TREBUIE SÃ FII TENACE, PUTERNIC ŞI SÃ AI ÎNCREDERE ÎN TINE – Interviu  realizat de Valentina Teclici cu Nicoleta Marinescu  

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare şi stând jos

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi interior

Pe Nicoleta Marinescu am cunoscut-o pe la mijlocul anilor ’80, la cursurile de perfecționare pentru bibliotecari care erau coordonate la Bușteni, de prof. Gheorghe Popescu și colaboratorii săi.

După Revoluția din 1989, Nicoleta și-a continuat cariera de biliotecar în mod ascendent și fructuos, înnobilând-o cu dorința de a se perfecționa profesional, de a dărui celorlați din experiența sa, fie sub forma cărților și articolelor de specialitate publicate, fie ca formator, inițiator de proiecte, fie ca manager și evaluator european în I&D.

Valentina Teclici: Din însemnările tale, “Nu ştiu alţii cum sunt”, reiese că eşti mândră că te-ai născut “în târguşorul de provincie Dorohoi, înființat pe la 1407 de către Alexandru cel Bun”  şi că ai stat acolo doar câţiva ani.

Privind înapoi cu ochii memoriei, cum a fost crâmpeiul de copilărie pe care l-ai trăit în Dorohoi?

Nicoleta Marinescu: Corect ar fi… Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în această zonă geografică, pământul locului mi-a dat puteri și forțe nebănuite să depășesc provocările vieții. Un orășel, ca multe altele din sudul Țării de Sus (Bucovina de sud), localitate cu o vechime de peste șase secole, târg așezat la confluența marilor imperii. Viața la răscruce de imperii are nu numai influență economică asupra locuitorilor, poate cel mai important este relația interumană care se stabilește între aceștia, între reprezentanți ai diferitelor naționalitățile. Aici, în puținii ani ai copilăriei petrecute în Dorohoi am învățat ce este ordinea, disciplina, demnitatea, rigurozitatea, corectitudinea, bunul simţ, altruismul şi modestia. Aici lumea se respecta, se bucura de realizările unora și se întrista de neîmplinirile altora, se ajuta necondiționat, nu se ținea cont de religie, de naționalitate sau de etnie.  Anii petrecuţi la Dorohoi, importanţi pentru formarea mea ca om, este perioada în care s-a pus temelia pe care se va ţese sistemul meu de valori şi evaluări. Am primit o educaţie pentru oameni puternici care ştiu să rămână mereu cu fruntea sus! Dacă vrei, aici am învățat pentru prima oară ce înseamnă comunicarea, colaborare, întrajutoarea!

VT: Ce fel de valori au început să se contureze în constiința ta de copil?

NM: Părinții erau profesori și erau ocupați cu responsabilitățile impuse de profesie. Bunicii tineri (49 ani ; 55 ani) aveau răbdare și știau cum să educe un copil. Aici am învățat că există cărți care se citesc și recitesc, apoi se povestesc cele citite, că o bibliotecă personală se formează cumpărând mereu și adunând cărțile chiar și într-o cutie de carton (să fie ordine!), am învățat să-mi cunosc orașul cu străzile și imobilele importante -după puterea mea de înțelegere-, am învățat cum trebuie să te comporți  în societate, în familie, am învățat că trebuie să respecți trecutul, pe cei plecați în lumea umbrelor, am primit scurte lecții de istorie, în special cele legate de Ștefan cel Mare, care ridicase în urbea noastră o biserică frumoasă în care am fost creștinată. De mică pictam cu acuarele pe pânză albă: o floarea soarelui, un cer albastru cu câteva păsări care zboară și nelipsitul început de gard. Am învățat să iubesc și să îngrijesc florile, să culeg fructe din grădina casei, să dau o mână de ajutor bunicii la pregătitul prăjiturilor, să fiu ordonată și organizată. Am învățat să iubesc și să respect natura.

VT: De la cine din familie moștenești dragostea pentru carte și talentul de a scrie?

NM: În familie se citea, se scria, așa îi vedeam eu pe părinți și bunici petrecându-și timpul liber. Bibliotecile prezente în casă erau o sursă permanentă de invitație la lectură. Mama, profesoară de chimie a fost printre primii profesori care au obținut titlul de ”Profesor gr. I”, a fost autor de manuale și referent științific. A fost formator pentru profesorii de chimie, un diriginte foarte apropiat de elevi, o persoană altruistă care a contribuit la formarea pentru viață a multor tinere, nu s-a oprit doar la transferul de cunoștințe din domeniul chimiei. A urmat de la 11 ani la Iași cursurile în cadrul Institutului de Educațiune <<Regina Maria”>>. Aici, un grup de 40 de eleve de diferite vârste, eleve ale Liceului <<Oltea Doamna>> primeau o educație aleasă. Institutul pregătea tinerele pentru diplomație și Curtea Regală.Toate elevele erau fiice de ofițer. A avut profesori renumiți. Mama a ținut ca tot ce a avut șansa să învețe, să împărtășească și altora. Tata a urmat la Cernăuți Liceul Comercial dobândind cunoștințe practice ce îl vor ajuta în activitatea sa de economist. Apoi a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, având ca profesori pe istoricul Nicolae Iorga, economistul Virgil Madgearu, economistul Victor Slăvescu, juristul Andrei Rădulescu cel ce i-a propus să urmeze și facultatea de Drept. Urmându-i sfatul a urmat-o la Iași la Universitatea <<Al.I. Cuza>>. În timp ce mama avea un stil științific, tata a cochetat și cu poezia, având o înclinare spre scris. Era un fin observator, psiholog, dădea dovadă de o excepțională intuiție. Probabil pe el l-am moștenit în ale scrisului.

VT:  Spune-mi câte ceva despre studiile universitare? Ce au însemnat pentru tine și cum te-au influențat pe plan profesional?

NM: Referitor la perioada universitară, generația mea era ca un burete absorbant de cât mai multe informații și participa la cât mai multe evenimente culturale. Revistele literare ieșene ale vremii  erau lecturate cu creionul în mână. Cunoșteam scriitori, criticii literari, marii profesori din universitățile ieșene, formați în perioada interbelică.   Erau modele pentru noi. Îi vedeam și îi audiam în amfiteatre sau săli de conferințe.Teatrele, muzeele, instituțiile de cultură erau locurile în care puteai întâlni studenții. Era un respect deosebit pentru actul de cultură. Era și dorință și tenacitate, ambiție de a ști cât mai mult în diferite domenii, de a te pregăti să devii un viitor intelectual. Noi, studenții de la Facultatea de Filologie, secția franceză-română aveam posibilitatea să frecventăm Biblioteca <<Gh. Asachi>>, Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, sediul central, Biblioteca Facultății de Filologie, Biblioteca Facultății de Limbi clasice și Biblioteca Lectoratului de limbă și literatură franceză, unde o dată pe săptămână lectorul francez ne oferea spre lectură cărți -ultimile apariții din Franța-, reviste, lunar se organizau vizionări de filme franțuzești în aula I/1, la care puteau participa studenții Iașiului. Sonorul nu ne era prieten, dar dorința de a ști cât mai multe îl ”eclipsa”. Am beneficiat de o deschidere largă și benefică spre o altă lume. Personal am avut șansa ca în familie să particip la discuțiile despre personalitățile țării, intervenții frecvente și fascinante. De la ei am cunoscut istoria țării, și mi-am însușit spiritul patriotic Am învățat ce e iubirea de țară, adevărata istorie, respectul pentru trecut, ce este democrația, ce înseamnă să respecți drepturile omului, să nu faci diferență de naționalitate, rasă, sex, condiție socială, să apreciezi omul, cu ideile și opțiunile sale. După cum observi formarea copilului din Dorohoi se continuă întreaga sa viață.

VT: Făcând cercetări pe Internet și citind și documentele pe care mi le-ai trimis, am aflat, dragă Nicoleta, că ai slujit cărțile, colegii și cititorii timp de aproape 40 de ani, timp în care ai scris 10 cărți de specialitate, ai publicat 58 articole în presa de specialitate din țară și străinătate, ai  ținut 41 comunicări în țară  și străinătate în sistemul info-documentar, ai participat la 10 seminarii și conferințe internaționale, ai fost implicată în 3 proiecte comunitare (Tempus și Leonardo da Vinci), 6 proiecte pentru formatori, ai participat ca evaluator la concursurile de intrare în biblioteca universitară și publică… și nu numai.

Ce te-a motivat să ai un palmares atât de bogat și divers, o moștenire atât de consistentă și valoroasă lăsată slujitorilor cărții?

NM: Pentru generația noastră-văzută prin ochii cititorului de atunci, într-adevăr  biblioteca era o atracție, un paradis, un refugiu, o școală, însemna lumină, multă, multă lumină.Un rol important l-a avut pentru mine întâlnirea la Bușteni cu coordonatorul cursului Gheorghe Popescu, formator cu solide cunoştinţe de specialitate. Mi-a insuflat dragostea pentru catalogare, pentru organizarea informației în așa fel încât cititorul să o găsească. Cei 12 ani petrecuți în această structură info-documentară, dispărută după 1990, au fost anii de adevărată formare profesională. În această bibliotecă am învățat că, fără colaborare, cooperare, comunicare nu poți fi eficient într-o structură info-documentară.Pentru a fi la curent cu producția editorială, informare utilă în activitatea de achiziții, participam la întâlnirile profesionale ţinute în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii, organizate de Centrul de librării Iaşi. Unul sau cel mult doi librari prezentau detaliat un scriitor cu lucrările sale, apoi erau menţionate noutăţile săptămânii. Era perioada în care majoritatea librarilor erau absolvenţi de învăţământ superior.  Am multe, foarte multe amintiri frumoase din ucenicia mea în ale bibliotecii. După 1990, am avut șansa să intru la primul concurs organizat de către Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>. Eram convinsă că informatizarea va schimba mult modul nostru de lucru. De aceea participam cu multă implicare la toate activitățile de formare, acumulând competențe și un nou mod de abordare al problemelor ivite. Trebuia să fim informați, pregătiți, pentru a greși cât mai puțin. Nu mi-a fost niciodată frică de inerentele greșeli ale adaptării la nou. Nu am acceptat să rămân cu aceleași cunoștințe de la intrarea în bibliotecă până la pensionare, cu orice risc. Misiunile bibliotecii au rămas aceleași, noi, bibliotecarii, trebuia să ne schimbăm gândirea. Sufletul îmi este plin de bucuria de a fi contribuit și eu la dezvoltarea biblioteconomiei și științele informării, împărtășind din acumulările anilor. În paginile revistei Biblioteca  am publicat articole, prezentări de cărți, interviuri cu personalități ale info-documentării, după pensionare am făcut parte din Colectivul consultativ al revistei.

VT: Dintre cele 10 cărți de specialitate pe care le-ai scris, care crezi că este cea mai utilă biliotecarilor și îți este cea mai apropiată de suflet. Cum argumentezi această alegere?

NM: Cum să nu te bucuri constatând că lucrarea privind Biblioteconomia și Știința Informării în întrebări și răspunsuri se găsește în foarte, foarte multe biblioteci, chiar și personale, făcând parte din bibliografia pentru concursuri și azi, după 10 ani de la apariție?!

VT: Felicitări! Este într-adevăr o mare realizare.Te-aș ruga să enumeri alte trei realizări de excepție din munca ta în domeniul cărții și să le prezinți pe scurt.

NM: Am participat în proiecte europene: TEMPUS 9596-95, în calitate de coordonator pentru Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași (BCU) și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> Iași (BUT), proiect privind Reorganizarea structurii info-documentare după informatizare. BCU Iași a fost prima bibliotecă din țară cablată cu fibră optică (unitatea centrală și filialele),  BUT Iași a fost prima bibliotecă din țară cu site propriu.

Am participat vreo 10 ani voluntar la proiectul de formare profesională europeană LEONARDO DA VINCI inițiat de Asociația Documentariștilor Francezi (ADBS Franța), privind fișa noilor posturi din structurile info-documentare informatizate (DECIDOC) și  certificarea europeană, după o analiză foarte documentată a competențelor și aptitudinilor specialiștilor (CERTIDOC), obținând titlul de manager în I/D și evaluator european în I/D . Proiectul CERTIDOC dădea posibilitatea mobilității profesionale în țările Uniunii Europene, beneficiind de o salarizare europeană, unică, în funcție de titlul obținut.

VT: Munca de voluntariat spune foarte mult despre caracterul şi valoarea persoanelor care dăruiesc altora din timpul lor şi din experienţa acumulată de-a lungul anilor. Mă bucur să aflu şi acest aspect al personalităţii tale. Ce altceva de care te mândrești ai mai realizat în prodigioasa ta activitate profesională?

NM: Am colaborat cu specialiști de marcă: Jean Michel (http://michel.jean.free.fr/),  Jean-Francois Bonnin (ENSSIB-L’École Nationale Supérieure des Sciences de l’information et des Bibliothèques), regretatul Bertrand Calenge schimbând impresii, opinii profesionale. Datorită colaborării cu Biblioteca Județeană, Jean Michel a conferențiat  în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii din Iași despre Bibliopolis. Am fost felicitată în plenul adunării întâlnirii CERTIDOC de la Paris, cu responsabili europeni de asociații profesionale, de către Jean Michel-coordonatorul celor două proiecte lansate de către ADBS, pentru aportul meu la demararea eurocertificării în România, exprimându-şi regretul că nu am putut participa (?!) la aceste lucrări: ”Victorie totală. România a fost admisă cu drepturi depline. Au fost admise Belgia şi Ungaria, ultima în pofida Elveţiei. Ai muncit din greu şi ştiu că soarta întrunirii a depins în mare măsură de organizarea ta excepţională şi de efortul tău profesional susţinut!” Anunțându-mi pensionarea, Jean Michel îmi scria: «…multe persoane ştiu şi recunosc ce ai făcut tu pentru Iaşi, pentru BCU, pentru profesie în România şi nu numai. Cinstit vorbind, implicarea ta în numeroase acţiuni de progres m-a mirat întotdeauna, viziunea ta privind evoluţia era una dintre cele mai profunde. Ai ştiut să te angajezi acolo unde a trebuit pentru a reuşi cu ideile tale. Dacă ar fi să se acorde o medalie de aur pentru merite profesionale, cred că tu ai fi una dintre primele persoane care ar trebui să o primească (…) Norocul ţi-a lipsit. Contextul românesc nu te-a ajutat; dacă ai fi fost în Franţa, de exemplu, ai fi putut să beneficiezi cu certitudine de o susţinere profesională şi instituţională.» 

Am lansat cărți și conferențiat despre certificarea europeană la Chișinău. La Biblioteca Națională a Republicii Moldova am lansat prima mea carte: Biblioteca de la tradiție la modernitate (Iași: Astel Design, 1999), lucrare prefațată de Jean Michel cu care am mai scris cărți în colaborare. Este prima lucrare de specialitate din țară care abordează noul: trecerea de la biblioteca tradițională la cea informatizată. Colegii au creat un sistem național de certificare în Republica Moldova după modelul european la care am lucrat.

Prof. Daniela Argatu a scris: Ghidul bibliotecarului școlar: eurocompetențe profesionale, lucrare la care am fost referent științific, fiind apreciată de inițiatorii francezi ai proiectului european CERTIDOC.

Am pus bazele a două biblioteci în satele Gârbești, jud. Iași și Parpanița, jud. Vaslui, împreună cu preotul Mihai Vasile Paraschiv, inițiatorul acțiunii, sate în care locuitorii au venituri modeste.

În întreaga activitate am primit diplome și scrisori de mulțumire, dar nu am avut recunoaștere instituțională.

 VT: Sigur că ai meritat şi recunoaştere instituţională. Dar cum spunea Jean Michel Contextul românesc nu te-a ajutat. La urma urmei, important este că ceea ce ai făcut în domeniul biblioteconomiei a rămas şi va rămâne în timp, că este folosit de generaţia actuală de bibliotecari şi va fi recunoscut şi folosit de generaţiile viitoare de bibliotecari. Munca ta este ca aurul, care nu-şi pierde nici valoarea, nici strălucirea, chiar dacă este ascuns sau închis într-un seif.

Fiecare călătorie, fie că este personală sau profesională are provocările și lecțiile ei.  Poți să ne împărtășești care au fost cele mai mari provocări ale tale?

N.M.: Prin educația solidă primită și formată de-a lungul anilor, prin lecturi pe care acum am timp să le parcurg și să le înțeleg, prin credința care implică un anumit nivel de instruire, cultură, dobândită în ani; toate acestea vin după anumite acumulări și experiențe. Mi-am propus să vizitez, să revăd biserici și mănăstiri din țară, și nu numai, locuri cu o înaltă încărcătură spirituală care îți  înalță sufletul, dându-ți o forță interioară și o lumină  nebănuită.Cea mai mare reușită a vieții mele este aceea de a fi călcat pe urmele pașilor lui Iisus și de a mă fi împărtășit la Mormântul Sfânt. În orice țară eram, vizitam muzee și expoziții, prima mea dragoste fiind pictura. Am admirat la Barcelona picturile lui Picasso din prima sa perioadă, lucrările lui Gaudi, în Franța am vizitat muzeele Louvre, Orsay, Fabre, Atger. Am admirat la Montpeliier paleta plină de culori ale lui Delacroix, am admirat picturi și sculpturi, la Paris am vizitat o expoziție  egipteană, mi-am umplut sufletul de frumos. La Chișinău, la Orhei, am vizitat muzee și mănăstiri specifice zonei geografice. De fapt în fiecare excursie învățasem de mică să vizitez muzee etnografice, pinacoteci pentru a înțelege mai bine spiritul, specificul locului.

VT: Spune-ne, te rog, câte ceva și de celelalte cărți, care nu sunt de specialitate, pe care le-ai scris și publicat?

NM: Sunt cărți scrise în urma pelerinajelor făcute în țară sau în Țara Sfântă, unele publicate, alte sunt încă în calculator. Cu toată biblioteca gastronomică tradiţională, dar şi virtuală, un caiet cu reţete este nelipsit. De aceea mi-am propus să retranscriu reţetele familiei, la care am adăugat dulciuri care mi-au făcut plăcere să le gust, adaptând din mers caietul zilelor noastre. Culegerea de reţete are un specific moldovenesc cu influenţe basarabene, dar şi cosmopolite aşa cum este şi familia noastră. Gastronomia a interesat dintotdeauna pe istorici, antropologi, sociologi în analizele lor asupra diferitelor perioade, preparatele reprezentând potenţialul economic şi organizatoric al gazdelor, dar şi respectul, atitudinea faţă de oaspeţi. Așa a apărut lucrarea: Reţete de dulciuri de ieri şi de azi

Am publicat acum 12 ani o carte intitulată Șuetă de familie, o cronică de familie. Pot spune că în familie este o tradiție ca la un anumit moment al vieții să lași urmașilor însemnări din viața trăită. Pensionar fiind, străbunicul meu, fost învățător-născut în 1862 – ne-a lăsat un document important intitulat Descrierea Vieții sau Biografia Întru D-zeu Credinciosului Neculai Gh. Ionescu. Lucrarea prezintă informații deosebit de importante pentru antropologi, istorici, geografi, cercetători, economiști. Circulau la acea vreme, pe acele meleaguri, tot felul de monede, pentru că abia în 1870 a fost scoasă prima emisie de bani românești. Circulau monede rusești, turcești, nemțești își amintește de conversiile unor monede în lei ”garboava rusească prețuia 4 franci, sorocovețul 75 bani, kopeica 1 para. Erau din argint și aramă. Monedele turcești erau: ermelicul de argint curat mare prețuia cam 5 franci, moneda de argint de 42 parale, egal 1 leu și 2 parale. Mai circula galbănul austriac de aur ce valora 37 de lei vechi sau 12 franci, sfanțul de argint valora 1 franc”. Și mama a lăsat un Caiet cu amintiri din anii de școală, document depus la Arhivele Naționale Iași, în afara Manualului de chimie pentru clasa a IX-a, pentru prima serie de liceu de 12 clase.  Tata nu și-a scris amintirile, dar a lăsat în mape diferite documente importante și trei cărți scrise după pensionare :  Un proces al abuzurilor de funcţii: istoricul procesului AIloaie-Simionescu Studiu comparativ privind doctrinele politice între două lucrări ale lui Mihai Teodosia şi Ivanciu Nicolae-Văleanu,  Om contra om – o lucrare cu conținut filosofic.

VT: Ai intrat în “vacanța mare”, cum îți place ție să spui ieșirii la pensie, la sfârșitul anului 2008. La doar 8 ani de când pretindeai că erai doar în vacanţă, ai publicat cartea Provocări în zodia cărții, Editura PIM, Iași, 2016. Spune-ne câte ceva despre acestă carte.

NM : Cartea prezintă parcursul profesional, bogat în realizări, dar şi în zbateri, de la tinereţea plină de acumulări intelectuale până la vârsta la care amintirile se aşează, pe liniile ferme ale evoluţiei bibliotecii româneşti în ultimii 40 de ani, văzute, desigur, prin prisma experienţei personale. Debutul îl fac într-o structură info-documentară mică -Biblioteca Cooperației Meșteșugărești-, despre care multă lume nu știe de existența acesteia. După 1990 am participat la primul concurs organizat în Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași, intrând după acumulări dobândite în cei 12 ani petrecuți în mica bibliotecă, într-o structură info-documentară universitară, într-o lume care obligă profesional. M-am implicat activ în activitatea instituției: organizarea de conferințe, schimburi de bune practici, participarea la multele, foarte multele cursuri de formare propuse de noua etapă în care intram: biblioteca informatizată. Participarea în calitate de coordonator pentru bibliotecile universitare din Iași – Biblioteca Centrală Universitară<< Mihai Eminescu>> și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> – în proiectul TEMPUS-Jep 9596, implicarea în proiectele de formare profesională LEONARDO DA VINCI -DECIDOC și CERTIDOC, participarea mea la Conferința organizată la Caen-Franța Bibliothèques sans frontières – cu participanții membrilor listei de discuții Biblio-Fr. La masa rotundă a seminarului, în încheiere (3-5 aprilie 1998), alături de delegatul Canadei, Jean-Claude Guédon, consilierul Ministrului Culturii şi Comunicaţiilor, Olivier Sagna-cadru didactic al Universităţii de profil din Dakar, Senegal, am fost invitată să prezint situaţia informatizării şi a accesului la Internet, România fiind un model de dezvoltare pentru Europa de Est. Acolo, l-am audiat pe Jean Michel discutând despre importanța formării profesionale în societatea informației și a cunoașterii. A fost momentul decisiv în care am hotărât să pun pe hârtie noutățile și cerințele profesiei în articole și cărți de specialitate, sau să le fac cunoscute în schimburile de bune practici. Am avut în permanenţă proiecte ştiind că viitorul se conturează cu noi cerinţe. Am deranjat prin altruismul meu, prin dorinţa de a munci în echipă, de a întreba fără jenă, dacă nu am ştiut ceva: tânăr sau coleg cu experienţă, român sau străin, din biblioteca judeţeană sau universitară. Am întrebat pentru a putea merge mai departe. Am fost unul dintre pionierii informatizării, un specialist care prin activitatea sa de zi cu zi a contribuit la formarea unei noi societăţi, la transferul de cunoştinţe. Greşelile sunt omeneşti şi nu mi-a fost niciodată frică de ele!  Dacă doreşti să faci un lucru bun pentru cei mulţi, dezinteresat, indiferent de piedici poţi lucra contribuind la dezvoltarea profesiei, făcând transferul de cunoştinţe şi prin scrieri. Trebuie să fii tenace, puternic şi să ai încredere în tine. Pentru mine, proiectul TEMPUS a fost un moment de răscruce, din punct de vedere profesional… La încheierea activității, am trimis pe lista de discuție a bibliotecarilor români BIBLOS un mesaj de rămas bun, colegilor virtuali, primind multe mesaje de felicitare și apreciere asupra activității mele. Profesia de bibliotecar făcută cu pasiune devine o dependenţă frumoasă care înnobilează, îţi deschide mereu noi orizonturi, te face să relaţionezi şi să comunici mereu. Einstein spunea: „ce faci pentru tine piere odată cu tine, ce faci pentru alţii, va dăinui”. Mult adevăr cuprind aceste vorbe. Am scris această carte din dorinţa de a împărtăşi din experienţa mea şi de a demonstra că pasiunea şi tenacitatea într-un anumit domeniu nu pot fi sufocate de dorinţele unora. Dacă ar fi să o iau de la început, aceeaşi profesie mi-aş alege. Contează mulţumirea pentru cărămida pusă în edificarea unei clădiri vechi, frumoase şi de mare viitor, cum îmi place să definesc profesia căreia i-am dăruit tot ce am putut de-a lungul a peste trei decenii; profesie care stă la baza dezvoltării unei societăţi. Citatul cărții extras din opera scriitorului francez Saint Exupery sintetizează activitatea mea, așa cum fiecare citat al capitolului oglindește în esență etapa profesională parcursă.

VT: Ce s-a mai întâmplat în “vacanța mare” ?

NM: Pensionarea mi-a adus mai mult timp şi am continuat unele proiecte profesionale începute cândva, dar neterminate. Ocupându-mă mai mult de formarea profesională, susținută la Vaslui, activitatea editorială căpăta noi forme pentru mine. Aveam mult material în calculator, material ce trebuia finalizat, așa au apărut la editura ieșeană PIM: Biblioteconomie în întrebări și răspunsuri (2009), Issismarc: ghid de prelucrare a resurselor informaţionale(2010); Agenda bibliotecarului (2011); Biblioteconomie şi ştiinţa informării în întrebări şi răspunsuri: 2 vol.(2012), dar și lucrări, note, memorii, schiţe, amintiri grupate în paginile unor cărţi: Şuetă de familie (2009); 5 zile în Ţara Sfântă: note de călătorie (2011); Pelerinaje la mănăstirile țării 2 volume  (2017, 2018);  M-am ocupat în calitate de referent științific de lucrarea Danielei Argatu: Ghidul bibliotecarului școlar. Eurocompetențe profesionale: Editura Ștef, 2014, apreciată de specialiștii din Franța.Consider că este o primă lucrare care valorifică proiectul CERTIDOC, Am contribuit prin traduceri din franceză în română, în cadrul Asociației <<Charlotte Sibi>> la elaborarea unor lucrări dedicate celebrei profesoare de franceză din Iași, adevărat model european cu mult înainte de 1990, fiica fostului consul francez la Iași, fosta mea profesoară de franceză în particular… Lansarea unor cărți la Iași și Chișinău, conferințe despre formare și eurocompetențe, participarea la unele emisiuni ale posturilor locale de televiziune (TeleMoldova, Digi24, TeleM), intervenții în presa locală sau de specialitate sunt câteva din activitățile din agenda mea din această perioadă. Particip în cadrul Centrului Cultural Multifuncțional pentru Vârsta a Treia Iași, care are misiunea de a readucerea în viața socială și culturală activă a persoanelor de vârsta a treia prin participarea la diferite activități de petrecerea timpului liber. Aici a fost lansată cartea Provocări în zodia cărții cu prilejul Zilei internaționale a  persoanelor vârstnice (1 octombrie). Aici se face -prin activitățile organizate-legătura dintre generații prin prezența tinerilor. Am contribuit și la apariția unor cărți omagiale dedicate unor colege, bibliotecare care au împlinit o vârstă frumoasă contribuind nu numai la evoluția  profesiei prin activitățile desfășurate, ci și prin activitatea lor editorială.

VT: Ce alte proiecte ai pentru “vacanța mare”?

NM : Cel mai important proiect este cartea la care lucrez având titlul provizoriu: La răscruce de milenii: roman autobiografic, o lucrare la care folosesc mult material documentar nu numai din arhiva familiei, recurg la informații și evenimente din toate sferele societății, comentate și văzute  de mine.

VT: Anul acesta, cu vreo 5-6 săptămâni înainte de Paște, te-ai documentat și ai petrecut timp adunând informații și imagini prețioase despre această sfântă sărbătoare, pe care le-ai atașat în documente și le-ai trimis via-email prietenilor, familiei. Ce te-a inspirat și ce a însemnat pentru tine să faci aceste daruri celor pe care îi simți aproape de sufletul tău?

NM: Lucrez la calculator din 1995. În acești 27 de ani am adunat multe informații din diferite domenii pe care le-am arhivat pe diferite teme și subiecte. Adepta faptului că informația trebuie să circule și a faptului că sărbătorile sunt momente pregătite din timp din toate punctele de vedere, am încercat să împărtășesc apropiaților virtuali informații legate de aceste sărbători. Paștele, așa cum este oglindit de creștini prin exponate în expoziții și muzee, prin versuri, prin pregătiri estetice, dar și gastronomice, neuitând de tradiții și obiceiuri. Mi-a făcut o mare plăcere să pregătim împreună marea sărbătoare a creștinătății. Fiecare a dorit să vină cu ceva nou în pregătirea zilei sau… recunosc i-am incitat la… schimbare, la nou !

VT : Pot spune că ştiu şi mai multe despre tine acum, după ce mi-ai răspuns la întrebări. Şi totuşi, cine eşti tu, Nicoleta Marinescu? Cum te-ai descrie pentru o persoană care ar vrea să-ţi vadă portretul interior şi ar dori să te cunoască cu adevărat?

NM : Sensibilă, dar puternică, tenace, dar răbdătoare, altruistă, dar rațională, cu o memorie de invidiat, cu afinități pentru frumos, pentru arte, pentru cuvântul scris, păstrătoare de tradiții și obiceiuri pe care doresc să le transmit, pentru unitate, demnitate, adevăr, respect, dar… cu o viteză prea mare de a adapta noul, devenind obositoare uneori. La aniversarea mea de 71 ani am primit urările următoare : ”Mata ești ca un buncăr, pe care nimic nu îl poate doborî ! Nici rachetele, nici bomba atomică ! Cu o putere extraordinară și o voință de titan ! Să fii la fel de puternică și să treci peste orice în viață !”. O caracterizare amuzantă la prima vedere, dar exprimă un adevăr pe care problemele de viață cu care m-am confruntat m-au transformat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat și îmi va da, mulțumesc pentru că m-am născut pe aceste meleaguri binecuvântate.  Înălțarea spirituală este un bun care nu poate fi descris și nici furat. Este acel ceva ce te schimbă în bine, acel ceva constatat de cei din jur în comportamentul tău.

VT: Mulţumesc mult pentru răspunsurile tale care m-au invitat să călătoresc în istoria familiei tale şi a activităţii tale profesionale. Mă simt binecuvântată să am prieteni ca tine, generoşi, plini de spirit, de viziune, iniţiativă, tenacitate, pasiune. Eşti un model de inspiraţie pentru toţi cei care doresc să înveţe de la tine şi să aplice în propria viaţă  idei şi valori ale succesului.

Iulie 2021

Valentina Teclici – CU FOCUL PASIUNII NESTINS

CU FOCUL PASIUNII NESTINS

 

Înainte de-a o cunoaşte pe doamna profesor Elena Anuşca-Doglan în persoană, auzisem multe lucruri extraordinare despre ea de la prietena mea de-o viaţă, Vasilica Grigoraş. Locuiam încă în România când am aflat cum şi-a folosit creativitatea ca să transpună în proiecte dorinţa ei de a deschide ferestre dincolo de graniţele României prin care să strălucească frumuseţea dansurilor populare şi a costumelor noastre naţionale. Dorința i s-a împlinit într-un mod admirabil prin iniţierea Festivalului de Gimnastică și Dans „Prietenia”, cunoscut de-a lungul timpului peste țări și mări. Proiectele derulate au încorporat pasiunea ei pentru dans, gimnastică şi muzică, talentul unor copii, disciplina pe care şi-au impus-o ca să atingă performanța de artişti, precum şi crezul insuflat de profesoara lor, că munca făcută cu bucurie şi temei dă rezultate spectaculoase. Am primit de la prietena mea, Vasilica, fotografii din locurile unde au fost cu ansamblul de dansatori, punând cu mândrie Vasluiul pe harta Europei. Aceste lucruri minunate se întâmplau pe la sfârşitul anilor ‘90.

Am emigrat în Noua Zeelandă (NZ) în 2002, dar distanţa dintre România şi NZ, nu a făcut altceva decât să invite veștile bune despre activităţile pline de succese ale doamnei profesor Elena Anuşca.

În 2009, când am revenit în România împreună cu soțul meu, Robert, și am stat la Vaslui o săptămână, găzduiți de prietena mea, Vasilica, am reușit să o cunosc personal pe doamna Anușca-Doglan, care pentru mine a devenit Elena. Căldura care emana din întreaga ei ființă, a topit dintr-o dată distanța impusă de pronumele de politețe. Elena, vecina și prietena Vasilicăi, a fost deseori invitată la o cafea ori la prânz de prietena mea. Simțeai energia Elenei, înainte de a-i deschide ușa, pentru că venea întotdeauna grăbită de undeva ori se grăbea să ajungă undeva, acel undeva fiind Colegiul „Anghel Rugină”, Palatul Copiilor, o bibliotecă școlară, o întâlnire importantă… Când Elena povestea despre munca ei cu copiii, ochiii îi căpătau o strălucire de mamă extrem de mândră de pruncii ei. Am simțit din plin energia pozitivă pe care o emana atunci când vorbea despre munca ei. Părea, și de fapt și era, o persoană extrem de ocupată.

Ocupată, dar cu inima ei generoasă, a reușit să-și facă timp și să folosească mașina familiei ca, împreună cu soțul ei, să facem o excursie de o zi la Huși, unde eu și Robert, am vizitat mormintele părinților și bunicilor mei, o verișoară și câțiva prieteni apropiați. Soții Anușca-Doglan au mers să viziteze niște rude într-un sat de lângă Huși, lăsându-ne vreo 6 ore la dispoziție pentru vizitele programate. Mi-amintesc că a fost o zi de vară însorită, că am reușit să facem poze, că am povestit și râs în mașină, că a fost o atmosferă plăcută și destinsă. La întoarcerea spre Vaslui, domnul profesor Gheorghe Anușca-Dolgan, șoferul expediției, a oprit să facem un popas la statuia lui Ștefan cel Mare, prilej cu care soțul meu, curios și foarte dibaci la pus întrebări, a primit de la Elena o adevărată lecție de istorie despre Ștefan cel Mare. Cu altă ocazie, când am petrecut câteva ore cu soții Anușca-Doglan, în mașina lor, mergând la Galați, am aflat mai multe unii despre altii, apropiindu-ne și mai mult.

În 2018, când am revenit în România și am stat câteva săptămâni la prietena mea Vasilica, întâlnirile matinale la o cafea împreună cu Elena erau adevărate oaze de bună dispoziție. Pasiunea pentru munca ei de a învăța copiii să danseze, nu-și pierduse nimic din intensitate. Deși pensionară și arăta fizic puțin obosită, energia ei spirituală lucra la capacitate maximă, viața ei fiind și mai complexă decât ultima dată când petrecusem timp împreună, fiindcă între timp se îmbogațise cu nurori, nepoți și un câine de apartament.

Sunt beneficiara unui gest extrem de generos al Elenei. Într-un an, mi-am propus ca la începutul primăverii, să le povestesc colegilor mei poeți din NZ, la şedinţa lunară de cenaclu, despre semnificația zilei de 1 Martie în tradiția, spiritualitatea și cultura românească. Am dat „zvon” în țară că am nevoie de mărțișoare. Vasilica a vorbit cu Elena, Elena a mers la Palatul Copiilor, iar dna Mirela Nistoroschi, directoarea instituției, cu aceeași disponibilitate de a dărui i-a pus la dispoziție Vasilicăi mai multe cutii pline cu mărțișoare realizate de copiii care veneau la Palat, din care a ales circa 100 și mi le-a trimis în Țara Norului Alb și Lung. Cum să nu iubești asemenea oameni? Cum să nu-i respecți?

Întâlnirile cu Elena au continuat pe Skype, prin e-mailuri, prin invitațiile de a participa la diferite activități. Entuziasmul ei a fost mereu la cote înalte, fie că era vorba de o lansare de carte, un simpozion în care tema principală a fost Violența cu efectele ei pe toate planurile umane și sociale, fie că era vorba de spectacole date de copii și care puteau fi vizionate on-line.

Aș dori să menționez modestia Elenei, o calitate pe care o au doar oamenii care își dăruiesc timpul, talentul, abilitățile necondiționat. Lucrând la o carte aniversară, am avut nevoie de o fotografie de-a Elenei, care era unul dintre colaboratorii cărții. Am fost plăcut surprinsă să aflu că anul trecut  a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Vaslui, de care nu mi-a spus niciodată, deși am comunicat via – email.

Elena face parte din categoria oamenilor aleși, care iubesc copiii și cred că pot să le insufle dragoste pentru artă, indiferent de forma ei de expresie, care pun acțiunile mai presus de cuvinte, care nu au timp de problemele altora pentru că-și folosește timpul pentru soluții, care pun pasiune și entuziasm în toate datoriile și rolurile vieții care ne leagă unii de alții și ne armonizează: cele de cetățean, dascăl, coleg, partener de viață, părinte, bunic, vecin…

La mulți ani, dragă Elena! Păstrează nestins focul pasiunii cu care le faci pe toate! Continuă să înfrumusețezi pe cei pe care-i atingi cu talentul, crezurile și idealurile tale. Să fii sănătoasă și binecuvântată!

 

Dr. Valentina Teclici

Napier, Noua Zeelandă

Vlad Vasiliu – MĂRȚIȘOR

 MĂRŢIŞOR*

Femeia aceasta e Mama mea;

Această femeie-i Soţia mea;

Copilul acesta mi-e Fiica:

Credinţa,

Iubirea,

Speranţa.

Trei flori vâlvătăi, în glastra existenţei mele.

Trei onirice stele,

ce-n nopţi, împrăştie ceaţa.

Le-aş închina un poem,

dar mi-e teamă:

Iubirii nespuse nu poţi să-i dai vamă.

Le-aş închina un poem,

dar în momentul suprem

uit. (Sau mă fac numai că uit?)

şi seara

doar seara,

ca-n fiece seară,

mă-nchin:

În numele Mamei,

şi-al Fiicei,

şi al Iubirii Eterne,

AMIN!

 

 TRINKET

This woman is my Mother;

This woman is my Wife;

This child is my Daughter:

Faith,

Love,

Hope.

Three ardent flowers in the vase of my existence.

Three dream stars

scattering away the fog through the nights.

I would dedicate to them a poem,

but I’m afraid;

Unconditional love has no price.

I would dedicate to them a poem,

but at the supreme moment

I forget. (Or did I just pretend it?)

and in the evening

just in the evening,

as in every evening,

I bow:

On behalf of Mother,

and Daughter,

and of Eternal Love,

AMEN!

Translated into English: Valentina Teclici

*„Toamna iguanei”, Editura Axis Libri, Galaţi, 2016; „Poetical Bridges – Poduri lirice, Vol 2, ” Scripta manent Publishing House, Napier, 2018)

Valentina Teclici – Mărțișor; Primăvara

Mărţişor

Aici soarele arde prin găurile de ozon.

1 martie.  Vara fierbinte

nu dă semne de plecare.

„E cea mai frumoasă vară

din ultimii 20 de ani!”, spun unii…

Acolo, la voi se topeşte zăpada

şi-nfloresc ghioceii.

Mulţi dintre cei născuţi aici

au văzut ghiocei doar în desene ori fotografii.

Semnificaţia mărţişorului?

Doar o tradiţie ca multe altele.

1 martie. Primesc mărţişoare virtuale

de la prieteni. Le sărut inima.

Răsucesc fir alb şi fir roşu

cu degetele memoriei.

1 martie, zi toridă.

Merg desculţă pe malul occeanului,

binecuvântată de apa sărată şi de azur.

Spuma oceanului pare un lan

de ghiocei fremătând.

Mă scald în ei şi-i prind franjuri în păr.

Simt o bucurie nebună.

Dansez în lanul de ghiocei

dans inocent, dans languros,

dans adânc, dans înalt,

dans roşu, dans alb.

În mine înfloreşte

o primăvară nebunatecă

înţeleasă doar de oceanul

pe care-l iubesc până la durere

şi care mă renaşte până la moarte.

                                 (Napier, 2016)

Primavăra

De câte ori adie primăvara

în sufletul meu,

iubirea mă plouă cu muguri

şi tot ce ating are căldură magică.

Verdele urcă pe trepte de lumină

inundând ungherele uscate ale frunzelor

şi-ale viselor neîndrăznite.

Jocul ideilor, joc de copil,

fără reguli, frică şi limite.

Pe scena imaginaţiei orice devine posibil.

Dorinţa si speranţa

cresc aripi din trilul păsărilor

şi se scaldă-n eternitatea florilor

Ca-n apa sfinţită a botezului.

De câte ori adie primăvara

sunt roua albastră, graţia libelulei,

seninul pruncilor, cariatida iubirilor,

sămânţa binecuvântată în ogorul viselor.

Valentina Teclici: Florin Gheorghiu – CU DOUĂ PATRII PE HARTA INIMII

Imagini pentru poetul florin gheorghiu grecia

 

În urmă cu nouă ani, după ce Florin Gheorghiu a publicat prima sa carte de versuri, în recenzia pe care am scris-o, i-am făcut şi o succintă prezentare biografică: „Spiritul diasporei a devenit mai bogat prin apariţia volumului de versuri „Sentimente în chihlimbar”, semnat de Florin Gheorghiu. Cine este Florin Gheorghiu? Un vechi prieten, din perioada adolescenţei, cu care m-am regăsit după 38 de ani, graţie altei vechi prietene şi internetului. Cine este Florin Gheorghiu? Un om de ştiinţă şi cultură, născut la 22 februarie 1951, în oraşul Huşi, judeţul Vaslui. A absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Biochimie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi a finalizat şi susţinut un doctorat în Biochimie în cadrul aceleiaşi facultăţi. A debutat cu versuri în revista „Literatorul” (1992), redactor şef Marin Sorescu. Cu sprijinul scriitorului Eugen Uricariu, a fondat în anul 1992, revista „Ateneul Eleno-Român”. A colaborat şi colaborează cu versuri şi articole la „Literatorul”, „Curierul Românesc”, „At

eneul Eleno-Român”. Cine este Florin Gheorghiu? Un om care, aşa cum mi-a mărturisit, are două patrii pe harta inimii şi care întotdeauna se întoarce cu mult drag la rădăcini, să simtă că-şi umple bateriile până la următoarea întoarcere. Căsătorit cu Vasiliki, de origine greacă, Florin Gheorghiu a emigrat în Grecia în urmă cu 28 de ani şi locuieşte în Atena, unde este co-patronul unei firme de analize medicale. Cine este Florin Gheorghiu? Un om generos, care a donat drepturile de autor ale acestei ediţii Fundaţiei Prietenii Iaşului „Emil Alexandrescu”, în vederea acordării de burse unor copii valoroşi, fără posibilităţi materiale.”

După ce ne-am regăsit şi-am reînnodat firul prieteniei, informaţiile despre viaţa noastră familială, profesională şi literară au circulat în ambele direcţii şi-am reuşit să avem o imagine a provocărilor întâmpinate, a realizărilor, a proiectelor. Am reuşit să petrecem timp împreună în România, în Iaşi, când Florin Gheorghiu şi-a lansat al doilea volum de poezie, „Pe urma zborului”, dar şi în Grecia, unde am avut onoarea şi privilegiul să-i fiu oaspete pentru 10 zile. M-am simţit binecuvântată să-i cunosc personal soţia, pe Vaso, aşa cum este numită de cei apropiaţi, cu care m-am simţit pe-aceeaşi lungime de undă din prima clipă. Vaso a lucrat în biochimie ca şi Florin. Am perceput-o ca pe o femeie extrem de puternică, care a crezut cu convingere în talentele de cercetător şi de poet ale soţului ei şi l-a încurajat să-şi realizeze idealurile. Vaso mi-a povestit despre bunătatea cu care soţul ei, Florin, i-a tratat părinţii cu care au imigrat şi-au locuit împreună în Grecia până când s-au stins din viaţă. În vizita mea în Grecia, l-am cunoscut pe fiul lor, Dimitris Florin, de profesie medic ortoped şi pe logodnica lui, Maria, medic pediatru. Între timp, Dimitris şi Maria s-au căsătorit şi au o fetiţă, Anastasia, care în iunie va împlini 5 ani, în creşterea căreia, Florin şi Vasco, ambii bunici-pensionari, s-au putut implica cu multă dăruire, dragoste şi devotament.

Deşi a imigrat în Grecia de aproape 40 de ani, Dr. Florin Gheorghiu a demonstrat că poţi fi un adevărat patriot, poţi ajuta cultura şi contribui pozitiv la imaginea patriei tale când trăieşti printre străini, într-o altă ţară şi în altă cultură.

În 2012, Florin Gheorghiu a debutat la editura PIM din Iaşi cu volumul de versuri „Sentimente în chihlimbar”, un omagiu adus iubirii, creaţiei, vieţii, umanităţii.

În acestă carte, omul de ştiinţă şi poetul lucrează în deplină armonie, creând din sentimente un muzeu, o legătură vie între trecut şi viitor ca să aducă lumină şi sens amintirilor şi experienţelor vieţii şi să descifreze împreună misterul vieţii”.

Volumul de debut al lui Florin Gheorghiu a fost prezentat la Cenaclul Balkania Contemporană din Atena cât şi la Târgul Internaţional de carte de la Salonic.

În 2018, poetul Florin Gheorghiu a făcut un adevărat dar iubitorilor de poezie din Grecia şi culturii greceşti prin traducerea şi publicarea în limba greacă a volumului „Sentimente în chihlimbar” care a fost lansat la sediul editurii Gavrilidis din Atena, cu o sală arhiplină.

În 2013, poetul Florin Ghorghiu a publicat al doilea volum de poezie, „Pe urma zborului”, care a apărut la Editura PIM din Iaşi. Prima lansare de carte a avut loc în Iaşi, prilej pentru care poetul huşean a invitat prieteni şi foşti colegi de liceu care s-au grăbit să-l onoreze cu prezenţa. S-a întâmplat să fiu în România, aşa că m-am grăbit să dau curs invitaţiei şi m-am bucurat nespus să-i revăd şi să schimb câteva cuvinte cu alţi huşeni, care mi-au împrospătat imediat în minte amintiri din timpul adolescenţei şi-al anilor de liceu.

Despre această carte de poezie, Valerica Mitu a scris: „Bogat în figuri de stil (metafore şi comparaţii cu precădere), abordând teme precum viaţa, timpul, cultura şi civilizaţia, cunoaşterea şi arta, opera poetică a lui Florin Gheorghiu constituie o reflecţie asupra condiţiei omului în societatea contemporană”.

„Pe urma zborului” este o pledoarie şi un omagiu adus zborului către absolut ale omenirii. Florin Gheorghiu confirmă cu acest al doilea volum de versuri că este un poet autentic, un poet matur. Iar poeziile sale, pline de forţă şi substanţă” a comentat Monica Ioan Chihaia.

Cu tenacitate şi talent, autorul a tradus această carte în limba greacă. Lansarea a avut loc vineri, 12 februarie 2016, la sediul Editurii Gavrilidis, din Atena. Evenimentul „Pe urma zborului – Στα ίχνη της πτήσης” a adunat peste 70 de iubitori de cultură, de poezie, români şi greci, prieteni, reprezentanţi ai asociaţiilor Armonia şi Balcania Contemporană care apreciază activitatea autorului.

„Insomnia iubirii” este al treilea volum de versuri al lui Florin Gheorghiu, publicat în Iaşi, la Editura Doxologia (2020). Poetul îşi etalează bogata cultură generală, capacitatea de introspecţe, abilitatea de-a observa mediul şi societatea în care trăieşte, cât şi tenacitatea omului de ştiinţă de-a face din multiplele faţete ale iubirii un subiect de analiză.

Vasilica Grigoraş comentează că poetul „a conceput poezia cu spiritul treaz (insomnie) în chip rațional, spre căutarea tâlcului adânc al existenței umane (iubire), plecând de la izvoare antice (…) Iubirea profundă a poetului pentru Pământ, pentru oameni, pentru flora și fauna acestuia, este laitmotivul, care ca un fir roșu străbate întregul volum, de la prima, până la ultima sa poezie”.

Vasilica Grigoraş de asemenea afirmă: „Cu toată adaptarea firească a poetului la viața și la tot ceea ce înseamnă GRECIA actuală pentru el, rămâne în structura sa intimă, ROMÂN.

Într-adevăr, Florin Gheorghiu nu şi-a uitat nici rădăcinile, nici limba maternă pe care o elogiază în poezia sa „Limba vorbită”, publicată în volumul „Pe urma zborului” astfel: Fratele meu geamăn, poetul / Când amintea despre limba vorbită /… Îmi spunea c-o respiră tot timpul ca aerul! / Eu mă imaginam un scafandru aflat în adânc / În oceanul de vise, din ea, cer cu nesaț respirând ”.

Florin Gheorghiu este un ambasador al culturii şi literaturii române în Grecia şi al culturii şi literaturii greceşti în România, prin felul în care s-a implicat în viaţa culturală a ambelor ţări, prin rolul de ghid pe care şi l-a asumat, impresionând cu cunoştinţele sale enciclopedice oamenii de artă şi cultură cât şi prietenii care au vizitat Atena, De asemenea, a creat o punte între cele două culturi prin cărţile sale, publicate iniţial în limba sa maternă şi pe care, ulterior, le-a tradus şi în limba greacă.

Poetul şi omul de ştiinţă Dr. Florin Gheorghiu poartă pretutindeni în lume valorile fundamentale ale familiei şi ale educaţiei temeinice primite în oraşul natal, în urbea lui Eminescu şi în Grecia.

 

La mulţi ani rodnici şi buni, prieten vechi şi frate geamăn întru poezia scrisă cu două patrii pe harta inimii.

 

Dr. Valentina Teclici

Noua Zeelandă,

22 februarie 2021

 

 

Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

Valentina Teclici – Revista Logos și Agape

Lemn de vioară, inima

 

Copacul transcendental

aripă orientată spre cer

deschide al vieţii portal,

reculegere şi patima,

lemn de vioară, inima.

 

Rădăcinile grele

de visuri şi esenţe

primordiale şi ultime,

râvnesc să soarbă din soare

lumini roditoare.

Crengile încărcate

de fructe, larve, humă

se vor purificate

cu lacrimi de lună.

 

Inimă de gheaţă, inimă de jar

lemn de vioară,

mormânt, cruce, altar.

Totu-i mirific

totu-i doar un joc,

înnăscut, repetat,

ştiut pe de rost.

Joc de noroc.

 

Începutul e zbor

sfârşitul e zbor,

lemn de vioară, inima,

copacul transcendental,

umple spaţiul, ca un ascet

între răsărit şi apus, A şi Z.

 

 

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

Pretutindeni, semnele timpului.

Unele, ascunse perle în inima credinţei,

altele, cicatrici aparent vindecate

pe scoarţa sufletului.

Unele, bijuterii ale soarelui,

purtate umil de natură.

Altele, victorii ale minţii,

trimf al aroganţei şi risipei.

 

Pretutindeni sunt noduri marinăreşti

ori noduri gordiene ale încercărilor.

Uneori rochia speranţei e atât de largă

de poate-mbrăca omenirea.

Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,

încremeneşte acordurile viorii

şi formele-şi pierd aura.

 

Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,

născute ori ucise acum,

în clipa împărăţind conştiinţa.

Vei cânta rapsodia iubirii?

Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?

Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?

Ori frunză cenuşie de renunţări?

Ce vei însemna acum pe pânză?

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

 

Zbor

 

Sunt ca o pasăre,

cu o săgeată-n aripă.

Zborul meu albastru

e cântec, voință,

credință, bucurie, visare.

Colivia mea cu ferestre deschise

e ca un colier la gâtul lunii.

Libertatea e fără preț, fără margini,

nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând

n-o pot primi sau oferi

e numai o stare de spirit.

Sunt ca o pasăre

cu o sageată-n aripă

dar spiritul meu e liber.

Liber ca sageata pornită din arc.

Liber ca pasărea țintind cerul.

 

 

Cum aş putea…?

 

M-am lăsat strivită sub copitele timpului,

Cal fantastic, galopându-mi viaţa,

Să mă pătrundă clipa, măreaţa,

Cu gheaţa şi jarul nerostit al cuvântului.

 

M-am lăsat întinsă pe-a dorului roată,

Flacără-nvârtind cercul speranţei,

Chemările prinse-n sfera rezonanţei

Lumina dorului de-amurg reflectată.

 

Cum aş putea ecoul dragostei să-l prind

Când se loveşte de-al tăcerii nimb

Să-i dau putere de cascadă-ntr-un sonet,

 

Să clocotesc, să strig vis de poet?

Cum aş putea, în trecătoarea clipă

Să fiu tumult, tăcere, ţărână şi aripă?

——————————

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

28 ianuarie 2022

 

Valentina TECLICI – Poesis

BEN TODICA: Scriitoarea Valentina Teclici

Hongi, respiraţia vieţii

Frunte lipită de frunte

nas apăsat pe nas.

Respir respiraţia ta,

respiri respiraţia mea

într-un moment unic

de apropiere, atingere,

înţelepciune şi iluminare

dăruit de zei.

Hongi e felul în care

maorii îşi dau bineţe,

preamărind cu umilintă

egalitatea noastră ca fiinţe

şi recunostinţa

faţă de darul divin,

respiraţia vieţii,

cu care începem

şi ne continuam

călătoria.

Galben balsam de vindecare

 Am adus cu mine, la capătul lumii,

hora și sârba românească

să-și reverse neasemuirea

în vegetatia mănoasă,

sub cupola Sudului.

Când mi-e dor de copilărie,

tinerețe ori albastru

dansez cu pescărușii,

ierburile sărate, dezrădăcinate

ale trecutului și-ale oceanului.

dansez în nestire, până la epuizare,

galben balsam de vindecare.

Valurile, suratele

intră-n ritmul tarafului

din sufletul meu

şi dansăm împreună,

cu brațele încununate pe umeri

ca flacăii și fecioarele,

până bucuria înflorește

explozie roșie de pohutukaua

şi descifram înțelesul

câmpului țesut cu ierburi și flori

şi-al culorilor dansând de veacuri

în covoarele și costumele neamului.

Oglinda

Oglinda din perete arată

că vârsta sufletului

mi-e neschimbată.

Pasărea Paradisului

atinge Luna cu versul,

culorile dau în pârg

şi hrănesc Universul.

Haloul inimii

topeşte sloiul disperării.

Iubirea, efect domino,

aprinde făclia iertării.

Binecuvântarea curge

ca uleiul, felină.

Mă doare Soarele

de-atâta lumină.

 

Încotro vă-ndreptaţi?

Timpul, arbore mirific,

desfrunzeşte secundele şi orele zilei,

elegant ca dansul gheişelor.

Clorofila, fântână arteziană,

sărută fruntea soarelui

cu peceţile verzi ale-nceputului.

Încotro mergeţi, codri seculari?

Să ne-nchinăm sfârşitului

care ne naşte continuu

în ritm de tamburină

bătut de aripi de vânt, albine, păsări

şi copite de-animale pribege.

Încotro vă-ndreptaţi, prunci ai lumii?

Spre misterul vieţii,

să ne legănăm în scrânciobul iubirii,

să urcăm scări cu trepte de cenuşă,

oblojindu-ne, zâmbind, dezamăgirea

şi, purtând în dinţii încleştaţi victoria

ca pe-o capă ori stindard sfâşiat,

să ne rostogolim pe sferele

experienţelor omeneşti

până la capătul jocului.

Povestea fiecărui element

 Dălţi văzute şi nevăzute

modifică continuu forma

mineralelor, gândurilor, faptelor.

Esenţa, aluat divin,

respiră luminile şi umbrele creaţiei.

Dălţi măiestre, uşoare,

ca inspiraţia, iubirea, speranţa.

Dălţi grele, ca blestemul, durerea,

cătuşe ale curajului, vindecării,

evoluţiei şi misterului.

Urmele pe trupuri, rănile din suflet,

litere cu fier înroşit, peceţi ale stelelor,

povestea fiecărui element.

Istoria mea, albie dantelată de râu,

Istoria ta, munte înflorit de vulcan.

Câţi sculptori stângaci, ori cu har

au lucrat împreună

piatra, lemnul, metalul,

aripa de vis, petalele sentimentelor

să creeze exponatele

din expoziţia schimbătoare a Universului?

Câţi dintre ei s-au îndrăgostit aievea

de creaţiile lor, trăind clipa sublimă

a împlinirii şi nemuririi?

——————————

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

20 ianuarie 2022

Vasilica Grigoraș – PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare, natură şi copac

LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI, DRAGA MEA PRIETENĂ – VALENTINA TECLICI!
Mulțumiri din suflet prietenului nostru, scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică pentru realizarea minunatului videoclip!
PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ
Două Doamne… (vedeți prima fotografie) Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.
Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram
îndrăgostite nebuneşte
de buchea cărţii
și cu o poftă verde
inspiram cuvântul
din paraclisul luminii.
Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).
Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.
Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.
Prinse precum înaripatele
în coroana unui copac
timpul ninge
inimile noastre
cu-amintiri de neuitat.
Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.
Călători prin viaţă
deprindem
exerciţiul prin care
urechile inimii aud
vocea prieteniei.
Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.
A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!
Priveam pe furiş
cerul din noi
şi ne ploua
gânduri prefăcute
în flori de cireş.
Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!
Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc. Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.
Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că
atunci când
în zorii vieții dăm
lumină viselor
amurgul ne colorează
împlinirile.
iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă
punând faţă-n faţă
trecutul și prezentul
am putut zidi
temelia viitorului
unei prietenii pe viață,
conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și
din caratele
prieteniei noastre
am adăugat cu răbdare
pagini de neuitat
într-o poveste adevărată.
Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.
Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.
Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei. Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.
Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.
Îmbrac redignota
cuvântului și hrănesc
pana scrisului cu apă vie
sporind izvoarele PRIETENIEI
întru RECUNOȘTINȚĂ.
Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.
Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.
La mulți ani binecuvântați!
Vasilica Grigoraș
Foto- eu și Valentina:
1. Botanical Garden Napier,
2. Izvoarele termale, Whakarewarewa, Rotorua
Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, inclusiv Vasilica Grigoras

Valentina Teclici – Christmas Vision* = Viziune de Crăciun

Christmas Vision*


Let’s feel the magic of Christmas
like reading a fair-tale book
with no worries about Covid-19
wars, inflation, unemployment,
addictions, conspiracies or poverty.

Let’s allow the love, the hopes,
the abundance, the spirituality
of Papatūānuku and human beauty
to be our carols for this year.

Let’s Aroha’s deeds to ignite our souls
and kindness to ring at doors
like holly bells.
Let’s put on the table
the greatest vision
for our whānau, the land
and the whole world.

Let’s wish to everyone
what we’d wish for ourselves,
Feel the magic of Christmas
melting our hearts.
Let’s keep the positivity
and beauty forever
and remain in our spirit
a Christmas carol,
a shiny Christmas tree.

(12.12.2020)


Viziune de Crăciun


Hai să simțim feeria Crăciunului
ca și cum am citi o carte de poveşti
fără griji despre Covid-19,
războaie, inflație, șomaj,
dependențe, conspirații sau sărăcie.

Hai să lăsăm dragostea, speranțele,
abundența, spiritualitatea Terrei
și a frumuseții umane
să fie colindele noastre pentru acest an.

Dragostea adevărată
să ne lumineze sufletele
și bunătatea să sune la ușă
precum clopotele sfinte.
Să așternem pe masă
cea mai clară viziune
pentru familie, pământul străbun
şi lumea întreagă

Să le dorim tuturor
ceea ce ne-am dori nouă.
Să simțim cum feeria Crăciunului
ne îmbunează inimile.
Să păstrăm pozitivitatea,
frumusețea pentru totdeauna
şi sufletul nostru mereu să fie
un colind de Crăciun,
un pom de Crăciun strălucitor.


*Tradusă în limba română: Valentina Teclici

Valentina Teclici – CORESPONDENŢĂ SECRETĂ*

Patru stilouri… pe patru foi

ScreenHunter_33605 Dec. 24 11.46.jpg
Dragă Moş Crăciun…

Iza, Sînziana, Liviu şi Claudiu şi-au propus să-i mulţumească Moşului pentru daruri, mai ales că Moşul a fost foarte inspirat, aducând fiecăruia exact ce-şi dorise mai mult. Peniţele stilourilor
se poticneau pe foi. Poate cuvintele îşi puneau piedică unele altora, fiindcă era vacanţă şi orice scriere semăna cu un fel de temă pentru acasă.
– Hai să lăsăm fleacurile şi să ne jucăm! Doar ştim cu toţii că Moş Crăciun nu există.
– Ba există! În toate darurile pe care le primim…
– În toate poveştile şi poeziile despre el…
– Şi-n desene… vitrine…
– De Oraşelul copiilor aţi uitat?
– Aveţi dreptate. Cum să nu existe Moş Crăciun, când ieri, chiar eu am numărat vreo cinci în oraş. Deci, lăsaţi pretextele şi, la scris!
– Bine! Nu s-a pus problema că nu ar exista cineva atât de evident în timpul sărbătorilor de iarnă. Ci alta. Ce nume şi adresă trecem la destinatar.
– Hai să deducem!
– Hai! Moş Crăciun, numele.
– Perfect! Strada?
– Strada? A, da. Decembrie, nr.25.
– Localitatea: Daruri.
– Şi… ţara?
– Copilărie.
– Acum că ştim adresa… n-avem de ales. Scrisorile de mulţumire trebuie duse până la capăt, puse în plicuri…
– N-am putea să punem toate foile într-un singur plic?
– Da ce, Moş Crăciun a adus un singur cadou pentru toţi patru?
– Patru cadouri transportate într-un singur sac, dar asta nu are nici o legătură. Gândiţi-vă la bucuria lui când va primi de la fiecare câte o scrisoare.
– Mda!
– Ce staţi? La treabă!
Peniţele alunecau harnice pe foile albe. Era clar că între timp inspiraţia se întorsese acasă, înşirând sprintenă cuvinte calde pentru Moşul care în fiecare an îşi lăsa baltă treburile gospodăreşti şi venea împovărat cu bucurii pe la toate casele cu copii, ori cu oameni mari care aveau în sufletele lor câte un ştrengar, ce-şi făcuse acolo teren de joacă.
Sînziana a vrut sa citească scrisoarea, dar Iza, Liviu şi Claudiu nu i-au dat voie. Ştiți de ce?
Pentru că erau siguri că voi, dragi copii, care citiţi acum această poveste, aţi fi crezut că a copiat scrisoarea pe care tocmai aţi expediat-o Moşului…
Că ați pus la cutia poştală o asemenea epistolă de mulţumire, nu-i aşa?

ScreenHunter_33606 Dec. 24 11.46.jpg
* Caseta cu video-poveşti – Daruri de la Moş Crăciun, 9 poveşti în colaborare cu Cezarina Adamescu şi Ene Stanciu, Editura Galateea, Galaţi, 1992