Valențiu Liviu Mihalcia – BĂTRÂNUL

Stau pe un fotoliu de rafie și savurez cafeaua; alături e o măsuță.
E locul din grădină în care îmi place să observ fiecare schimbare de anotimp.
Și de data aceasta toamna nu se dezminte!
E un amalgam al culorilor, al nuanțelor.
Ceașca de cafea s-a golit pe neobservate și dau impuls gândului ce a pus stăpânire pe mine.
Ținta e parcul!
Douăzeci de minute și sunt deja în fața parcului.
Am găsit și loc de parcare, doar două autoturisme erau acolo!
Liniște și pace, cu atât mai mult! îmi spun în sinea mea.
Aleea de la intrarea principală mi se așterne dinainte.
Cincizeci de metri și am ajuns în zona cu ronduri de plante pe centru și bănci de lemn pe marginile laterale.
În spatele băncilor se află copacii, străbătuți pe alocuri cu mici alei și alte bănci ascunse printre ei.
Nici urmă de oameni, nu e nimeni care să se plimbe la acel moment și să profite de vremea frumoasă de toamnă!
Curios!
Doar trei maidanezi se hârjonesc într-un luminiș.
Caut cu privirea o bancă anume.
E una care mi-a atras atenția de la bun început.
Cu pași liniștiți mă îndrep către ea, oricum nu are cine să o ocupe.
Ajuns în dreptul băncii mă așez ușor, cu grijă, să nu deranjez parcă prin prezența mea acel colț de lume.
Trag aer în piept.
Mulțumire, liniște, pace.
Imaginea toamnei e perfectă, tonurile de culoare ce se așează în tabloul copacilor, trandafirii de pe centru, ce sunt plini de flori și la acest moment, nicio adiere de vânt și soarele este exact în poziția în care reușește să mângâie colțul de parc în care mă aflu.
Închid ochii, fericit de momentul ce mi se oferă, vreau să îl memorez cât mai bine.
Nu-mi dau seama cât am stat în această stare, mi s-a părut că aproape nici nu mai respiram.
Încet, deschid ochii, soarele e complet în fața mea și printre gene imi apare din nou conturul imaginii de toamnă, imagine ce mi se oferă total și numai mie, în acel moment.
Mă îmbib de această priveliște și privirea-mi se mută spre partea stângă a băncii.
Un bătrânel cu pălărie și un pardesiu subțire luase loc exact pe aceeași bancă.
Un zâmbet cald și o înclinare a capului m-au întâmpinat în momentul în care privirile noastre s-au întâlnit.
I-am răspuns printr-o ușoară înclinare a capului.
În același moment străbate din mine și întrebarea, căreia totuși nu i-am dat voie să iasă afară: – Din atâtea bănci libere, tocmai pe asta a ales-o să stea și el?!
Întrebarea a rămas doar în mintea mea și nu i-am mai dat nicio atenție.
Eram prea scufundat în fericirea momentului și voiam într-adevăr să respir o atmosferă în ton cu ceea ce oferea acea frumoasă zi de toamnă.
Liniștea a fost străbătută de o întrebare aruncată de către partenerul de bancă.
Fără nicio introducere, fără niciun prolog, pur și simplu rostogiltă prin aerul ce ne despărțea.
Vă rog, dacă ar fi să facem un exercițiu imaginar, care ar fi imaginea dvs. de țară ideală?
Acum, chiar că m-a rupt din reverie. Cum?! Despre ce e vorba?!, întreb nedumerit în sinea mea.
Din transa în care mă aflam, nimeresc total pe nepregătite direct în mijlocul unui extemporal.
– Cum ați vedea dvs., cum v-ați imagina țara ideală?!, revine bătrânelul cu întrebarea.
Stau puțin, îmi mușc buza de jos, închid ochii și am o ușoară strângere a pumnilor.
Bătrânul a sesizat gesturile mele, care au spus mai mult decat o duzină de cuvinte.
Îmi cer scuze, v-am trezit din starea dvs. de visare, erați plecat parcă într-o altă lume. Recunosc, fără niciun motiv anume m-am oprit din plimbare. Și am luat loc la capătul celălalt al bancii pe care vă aflați dvs., chiar dacă nu simțeam deloc nevoia să fac o pauză. Îmi cer scuze pentru deranj! Întrebarea mă urmărește de mult timp și totuși nu am găsit un răspuns care să fie ceea ce aș fi vrut să fie.
A dat să se ridice, dar atunci am intervenit eu.
Nu, vă rog, nu plecați! Eu îmi cer scuze! Și dacă totuși ați venit cu această întrebare, o să încerc să vă răspund cum înțeleg eu o țară ideală.
Și mi-am început pledoaria:
În tot acest exercițiu de imaginație, consider că elementul cel mai important, chiar definitoriu este poporul, totalitatea locuitorilor acelui spațiu delimitat, acea mare comunitate ce reprezintă unitatea în ceea ce privește limba, tradițiile.
Și acum, o să mă întorc puțin la începuturile lumii, la primii oameni de pe pământ, care au fost Adam și Eva, bărbat și femeie.
Din Scripturi știm că Dumnezeu a creat Pământul, cu tot ceea ce este pe el, tot El a creat cerul, apele, ziua și noaptea.
Și le-a binecuvântat pe toate, iar oamenilor le-a zis să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să-l supună.
Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.
Și l-a luat Dumnezeu pe omul ce îl făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden.
Acum am să forțez puțin exercițiul de imaginație, deoarece în opinia mea, o țară ideală este una care seamănă în construcție conceptuală, spirituală cu cea dinaintea păcatului adamic, în care toate erau bune foarte.
După cădere, după ce s-a scurs multă vreme pe fața acestui pământ și omul în calea sa, a ajuns să aibă o viață încărcată mai mult de rele decât de bune, tot Dumnezeu a considerat că omul are nevoie de un set de reguli universale de conduită pentru a sfârâma răul și a dat Tablele Legii cu cele zece porunci, care nu reprezintă altceva decât codul de comportament al oamenilor pentru a alcătui o comunitate, un popor, o țară în sensul ideal al înțelepciunii divine.
Și acum, revenind la întrebare, consider că doar în acest mod se poate gândi, proiecta, făuri, clădi, dezvolta și perpetua o țară adevărată și bună cu un popor frumos și bun, binecuvântat de Dumnezeu, cu toate în bună înțelegere, în bună rânduială, în bună pace, în bună așezare.
Bineînțeles că în acea țară locuitorii ei vor avea drepturi, vor avea libertăți, vor fi legi bune, vor fi instituții ale statului care vor lucra numai pentru binele general al oamenilor, vor fi conducători buni, vor fi oameni harnici, vor fi oameni desăvârșiți în ale profesiei.
Și ceea ce este foarte important, chiar esențial, este ca toate acestea, chiar dacă nu ar fi fost scrise în tratate, convenții, pacte, coduri, legi omenești, vor fi respectate, vor fi efectiv aplicate, fără o intervenție, o constrângere din partea altcuiva, decât a conștiinței fiecăruia, ca om ce a fost făurit după chipul și asemănarea lui Dzeu și nu poate fi altfel decât bun și drept, un adept al păcii și al luminii.
Viziunea mea de țară ideală continua, uitasem complet de motivul venirii mele în parc, se ștersese cu totul din mintea mea, eram cu totul implicat în procesul de edificare a unei asemenea țări, aveam senzația că particip efectiv ca și cum aș fi avut vreo putere în acest sens, eram transpus cu totul în ideea de imagina, proiecta, construi o țară ideală.
Ideea mă furase cu totul, mă cotropise, mă subjugase, era parcă singurul lucru care conta pentru mine la acel moment.
Și în toată această expunere euforică, m-am oprit brusc.
Oare omul ăla mă mai ascultă?! Oare ce reacție are?! Oare o fi plecat?! Oare râde de mine?! Sau m-a lăsat să vorbesc singur ca prostul?!
Am deschis ochii brusc și m-am uitat în stânga mea.
Nu plecase. Era acolo. Mă ascultase. Dădea din cap, un zâmbet și o mulțumire îi inunda toată ființa.
Am avut dreptate! Nu m-am oprit degeaba!, a zis el, după câteva momente.
Pur și simplu doar mă uitam la el, fără să scot vreo silabă. Avea omul acela o fericire pe față de parcă ar fi descoperit ceva ce căuta demult, un lucru pe care îl căuta și nu mai avea nicio speranță să îl găsească.
Cu un aer simplu, s-a ridicat de pe bancă, a ridicat pălăria cu mâna dreaptă și cu o ușoară înclinare a capului m-a salutat.
A plecat, așa cum apăruse, în liniște și pace!
Din nou, singur pe banca mea!
De prin toate ungherele, parcul a început să se animeze. Perechi, oameni singuri, grupuri, la plimbare cu copii, cu căței în lesă.
Murmurul vocilor a urcat în intensitate până a spart plafonul de liniște de până acum și s-a suprapus noii imagini a parcului.
Am mai stat puțin, curios să absorb și noua postură a celor ce mă înconjoară.
Se schimbase tonul sunetelor, dar am observat că îmi făcea chiar plăcere acea forfotă, gălăgie necesară și de bun simț.
Da!
Cred că abia acum tabloul era complet!
M-am ridicat și m-am dus către mașină, ca să iau drumul către casă.
O nedumerire nu-mi da pace!
Cine era de fapt bătrânelul?!
Și de unde a apărut?!
Și cum de în momentul în care acesta s-a depărtat de bancă a și dispărut?!
Și apoi, ca din pământ au apărut atâția oameni, pur și simplu din senin!
Între timp am ajuns acasă, am lăsat undeva în spate lumea de afară, nedumeririle și întrebările apărute.
Masa și fotoliul mă așteptau în grădină.
Am luat o carte din bibliotecă și am început să o răsfoiesc.
Și privirea mi s-a oprit pe câteva cuvinte înțelepte spuse cândva, demult, de un filozof: „Dacă dragostea ar stăpâni pe pământ, legile ar fi neimportante.“

Valențiu Liviu Mihalcia
Otopeni, 14 decembrie 2021

Valențiu Liviu Mihalcia – Dragoste, multă dragoste

Cioc, cioc, cioc!
La uşa de la intrare.
Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.
Linişte.
Îmi continui lectura.
Cioc, cioc, cioc! Din nou.
Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.
Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.
Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.
Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.
Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.
Uimire?! Spaimă?!
Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.
Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.
Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.
O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.
Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.
Nu pare fiinţă omenească.
Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!
Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:
– Cine eşti?!
O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.
– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?
– Cine sunt? Toţi mă întreabă!
– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.
Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!
– Da! este răspunsul celuilalt.
– Şi de ce eşti aici, întreb eu.
– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.
– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?
– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.
– Să înţeleg că până aici mi-a fost?
– Da, este răspunsul.
Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.
– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?
– Da.
– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!
– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?
– Multe, nu pot exemplifica acum.
– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.
Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.
– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.
– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?
– Nu.
Răspunsul e sec şi hotărât.
– Să mergem, zice Îngerul.
Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o uşurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.
Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.
Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.
Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.
El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.
Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.
– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..
Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.
Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!
Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.
Închide ochii şi afirmativ dă din cap.
Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.
Şi dispare.
O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.
Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.
Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.
Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.
Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.
Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.
Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.
E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.
Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.
Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.
– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.
Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.
În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.
Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?
Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.
– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!
Înlemnesc.
Totuşi, nu a fost vis.
A fost aievea.
Îngerul a fost aici.
EL mi-a mai dat o şansă.
Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.
Da, dragoste, multă dragoste!

09.02.2019
Valenţiu Liviu Mihalcia

Valenţiu Liviu Mihalcia: La mulţi ani, om drag!

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Vechiul an se retrage politicos şi în tăcere.
Şi va intra în arhiva timpului.
Ca să facă loc unui an nou, aşteptat cu nerăbdare, bucurie şi speranţă de întreaga lume.
Fiecare dintre noi, cu voinţa sau fără voinţa noastră, mai temeinic sau mai puţin temeinic reuşim să facem un bilanţ al anului ce se încheie.
Anul ce a trecut, ca întotdeauna a fost plin de bucurii, împliniri, momente bune, dar şi de necazuri, dezamăgiri, momente grele şi cumpene ale vieţii noastre.
Momentul acesta aduce fiecăruia dintre noi o pace în suflet sau dimpotrivă o mâhnire şi un regret al spiritului nostru.
Reuşim oare să realizăm într-adevăr ceea ce am făcut sau nu am făcut, bun sau rău, reuşim în vreun mod să vedem când am fost înţelepţi şi când am fost mai puţin înţelepţi?
Reuşim oare să vedem clar ce am greşit şi cui am greşit?!
Reuşim oare să ne cerem iertare?!
Să ne cerem iertare sufletului nostru, părinşilor, fraţilor, rudelor, vecinilor, prietenilor, colegilor, tuturor celor cu care ne-am intersectat vieţile în acest an şi cărora le-am pricinuit mâhnire şi supărări voite sau nevoite, ştiute sau neştiute?!
Am ştiut oare să iertăm, ca să fim iertaţi?!
Am ştiut oare să iubim, ca să fim iubiţi?!
Am ştiut oare să alinăm, ca să fim alinaţi?!
Am ştiut oare când am pierdut şi când am câştigat?!
Am ştiut oare de ce am renunţat şi nu am mai luptat?!
Am ştiut oare de ce ne-am oprit şi nu am mai crezut?!
Oricare ar fi răspunsul nostru omenesc, să nu uităm nicicând a ne ridica privirea şi a mulţumi pentru tot ceea ce am primit.
Bun sau rău, dulce sau amar, greu sau uşor, fiindcă dacă am căzut, niciodată nu am fost singuri.
Întotdeauna a fost Cineva care ne-a întins mâna şi ne-a ajutat să ne ridicăm şi să mergem mai departe pe drumul cu şesuri, cu dealuri, cărări de munte, treceri de ape.
Să ne ridicăm.
Să devenim mai puternici.
Să devenim mai buni.
Să devenim mai iertători.
Să devenim mai înţelepţi.
Doar astfel putem înţelege că de fapt, fiecare an e un an bun.
Şi când am înţeles într-adevăr acest lucru, înseamnă că El şi-a găsit adăpost în sufletul nostru.

Valenţiu Liviu Mihalcia
31 DECEMBRIE 2018

Valenţiu Liviu Mihalcia iese la rampă cu ”Trei prieteni” de Vasilica Grigoraş

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

M-am delectat în ultimele zile cu un volum de debut, semnat Grisha Onedin, apărut la Editura Oscar Print, Bucureşti, 2015. Dacă nu cunoşti autorul în persoană, nici nu bănuieşti că este vorba de un pseudonim literar. Şi asta pentru că unitatea dintre pseudo-numele autorului, numele a trei personaje, prietenii (Misha– moldoveanul Mihai, Saşa–rus şi Yura-ucrainian) şi Chişinău, capitala Republicii Moldova, locul unde se petrece o parte a acţiunii acestei proze scurte este intrinsecă.
Povestirea curge lin ca un râu de câmpie, cu apa limpede ca de cristal, al cărui clipocit este doar un sursur discret. Acţiunea povestirii are început de poveste, ceea ce, la prima vedere induce ideea că este o carte pentru copii, în realitate o scriere pentru toate vârstele. Cartea place de la primele pagini, te îmbie să sporeşti în lectură şi să urmăreşti năzdrăvăniile celor trei copii fericiţi care se întâlnesc, se joacă îmbrăcaţi în costume de indieni ca în filmele cu cawboy şi se exprimă într-un „adevărat Babilon, un talmeş-balmeş de română, rusă şi ucrainiană”, dar „rupeau şi ceva engleză” pentru că erau „puşti deştepţi”, colegi de clasă, fiecare cu aptitudini şi înclinaţii frumoase: Mihai „premiant, urmează şi cursurile şcolii de muzică, specialitatea vioară”, Saşa „talentat la sport” şi Yura iubeşte matematica şi fizica, de aceea pentru el „orice trebuie explicat, nimic nu rămâne neelucidat”.
Petrec împreună clipe minunate, însă timpul zboară pe neobservate şi „fiecare a luat drumul lui în viaţă”: Mihai ajunge violonist, Saşa, un mare atlet şi campion, iar Yura, profesor de matematică. Nimic nu i-a despărţit, însă „anii au trecut şi au ajuns la vârsta pensionării”, după anii ’90.
Saşa avea de mulţi ani sădită în suflet dorinţa de a vizita America, de a vedea marea metropolă, New York. Acum era posibil acest lucru şi de comun acord încep pregătirile. Toate formalităţile sunt aranjate cu ajutorul unui prieten american al lui Saşa, Enzo Bernini, fost campion olimpic şi mondial la atletism, pentru a întreprinde această călătorie în perioada sărbătorilor de iarnă.
Spre deliciul cititorului, cei trei prieteni au parte de o serie de peripeţii, escapade, întâlniri neaşteptate cu parfum de sărbătoare şi miracol, trăiri frumoase alături de oameni minunaţi. În plină iarnă, îmbrăcaţi doar în halat şi papuci, se rătăcesc precum fulgii de nea purtaţi de vânt şi hălăduiesc în neştire, iar pe una din străzile New Yorkului trăiesc o adevărată aventură.
Cum era şi firesc, fiecare avea la purtător un bagaj cultural, artistic, spiritual. Pentru Mihai, la loc de cinste se afla muzica românească, în principal cea clasică, pe lângă un repertoriu universal bogat. Îl întâlnesc pe Moş Crăciun şi pe un bărbat care cânta la o vioară veche. Petrec ceva timp împreună, în care Mihai cântă melodii în engleză dedicate Moşului, apoi în sclipitoarea stradă newyorkeză, Mihai deschide izvorul muzical românesc al fiinţei sale şi-i dă drumul cu graţie în văzduhul american, impresionând auditoriul trecător prin zonă, care-i răsplăteşte cu generozitate gestul său. În momentul în care cânta „Balada” de Ciprian Porumbescu, opreşte şi parchează lângă trotuar, alături de ei o maşină de lux. Şi ne spune autorul că „Muzica a pătruns şi în interiorul limuzinei, Pe bancheta din spate, un domn în vârstă, asculta nemişcat, cuprins de uimire şi plăcere. Totodată un fior l-a străbătut. Această muzică i-a trezit amintiri. În subconştient, cunoştea melodia, îi apăreau crâmpeie de imagini şi locuri în mijlocul cărora parcă a trăit odată, precum şi personaje pe care le-a întâlnit cândva i se perindau fantomatic prin faţa ochilor.”
Împreună cu prietenii săi, îmbrăcaţi la patru ace, participă la petrecerea de Crăciun şi de Revelion, la invitaţia celui care i-a admirat în stradă, un ,,american foarte bogat”, cu adânci rădăcini româneşti. Acolo, parcă au intrat într-un palat fermecat din basmele pentru copii. „O sală impresionantă, cu o sumedenie de candelabre care ţâşneau din tavan”, „muzica în surdină, acoperită pe alocuri de murmurul vocilor şi al râsetelor”. „clinchetul paharelor de cristal, pline cu şampanie întregeau, precum nişte clopoţei, marele recital al sunetelor”.
Din volum se desprinde bucuria de a trăi frumos, dragostea pentru semeni, înţelepciunea de a urma parcursul firesc al vieţii. Eroii povestirii trăiesc cu sentimentul că sunt posesorii unei tinereţi veşnice şi se comportă ca atare. Captivantă este lectura pasajului în care este prezentată relaţia de familie a prietenului lui Saşa, atletul american care trăia în continuare povestea de dragoste cu soţia sa, în ciuda faptului că ea „trăia în lumea ei”. Autorul, el însuşi un iubitor de literatură, muzică, artă, în diferite paragrafe descrie minuţios modul de înterpretare a unor lucrări muzicale şi a dansului, iar prin cuvinte delicate scoate în relief talentul şi harul celor care interpretează ori se află pe ringul de dans.
Autorul conturează clar portretele personajelor sale, persoane pline de dezinvoltură, optimiste, dornice de cunoaştere, empatice, receptive la nevoile altora şi dispuşi mereu să ajute, să dăruiască, dar şi cu un viu simţ al umorului.
Pe întregul fir narativ, cititorul este împlicat în trăirile eroilor. Este invitat să-şi evalueze prieteniile, amiciţiile, astfel fiind tentat să reflecteze la sugestiile autorului, conştientizând că ceea ce se construieşte cu sinceritate şi altruism este şi durabil.
Scriitorul nu are un debit verbal fără noimă, plictisitor, cu descrieri însăilate fals, ci construieşte abil o frază scurtă, o propoziţie corectă, cu sens şi tâlc. Acest lucru se realizează prin puterea de seducţie a cuvântului oportun, folosit în momentul şi la locul potrivite. Cuvântul se adresează în aceeaşi măsură intelectului care înţelege şi traduce sugestia prin propriul fitru, dar şi inimii care face diferenţa între trăirile din carte şi ale sale.
Autorul nu vulgarizează nimic, decenţa limbajului, stilului, atitudinii este la cote înalte. Dialogul este de bun simţ, vioi, antrenant, sensul cuvintelor este cel mai potrivit, favorabil, fără ornamente, false înţelesuri ori trimiteri suversive, înflorituri şi sensuri forţate.

Stilul abordat se caracterizează prin consecvenţă, limpezime, acurateţe, luciditate. Atitudinea autorului pare uneori rece, distantă, este o încercare de a fi echidistant, însă pe parcursul lecturii descoperi implicarea caldă a autorului în trăirile personajelor. Este vorba de o potrivire fericită între talent, formare intelectuală şi voinţa de a realiza ceva de calitate. Primatul inteligenţei formează temelia bunului gust. Toate acestea atrag cititorul spre lectură, dar şi admiraţia acestuia pentru clipele frumoase petrecute lecturând cartea.
Întâlnim în cartea „Trei prieteni” o ironie fină, un simţ al umorului rafinat, apropouri subtile, o persiflare inteligentă, sugestii uşor sarcastice, dar dulci în aceeaşi măsură.
Este o scriere atent concepută, rezultat al unei gândirii scrupuloase. O povestire realistă, cu imagini de bun gust, în care întâlnim omul zilelor noastre cu sentimente şi atitudini istoric durabile, cu idealuri statornice în conştiinţa colectivă şi individuală, cu dorinţa de a perpetua în timp valorile morale ideale. Faptele, aspiraţiile, împlinirile sunt simptome ale omului obişnuit şi nu cer interpretare şi tălmăcire.
Meritul lui Valenţiu Liviu Mihalcia constă şi în faptul că aduce un elogiu sincer prieteniei, iubirii şi dăruirii, adevărate valori umane. Depinde doar de noi, oamenii să le cultivăm şi să le păstrăm din copilărie până la senectute, precum eroii din povestirea „Trei prieteni”. În acest sens ne îndeamnă şi motto-ul cărţii: „Cel care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care un om o poate primi de la alt om ” Carl Gustav Jung
Cartea apare şi în ediţie engleză, în traducea jurnalistei Alinia Lavinia Grigoraş.
Felicităm autorul şi traducătorul şi le urăm inspiraţie, spor la scris şi colaborare fructuoasă!

29 decembrie 2018

 

Valenţiu Liviu Mihalcia: Kilometrul zero

Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe situații și evenimente, de anvergură mai mică sau mai mare, de mică sau mare importanță, au fost abordate din cele mai neașteptate puncte de vedere, care au fost tratate de prea multe ori cu nerăbdare, neînțelegere, ignoranță, din păşate si cu răutate. Astfel de momente ar fi trebuit să aducă o nota pozitivă, să ne apere, să ne unească mai mult și să ne călăuzească destinele spre mândria celor ce s-au jertfit pentru țară și neam întru făurirea unui popor românesc puternic, demn și respectat. Totusi, au fost multe astfel de momente în care națiunea română a pierdut noțiunea echilibrului, ceea ce a dus la neînțelegeri, supărare, răutăți, cuvinte și priviri urâte aruncate unii către ceilalți, la dezbinare și neînțelegere. În astfel de stare ne-a prins sfânta zi de 1 DECEMBRIE 2018, ziua centenarului Marii Uniri.
Cu deosebită satisfacție și bucurie, am constatat cu toții că momentul marei celebrări a fost impresionant prin organizare și efectivul de forțe desfășurate. Cei care au fost in fruntea statului pe parcursul anilor au fost si ei prezenți, personalitățile cheie ale conducerii țării au stat unul lângă celălalt, umăr la umăr.
În acest moment de o deosebită importanță, doresc să propun ca în momentul păşirii către anul 101 al Marii Uniri a neamului, să consideram acest an anul reconcilierii naționale și singurul fir călăuzitor al românilor să fie dragostea de Dumnezeu, Țară și Neam. Sa ne spălăm întrutotul de fărădelegile și păcatele noastre și prin înțelepciune, toleranta, înțelegere și dragoste să zidim în sufletul acestui popor o inimă puternică și un duh drept, înnoitor, spre bucuria mantuirii noastre ca neam. Să ne cerem iertare unul de la celălalt, sa ne dam iertare unul celuilalt, sî mergem împreună pe calea dorită și râvnită de strămoșii noștri, pentru făurirea unui popor frumos, drept, mândru, viteaz, căruia nu degeaba Dumnezeu i-a dăruit această frumoasă și binecuvântată țară, care a reușit pe parcursul a două mii de ani să reziste în fata tuturor cotropitorilor și nu a dispărut, deși a fost multă vreme înconjurată de trei mari imperii ale acelor vremuri. Să nu confundăm niciodată această țară și poporul acesta cu oamenii care o conduc și care ne conduc. Să nu ne coborâm la micimea slăbiciunilor lor, a hotărârilor și deciziilor lor nefaste, a neînţelegerilor dintre ei și să facem și noi întocmai. Dimpotrivă, să fim exemplul de urmat pentru aceștia, astfel încât conștiința și inteligenţa poporului să învingă prin pace și înțelegerile toate obstacolele apărute în calea sa. Dumnezeu să binecuvânteze Ţara și Neamul Românesc, care să dainuiască întru veșnicie!
Mihalcia Valenţiu Liviu


1 DECEMBRIE 2018.