Valeriu și Valentina LUPU: SENSIBILITATE, NATURALEŢE ŞI INOVAŢIE ÎN OPERA POETEI VASILICA GRIGORAŞ

Peisajul cultural vasluian se îmbogățește la modul fericit prin apariția unei personalități literare a cărei prestație în domeniul scrisului a devenit de notorietate prin ineditul său. În aproximativ două decenii, Vasilica Grigoraș, căci despre domnia sa este vorba, a reușit să se impună în domeniul scrisului de o manieră semnificativă, parcurgând un traseu sinuos și interesant, dar extrem de benefic asupra calității discursului poetic.
Înainte de a ni se dezvălui în calitate de poetă, preocupările în domeniul literar aveau să-i creeze un fundal pe care va înflori, încet și cu migală, sensibilitatea poetică înnăscută care, în cele din urmă, va rodi în versuri a căror originalitate le fac inconfundabile. Desigur, odată cu trecerea timpului se adaugă și atributele maturității depline, a
înțelepciunii cultivate și adâncită prin experiență și căutări, a căror rodire capătă o puternică amprentă filosofică sesizabilă aproape în fiecare vers.
Am fost de părere întotdeauna, și o spun cu modestia cuvenită, că afirmarea în artă și cultură în general, trebuie să fie condiționată de două calități esențiale; fie un talent nativ, cu expresie artistică certă, într-un domeniu în care exprimarea lui publică este îndreptățită, fie acumulări într-o zonă a culturii în care experiența, înțelepciunea și capacitatea de exprimare îți permite ieșirea în public pentru că ai ceva de spus.
Vasilica Grigoraș face parte din cea de a doua categorie care, prin ceea ce ne oferă, ocupă un frumos și meritoriu loc în elita creatorilor de cultură, nu numai în zona noastră, ci și dincolo de hotarele țării. De remarcat este și faptul că domeniul creației în care se manifestă cere un important volum de muncă, o puternică capacitate de a concentra expresii și înțelesuri și cel mai important, capacitatea poetei de a se regăsi în multiple ipostaze ca ființă, ființare, om și artist în accepția filosofică a existenței.
Parcurgându-i confesiunile exprimate în versuri, îți dai ușor seama ce înseamnă să trăiești în împărăția cuvântului, a cărui sensibilitate exprimată capătă valența sublimului prin delicatețea expresiei; Literele nu numai / că sunt de genul feminin / dar au o delicatețe intrinsecă / o candoare zglobie / un șarm cu totul aparte / și-l au pe vino-ncoa / de aceea treptat ne îndrăgostim de ele / și le iubim întreaga viață (Stropi de iarbă verde, pag. 126).
Numai că la Vasilica Grigoraș cuvântul capătă valențe filosofice multiple pe care ni le dezvăluie progresiv, îmbrăcând haina înțelepciunii în oricare alcătuire l-am căuta, așa încât opera poetei, în ansamblul ei, poate fi considerată o apologie a cuvântului. Corneliu Botez, referindu-se la poezia lui Eminescu ca semnificație a încărcăturii filosofice, (Omagiu lui Mihail Eminescu. București: Socec, 1909), avea să afirme entuziasmat că „Eminescu este cel mai poet dintre cugetătorii români și cel mai cugetător dintre poeții noștri”. Păstrând proporțiile și contextualizând profunzimea meditației poetei, putem afirma că tenta filosofică transpare cu fiecare vers sau
strofă, indiferent de tematica poeziei. Însăși Mariana Gurza constată, în prefața cărții O corabie la timp potrivit că, în poezia Vasilicăi Grigoraș ”tendința fiind ca poezia să fie filosofie, putând constata o filosofie a poeziei”.
Părerea noastră este că amprenta filosofică a poeziei este mult mai mult decât o tendință, este o realitate. Și nici nu este de mirare atâta timp cât poeta are o solidă pregătire filosofică, absolventă fiind a Facultății de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, iar abordările eseistice în domeniul filosofiei prin Reflecții filosofice (Thalia, 2015) și Petre Iosub – Un destin exemplar ( Thalia, 2008) au fost de bun augur în creația sa. În plus, abordările sale de început (membră a stafului Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui), în Fragmente de spiritualitate românească (Ed. Oscar Print, 2001), în care trece în revistă peste 400 de personalități cu contribuțiile lor în spațiul cultural vasluian, ca și în Izvoare nesecate, însemnări despre oameni și cărți (Iași : PIM, 2016), i-au oferit un orizont cultural deosebit de larg. Nici literatura pentru copii, sub formă de proză (Așa vreau eu, povestiri pentru copii. Oscar Print, 2012), sau în versuri (Raze de soare pentru Sara, versuri pentru copii. Oscar Print, 2012) nu este lipsită de importanță în evoluția poetei, pentru că nu este deloc simplu să pătrunzi în lumea mirifică a copiilor și să te faci înțeles.
Ceea ce constitue însă, o notă aparte în opera doamnei Vasilica Grigoraș, este abordarea cu un succes remarcabil a stilului nipon de versificație, ca formă scurtă, concentrată, extrem de sugestivă și sensibilă, care te face să rămâi pe gânduri, fermecat de subtilitatea expresiei în oricare din cele patru genuri pe care le practică; senryu (Starea vremii azi. PIM, 2016), tanka (Doar cu pana inimii.Iași: PIM, 2016), haiku (Ninge pe oglinda lunii. Iași: PIM, 2017), tanka și pentastihuri (Ochi în ochi cu luna : tanka și pentastihuri. Napier : Scripta manent, NZ, 2017) și ultima apariție, din nou sanryu, Zâmbete în silabe (Iași; PIM, 2020).
Adevărate demonstrații de măiestrie literară, pentru cei de altă cultură decât cea niponă, aceste genuri de poezie presupun în egală măsură talent, știința formei, subtilitate,
umor fin și inteligent, toate cu o puternică conotație filosofică și sociologică, cu traducere evidentă în cotidian prin aluzii care se păstrează în limitele delicateței afective, fără să rănească sau să învenineze atmosfera.
Aici pare să-și aibă izvorul și poezia modernă pe care poeta Vasilica Grigoraș o practică, cu caracterul ei adânc meditativ, într-o melancolie nostalgică care exprimă cu o sensibilitate aparte, trăirile intime ale unei ființe cuprinsă, trup și suflet, când de zbuciumul realităților cotidiene, când de liniștea și pacea paradisiacă într-un periplu tematic atent urmărit și redat în versuri. Totul sfârșește într-o meditație a transcendentului către care converg toate câte omul le întâmpină în vremelnicia lui: Și înțeleg / că nu există timp / ci doar veșnicie (Nu există timp – O corabie la timp potrivit, pag. 10).
Este un zbucium permanent surprins cu sensibilitate și naturalețe în metafore meșteșugite, cu semnificații profunde, care creează impresia unei reinventări perpetui a ființei în ambientul său. Cele două volume de poezii; „O corabie la timp potrivit” (Iași: PIM, 2018) și „Stropi de toamnă verde” (Iași: PIM, 2020) acoperă cu asupra de măsură aceste paliere ale gândirii, trăirii și creației poetei.
Și nu în ultimul rând acest aspect se va regăsi și în creația inovativă pe care o încearcă poeta în Simple adorații, impresii de călătorii, haibun-uri (Iași: PIM, 2020), o formă de proză lirică, colorată și sublimată prin inserarea haiku-urilor și tristihurilor în stil nipon, încercare deosebit de bine primită de critica de specialitate.
Aflată pe un frumos trend ascendent, cu realizări care deja o plasează în ierarhia valorică a creației literare, dar și a multiculturalității și interculturalității, (vezi Odă prieteniei, jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Ed Oscar Print, 2015), avem convingerea că Vasilica Grigoraș are încă multe de spus. Și o va face, pentru că știe să o facă și încă frumos, în sensul generos și pur al frumosului estetic.

*Publicat în revista MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, An VIII, Nr. 1, (29) ianuarie – martie 2022

Valentina Lupu – S-a stins o mică stea din marele Luceafăr

S-a stins o mică stea din marele Luceafăr

 

Pe data de 24 octombrie avea să se stingă o mică stea din încrengătura stelară țesută în jurul marelui Luceafăr al culturii române. Didona Stanislav Eminescu, căci despre ea este vorba, este descendenta pe linie paternă a lui Matei Eminescu, singurul din familie care și-a asumat numele marelui poet.

Tatăl Didonei, Victor, fiul lui Matei, deși talentat în arta lirică se va afirma în cele din urmă în domeniul publicisticii, dar nu cu aceiași profunzime precum a făcut-o Eminescu la ziarul ”Timpul”. În pofida unor dispute privind dreptul familiei de a-și asuma numele poetului, trebuie reținut faptul că Matei (cel mai mic și longeviv din cei 11 copii ai familiei Eminovici) l-a obținut în mod legal, dar este greu de spus dacă a făcut-o dintr-un interes material (moștenirea dreptului de autor) sau din dorința sinceră de a-i transmite reputația numelui. Indiferent care a fost motivația, datorăm lui Matei faptul că mulți din descendenții săi au cochetat cu geniul poetului, încercându-și condeiul.

Așa se face că unchiul Didonei, Gheorghe (fratele tatălui ei), a scris chiar o monografie întitulată ”Napoleon Bonaparte”. Ceva din talentul marelui poet se va regăsi la una din surorrile vitrege ale Didonei (după tată), Raluca Lucia, care scrie o poezie suavă și delicată, cu profundă tentă romantică din care nu ne-au rămas decât mărturiile Didonei pentru că se pare că s-au pierdut. Același talent se va regăsin la unul din nepoții de la sora sa Aglaia care va folosi atât prenumele poetului, Mihai, cât și a străbunicului Gheorghe Eminovici. Va renunța și el la poezie îmbrățișând în cele din urmă electronica de care era pasionat.

Toate cele cinci surori ale Didonei vor purta numele poetului. Didona la rândul ei, profesoară de franceză, își va asuma povara renumelui poetului în pofida faptului că toată viața a fost ținta întrebărilor și curiozității generațiilor care i-au trecut prin mână. A făcut-o cu dăruire, bucurie și dedicație, în pofida unei opoziții, uneori chiar agresivă din partea unor critici, valoroși de altfel, care refuză dreptul familiei de a-și însuși numele poetului, fapt ce-i va provoca tristețe și durere.

Grea misiune, dar și nobilă în același timp, să porți prin veac o moștenire atât de prețioasă cum este cea lăsată de Eminescu. Va practica toată viața meseria de dascăl în care va excela atât ca profesionalism cât și ca suflet. Va răspunde cu căldură și bucurie oricărui doritor de a pătrunde în tainele nemărginite ale poetului, purtându-i flacăra geniului prin vremi. Nimeni din descendenții lui Matei nu va părăsi numele de Eminescu. Alături de nepotul ei Mihai Gheorghe, și unica sa fiică (a Didonei) Iulia Adriana va duce mai departe numele poetului, unic și neegalat în cultura noastră. În afara granițelor țării fiind (Germania și Luxemburg ea încântă diaspora cu versurile poetului și epopeea vieții lui la evenimentele culturale care se organizează aici unde Eminescu este aproape nelipsit. Nu sunt puțini cei din descendența eminesciană care și-au încercat talentul în arta poetică, cei mai mulți însă au eșuat și au rămas cu dezamăgirea că nu se pot ridica la nivelul geniului eminescian.

Fire suavă, de o decență și modestie rară, cu o prezență fizică și intelectuală mai mult decât agreabilă, a visat întotdeauna la consacrarea poetului în plenitudinea geniului său, pentru că a avut parte de adversități adevărate atentate la memoria poetului. Percepția ei era cu atât mai dureroasă cu cât aceste atentate veneau din partea unei tagme scriitoricești care se întitulează emfatic eminescologi, care i-au disecat  viața chinuită, nu rareori, cu rea credință, aruncând-o pe tărâmurile alunecoase ale conspirației și nebuniei luetice, aspecte care nu corespundeau câtuși de puțin adevărului. În plus sunt și nedrepte mai ales atunci când încearcă să culpabilizeze cu răutate o întreagă generație ca să nu mai vorbim de prieteni, colaboratori și simpatizanți

Didona a vorbit despre poet toată viața, i-a comentat opera, a satisfăcut curiozitatea oamenilor de cultură, dar visul ei cel mai scump a fost organizarea unui festival Eminescu la Predeal împreună cu renumitul interpret de romanțe Gheorghe Sărac, cel care va alcătui mai târziu o antologie de romanțe pe versuri de Eminescu. Nu mai puțin frumoase sunt amintirile omului de litere și cultură George Corbu care-i creează un adevărat portret d‘Vincian care vede în portretul Didonei, nu numai omul și sufletul, ci și unduirea melancolică a versului eminescian.

Cu dispariția Didonei Stanislav Eminescu se mai încheie o pagină în odiseea memoriei eminesciene.  Și atunci fireasca întrebare, cine va scrie următoarea pagină? pentru că Eminescu continuă să fie un izvor nesecat de înțelepciune, frumusețe și neprevăzut, atât de profund și universal este.

Peste veac însă, Didona rămâne o frumoasă și distinsă ambasadoare a geniului eminescian.

Prof. Valentina Lupu

 

Valentina Lupu – Vasilica Grigoraș și RAFTUL CU CARTI DIN LIBRARIA NIRVANA (VASLUI

Fotografia postată de Nirvana Vaslui.

O parte din opera scriitoarei Vasilica Grigoras (profesoara si bibliotecara în municipiul Vaslui, actualmente pensionara) se afla pe rafturile Librariei NIRVANA. În ultimii patru ani, autoarea a publicat 8 volume de proza (jurnal de calatorie si critica literara) si poezie, poezie pentru copii, poeme de inspiratie japoneza (haiku, senryu, tanka). Volumele de tanka sunt în editie bilingva (romana-engleza), în traducerea excelenta a jurnalistei Alina Lavinia Grigoras, fiica autoarei.

Cine este Vasilica Grigoras? Un raspuns la aceasta întrebare gasim la cei care i-au citit cartile si si-au exprimat un punct de vedere asupra acestora. Printre acestia se afla oameni de litere, personalitati culturale din tara si din diaspora. Feedback-ul primit de la domniile lor este unul pozitiv. Pentru a ilustra aceasta afirmatie, voi mentiona cateva comentarii, aprecieri.
„Pe langa descrierile de finete si de mare rafinament artistic daruite peisajului geologic, autoarea va „capta” în memoria proprie si a timpului numeroase aspecte din viata, activitatea si comportamentul oamenilor, din traditiile ancestrale ale bastinasilor maori, dar si ale populatiei europene si asiatice care a „invadat” acest spatiu.” (Petre Coropceanu – Oda prieteniei: jurnal de calatorie în Noua Zeelanda, Bucuresti, Editura Oscar Print, 2015)
„Fara discutie, Vasilica Grigoras îsi afla locul între cei doar o mana de autori cu talent evident pentru acest poem hatru fara a fi veninos – senryu.” (Corneliu Traian Atanasiu – Starea Vremii azi, senryu, Iasi, PIM, 2016)
„Am parcurs volumul structurat inedit în cele opt parti cu onoarea si atentia pe care o merita munca de creatie si cunoastere a valorii cuvantului scris, tandru atins nu numai de pana inimii, dar si de seninatatea si echilibrul interior al autoarei, Vasilica Grigoras.” (Ana Urma – Doar cu pana inimii, tanka, (editie bilingva), Iasi, PIM, 2016)
„Aceste evocari sunt bogat documentate, cu straduinta laborioasa de cercetator si scrise cu condei sigur, alert si vizibil profesionist.” (Georgeta Petre – Izvoare nesecate – însemnari despre oameni si carti”, Iasi, PIM, 2016)
„O capodopera a acestui tip de poem – haiku – este poemul Vasilicai Grigoras: steagul arborat / de florile marului – / speranta în plop.” (Corneliu Traian Atanasiu – Ninge pe-oglinda lunii, haiku, Iasi, PIM, 2017)
„La fiecare aplecare asupra cartii descoperi noi si noi valente ale poemelor, alte tainice împletiri de stari, sentimente, într-o gama larga de nuante, împresurate de lumina ori cufundate în umbrele eului liric.” (Elena Ciubotaru – Ochi în ochi cu luna, Tanka si pentastihuri, editie bilingva, Scripta manent, Napier (NZ), 2017)
„Poeta Vasilica Grigoras merita descoperita, înteleasa si însusita ca mester desavarsit si un deschizator de apetit spre poezie si universul ei misterios, tamaduitor si înaltator catre divinul infinit al cunoasterii.” (Ben Todica – O corabie la timp potrivit, versuri, Iasi, Editura PIM, 2018)
„Volumul de fata se înscrie într-o pledoarie concreta pentru literatura pentru copii de calitate, cu exigente artistice generale si educative specifice. Autoarea a demonstrat prin volumele publicate o certa vocatie poetica, sensibilitate fata de marile întrebari si sensuri ale existentei, un excelent spirit ludic, demonstrat în versurile pentru copii si nu numai.” (Georgeta Petre – „Pui de pasare maiastra”, versuri pentru copii, Iasi, PIM, 2018)
Toate aceste aprecieri le merita din plin Vasilica Grigoras, poeta, pentru care „Poezia este un monolog interior, o cautare de sine, o evadare din labirintul vietii, e amintire si visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuti pentru a te darui celorlalti, spunand ceea ce nu ai îndrazni sa spui altfel.”

Valentina Lupu