeu haiduci», aşa le spune!

 

Deci, nu mă miră, scumpa mea Lidmila,

Un strigăt: « Ţine doamne partizanii,

Până vin americanii!». Sila

Tot creşte-n inimă-mi încet cu anii

Şi cred c-o să ne cadă-n Ştei acvila

C-aici dormim în pat cu toţi duşmanii.

 

 

Sovrom Kvarţit , născut exact la Ştei…

 

Sovrom Kvarţit , născut exact la Ştei,

Sovromtransport, năşit în patru΄ş΄cinci,

Fost-a şi Sovromfilm cu caterinci,

Sovrompetrol cu sonde printre miei,

 

Un Sovromlemn, cu brazi făcuţi scântei,

Un Sovrombank: ruble, dolari, şilingi,

Iar Sovromgaz ,să sugă de su- opinci

Sovrommetal, d-Urali la Pirinei,

Cu Sovromchim şi Sovrom în construcţii,

Sovromnaval , Sovrom de neferoase,

Sovromcărbune pentru revoluţii,

 

Sovromasigurare pentru oase,

Sovromtractor pentru mai mari producţii

Şi chiar Sovrom la zboruri ΄nalte- ori joase…

 

 

Aur, argint şi platină, uraniu…

 

 

Aur, argint şi platină, uraniu,

Molibden, bismut, fier, titan, iridiu,

Plumb, cobalt, mercur, crom, beriliu,

Nichel, magneziu, fosfor, tungsten, staniu

 

Cadmiu şi ceriu, galiu şi germaniu,

Sulf, calciu, bor, carbon, azot, paladiu,

Cupru, mangan, zinc, wolfram şi berkeliu,

Galiu, siliciu, litiu şi poloniu

 

Lantan, lawrenţiu, osmin şi krypton

Curiu şi fermiu, bohriu, franciu, stibiu,

Natriu şi iod, zirconiu şi neon,

 

Vanadiu, gadoliniu, mendeleeviu,

Stronţiu, teluriu, fermiu, flor, radon

Scandiu, potasiu, stibiu şi einsteiniu…

 

 

 

În mina de uraniu, ieri, văzui…

 

În mina de uraniu, ieri, văzui

Un cap de mort. Ce tare am urlat

Ca şi cum cineva m-ar fi-njunghiat.

Liudmila mea, la nimeni să nu spui

 

Această întâmplare. Când mă sui

Pe muntele Băiţei saturat

Cu atâtea elemente de furat

Mi-aduc aminte ca de un cucui,

 

De o legendă-n care el, Tătucul

Popoarelor, pe care-l ştim, Stalin,

Vrut-a să vadă-n taină, el, năsucul

 

Lui Tamerlan în copârşeul fin.

Era-ngropat în Samarkand, năucul,

Năvălitor, cu sumbrul lui destin.

 

 

 

Te-ntreb, Liudmila: după ce eu chipul…   

 

Te-ntreb, Liudmila: după ce eu, chipul,

Din sarcofag de-uraniu dezgropai,

Câţi ani preascumpi de viaţă îmi mai dai ?

Ca-ntr-un deşert, mereu simt cum nisipul

 

Umple-al clepsidrei mele tainic şipul,

Iar eu, când praful tulbur c-un vătrai,

Îmi văd tot trupul: arde ca un pai

Şi nu mai ştiu cum aş afla tertipul

 

Să fug de –aici: văzui în mort blestemul

Unui atomic Timur Lenk modern.

De-aici, din Ştei-ţi trimit acum îndemnul,

 

Că-n caz că peste mine pulberi cern,

Să te măriţi cu altul : ăsta-i semnul

Tău de Iudită rusă, eu sunt Holofern!

 

 

Aici in Ştei, iubita mea, eu sunt..

 

Aici in Ştei, iubita mea, eu sunt

Un upravdomî; ştii tu, şef de bloc:

Toţi ruşii m-au ales, mi-au spus: «Noroc!».

Chiar am nevoie, după câte-nfrunt.

 

Le sunt duhovnic, frate, tată, sfânt,

Doctor ce pune oasele la loc,

Judecător, când între ei fac troc

Sau un hamal când beţi cad la pământ.

 

Le-am auzit atâtea întâmplări

Din Rusia cea mare şi de-aici;

Cerneală albastră nici din două mări

 

Nu mi-ar ajunge să le scriu. Ce zici?

Mereu golesc a inimii cămări

Şi plâng când şi- amintesc de-ai lor bunici…

 

 

Iubita mea, minciună păgubaşă…

 

Iubita mea, minciună păgubaşă

Este SOVROM-KVARŢIT. Ca denumire:

Ea este pe de-a –ntregul o scornire

Să piară adevărul chiar din faşă.

 

Nu-mi place nici postura noastră laşă:

Suntem ca struţul cel lovit de-orbire

Ce capul îşi îngroapă cu grăbire

Sub duna de uraniu uriaşă.

 

SOVROM-URANIU ar fi fost mai bine

Şi mai cinstit să botezăm frăţia;

Să nu le fie ruşilor ruşine

 

Că au minţit întreagă România.

Un neadevăr cădea-va de la sine

Şi va vădi întragă viclenia.

 

 

 

Tot muntele Băiţei e filon…

 

Tot muntele Băiţei e filon

De-uraniu pur, Liudmila,- a mea feerie!

Dicţionar de mineralogie,

De la argint şi aur la krypton.

 

΄Nalt turn de avuţii. Alt Babilon,

Cu flori de mină, nu cu limbi, ne –mbie;

Din toată carpatina bogăţie:

Noi am ales războinicul atom.

 

Noapte şi zi, cărăm spre Uniune

Şi ultimul bobuţ de minereu.

De sună goarna iar, spre Soare-Apune,

 

Am să mărşăluiesc în rând şi eu.

Înfrângerile vor să se răzbune,

Dar am învins şi vom răzbi mereu.

 

 

 

Frumosul Saşa e leningrădeanul…

 

Frumosul Saşa e leningrădeanul

Ce patimi mari stârneşte la femei;

Când iese la plimbare el prin Ştei

Muieri întind pe feţe sulimanul,

 

Şi vor în Rusia, la el, hatmanul,

Chiar dacă le-ar trânti într-un bordei,

Vor să îşi facă din spinări fuştei

Pe care să danseze hoţomanul.

 

Ce oarbă-i dragostea! Ce mare proastă!

Iar mintea la muieri, cât e de mică!

Eva-i creată dintr-o slabă coastă,

Căci ale ei urmaşe, totul strică:

La Ştei, rimez nevastă cu năpastă,

Liudmila mea, tortură bolşevică.

 

Sursa – https://georgeanca.blogspot.ro/2017/07/ivan-ivanovici-ivanov.html

 

Alexandru Nemoianu: O logică bolnavă

In noaptea de 30 Octombrie, 2015, intr-un soi de club din “centrul vechi” al Bucurestiului a izbucnit un puternic incendiu.
Acest incendiu a secerat vietile a peste treizeci de tineri si a ranit grav alte cateva zeci. A fost cu adevarat o tragedie. Dar acestea fiind spuse cateva lucruri trebuiesc spuse, cateva fapte care nu pot fi argumentate.

Sala unde avea loc acea manifestare era, asa cum am aspus, in “centrul vechi” al Bucurestiului. In acea parte a orasului infrastructurile de baza sunt la nivelul ultimului sfert al veacului al XIX-lea, vremea lui Caragiale.
Acele locasuri au fost preluate de personaje din noua clasa a “nou imbogatitilor” care le-au varuit, incarcat cu instalatii pe care acele vechi cladiri nu le pot purta si au creat o situatie care era in asteptarea unui accident. Accidentul a fost din nefericire tragedia de care pomeneam.
In acelasi timp trebuie spus ca Vineri seara, in 30 Octombrie, 2015, un mare numar de tineri au ales, au facut optiunea libera, de a participa intr-o festivitate cel putin indoielnica.
Este vorba de “Holloween” ( un obicei American din capul locului dubios) si care nu are nici un fel de legatura, NICI UNA, cu traditia si civilizatia romaneasca.
Deci, repet, un grup de tineri au ales de buna voie sa participle, intr-o Vineri seara, la o festivitate dubioasa. Era dreptul lor sa faca aceasta alegere si nimeni dintre pamanteni nu ii poate judeca. Dar iarasi este dreptul unora dintre pamanteni de a nu aproba alegerea facuta de acei tineri. Existenta pamanteasca inseamna si circulatia unor pareri diferite.
Ce este insa trist si dovedeste o logica bolnava este reactia mijloacelor de informare in masa, cele care in fapt, conditioneaza si manipuleaza modul de gandire a multora dintre Romani.

Acea tragedie, caci pierderea de vieti omenesti este in orice circumstanta o tragedie, a fost prezentata ca un moment de “definitie” a gandirii colective romanesti.
Tinerii , multi dintre ei drapati in “Dracula” si eiusedem farinae, au inceput a fi prezentati ca “ingeri”, ba chiar ca “eroi”, oricum ca personaje superlative.
Inca mai absurd, mai bolnav, au fost aflati si “vinovati”.
Fara indoiala ca exista vinovati. Ei sunt proprietarii acelui club ale carrui instalatii s-au dovedit a fi fost improvizatii periculoase si autoritatile administrative care au dat autorizatiile de functionare unor asemenea , repet, improvizatii periculoase.
Dar dincolo de asta cautarea de “vinovati” a devenit absurda si dovedind o logica bolnava.

“Vinovata” ar fi fost,nici mai mult si nici ma putin, Biserica Ortodoxa Romana.
Ea ar fi fost “vinovata” pentru a nu fi jeluit cu convingere si patos pe victimele incendiului. Ea ar fi fost “vinovata” chiar si pentru faptul ca ar fi exprimat anume rezerve sau, lipsa de entuziasm fata cu “celebrarea” acelui foarte dubios “Holloween”.
Pentru ce, sau conform cu ce logica, dreptul sau optiunea unora de a celebra Holloween ar devein obligatie pentru cei care ignora acea data?
Iar daca mijloacele de informare au ales sa dea acelei tragedii o dimensiune metafizica, atunci sa mergem pana la capat.
Uneori optiunile au consecinte. Dar intotdeauna tragediile au o anume explicatie, nu se petrec chiar la intamplare.
Iata un caz prezentat in Luca 13;1-5:
” Si erau de fata in acel timp unii care-I vesteau despre galileenii al caror sange Pilat l-a amestecat cu jertfele lor./Si El raspunzand le-a zis: credeti oare ca acesti galileeni au fost ei mai pacatosi decat toti galileenii, fiindca au suferit acestea?/Nu!,zic voua;dar daca nu va veti pocai toti veti pieri la fel./Sau acei optsprezece insi peste care s-a surpat turnul in Siloam si i-a ucis,ganditi oare ca ei au fost mai pacatosi decat toti oamenii care locuiau in Ierusalim?/Nu!,zic voua;dar daca nu va veti pocai,toti veti pieri la fel.”

Sa luam aminte!

————————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

22 aprilie 2017

Petale în vânt = Petals on the wind: haiku Cezar-Florin Ciobîcă, Iaşi, Editura PIM, 2017

https://virginiapopescu.files.wordpress.com/2017/05/coperte-petale-in-vant1.jpg?w=295&h=207
Atrasă de expresia unei iluminări de moment, în care examinăm viaţa lucrurilor, parafrazând  un autor englez şi un devotat al culturii japoneze, Reginald Horace Blyth, apropierea de poemele nipone nu a fost întâmplătoare. S-a declanşat sentimentul că le aparţin, simţindu-mă reprezentată de stil, de tot ce am descoprit prin căutări şi prin citirea cărţilor de haiku. Surprinzătoare mişcarea din mediul online, o mişcare frumos organizată, închegată, prietenoasă incluzând mai mulţi autori de poeme nipone. Autori cu renume în ţară şi străinătate, printre aceştia numărându-se şi Cezar-Florin Ciobîcă, ale cărui poeme mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Cine este acest haijin român?  „Cezar-Florin Ciobîcă  lucrează în Botoşani, România, ca profesor şi autor de poezie, proză şi haiku. Scrie haiku din 2008, iar poemele lui au apărut şi pe câteva site-uri internaţionale. A câştigat premii la concursuri internaţionale de haiku, iar începând cu 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 de autori de haiku din Europa. Coordonează un club de haiku, organizează concursuri (haiku, senryu, tanka) pe site-ul Lyrical flashes şi este membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku Sharpening the green pencil. A publicat două cărţi până acum (Memoria clepsidrei, poezie, şi Caruselul anotimpurilor, haiku).”

În acest an, 2017, la Editura PIM din Iaşi îi apare încă un volum de haiku, în ediţie bilingvă (română-engleză) – „Petale în vânt” cu titlu paralel „Petals on the wind.

Titlu cărţii este extrem de sugestiv. Exprimă un adevăr universal valabil: ne place ori nu ne place, cu voia sau fără voia noastră, nu suntem altceva decât petale în vânt, iar tema principală a cărţii, este aceea a existenţei vremelnice, efemere.

După cum vom vedea, pentru Cezar Ciobîcă, a scrie haiku este o adevărată artă, aceea a simplităţii, a sincerităţii, a purităţii, a sensibilităţii, într-un cuvânt arta esenţei. Într-adevăr, în doar 17 silabe (3 versuri), descoperim universuri şi lumi  incomensurabile. Autorul se apleacă atent, cu decenţă, observă cu fineţe, cu rafinament tot ce-l înconjoară şi dezvăluie cu mărinimie celorlalţi tablouri cu rezonanţe adânci şi de durată. Poemele sunt inserate în carte precum vârtelniţa deapănă timpul, înşirând cele patru anotimpuri în rotaţia lor firească (Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă), însă cartea are şi un al cincilea capitol, în care autorul  presară Printre anotimpuri  alte câteva poeme.

Cine vede în haiku ori spune că haiku-ul este doar imagine are multe de pierdut. Cuvintele, versurile sunt doar „interfaţa” scriiturii cu cititorul. Dincolo de aceasta se deschide o lume cu reverberaţii nebănuite, cu valenţe de neînchipuit. După descoperirea imaginii, cititorul trebuie să treacă dincolo de aceasta descifrând rosturi şi profunzimi ale cuvintelor şi imaginilor. Decriptarea şi tălmăcirea simbolismul acestora printr-o atitudine contemplativă este ceea ce atrage cititorul şi îl îmbogăţeşte spiritual, artistic, cultural…

În acest sens, mi-am propus şi eu un exerciţiu modest prin care încerc să descâlcesc sensuri şi înţelesuri ale haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă. Am citit şi recitit cartea, m-am hrănit cu seva vie a unui univers în mişcare.

Mă opresc pentru început la poemul: clepsidra spartă – / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Un haiku, în care autorul contrapune două planuri- golul şi plinul. Clepsidra spartă, cu certitudine are fisuri prin care se goleşte de conţinut, însă nu cunoaştem cauzele apariţiei acestora, ci, doar, putem accepta că aşa a fost proiectată. În cel de-al doilea plan, timpul (măsurat de clepsidră) este totuşi plin, dar nu oricum, ci,  de data aceasta cu miresmele de tei. 

La o analiză mai atentă, observăm că pe autor îl preocupă filosofia vieţii. Doreşte să ajute cititorul să înţeleagă parcursul omului în timp şi spaţiu; un adevăr cunoscut şi recunoscut, acela al trecerii, curgerii  timpului continuu. Acesta se scurge precum un fluid, alunecând lin sau în cascade. Fiecare dintre noi îl percepem şi îl trăim în mod subiectiv, personal; pentru unii poate fi senin, pentru alţii, dramatic. Pentru a spori bucuria trăirii, ori pentru a atenua efectul trecerii şi pentru a fi mai uşor de suportat, Cezar Ciobîcă umple timpul cu mireasma de tei, care ne încântă, ne binedispune, ne face să uităm de lucrurile neconforme cu dorinţele noastre, cu puterea noastră de imaginaţie şi ne face să înţelegem că, de fapt, nu timpul se scurge, ci noi ne strecurăm prin timp spre marea trecere, pe care trebuie s-o acceptăm şi, chiar să ne pregătim în acest sens. Autorul ne dă şi metoda: să ne bucurăm de mireasma teiului şi a altor flori plăcut mirositoare şi binefăcătoare, astfel realizându-se un transfer de bine, de senin, de lumină de la natură spre noi, oamenii. În comuniune  şi armonie cu natura, receptivi la schimbările fireşti din jurul nostru, viaţa, deşi trecătoare poate să ne fie frumoasă. Este o atenţionare că, până la urmă acest lucru depinde şi de noi (liberul arbitru) şi, că este de ajuns doar să avem „ochi de văzut, urechi de auzit” şi sufletul deschis pentru a primi frumuseţe şi dărui iubire. În consecinţă, în opinia autorului, clepsidra spartă semnifică viaţa omului, deosebită de clepsidra naturii, care se scurge în cicluri, rotiri ale timpului prin anotimpuri, între moarte şi înviere. Pe de altă parte, şi noi, oamenii aşteptăm învierea. Când va fi aceasta este o taină, numai Domnul ştie.

Un alt popas, pe aceeaşi temă: bătrân pe prispă – / printre frunzele veştede / un ghiocel. Autorul surprinde desprimăvărarea, trecerea de la iarnă la primăvară, când  ies la căldură gâzele, copiii, iar bătrânii, încet, anevoie,  pe prispa casei, cu privirea fixă, uneori pierdută printre frunzele veştede ale toamnei trecute. Putem  presupune că în înţelepciunea lor, conştientizează asemănarea cu ele. Le contemplă cu nostalgie, cu compasiune, însă descoperim că în această postură, bătrânul nu-şi pierde speranţa; observă un ghiocel, firav şi gingaş, care depăşeşte oprelişti, intemperii şi răzbate, înalţâdu-şi corpul spre cer  bucurându-se de lumina  soarelui. Ghiocelul este modelul de dârzenie, de voinţă sporită, îl motivează pe bătrân să lupte cu neputinţele şi să  mai creadă într-o nouă revigorare a organismului. Prin contrapunerea celor două ipostaze: bătrân (sfârşit) şi ghiocel (început) se aprinde scânteia, are loc  declicul schimbării stării de spirit a bătrânului. Prin absorbţia albului purificator şi interiorizarea luminii  redobândeşte, pe cât posibil, încrederea în sine, speranţa de a merge mai departe. Haiku-ul poate fi o meditaţie, o reconfigurare a modului de a vedea viaţa spre dobândirea liniştii eului interior.

Liniştită, cu sufletu-mi plin de bucurie şi speranţă, zăbovesc puţin asupra unui alt haiku: primul curcubeu – / culorile pastel / neîncepute. Şi aici întâlnim o juxtapunere a două planuri diferite: cerul şi pământul. Fiind vorba de primul curcubeu, deducem că ne aflăm la începutul verii, când natura este îmbrăcată în culorile pastel, culori diafane, (roz, bleu, lila, galben, verde…), care-i conferă un aer copilăresc şi proaspăt, zglobiu şi delicat. Dacă aici întâlnim din plin culori şi tonuri diverse,  autorul ne anunţă că în cer nu este nicio risipă a acestora, ele fiind neîncepute. Doar ne semnalează un nou început al unui proces de apariţie a unui brâu de culori pe cer prin reflectarea luminii soarelui printre picăturile ploii de vară.

Privind tabloul în oglindă, am putea spune: precum pe pământ, aşa şi în cer sau invers, însă autorul nu ne spune de unde şi încotro sunt transferate irizaţiile de culori. Înţelegem însă, că şi teruricul şi celestul au sursele lor şi că între ele există o simbioză perfectă, că totul este divin. Vara dispune de o paletă bogată de culori pentru a înfrumuseţa pământul şi cerul, în aceeaşi măsură. Vara este anotimpul trăirilor calde, senine, tuşe din preaplinul teluricului şi cerescului se revarsă în sufletul oamenilor, fenomen care predispune la reverie şi înălţare. Acolo unde este lumină şi căldură este sănătate, bună dispoziţie. Haiku-ul lui Cezar Ciobcă, construit cu măiestrie este doar conturul unui tablou sublim al unei bucăţi de cer, este primul pas spre un tablou estival divin. Imaginându-ne  ceilalţi paşi parcurşi prin nuanţele şi culorile care  îmbracă cerul şi pământul, ajungem cu siguranţă  la sufletul nostru, înfrumuseţându-l şi înnobilându-l. Cu alte cuvinte, haiku-ul zugrăveşte în cel mai fericit mod un tablou din natură, însă nu se opreşte aici. Tablou complet al creaţiei divine, include şi Omul.

Însă vara are şi neajunsuri, neplăceri. De data aceasta, poetul surprinde  aspecte deloc plăcute, ci nedorite, chiar apăsătoare, obositoare. Probabil, următorul haiku niciun strop de ploaie – / ugerele vacilor / numai crăpături este o vie amintire din copilărie, care l-a urmărit în timp.  O perioadă de secetă, în care păşunile sunt arse de razele fierbinţi ale soarelui de cuptor, neostoite de niciun nor, de niciun strop de ploaie. Anii de secetă sunt greu de suportat prin consecinţele nefaste asupra plantelor, animalelor, şi, desigur, implicit asupra oamenilor.  Din lipsa apei totul se deshidratează, se usucă. Autorul se opreşte doar la un singur exemplu, prin care suprinde suferinţa pe care o suportă ugerele vacilor, care,  asemenea pământului sunt brăzdate numai [de] crăpături. Ugerele vacilor sunt izvoarele de hrană pentru populaţia satelor, de la copii până la cei vârstnici. Drama este mai mare pentru că nu există un etalon de timp în care se poate anticipa rezolvarea situaţiei. Pentru o clipă, mi-am imaginat durerea sufletească a femeii care mulge vaca dis-de-dimineaţă pentru a-şi hrăni copiii, iar în spuma laptelui alb (destul de puţin) din şiştar se scurge o dâră de sânge din ugerul crăpat al vacii. Femeia ştiind ce înseamnă durerea sânului, suferă întreit: revenindu-i propriile amintiri dureroase din primele zile de alăptat copiii, grija că nu are cu ce-i hrăni în perioada secetei şi durerea vacii, animal sfânt pentru familia ei. Durerea sufletească a sătenilor sporită de angoasele, neliniştile, spaimele cu privire la traiul întregii familii, pe termen nelimitat este un tablou trist al vieţii de la ţară, pe care l-am simţit şi trăit, copil fiind.

Timpul se rostogoleşte în ritmul lui, iar noi ţinem cumva pasul prin liniştea nopţii –/  o castană tulburând / stelele din lac. Probabil că autorul  se află sau se imaginează pe malul unui lac ori în apropierea acestuia, într-un peisaj nocturn, romantic; poate chiar într-o escapadă de câteva zile, undeva într-un mediu natural în care să respire liniştea nopţii întru propria-i linişte. Şi, de ce să nu recunoaştem, unele nopţi de toamnă sunt superbe. Într-o noapte senină de sfârşit de septembrie ori început de octombrie, departe de zgomotul oraşului, al televizorului şi telefonului, în care poţi depăna propriile  amintiri, mai vechi sau mai noi, poţi medita ori înălţa o rugăciune,  îţi poţi găsi  liniştea eului interior.

Într-o asemenea noapte, parcă şi stelele se relaxau revârsându-şi lumina pe  suprafaţa apei. O boare de vânt ori castana slăbită (este toamnă) se desprinde de  ramura arborelui şi, odată ce atinge suprafaţa apei produce un zgomot. În liniştea devenită tihnă în miez de noapte,  are loc o schimbare de ton, în care o castană tulburând / stelele din lac. Întâmplarea îi atrage atenţia autorului care observă impactul acesteia asupra lacului şi cerului. Efectul căderii nu este doar sunetul produs şi tulburarea liniştii lacului, împrejurimilor şi a stelelor ci, prin extensie se prelungeşte, tulburând şi liniştea autorului,  empatic cu ceea ce se întâmplă în natură, de jos până sus. O, Doamne, de cât de puţin este nevoie pentru a ne pierde liniştea!

Prin poemul ceaţă deasă – / tata nu-şi mai aminteşte / nici numele rămânem tot  în anotimpul de toamnă. Vremea se răceşte, apare fenomenul de ceaţă, seara, dimineaţa vizibilitatea este redusă, sunt inconveniente în circulaţie şi nu numai, afectează pe cei meteosensibili şi exemplele ar putea continua.

Autorul dă un nou contur imaginii, o altă direcţie lucrurilor, fenomenelor;  este vorba de toamna omului, în care acesta trebuie să se adapteze noului mod de viaţă, pentru că, de data aceasta, ceaţă deasă, ca metaforă ne dezvăluie faptul că este vorba de ceaţa minţii. Din păcate, aceasta (ceaţa) a inundat memoria tatălui şi nu-şi mai aminteşte / nici numele, cel mai simplu lucru pentru om. Poate durerea şi suferinţa sunt mult mai mari dacă are şi momente de luciditate şi conştientizează pierderile de memorie. Pentru cei apropiaţi este o suferinţă greu de suportat, pe de o parte văzând deteriorarea sănătăţii părintelui la senectute, pe de altă parte dorinţa de a-i fi alături, a-l putea ajuta şi a-l feri de eventuale necazuri. Poemul este extrem de profund, îţi crează o stare de spirit cu frisoane, panică, anticipând întâmplări nefaste. Încerci, te străduieşti să găseşti explicaţii, pui întrebări, greu de găsit răspunsuri. Până la umă, ruga şi acceptarea sunt soluţiile. Sentimentul amar cu privire la degradarea omului ca şi a naturii, cu deosebirea că natura renaşte, însă omul nu, este greu de suportat, umerii pe care trebuie să duci povara devin din ce în ce mai aplecaţi, iar cei pe care ai vrea să plângi sunt neputincioşi.

De remarcat în carte şi poemele, în care autorul sesizează îmbătrânirea populaţiei de la ţară:  sat îmbătrânit – / pe hornul casei de naşteri / o barză cu pui;  trăirile copiilor ale căror părinţi sunt nevoiţi să plece la muncă în străinătate:  Ziua mamei – / fetiţa-n lacrimi învârte / globul pământesc sau durerea părinţilor rămaşi acasă, copiii fiind plecaţi: la cules de struguri – / cu gândul la copiii / plecaţi departe; nostalgia pentru locurile şi casa copilăriei: casa natală – / miresmele de liliac / umplu tot golul.

Poemele lui Cezar Ciobîcă sunt schiţe de peisaj, tuşe de penel bine articulate pe canavaua pregătită anume. Mi-au  încântat sufletul şi multe alte poeme, tablouri feerice şi de neuitat: prima ninsoare – / în vechea naşină de scris / o coală albă; petale în vânt – / din ce în ce mai lungă / trena miresei; amiază pe câmp – / miroase a lavandă / chiar şi lumina; întârziind / lăsarea asfinţitlui – / floarea soarelui…

Un periplu prin şi printre meandrele anotimpurilor cu ajutorul haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă  este o delectare intelectuală, o desfătare sufletească, o înălţare sprituală.

Întâlnim în creaţia lui Cezar Ciobîcă o tăcere metafizică, spune doar cât să sugereze ceva, explică doar cât să incite, descrie doar pentru a-ţi pregăti pana ori pensonul să continui, foloseşte metafora doar pentru a-ţi deschide calea îngustă dar sigură de a ajunge la esenţă, la izvor. Extrapolând ceea ce poţi înţelege din poemele sale la a contura o viziune asupra autorului  şi propriei sale existenţe, am putea spune că este omul implicat, visător şi sensibil, îngândurat şi jovial şi, dincolo de toate aceste ipostaze, este omul echilibrat.

Cunoscător al mai multor limbi străine, prin creaţia sa, poetul Cezar Ciobîcă realizează în chip fericit un dialog pertinent între culturi, limbi şi literaturi. Este unul dintre autorii pasionaţi şi  dedicaţi poemului de sorginte niponă şi filosofiei zen, mărturisind că în afara tuturor preocupărilor pedagogice, poetice…, „nu este  decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi ne-a convins şi prin această carte că vorbeşte şi scrie excepţional.

Valoarea cărţii lui Cezar Ciobîcă „Petale în vânt =Petals on the wind”  este invers proporţională cu formatul în care apare. Zicala „esenţele tari se ţin în sticle mici” este valabilă pentru fiecare haiku în parte, dar şi pentru carte, ca întreg. Distinsă ca formă, subtilă ca şi conţinut, o carte frumoasă, „cinste cui te-a scris”!

Merită să o purtăm tot timpul cu noi ca pe o carte de rugăciuni.

 

Vasilica Grigoraş